Uzucapiune. Decizia nr. 1284/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1284/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-11-2015 în dosarul nr. 1284/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1284
Ședința publică de la 27.11.2015
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - N. - C. I.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de recurentul-pârât M. București prin Primar General împotriva deciziei civile nr.496 din 25.04.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. I..
Cauza are ca obiect: uzucapiune.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 24.11.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea, la data de 27.11.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 14.08.2012 sub nr._/299/2012, reclamanta O. I. a chemat în judecată pe pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că a dobândit dreptul de proprietate prin prescripție achizitivă de 30 de ani asupra imobilului compus din teren în suprafață totală de 323,11 mp situat în București, Șoseaua G. I. Sisești, sector 1, având ca vecinătăți la nord P. Adormirea Maicii Domnului, la sud Șoseaua G. I. Sisești, la est Institutul de Microbilogie Dr. I. C. și la vest S. F. și Ș. V. C. și construcții anexe gospodărești.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1971 a dobândit de la socrii săi împreună cu soțul său imobilul compus din teren în suprafață totală de 323,11 mp și construcții (anexe gospodărești), fără a se încheia vreun înscris. Reclamanta a susținut că . defunctului său soț în stăpânirea în fapt a imobilului s-a făcut în anul 1971 și din acest an împreună cu defunctul său soț și după deces singură s-a îngrijit de acest imobil și a exercitat în mod public, continuu, neîntrerupt și netulburat, sub nume de proprietar posesia imobilului ,fiind recunoscută de terți ca proprietară. Reclamanta a subliniat că termenul de 30 de ani este împlinit, iar posesia este utilă și atât timp cât nicio persoană fizică sau juridică nu deține vreun titlu de proprietate asupra terenului, bunul face parte din patrimoniul unității administrativ teritoriale.
În drept, reclamanta a invocat disp. art. 488 C. civ., art. 1890 și urm. C. civ., art. 112 C. proc. civ..
Deși legal citat, pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare .
Prin sentința civilă nr. nr._/18.12.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta O. I., în contradictoriu cu pârâtul M. B. PRIN PRIMAR; s-a constatat că reclamanta a dobândit, în condițiile prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 331,60 m.p. situat în București, Șoseaua G. I. Sisești, FN, sector 1, identificat prin punctele de contur 1-2-3-4-5-6-7 pe schița de plan anexă la raportul de expertiză întocmit de expert A. M.; s-a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acest teren, respectiv magazie (C1) în suprafață utilă de 2,88 m.p. și WC (C2) în suprafață utilă de 1,30 mp, identificate în raportul de expertiză construcții întocmit de expert D. C.; după rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei hotărâri un exemplar de pe aceasta se va comunica Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliară București; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10 488 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că sunt întrunite condițiile uzucapiunii de 30 de ani, din declarațiile martorilor audiați rezultând că imobilul din București, Șoseaua G. I. Sisești, FN, sector 1 a fost folosit de prin 1970 de reclamantă și soțul său pentru diverse activități, este împrejmuit pe toate laturile, anterior fiind folosit de părinții soțului reclamantei.
Terenul și construcția au fost identificate potrivit raportului de expertiză topografică efectuat de expert A. M. (f. 83) și potrivit raportului de expertiză construcții efectuat de expert D. G. (f. 102). În privința termenului necesar pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, instanța a constatat că acesta s-a împlinit . Astfel, încă din anul 1971, reclamanta împreună cu defunctul său soț au deținut în mod continuu acest teren până în anul 2001 când a decedat soțul reclamantei, iar din anul 2001, reclamanta s-a ocupat singură de teren. În prezent, terenul se află în posesia reclamantei, după cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză care arată că reclamanta este cunoscută ca fiind proprietara imobilului care este bine delimitat și îngrădit.
Cu privire la caracterul util al posesiei, prima instanță a reținut că sunt întrunite condițiile ca această să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Cu privire la caracterul continuu și neîntrerupt, s-a reținut că, până la proba contrară, posesorul actual care dovedește că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, deci, că a avut o posesie continuă, conform art. 1850 C. civ., or, în speță, o astfel de probă contrară nu s-a făcut de către pârât. În ceea ce privește caracterul public al posesiei, acesta reiese din declarațiile martorilor, care arată că terenul a fost folosit de soțul reclamantei și de reclamantă, iar anterior de părinții soțului reclamantei, a fost tot timpul delimitat, pe toate laturile cu gard. Mai mult, potrivit prevederilor art.1854 din Codul civil, posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, iar în cauză nu s-a administrat dovada contrară, în persoana reclamantei fiind întrunite ambele elemente atât corpus, cât și animus. Pârâtul nu a depus la dosar nicio dovadă că deține terenul în evidența sa.
În urma verificărilor efectuate în virtutea rolului activ al instanței, a rezultat că imobilul nu a făcut obiectul vreunor cereri de constituire/reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii 18/1991, așa cum atestă adresa nr._/11.11.2013 emisă de Primăria Sectorului 1 București –Direcția Cadastru, Fond Funciar, Patrimoniu și Evidența Electorală ( f. 176) și nici a vreunei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, așa cum atestă adresa nr._/_/_/17.12.2013 emisă de Primăria Municipiului București –Direcția Patrimoniu ( f. 210).
Împotriva sentinței de mai sus, în termen legal și motivat a formulat apel pârâtul M. București prin Primar.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă la data de 18.03.2014.
În motivarea apelului, s-au invocat următoarele:
1.Lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, susținându-se că din probele din dosar nu reiese cu certitudine că imobilul în cauză aparține municipalității.
2.În cauză nu se împlinise termenul de prescripție achizitivă deoarece ca efect al dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 și art._, potrivit cu care terenurile de orice fel puteau fi dobândite numai prin moștenire legală, s-a produs o întrerupere civilă a cursului termenului de prescripție. În plus, imobilul în litigiu fiind inalienabil, nu putea fi uzucapat.
Prin decizia civilă nr.496/A/25.04.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât M. București prin Primar, împotriva sentinței civile nr._/18.12.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în contradictoriu cu intimata reclamantă O. I..
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
1.În cauză apelantul pârât M. București are calitate procesuală pasivă. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că art. 36 din Legea nr.18/1991 stabilește că terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din aceeași lege, care la rându-i prevede că terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosința celor care solicita să își construiască locuințe și nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art.24.
Conform art.4 alin.1 din Legea nr.18/1991, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat, iar bunurile fără stăpân intră, potrivit art.477 C.civ. și art.646 C.icv. coroborate cu art.25 din Legea nr.213/1998, în domeniul privat al statului sau unității administrativ-teritoriale.
Legea fondului funciar stabilește definiția fondului funciar al României în art.1, ca fiind alcătuit din terenurile de orice fel indiferent de destinație, de titlul pe baza cărora sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte. Acest articol asigură aplicabilitatea generală a legii fondului funciar privind situația juridică a tuturor terenurilor.
Prin urmare, în cazul acțiunilor având drept obiect uzucapiune în cadrul cărora nu se identifică o persoană fizică care ar fi avut proprietatea asupra imobilului și moștenitorii acesteia ori în evidențele primăriilor figurează înregistrat statul ca posesor, prin consiliile locale (la nivelul anilor 1940-1986), calitatea procesuală pasivă aparține unităților administrativ teritoriale. Aceasta deoarece proprietatea publică ori privată a statului este stabilită expres prin lege respectiv hotărâri de guvern, astfel că terenurile menționate vor apare ca fiind în proprietatea unităților administrativ teritoriale, potrivit Legii nr. 18/1991.
2.În ceea ce privește susținerea ca bunul este inalienabil, tribunalul a constatat ca potrivit art.4 din Legea nr.213/1998, dreptul de proprietate privata asupra acestor bunuri aparține domeniului privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale. Însa, în lipsa unui alt criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de domeniul privat al unităților administrativ teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de domeniul public local, și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri conform art. 3 din Legea 213/1998. În funcție de acest criteriu, în cauza de față, nu se poate retine ca pentru de terenul ce face obiectul cauzei exista vreun interes pe plan național și ca proprietatea făcea parte din domeniul public, așa încât se apreciază ca imobilul aparține domeniului privat al unității administrativ-teritoriale.
Sub cel de-al doilea aspect, privitor la întreruperea termenului de 30 de ani s-a reținut că, inclusiv în ipoteza reglementarilor anterioare anului 1991, se admite ca statul era atât titularul unui drept de proprietate publica cât și privată. În domeniul proprietății publice intrau numai acele bunuri care fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție speciala a legii, erau de uz sau utilitate publica, restul urmând regimul proprietății private.
În cauza s-a constatat ca terenul în cauza nu era nici prin natura lui și nici prin vreo destinație a legii, de uz sau utilitate publică, astfel încât, se impune concluzia că acesta aparținea proprietății private a unității administrativ-teritoriale și prin urmare, putea fi dobândit prin efectul prescripției achizitive.
Împotriva acestei decizii, la data de 17.07.2014 a formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 04.08.2014.
În motivarea recursului său, recurentul – pârât a arătat că instanța de judecata a constatat dreptul de proprietate al reclamantei în contradictoriu cu recurentul fără a analiza în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale în materie calitatea procesuala pasiva a municipalității.
Astfel, uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent.
Așadar, pentru ca reclamanta sa poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea în contradictoriu cu recurentul trebuia sa facă mai întâi dovada ca municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu.
Sarcina probei, atât a calității procesuale active cat și a celei pasive incumba reclamanților.
Or, prin actele depuse la dosarul cauzei, inclusiv situația juridica nu s-a făcut dovada apartenentei la domeniul privat al municipalității a imobilului în litigiu.
Reținerea calității procesuale pasive a municipalității prin raportare la dispozițiile art.3 din Legea nr.213/1998 și art.1 din Legea nr. 18/1991 este total neîntemeiata în condițiile în care reclamanții nu au prezentat un certificat de succesiune vacanta, care ar fi justificat calitatea procesuala pasiva a P.M.B. în speța de față.
Calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în prezenta cauza motiv pentru care solicită admiterea excepției invocată.
Pe de alta parte pentru a constata dreptul de proprietate al reclamantei trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de disp.art.1846 și urm C.civ. și art.1890 C.civ., fiind necesar ca reclamanții sa dovedească existența unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
Conform art.1847 C.civ., este considerata utila posesia continua neîntrerupta netulburată, publică și sub nume de proprietar exercitata cu buna credința, iar termenul cerut de lege pentru a prescrie este de 30 de ani.
Conform disp.art.1846 C.civ. este deținerea unui lucru, posesia exercitată de recurent sau de altul în numele acestuia asupra unui lucru.
În cazul de față deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani reclamanta nu a exercitat o posesie în sensul legii fiind doar detentor precar. Pentru a exista posesia persoana care o invoca trebuie sa dovedească ca întrunește ambele elemente ale posesiei respectiv animus și corpus. Reclamanta a dovedit doar faptul ca a exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul ca folosința exercitata asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Apreciază total eronate argumentele instanței de judecata din considerentele hotărârii, câta vreme neîndeplinirea acestei condiții nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia nefăcându-se și sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar.
Așadar, consideră ca folosința exercitata asupra bunului nu s-a făcut sub nume de proprietar, iar pe parcursul timpului nu s-a intervenit precaritatea în posesie conf.arl.1857 C.civ. și ca atare posesia exercitata de către reclamanta nu a fost una utila pentru a prescrie achizitiv bunul.
Uzucapiunea (sau prescripția achizitiva) este un mod originar de dobândirea proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege.
Pentru a-și produce efectele sunt necesare unele condiții: posesia, împlinirea termenului, buna credința, justul titlu și mai ales existenta unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis).
Într-adevăr, conform art.1849 C. civ. "nu se poate prescris domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu poate fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comerț".
În speța, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru a uzucapa, iar un uzurpator nu poate fi considerat un bun proprietar.
Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale asupra unui bun, prin posedarea neîntrerupta a acelui lucru, în tot timpul și în condițiile fixate de lege. Acest act al posesiei neviciate exercitate într-o anumita perioada de timp, conform art.1847 și art.1890 c.civ. trebuie opus fostului proprietar al bunului, uzucapiunea fiind o sancțiune imperativă a acestuia, care a dat dovada de lipsa de diligenta și prudenta în conservarea dreptului de proprietate. . trebuie să fie neviciată. Sarcina probei nu implică un drept al adversarului, ci un imperativ al interesului personal al părții (în speță reclamantului) care avea să-și probeze faptele afirmate.
Art.1890 Cod civil,prevede ca regula speciala, dobândirea dreptului de proprietate prin simpla exercitare a posesiei utile timp de 30 ani, fără ca persoana care poseda sa fie ținută a produce vreun titlu și fără sa i se poată opune reaua credința.
Singurele condiții necesare și suficiente pentru a uzucapa sunt exercitarea unei posesii utile timp de 30 ani, fie aceasta chiar și de rea credința, și fără vreun titlu. Prescripția achizitivă este efectul unei posesii utile ce presupune ca posesia sa fie continua, neîntrerupta, netulburată și sub nume de proprietar. Posesia nu este utila, cât timp cel ce o invoca nu a posedat imobilul sub nume de proprietar, ci a exercitat doar un drept de folosința si administrare asupra bunului, titularul dreptului de proprietate fiind cunoscut și înscris în cartea funciara.
Prin uzucapiune se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege. Ea urmărește sancționarea proprietarului care se manifesta pasiv față de bunul sau, care se afla în posesia altei persoane și nu pe proprietarul care se afla în posesia bunului. Prin urmare nu exista pasivitate când posesia este exercitata de proprietar.
Pentru a-și produce efectele sunt necesare unele condiții: posesia, împlinirea termenului, buna credința, justul titlu și mai ales existenta unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). ..1849 C.civ. "nu se poate prescris domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu poate fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț".
Uzucapiunea este dobândirea proprietății sau a altor drepturi reale asupra unui bun, prin posedarea neîntrerupta a acelui lucru, în tot timpul și în condițiile fixate de lege. Acest al posesiei neviciate exercitate într-o anumită perioadă de timp, conform art.1847 și art.1890 c.civ. trebuie opus fostului proprietar al Bunului, uzucapiunea fiind o sancțiune imperativă a acestuia, care a dat dovadă de lipsa de diligenta și prudenta în conservarea dreptului de proprietate. . trebuie sa fie neviciata.
Cu privire la continuitatea posesiei, art.1848 c.civ. prevede ca posesia este discontinua când posesorul o exercita în mod neregulat, cu intermitente, art.1850 c.civ. prevede ca până la proba contrara, posesorul actual dovedește ca a posedat . mai înainte, este presupus ca a posedat în tot timpul intermediat, adică continuu. Acesta este o condiție termenul de prescripție.
Pentru a uzucapa, posesia trebuie sa fie netulburata, iar art.1851 c.civ. stipulează ca posesia este fondată sau conservată prin acte de violenta în contra sau din partea adversarului.
În ceea ce privește condiția ca posesia sa fie publica, art.1852 c.civ. definește ca posesia este clandestina când posesorul exercită în ascuns de adversarul sau încât acesta nu o poate cunoaște.
Referitor la exercitarea posesiei sub nume de proprietar, aceasta este mai mult decât un viciu al posesiei, afectând însăși existenta acesteia. Potrivit art.1854 c.civ. posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat ca a început a poseda pentru altul.
Posesia pe lângă celelalte condiții deja analizate, trebuie sa mai îndeplinească în egala măsura și condiția de a fi neechivoca, iar noi apreciem ca nu este întrunita aceasta condiție.
În speța, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru a uzucapa.
Ca sa se poată prescrie, se cere o posesie continua, neîntrerupta, netulburat a, publica, sub nume de proprietar, astfel cum dispune art.1847 c.civ. Neexercitarea posesiei sub nume de proprietar, viciază posesia, posesia devine astfel neutila și nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate.
Joncțiunea posesiilor în spiritul art.1860 c.civ. operează în cazul în care posesiile au fost exercitate de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate, deoarece numai . are sens unirea lor, iar nu și în cazul în care, fiind titular de drept, o persoana poate, oricum sa transmită dreptul sau fără a fi necesara invocarea uzucapiunii.
Cel care invoca uzucapiunea, poate uni posesia exercitata de el cu aceea exercitata de autorul sau, prin autor se înțelege numai persoana care, ca și cel ce invoca uzucapiunea, nu este titulara de drept real.
Din actele care au însoțit acțiunea rezulta ca reclamanta a posedat suprafață de teren și nu a făcut dovada că autorii ei ar fi fost deținut în vreun fel posesia terenului de la început și până în prezent pentru a se putea invoca și fonda dobândirea dreptului de proprietate în temeiul unei posesii de 30 de ani.
Analizând probatoriul din dosar - acte, nu martori deoarece proba testimoniala este o proba relativa și nu una absolută, apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile legale ale posesiei pentru a uzucapa suprafața de teren.
Pentru ca uzucapiunea să opereze trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de art.1846 și respectiv 1847 Cod civil, nefiind posibilă dobândirea proprietății prin uzucapiune în alte condiții, chiar dacă folosința asupra bunului s-a exercitat o perioadă mai mare de 30 ani, de către un posesor precar.
Textele menționate cer ca posesia să se exercite public și să îndeplinească totodată și celelalte condiții prevăzute la art.1847 cod civil (continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar) pentru ca adevăratul proprietar să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa.
În cauza de față reclamanții nu au făcut dovezi că au îndeplinit cumulativ cerințele posesiei publice și sub nume de proprietar pentru suprafața de teren în discuție. Cum aceste două condiții nu c. sunt îndeplinite, în mod eronat și în afara condițiilor cerute de art.1847 Cod civil a reținut instanța de fond îndeplinirea cumulativă a cerințelor posesiei. Stăpânirea suprafeței de teren s-ar fi putut sa se fi făcut continuu, netulburat, dar nu public și sub nume de proprietar, pentru ca adevăratul proprietar să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa.
Chiar dacă posesia asupra terenului s-a exercitat pentru o perioadă mai mare de 30 ani, aceasta nefiind publică și sub nume de proprietar, deci exercitată de un posesor precar, nu poate duce la uzucapiune. În cauza, posesia reclamanților asupra terenului nu a fost una utila, întrucât niciodată autorii și nici reclamanta nu au posedat aceasta suprafața de teren sub nume de proprietari.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacata, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiata.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Recurentul și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivului de reformare punctual precizat.
În privința acestui motiv de recurs, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Făcând aplicarea în cauza a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că, prin cererea de recurs, pârâtul a criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, cât și sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale pentru a opera uzucapiunea.
În privința primului motiv de critică, Curtea, pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond și având în vedere și relațiile suplimentare obținute în faza procesuală a recursului, reține că terenul, ce formează obiectul cererii de uzucapiune, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în fața judecătoriei, reprezintă o secțiune din imobilul, care potrivit evidențelor cadastrale de la nivelul anului 1986, avea adresa poștală .. Potrivit planului parcelar al Noilor Vetre de . de la nivelul anului 1924, imobilul în litigiu constituie o secțiune din fosta parcelă nr 65. În conformitate cu tabloul locuitorilor cărora li s-au atribuit locuri de casă în vatra satului din terenul expropriat din moșie Băneasa, fostă proprietatea lui M. Montesquieu, inițial această parcelă, în suprafață de 1202 mp, a fost atribuită lui L. S.. Potrivit relațiilor oferite de Arhivele Naționale, ulterior atribuirii lotului de teren respectiv, o porțiune mai mare de teren, care includea și suprafața atribuită lui L. S. a fost reluată de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Casa Centrală a Împroprietării, așa cum reiese din cererea adresată de către acesta la data de 15 06 1928 ministerului anterior menționat. Prin petiția respectivă, L. S. solicita atribuirea unui alt loc de casă, care la acel moment a fost considerat indisponibil pentru atribuire, potrivit răspunsului comunicat de Casa Centrală a Împroprietării la data de 21 06 1928, ceea ce constituie o confirmare indirectă a preluării terenului cu care L. S. fusese împroprietărit.
În egală măsură, Curtea are în vedere și faptul că, așa cum s-a învederat deja, terenul pentru care se solicită uzucapiunea, a fost identificat, potrivit evidențelor cadastrale de la nivelul anului 1986, ca făcând parte dintr-o suprafață mai mare de teren de 727 mp, situată în ., proprietate particulară, cu categoria de folosință curți construcții și posesor de parcelă I. N.. Astfel, la nivelul anului 1983 V. V., T. E. și M. C. au înstrăinat către N. I. imobilul compus din terenul în suprafață de 200 mp și construcție, situat din punct de vedere poștal pe ., cu precizarea că terenul aferent locuinței, în suprafață de 200 mp a trecut în proprietatea statului, în temeiul dispozițiilor art 30 din legea 58/1974. Vânzătorii au dobândit imobilul prin moștenire de la tatăl lor M. C., care îl deține din anii 1929-1930, fără acte de proprietate. Ulterior, în anul 1991, N. I. vinde imobilul către V. I., care împreună cu soția sa V. D. îl înstrăinează în anul 1996 către M. I.. Tot în același an, M. I. vinde către vânzătorul său inițial, V. I. o suprafață de teren 61,28 mp din suprafața totală de 200 mp plus construcția aflată pe acest teren, iar în anul 1997, soții V. I. și D. vând către A. F. imobilul dobândit de la propriul său cumpărător, alcătuit din teren în suprafață de 61,28 mp și construcția situată pe teren.
Din această împrejurare rezultă că a existat un circuit juridic, astfel cum a fost reconstituit în cele de preced, doar pentru o suprafață de teren de 200 mp situată în . în care din transmisiunile succesive ale dreptului de proprietate rezultă cu claritate că N. I. dobândise doar suprafața de 200 mp, deși figura în evidențele cadastrale aferente anului 1986 cu o suprafață mai mare de 727 mp.
Pe cale de consecință, constatând că nu s-a identificat nicio persoană fizică, în calitate de proprietar la un moment dat asupra terenului, ce formează obiectul cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, Curtea reține că legitimitatea procesuală pasivă aparține, în acest gen de litigii, unității administrativ – teritoriale, în considerarea prevederilor art 36 și 4 din legea 18/1991, coroborate cu dispozițiile Codului civil referitoare la regimul juridic al bunurilor fără stăpân reprezentate de art 477 și art 646 cod civil și cu dispozițiile art 25 din legea 213/1998.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de critică referitor la cerințele legale ce se impune a fi îndeplinite pentru a opera uzucapiunea, Curtea constată pe de o parte că aceste aspecte nu au format obiect de critică în calea de atac a apelului, apărând astfel că sunt invocate în recurs cu neobservarea principiului non omisso medio, iar pe de altă parte, trecând peste acest impediment de ordin procedural, Curtea reține că aceste condiții constituie împrejurări de fapt( care au fost examinate și asupra cărora s-a tranșat de către instanța de fond) și care sunt necenzurabile de către instanța de instanța de recurs, dat fiind caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR cu sediul în București, Splaiul Independentei, nr.291 – 293, sector 6, împotriva deciziei civile nr.496A/25.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă în contradictoriu cu intimata reclamantă O. I., cu domiciliul în București, ., sector 1 și în București, ., sector 2.
Respinge cererea recurentului-pârât privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
Ia act că intimata-pârâtă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi 27.11.2015.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
N. C. I.
Red. I.S.
Tehnored.C.S./I.S.
2 ex.
T.B.Secția a III-a Civilă – M.S.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 250/2015. Curtea de Apel... | Validare poprire. Decizia nr. 1112/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
