Acţiune în constatare. Decizia nr. 198/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 198/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 198/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 198 R
Ședința publică de la 10.02.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – D. Z.
JUDECĂTOR – M. S.
JUDECĂTOR – P. F.
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererii de revizuire formulată de revizuenții Al M. S. A. și Al M. M. A. împotriva deciziei civile nr. 1355R/23.09.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. I. T. și C. A..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă revizuenții Al M. S. A. și Al M. M. A. reprezentați de avocat F. L., cu împuternicire avocațială la dosar și intimații S. I. T. și C. A. reprezentați de avocat Teodoresacu G., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorii părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor cererii de revizuire.
Apărătorul revizuenților Al M. S. A. și Al M. M. A. solicită în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 2) C.pr.civ. admiterea cererii de revizuire.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intimaților S. I. T. și C. A. solicită respingerea cererii de revizuire ca netemeinică și nelegală și să se constate că nu se subsumează dispozițiilor art. 322 pct. 5 C.pr.civ.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 15.01.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta Al M. S. A. a chemat în judecată pe pârâtul S. I. T. solicitând să se pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a cotei de ½ din imobilul situat în București, .. 92, ., Sector 1, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2236/2002.
Prin sentința civila nr. 5424/23.04.2008 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, motivat prin aceea că cererea foștilor proprietari, persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001 este încă nesoluționată, astfel încât, imobilul nu poate fi înstrăinat în conformitate cu art. 48 alin. 11 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civila nr. 2253 R/ 09.12.2008 pronunțata de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a fost admis recursul declarat de reclamantă și de către pârât împotriva acestei sentințe, a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare, cu motivarea că interdicția de 10 ani prevăzută de art. 43 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 vizează situația existenței pe rol a unui proces prin care se tinde la anularea titlului de proprietate deținut în baza Legi nr. 112/1995, iar nu raportat la existența unei proceduri administrative nesoluționată.
In rejudecare, paratul a formulat la data de 11.05.2009 cerere reconvenționala prin care a solicitat declararea nulității antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2236/02.07.2002, iar numita C. A. a formulat cerere de intervenție in interes propriu ( la data de 21.10.2009, completata la data de 24.11.2010), prin care a solicitat declararea nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2242/ 2002, iar in subsidiar rezoluțiunea acestui contract.
Prin sentința civilă nr. 4860/16.03.2012, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea introductivă formulată de reclamanta pârâtă Al M. S. A. în contradictoriu cu pârâtul reclamant S. I. T., ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere din cererea reconvențională privind constatarea nulității antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2236/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru dol și violență și pe capătul de cerere din cererea reconvențională privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2236/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru neplata prețului; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2242/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru dol și violență și pe capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu privind rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2242/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru neplata prețului; a respins capătul de cerere din cererea reconvențională privind constatarea nulității antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2236/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru dol și violență și capătul de cerere din cererea reconvențională privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2236/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru neplata prețului, ca prescris; a respins capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2242/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru dol și violență și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu privind rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2242/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru neplata prețului, ca prescris; a respins capetele de cerere din cererea reconvențională privind constatarea nulității antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2236/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru cauză imorală, eroare asupra naturii actului și preț neserios, ca neîntemeiate; a respins capetele de cerere din cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C. A., în contradictoriu cu pârâții Al M. S. A. și M. A. Al M. privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2242/02.07.2002 de BNP Asociați M. P. și T. S. B. pentru cauză imorală, ilicită, eroare asupra naturii actului, încălcare art. 43 din Legea nr. 10/2001, ca neîntemeiate; a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; în temeiul art. 19 din OUG nr. 51/2008 cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia; a luat act că pârâtul S. I. T. și intervenienta C. A. nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1240 A/06.12.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondate, atât apelul reclamantei Al M. S. A., cât și apelul pârâtului S. I. T. și a admis apelul intervenientei în interes propriu C. A.. A schimbat în parte sentința apelată și a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C. A., constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2242/02.07.2002 de către BNPA M. P. și T. S. B.. Totodată, a menținut în rest sentința apelată și a obligat pe apelanta-reclamantă Al M. S. A. plătească apelantei intervenientă în interes propriu C. A. suma de 3715,20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă judiciară de timbru.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Având în vedere că apelul pârâtului S. I. T. și al intervenientei în interes propriu C. A. nu a fost motivat și ținând cont de prevederile art. 292 alin 2 Cod pr. civilă, tribunalul a examinat legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate de prima instanță asupra celor două cereri, reconvențională și în interes propriu, formulate de aceștia.
Cât privește apelul reclamantei, acesta va fi examinat în limitele cererii de apel în acord cu prevederile art. 295 alin 1 Cod pr. civilă.
Apelul reclamantei apelante a fost găsit de Tribunal ca nefondat pentru argumentele ce succed.
Cererea principală a reclamantei a fost respinsă de către prima instanță în contradictoriu cu pârâtul S. I. T. pentru considerentul că la momentul pronunțării sentinței judecătoriei pârâtul nu mai era proprietar asupra cotei părți de ½ din imobilul promis spre înstrăinare către reclamantă, soluție pe care tribunalul o găsește corectă.
Relativ la principiul executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a pagubelor statuat prin dispozițiile art. 1073 și 1077 Cod civil, dispoziții invocate de apelantă chiar prin motivarea apelului său, Tribunalul a reținut, similar primei instanțe că pentru a se putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare cumpărare cu caracter constitutiv de drepturi se impune ca lucru promis spre vânzare prin antecontractul de vânzare cumpărare să se mai găsească în patrimoniul vânzătorului la momentul transferului de proprietate prin hotărârea ce se pretinde a fi pronunțată. În caz contrar este înfrânt unul din efectele specifice contractului de vânzare cumpărare și anume transmiterea proprietății. Or, transmiterea proprietății se realizează de către cel care este proprietar la momentul pronunțării sentinței dorite de promitentul cumpărător.
Cât privește apelul pârâtului S. I. T. și al intervenientei C. A., nemulțumiți de respingerea cererii reconvenționale formulată împotriva reclamantei și a cererii de intervenție în interes propriu, cereri având ca obiect desființarea pentru nulitate a aceluiași antecontract de vânzare cumpărare și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2242/02.07.2002, Tribunalul a apreciat ca fiind legale și temeinice parte din argumentele juridice ale judecătoriei, ce vor fi însușite de instanța de apel, motivarea de la fond fiind una generoasă și pe deplin în concordanță cu cerințele art. 261 Cod pr. civilă.
Astfel, față de cauzele de nulitate invocate de pârâtul apelant și de intervenienta apelantă, Tribunalul a reținut în mod corect s-a apreciat de către judecătorie că parte din acestea atrag nulitatea relativă (vicierea consimțământului prin dol, violență) care este supusă prescripției generale de 3 ani în condițiile Decretului nr 167/1958, corect fiind admisă excepția prescripției dreptului la acțiune față de data antecontractului și data contractului, aceeași 02.07.2002 și data cererii reconvenționale 11.05.2009 și a celei de intervenție 21.10.2009, în privința cererii reconvenționale și a cererii de intervenție în interes propriu; la fel, pretenția de rezoluțiune a aceluiași contract de vânzare cumpărare din data de 02.07.2002 pentru neplata prețului fiind una personală patrimonială este supusă prescripției generale de 3 ani, care corect a fost admisă de judecătorie prin raportare la data contractului și data formulării cererii de intervenție în interes propriu; cât privește cauzele de nulitate invocate prin cele două cereri incidentale, cauza imorală, ilicită, eroare asupra naturii actului juridic, corect s-a apreciat de către judecătorie că din ansamblul probator administrat nu s-a dovedit vreunul din aceste motive de nulitate, pârâtul și intervenienta mulțumindu-se doar a afirma aspecte peste conținutul unui înscris autentic; expertiza evaluatorie a concluzionat în sensul stabilirii unui preț în concordanță cu valoarea de piață a apartamentului, astfel că nici motivul de nulitate al prețului neserios invocat prin cererea reconvențională nu este regăsit în cauza de față, cum corect a reținut judecătoria.
Cu toate acestea, cât privește apelul intervenientei C. A., Tribunalul l-a admis apreciind că judecătoria a statuat peste cele reglementate în cuprinsul art. 44 alin 1 din legea 10/2001 coroborat cu art. 9 din legea 112/1995. Aceste prevederi legale vor fi avute în vedere de Tribunal în forma în vigoare la data contractului de vânzare cumpărare nr. 2242/02.07.2002, căci este binecunoscut că toate cauzele de nulitate ale unui act juridic se raportează la momentul încheierii actului respectiv (cauza de nulitate există așadar în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea sa valabilă).
Tribunalul a apreciat că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare autentic nr 2242/02.07.2002 a cărui nulitate se pretinde prin cererea de intervenție în interes propriu a fost nesocotită o interdicție legală de vânzare a acestui tip de imobil cu destinație de locuință, interdicție ce se privește ca o instituire prin lege a unei inalienabilități temporare a lucrului, adică o scoatere din circuitul civil a acestui bun imobil. Fiind instituită prin lege, nerespectarea acestei inalienabilități temporare este sancționată cu nulitatea absolută a actului de vânzare cumpărare, nulitate ce poate fi invocată de orice parte interesată și nefiind afectată de prescripția generală de 3 ani prevăzută de Decretul nr 167/1958.
Caracterizarea interdicției de vânzare în interiorul termenului legal de 10 ani drept o inalienabilitate temporară legală stabilită propter rem iar nu drept o incapacitatea de înstrăinare stabilită intuitu personae are mare importanță în caz de deces a titularului contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995: astfel imobilul cu destinație de locuință rămâne inalienabil prin acte între vii pentru întreaga perioadă de 10 ani (deci și pentru cea rămasă după decesul titularului contractului de vânzare cumpărare), moștenitorii legali sau testamentari neavând dreptul să-l înstrăineze, în tot sau în parte (cota moștenită). Inalienabilitatea în discuție este cert că a fost prevăzută de legiuitor în considerarea bunului – intuitu rei – iar nu în considerarea persoanei titulare a dreptului dobândit prin cumpărarea reglementată de legea nr. 112/1995. Acestea sunt argumentele juridice pentru care nici apelanta intervenientă C. A. (moștenitoare a mamei sale S. M. conform certificatului de moștenitor nr. 44/24.06.2002 – fila 13 dosar fond inițial) nu putea înstrăina prin contractul nr. 2242/02.07.2002 apelantei reclamante cota moștenită de ½ din locuința în litigiu, termenul de inalienabilitate de 10 ani nefiind expirat la data de 02.07.2002 (contractul în baza legii nr. 112/1995 fiind încheiat la data de 20.03.1997.
A mai reținut tribunalul că actul de vânzare cumpărare nr. 2242/02.07.2002 nu a fost încheiat cu persoana îndreptățită în sensul legii 10/2001, așa cum cere textul art. 44 alin 1 din Legea 10/2001 pentru a fi valabil încheiat înainte de expirarea termenului de 10 ani de inalienabilitate temporară. Chiar din cuprinsul deciziei civile nr. 915A/15.12.2005 a Tribunalului București - Secția a IV civilă – fila 33 dosar fond inițial, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, rezultă că persoanele îndreptățite în sensul Legii 10/2001 erau numitele S. I. D. și G. M. N..
Prin urmare, față de cele expuse mai sus Tribunalul a reținut că prima instanță nu a avut în vedere corelarea art. 44 alin. 1 din Legea 10/2001 forma în vigoare la data de 02.07.2002 cu art. 9 din Legea nr. 112/1995. Chiar art. 44 alin. 1 din Legea 10/2001 face trimitere expresă la cumpărarea intervenită în temeiul Legii nr. 112/1995, art. 9 alin 1-4 din, or, art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 stabilește expres cazul de inalienabilitate temporară legală în privința acestor imobile cu destinația de locuință. Așadar, contractul în discuție nr. 2242/02.07.2002 încheiat de intervenienta C. A. cu apelanta reclamantă este lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea interdicției exprese de vânzare reglementată de art. 9 din Legea nr. 112/1995, motiv pentru care apelul intervenientei va fi admis cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în sensul admiterii în parte a cererii de intervenție în interes propriu.
Împotriva deciziei tribunalului, ca și împotriva încheierii de ședința de la data de 21.06.2013 au declarat prezentul recurs pârâții Al M. S. A. și Al M. M. A..
Prin decizia civilă nr. 1355/23.09.2014 Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilăa respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Al M. M. A. și de recurenta reclamantă pârâtă Al M. S. A. împotriva încheierii de ședință din 21.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. I. T. și intimata intervenientă C. A., a admis recursul declarat de recurentul Al M. M. A. și de recurenta reclamantă Al M. S. A. împotriva deciziei civile nr. 1240A/06.12.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a casat în parte decizia civilă recurată, anume cu privire la apelul reclamantei și al lui Al M. M. A. cu privire la cererea principală și trimite spre rejudecare acest apel la Tribunalul București și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Soluționând recursul formulat, în raport de criticile dezvoltate, Curtea a constatat următoarele:
1.In ce privește criticile aduse încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecații pana la soluționarea dosarului nr._/299/2012, Curtea constata ca suspendarea judecații în condițiile art. 244 C.pr.civ. este o suspendare facultativa, lăsata la aprecierea instanței, astfel ca măsura nu poate fi considerata nelegala, ci eventual netemeinica, în sensul ca totuși suspendarea judecații ar fi fost oportuna in raport de împrejurările cauzei.
Cum însă în recurs nu pot fi puse in discuție decât aspecte de nelegalitate, iar nu aprecieri asupra temeiniciei unor masuri ale instanțelor, Curtea constata că nu poate primi aceste critici.
Nu poate fi primita nici critica referitoare la nemotivarea acestei masuri, motivarea unei asemenea măsuri nefiind necesar să fie exhaustivă în modul susținut de recurenți, iar pe de altă parte, oricum această critică nu poate atrage consecințe relevante asupra cauzei, pentru că nu ar putea conduce la suspendarea retroactivă a judecății în fața instanței de apel.
Existența dosarului nr._/299/2012 ar putea justifica suspendarea judecății în fața instanței de recurs, dar nu s-ar putea dispune retroactiv suspendarea judecății în fața tribunalului și în nici un caz urmată de desființarea deciziei tribunalului.
Curtea constată că problema suspendării judecății nici nu se mai pune la acest moment, față de faptul că dosarul a fost soluționat irevocabil.
2. În ce privește criticile îndreptate împotriva deciziei pronunțată de tribunal, Curtea constată următoarele:
a. Într-adevăr cererea de apel a fost formulată în comun de către Al M. S. A. și Al M. M. A., iar în dispozitivul deciziei se consemnează că se respinge ca nefondat apelul reclamantei Al M. S. A., fără nicio referire la apelul declarat de soțul acesteia Al M. M. A.. In același fel este întocmita minuta deciziei.
Nici în cuprinsul considerentelor nu se face referire la acest apel.
Așadar, Curtea a constatat că tribunalul nu s-a pronunțat deloc asupra apelului declarat de Al M. M. A., lăsând practic nesoluționat acest apel, situație în care, în condițiile art. 312 C.pr.civ., se impune admiterea recursului acestei parți, cu trimitere spre rejudecare la tribunal, pentru ca tribunalul sa se pronunțe asupra acestui apel.
Pe de altă parte, Curtea constată că apelul era comun al celor doi soți si privea doar soluția data prin sentința asupra cererii principale. Curtea a constatat totodată ca în cadrul cererii principale Al M. M. A. nu a fost parte, cererea principala fiind formulata exclusiv de soția sa împotriva paratului S. I. T.. Numitul Al M. M. A. a fost parte doar în cadrul cererii de intervenție formulata de C. A., in cadrul acestei cereri de intervenție fiind chemat in judecata. Prin sentința apelata nu fusese însa admisa cererea de intervenție si apelul formulat împotriva sentinței de către reclamanta si Al M. M. A. nu viza si soluția data asupra cererii de intervenție, ci exclusiv cererea principala.
Acest aspect vizează interesul si/sau calitatea procesuala a numitului Al M. M. A. în formularea apelului, chestiuni care urmează a fi apreciate în fața tribunalului.
b. Cercetând mai departe recursul recurentei reclamante în ce privește criticile aduse cu privire la soluția data cererii principale, Curtea constată că sunt nefondate susținerile conform cărora au fost interpretate greșit dispozițiile art. 1073 și art. 1077 C.civ. pentru a se concluziona că actul de vânzare cumpărare vizat prin cererea principala nu ar mai putea fi încheiat de vreme ce imobilul nu se mai afla în patrimoniul promitenților vânzători.
Pronunțând o hotărâre care sa tina loc de consimțământ la vânzare, în condițiile art. 1073 și art. 1077 C.civ., instanța trebuie sa verifice îndeplinirea tuturor condițiilor de valabilitate ale unei convenții de vânzare cumpărare, printre care și aceea ca bunul obiect al vânzării sa fie in patrimoniul vânzătorului, pentru a opera transferul dreptului de proprietate care se produce printr-o hotărâre care tine loc de contract de vânzare cumpărare.
In mod evident, daca bunul nu se mai afla in patrimoniul vânzătorului, nu mai poate fi pronunțata o asemenea hotărâre de către instanța, care în mod sigur nu poate introduce in circuitul civil un act jurisdicțional de natura sa dispună asupra bunului altuia decât părțile din dosar. Dispozițiile legale (inclusiv art. 1073 si 1077 C.civ. ) nu permit obligarea la o anumita prestație a unei persoane care nu s-a obligat si cu atât mai mult o instanța judecătoreasca nu poate emite un act prin care sa dispună asupra bunului unei persoane care nu este obligata in raportul juridic dedus judecații, nu a fost parte in proces si nu si-a putut apăra interesele.
Este lipsită de coerență teoria dezvoltată de recurenți conform căreia în pofida faptului că bunul nu se mai află în patrimoniul promitentului vânzător, în temeiul art. 1073 și 1077 Cod civil, promitentul vânzător poate fi obligat totuși la vânzare sau instanța poate suplini consimțământului acestuia la vânzare, instanța neputând suplini un consimțământ pe care însuși debitorul nu-l mai poate da, și fiind evident că vânzarea impune o calitate personală a vânzătorului, anume aceea de a fi proprietarul bunului vândut.
In ce privește soluția data cererii principale, Curtea constata însă că situația de fapt avută în vedere la data pronunțării deciziei recurate s-a schimbat, anume prin sentința civila nr. 2119/11.02.2014 pronunțata in dosarul nr._/299/2012, rămasa irevocabila, s-a declarat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 2103/ 2010 prin care parații din prezenta cauza înstrăinaseră imobilul obiect al antecontractului vizat de cererea principala.
In consecința, având în vedere efectele nulității de repunere în situația anterioara, imobilul s-a reîntors în patrimoniul promitenților vânzători, cu consecința ca impedimentul la analizarea cererii principale pe fond găsit de tribunal nu mai subzista.
Având în vedere ca soluția pe cererea principala a fost tranșata doar din perspectiva faptului ca imobilul a fost vândut, fără cercetarea celorlalte condiții ale pronunțării unei astfel de hotărâri care sa tina loc de act de vânzare cumpărare si care reprezintă practic fondul cererii principale, Curtea, in baza art. 312 C.pr.civ. a admis si recursul recurentei reclamante, a casat in parte decizia recurata, anume cu privire la cererea principala, si a trimis spre rejudecare apelul reclamantei cu privire la cererea principala.
c. In ce privește soluția pe cererea de intervenție formulată de C. A., criticata de asemenea in recurs de ambii recurenți ( si cu privire la care se verifica legitimarea procesuala activa a ambilor recurenți, întrucât cererea de intervenție a fost formulata împotriva ambilor ), Curtea constata următoarele:
In discuție aici este soluția tribunalului de declarare a nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2242/ 02.07.2007 contract prin care intervenienta C. A. a vândut către reclamanta cota parte de ½ de proprietate deținuta de ea asupra apartamentului prin moștenire de la mama sa defuncta.
Este nefondata critica recurenților potrivit căreia tribunalul ar fi reanalizat ceva ce s-a tranșat în primul ciclu procesual. Anume, în primul ciclu procesual fusese tranșata incidenta art. 43 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, text care interzicea vânzarea pana la soluționarea irevocabila a acțiunilor formulate de persoanele îndreptățite sau moștenitorii acestora conform art. 45 din lege. Anume, prin decizia civila nr. 2253 R/2008 a Tribunalului București se tranșase ca acest text vizează existenta unor procese pe rol declanșate de persoanele îndreptățite, iar interdicția nu operează cu privire la existenta unor proceduri administrative de soluționare a notificărilor.
Așadar, a fost analizata doar interdicția reglementata de art. 43 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, care fusese avuta in vedere si de prima instanța prin sentința civila nr. 5424/ 2008 a Judecătoriei Sectorului 1, fără să se ia în discuție interdicția prevăzuta de art. 43 alin. 1 din Legea nr. 10/ 2001 coroborat cu art. 9 din Legea nr. 112/1995.
In cauza, în acest al doilea ciclu procesual tribunalul nu s-a pronunțat asupra aceleiași interdicții, ci a avut in vedere o alta interdicție legala, anume cea impusa de art. 9 din Legea nr. 112/1995 coroborat cu art. 43 alin. 1 din Legea nr. 10/ 2001, anume interdicția cumpărătorilor de imobile in condițiile Legii nr. 112/ 1995 de a vinde imobilul pe o durata de 10 ani de la cumpărare, altei persoane decât fostul proprietar.
Este vorba de două dispoziții legale diferite si de doua interdicții diferite, in primul ciclu procesual instanțele nepronunțându-se asupra celei de a doua interdicții.
Așadar, la acest moment în discuție este interdicția prevăzuta de art. 44 alin. 1 din Legea nr. 10/ 2001, devenit ulterior, la republicare, art. 43.
Potrivit acestui text, in vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 2242/ 2002, iulie 2002, anterior primei modificări a legii intervenita in aug. 2002: ”(1) Chiriașii cărora, în temeiul prevederilor art. 9 alin. 1 - 4 din Legea nr. 112/1995, li s-au vândut, cu respectarea prevederilor acestei legi, apartamentele în care locuiau au dreptul să le înstrăineze sub orice formă înainte de împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării numai persoanei îndreptățite, fost proprietar al acelei locuințe.”
Abrogarea acestor dispoziții legale prin Legea nr. 1/ 2009 invocata de recurenți nu prezintă relevanta, nulitatea supunându-se dispozițiilor legale in vigoare la data încheierii actului juridic, așa cum corect arata tribunalul.
Așadar, condițiile legale de valabilitate pentru încheierea acestui contract vor fi analizate raportat la cadrul legal existent la momentul încheierii, iulie 2002, cadru legal care prevedea in art. 44 alin. 1 din Legea nr. 10/ 2001 aceasta interdicție.
A doua dispoziție legala incidenta este art. 9 alin. final din Legea nr. 112/ 1995, text in vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare in discuție, care prevede ca ”Apartamentele dobândite în condițiile alin. 1 nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării.”
In raport de aceste dispoziții legale, Curtea a constatat corecta soluția tribunalului de a declara nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2242/2002, într-adevăr acesta încheindu-se cu încălcarea interdicțiilor legale menționate mai sus.
Este nefondata susținerea recurenților ca vânzătoarei C. A. nu i-ar fi fost aplicabile aceste interdicții, întrucât ar fi dobândit prin moștenire, iar nu prin cumpărare in temeiul Legii nr. 112/ 1995, fiind sub acest aspect corecte considerațiile tribunalului.
Curtea a apreciat că interdicția de înstrăinare în interiorul termenului legal de 10 ani a fost stabilită de legiuitor in rem, iar nu in personam, fapt dovedit de modul de redactare a textului legal care face referire la imobil, dar și din rațiunea textului care este aceea de a împiedica operațiunile speculative, dar și de a lăsa bunul în patrimoniul cumpărătorului pe o durată rezonabilă în vederea unor eventuale revendicări sau pretenții emise asupra acestor imobile. De altfel, practica judiciară s-a așezat unanim în acest sens al considerării interdicției ca fiind reglementată în considerarea bunului.
Așa fiind, interdicția subzista și după decesul autoarei intervenientei C. A., până la expirarea duratei de 10 ani, deci până în 20.03.2007, contractul încheiat anterior expirării acesteia fiind lovit de nulitate absoluta.
In ce privește susținerile făcute de recurenți in fata Curții la termenul din data de 16.09.2014, prin care invocă faptul că motivul de nulitate asupra căruia s-a pronunțat tribunalul nu ar fi fost invocat de intervenienta C. A., Curtea a constatat înainte de toate că aceasta ar semnifica depășirea limitelor investirii prin pronunțarea asupra unei cauze juridice care nu a fost invocată și, totodată, încălcarea dreptului la apărare al parții, prin aceea că această nouă cauza juridică nu a fost pusă în discuția parților.
Pe de alta parte, ambele aceste împrejurări se situează în domeniul încălcărilor de ordine privata, iar nu al normelor de ordine publica, așa ca aceste încălcări trebuiau invocate ele însele în recurs de către recurenți, in termenul legal de motivare a recursului, de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, neputând fi invocate direct cu prilejul concluziilor pe fond in recurs.
Or, recurenții nu au invocat aceste încălcări în cadrul motivelor de recurs formulate legal, cu consecința ca nu au investit legal instanța de recurs cu soluționarea lor.
Oricum, Curtea a constatat că prin completarea la cererea de intervenție depusă la data de 24.11.2010 intervenienta C. A. a invocat încălcarea art. 43 alin. 1 si 2 din Legea nr. 10/ 2001, deci si a art. 43 alin. 1 din Legea nr. 10/ 2001, care conținea trimiterea la art. 9 din Legea nr. 112/ 1995 si care, coroborate, au fost avute in vedere de către tribunal.
In consecința, Curtea a constatat legală soluția tribunalului de a declara nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 2242/ 2002.
In concluzia celor expuse, în baza art. 312 C.pciv., au fost admise ambele recursuri, în limitele analizate mai sus, anume numai cu privire la soluția dată cererii principale, pentru care s-a dispus rejudecarea, fiind menținute dispozițiile referitoare la soluția data cererii de intervenție, ca si celelalte dispoziții neatacate cu recurs.
Împotriva deciziei civile nr. 1355 R/23.09.2014 pronunțate de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă au formulat cerere de revizuire revizuenții Al M. S. A. și Al M. M. A..
Revizuenții au solicitat admiterea cererii de revizuire, schimbarea în parte a deciziei contestate, admiterea recursului în ceea ce privește motivul de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod proc. Civ invocat la termenul din data de 16.09.2014, cu consecința respingerii apelului intervenientei în interes propriu C. A. ca nefondat și să fie obligați parații ce vor cădea în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea cererii de revizuire, invocă incidența art. 322 alin. (1) pct. 2) din Codul de procedură civilă.
Revizuenții învederează că, la termenul din data de 16.09.2014, observând în detaliu viciile hotărârii apelate, au invocat ca motiv de ordine publică dispozițiile art. 304 pct. 5 din Codul de procedura civilă, motivat de faptul că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) Cod proc. civ.
Normele de ordine publică, încălcate de instanța de apel, au constat în încălcarea principiului contradictorialității și implicit dreptul la apărare, principiul disponibilității și în consecință dreptul la un proces echitabil, principii ce guvernează întreg procesul civil.
În acest sens, instanța de apel cu încălcarea principiilor sus enunțate, a soluționat o cerere de apel nemotivată având în vedere aspecte ce nu au fost invocate de intervenienta în interes propriu și care nu au fost niciodată puse în discuția părților.
Lăsând la o parte temeinicia celor invocate, instanța de recurs, prin hotărârea contestată, a lăsat nesoluționat motivul de recurs invocat, considerând că nu poate fi invocat cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de codul de procedură civilă considerând că încălcarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare, al dreptului la un proces echitabil și principiul disponibilității sunt norme ce ocrotesc un interes privat, nicidecum public.
Revizuenții au susținut că această greșeală a instanței de recurs, care refuză să soluționeze motivul de recurs invocat pe considerentul că este de ordine privată fiind supus termenului de motivare și declarare al recursului, este evidentă prin prisma următoarelor dispozițiilor art. 129 alin. (4) din Codul de procedură civilă, art. 21 și 24 din Constituție și art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului.
Se susține că principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil reprezintă principii fundamentale în dreptul procesual civil în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului.
Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului (ICCJ, secția ./2008, dosar nr._ )
Mai mult, în doctrină s-a susținut că principiul contradictorialității (și implicit asigurarea respectării acestui principiu) reprezintă mijlocul prin care principiul rolului activ nu aduce atingere dreptului la apărare al părților.
Prin urmare, contradictorialitatea este un principiu din domeniul ordinii publice și se manifestă atât în raporturile dintre părți, pentru ca acestea să fie exact informate de existența procesului, conținutul pretențiilor, argumentele părților adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.
Or, față de toată această reglementare și față de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este în afară oricărei discuții că principiile invocate, respectiv principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil, sunt principii fundamentale în dreptul procesual civil, deci de ordine publică, motiv pentru care hotărârea instanței de recurs privind necercetarea motivului de recurs de ordine publică invocat la termenul din data de 16.09.2014 este nelegală, fapt ce face să devină incident art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă, instanța nepronunțându-se asupra unui motiv de recurs, fapt pentru care revizuenții au solicitat admiterea cererii de revizuire și modificarea în parte a deciziei atacate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 2) din Codul de procedură civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
Intimații S. I. T. și C. A. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată.
Analizând cererea de revizuire din prisma criticilor formulate și ținând cont de dispozițiile art.322 pct.2 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că cererea de revizuire este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 pct. 2 din Codul de Procedură civilă, se poate solicita revizuirea unei hotãrâri rãmase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotãrâri date de o instanțã de recurs atunci când evocã fondul, dacã s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
În ipoteza în care instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut, revizuirea este o consecințã a nesocotirii principiului disponibilitãții.
Este admisibilã revizuirea unei hotãrâri în trei situații expres prevãzute de text:
a) când instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.
b) când instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru care s-a cerut, cum ar fi, spre exemplu, nepronunțarea asupra unui capãt de cerere sau asupra unei cereri în întregul sãu, fie ea principalã, reconvenționalã sau incidentalã.
Prin sintagma „lucru cerut” trebuie sã se înțeleagã numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecãții.
Ceea ce caracterizeazã aceste cereri și le delimiteazã de alte cereri pe care le pot formula pãrțile în cadrul litigiului este faptul cã, prin pronunțarea asupra lor, instanța pune capãt litigiului, îl finalizeazã în sensul admiterii sau respingerii lui;
c) când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut.
În primul rând, Curtea constată că decizia civilă nr. 1355/23.09.2014 Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă nu reprezintă o hotărâre dată de către instanța de recurs, prin care se evocă fondul, deoarece a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Al M. M. A. și de recurenta reclamantă pârâtă Al M. S. A. împotriva încheierii de ședință din 21.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. I. T. și intimata intervenientă C. A., fiind admis recursul declarat de recurentul Al M. M. A. și de recurenta reclamantă Al M. S. A. împotriva deciziei civile nr. 1240A/06.12.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a casat în parte decizia civilă recurată, anume cu privire la apelul reclamantei și al lui Al M. M. A. cu privire la cererea principală și trimite spre rejudecare acest apel la Tribunalul București și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Se constată că prin decizia atacată cu contestație în anulare nu s-a evocat fondul, motiv pentru care decizia pronunțată de către instanța de recurs nu poate fi atacată cu revizuire, deoarece nu se circumscrie obiectului hotărârilor, care pot fi supuse revizuirii.
În al doilea rând, în cauza de față, revizuenții invocă motivul de revizuire constând în nepronunțarea asupra unui lucru care s-a cerut și invocă, în justificarea motivului acestuia, faptul că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5) referitor la nerespectarea principiului contradictorialității, dreptului la apărare, principiului disponibilității și, în consecință, principiul dreptului la un proces echitabil.
Curtea învederează că motivul de revizuire invocat privește nesoluționarea pe fond a unui capăt de cerere sau a unei cereri conexe/incidentale sau accesorie, și nu se referă la neanalizarea criticilor cuprinse în motivele de recurs/apel.
Astfel, se constată că acest motiv de revizuire nu poate fi incident în cauză, deoarece revizuenți invocă neanalizarea criticilor formulate în calea de atac a recursului, chiar dacă au fost invocate cu depășirea termenului de exercitare și motivare a recursului, și nu nepronunțarea instanței de recurs asupra unui capăt de cerere.
În realitate, prin exercitarea căii de atac a revizuirii, se urmărește repunerea în discuție a modului de soluționare a unei pretenții deduse judecății, cu privire la care instanțele de judecată s-au pronunțat, în mod definitiv și irevocabil.
În al treilea rând, în calea de atac extraordinară, deși nu este necesar, se constată că instanța de recurs a apreciat că motivele invocate nu reprezintă încălcări de ordine publică, ci încălcări de ordine privată, motiv pentru care recurentul avea obligația legală de a le invoca în termenul de motivare și de declarare a căii de atac a recursului.
Cu toate acestea, deși nu exista obligația de a fi analizate motivele de recurs invocate după depășirea termenului de motivare a căii de atac, instanța de recurs a analizat și temeinicia susținerilor recurenților, apreciind că motivul de recurs invocat prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură civilă nu este întemeiat, deoarece temeiul de drept care a justificat soluția pronunțată de către instanța de apel a fost indicat de către partea adversă, fiind învestită în mod legal instanța deoarece art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conținea dispoziția de trimitere la art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Având în vedere toate considerentele expuse, nefiind incident motivul de revizuire invocat, în conformitate cu dispozițiile art.326-327 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondată cererea de revizuire formulată de către revizuenții Al M. S. A. și Al M. M. A., împotriva deciziei civile nr. 1355R/23.09.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. I. T. și C. A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de către contestatorii Al M. S. A. și Al M. M. A. împotriva deciziei civile nr. 1355R/23.09.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. I. T. și C. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. Z. M. StanciuFilip P.
GREFIER,
S. V.
Red. DZ
Tehnored. GC 2 ex
Jud. recurs D. F. G.
D. L. M.
M. S. C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 57/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 518/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
