Legea 10/2001. Decizia nr. 57/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 57/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 57/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.57
Ședința publică de la 10.02.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulate de contestatoarea P. E. – I., împotriva deciziei civile nr.355 A din data de 15.09.2014, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și Pentru cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/3/2013, în contradictoriu cu intimații – pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și S. C. NAȚIONALE PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Obiectul pricinii – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei pe lista amânărilor fără dezbateri, se prezintă avocat B. F. V., în calitate de reprezentant al contestatoarei P. E. – I., lipsind intimații – pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și S. C. NAȚIONALE PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință ce învederează că prin serviciul registratură, s-a depus la data de 06.02.2015, întâmpinare din partea intimatei C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin fax, într-un singur exemplar.
Contestatoarea, prin apărător, având cuvântul, solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinărilor care au fost depuse la dosarul cauzei la 06.02.2015, cu două zile înainte de termenul stabilit, cu nesocotirea dispozițiilor art.508 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă.
Curtea procedează la comunicarea unui exemplar al întâmpinărilor depuse pentru acest termen de judecată, reprezentantului contestatoarei și, în vederea discutării aspectului calificării înscrisurilor intitulate întâmpinări, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, la ordine.
La ordine, la a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat B. F. V., în calitate de reprezentant al contestatoarei P. E. – I., lipsind intimații – pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și S. C. NAȚIONALE PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, față de întâmpinarea depusă de intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, pune în discuție tardivitatea formulării acestui act procedural, având în vedere termenul imperativ stabilit prin dispozițiile art.508 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă.
Contestatoarea, prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea excepției tardivității formulării întâmpinării de către intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Curtea, în urma deliberării, constată că întâmpinarea a fost depusă prin fax, însă la data de 05.02.2015, dată în raport de care nu este respectat termenul de 5 zile, așa încât acest act procedural va fi avut în vedere cu titlu de concluzii scrise.
De asemenea, constată că prin același act procedural, intimata a invocat ca motiv de ordine publică, lipsa capacității procesuale a Secretariatului C. Naționale pentru Compensarea Imobilelor, punând în discuție această excepție.
Contestatoarea, prin apărător, având cuvântul, apreciază că această intimată are calitate procesuală de folosință, întrucât a fost parte și în anterioarele căi de atac, astfel că nu mai poate fi pusă în discuție această excepție.
Curtea, în urma deliberării, cu privire la excepția pusă în discuție, o va respinge ca nefondată, ținând seama de etapa procesuală, respectiv a căii extraordinare de atac a contestației în anulare care trebuie judecată în același cadru procesul în care a fost pronunțată hotărârea definitivă care se contestă.
Contestatoarea, prin apărător, în opinia sa, consideră că prin actul procedural „întâmpinare”, a fost invocată și greșita intitulare a căii de atac, în sensul că recursul ar fi calea legală de atac.
Curtea consideră că aspectul pus în discuție de apărătorul contestatoarei reprezintă o apărare de fond.
Reprezentantul contestatoarei, având cuvântul, susține că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea contestației în anulare.
Contestatoarea P. E. – I., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și motivată, în considerarea următoarelor argumente:
Sub un prim aspect, în ipoteza în care instanța va aprecia că susținerea părții adverse referitoare la calea de atac, este întemeiată, în temeiul art.152 din Noul Cod de procedură civilă instanța va dispune înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Față de fondul cererii, solicită admiterea contestației în anulare în temeiul art. 503 alin.2 pct.2 Noul Cod de procedură civilă, apreciind că soluția dată în apel este urmarea unei erori materiale, constând în faptul că în cauză opera autoritatea de lucru judecat – sentința civilă nr.4356/2013 – irevocabilă. Potrivit dispozițiilor art.430 Noul Cod de procedură civilă, autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul, ci și considerentele hotărârii. Prima instanță a obligat C. Națională pentru Compensarea Imobilelor prin prima hotărâre, să emită o decizie de despăgubire, însă comisia a emis un titlu de compensare. Împotriva acestui titlu, reclamanta a formulat contestație care a fost admisă, însă prin apel, a fost desființată decizia pronunțată de tribunal.
Astfel, chestiunea supusă judecății, în sensul dacă această comisie trebuie să emită o decizie de compensare sau titlu de despăgubire, a fost tranșată cu ocazia primei judecăți, motiv pentru care solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei pronunțate de tribunal și pe fond, admiterea apelului, cu consecința admiterii contestației.
Precizează că a invocat autoritatea de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv.
Solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Constată că prin cererea formulată la data de 12 septembrie 2013, reclamanta P. E. I. a contestat în contradictoriu cu pârâții C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și S. C. Naționale pentru Compensarea Imobilelor, decizia de compensare nr. 8 din data de 25 iulie 2013 emisă de C. Națională de Compensare a Imobilelor, solicitând emiterea titlului de plată corespunzător sentințelor definitive pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, și încadrarea deciziei care urmează a fi emisă în acest context în dispozițiile art. 41 din actul normativ arătat, urmând a fi astfel, reparat în parte prejudiciul invocat; reclamanta a solicitat, deopotrivă sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 4, art. 27 și art. 31 din Legea nr. 165/2013, aplicabile în cauză.
Prin sentința civilă nr. 2145 din data de 19 decembrie 2013, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia de compensare nr. 8 din data de 25 iulie 2013 emisă de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și a obligat pârâta să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamantei, în temeiul prevederilor art. 41 alin. 1 și 3 din Legea nr. 165/2013.
A reținut tribunalul că în cauză a fost emisă dispoziția nr. 5634 din data de 20 martie 2006 de către Primarul General al Municipiului București, prin care s-a dispus modificarea art. 2 al dispoziției nr. 5279 din data de 27 ianuarie 2006, în sensul că se acordă măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, Calea Griviței nr. 311, sector 1, compus din construcție demolată și teren în suprafață de 290 mp., persoanei îndreptățite P. I. E..
Dosarul constituit în vederea soluționării notificării a fost transmis împreună cu documentația care a stat la baza emiterii dispoziției menționate la S. C. Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (fiind înregistrat la această instituție sub nr._/C din data de 22 august 2006).
Subsecvent înregistrării dosarului, petenta reclamantă a inițiat o . procese în scopul soluționării acestuia.
Astfel, prin sentința civilă nr. 2757 din data de 24 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr. 1928 din data de 16 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată la efectuarea în regim de urgență a procedurii de evaluare prin transmiterea dosarului la evaluator.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 1635 din data de 7 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._/2010, irevocabilă, s-a dispus anularea dispoziției nr._ din data de 18 martie 2010 emise de Primarul General al Municipiului București în scopul precizării suprafeței imobilului cu privire la care au fost solicitate despăgubiri.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 5 octombrie 2011 de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2011, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată la plata unei amenzi civile în favoarea statului, până la executarea obligației stabilite prin sentința civilă nr. 2757 din data de 24 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul efectuării în regim de urgență a evaluării imobilului prin transmiterea dosarului la un evaluator.
Ulterior, ANRP a finalizat procedura de evaluare (în noiembrie 2011), fiind întocmit raportul de evaluare a imobilului în litigiu, prin care s-a stabilit că valoarea de piață a proprietății imobiliare compuse din teren și clădire, se ridică la suma de 1.042.270 lei.
În sfârșit, prin sentința civilă nr. 3923 din data de 12 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia civilă nr. 4356 din data de 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, s-a dispus obligarea C. Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ca, la expirarea termenului de suspendare prevăzut de OUG nr. 4/2012, să emită în favoarea reclamantei, decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent dispoziției nr. 5634 din data de 20 martie 2006 emise de Primarul General al Municipiului București în dosarul administrativ nr._/CC/2006.
Prin decizia de compensare nr. 8 din data de 25 iulie 2013 emisă de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, s-a dispus validarea dispoziției nr. 5634 din data de 20 martie 2006 și emiterea deciziei de compensare prin 1.363.178 puncte în favoarea reclamantei.
Contestând decizia, petenta a apreciat că era îndreptățită la emiterea titlului de despăgubire, potrivit prevederilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, nu la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, ce nu poate fi valorificată mai devreme de 1 ianuarie 2017.
După cum reiese din considerentele sentinței civile nr. 3923 din data de 12 iunie 2012 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, petenta și-a exprimat prin declarația înregistrată la ANRP sub nr._ din data de 1 decembrie 2011, acordul în legătură cu raportul de evaluare întocmit de evaluatorul desemnat de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din corespondența purtată cu ANRP (adresa nr._ din data de 16 ianuarie 2012) a rezultat că, deși raportul de evaluare s-a aflat pe agenda de lucru a C. Centrale (la ședințele din 14 decembrie 2011, respectiv 9 martie 2012) în vederea aprobării, acest rezultat nu s-a produs datorită lipsei cvorumului necesar potrivit prevederilor legale (art. 14 alin. 2 din Legea nr. 247/2005).
Tribunalul a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamanta beneficia de dispozițiile sentinței civile nr. 2757 din data de 24 iunie 2009 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă la data de 16 aprilie 2010, pe care C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a înțeles să o pună în executare, nefinalizând în termen rezonabil procedura administrativă.
Pe de altă parte, împrejurarea că raportul de evaluare întocmit încă din noiembrie 2011, nu a mai fost aprobat de către C. Centrală, cu consecința emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire în temeiul Legii nr. 247/2005, a împiedicat-o pe reclamantă să încaseze efectiv suma stabilită cu titlu de despăgubire.
Din acest considerent, a apreciat prima instanță, nu se poate susține că la data intrării în vigoare a legii pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, dosarul administrativ de despăgubire (nr._/CC/2006) nu era aprobat de către Comisie, astfel încât reclamanta să nu poată obține la momentul actual titlul de despăgubire emis de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor în condițiile art. 41 alin. 3 din Legea nr. 165/2013.
Tribunalul a considerat că decizia atacată în cauză a fost emisă cu nesocotirea dreptului de proprietate al petentei, de care aceasta ar fi trebuit să se bucure încă din anul 2010, prin emiterea deciziei de despăgubire în temeiul Legii nr. 247/2005, și de care în prezent, nu mai poate beneficia decât prin emiterea titlului de despăgubire în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 1 și 3 din Legea nr. 165/2013.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, cât și reclamanta P. E. I..
Apelanta reclamantă a criticat soluția pronunțată, arătând că, deși s-a stabilit în mod corect că este îndreptățită la emiterea titlului de despăgubire și nu a unei decizii de compensare prin puncte, prima instanță trebuia să observe că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legii vechi, iar nu prevederile Legii nr. 165/2013; în ipoteza în care se va stabili că se aplică legea nouă, apelanta solicită să se constate că sunt incidente prevederile art. 41 alin. 1 și 3 din Legea nr. 165/2013.
Susține apelanta că decizia de compensare a fost emisă cu nesocotirea dreptului său de proprietate, de vreme ce la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 termenul rezonabil de finalizare a procedurii administrative fusese de mult depășit, deși exista un raport de evaluare întocmit în noiembrie 2011, care nu a putut fi aprobat din culpa autorității competente.
Părțile au formulat în mod reciproc întâmpinare.
Reclamanta a reluat argumentele prezentate în etapa procesuală a fondului, susținând că în cauză se impune păstrarea soluției de anulare a deciziei nr. 8/2013, urmând a fi dispusă, pe calea admiterii apelului său, măsura obligării în regim de urgență la emiterea titlului de despăgubire și a titlului de plată în temeiul vechii legislații, cu valoarea precizată în lei, iar nu prin puncte; în plus, a concluzionat că în ipoteza stabilirii aplicării legii noi (Legea nr. 165/2013), să se constate că sunt incidente prevederile art. 41
alin. 1 și 3 din noul act normativ.
La rândul său, pârâta a arătat că în speță, S. C. Naționale pentru Compensarea Imobilelor nu are capacitate procesuală de folosință, iar în legătură cu solicitarea referitoare la emiterea titlului de plată, C. Națională nu justifică legitimare procesuală pasivă; potrivit legii, prima entitate nu are personalitate juridică, reprezentând exclusiv o structură funcțională, iar competența de emitere a titlurilor de plată aparține Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Prin decizia civilă nr.355 A/15.09.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. NATIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă P. E. I. și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins contestația, ca neîntemeiată.
Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești din perspectiva criticilor formulate și în raport de dovezile administrate, Curtea a apreciat că apelul promovat de pârâtă este întemeiat, iar apelul promovat de reclamantă este nefondat, fiind respins în consecință.
Cum atât criticile formulate de pârâtă, cât și cele formulate de reclamantă, vizează în esență, interpretarea și aplicarea prevederilor legale cu ocazia soluționării dosarului administrativ privind despăgubirile solicitate, precum și stabilirea normelor incidente pe aspectul petitului relativ la emiterea titlului de despăgubire, Curtea a reunit sub forma unui considerent comun, argumentele avute în vedere pentru valorificarea, după caz, combaterea susținerilor formulate de fiecare parte.
Astfel, în soluționarea dosarului administrativ întocmit în baza notificărilor înregistrate sub nr. 2070 din data de 6 august 2001 și 2899 din data de 24 aprilie 2001 (la executorul judecătoresc) au fost emise dispoziția
nr. 5279 din data de 27 ianuarie 2006 a Primarului General al Municipiului București, respectiv dispoziția nr. 5634 din data de 20 martie 2006 a Primarului General al Municipiului București, care o modifică și o completează pe prima, stabilindu-se că se acordă măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, Calea Griviței nr. 311, sectorul 1, compus din construcție demolată și teren în suprafață de 290,00 mp, persoanei îndreptățite I. E. P., reclamanta din prezenta cauză.
Decizia conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii urma să parcurgă etapa de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilul cu privire la care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură, în acord cu dispozițiile speciale cuprinse în Titlul VIII din Legea nr. 247/2005 a căror aplicare nu ar putea fi înlăturată, nici în ipoteza în care soluționarea notificării s-ar fi realizat de instanța de judecată și nu de entitatea investită, cum este cazul în speță.
Etapa privind evaluarea propriu-zisă s-a derulat grație prescripțiilor dispozitivului sentinței civile nr. 2757 din data de 24 iunie 2009 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, irevocabile prin decizia nr. 1928 din data de 16 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus obligarea C. Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la efectuarea în regim de urgență a procedurii, prin transmiterea dosarului la evaluator, expertiza fiind întocmită în noiembrie 2011 (fila 114, dosar fond).
S-a reținut în cuprinsul deciziei pronunțate de instanța de recurs (Înalta Curte de Casație și Justiție) că neclaritățile invocate în corespondența purtată de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu Primăria Municipiului București, care au antrenat restituirea dosarului administrativ la C. de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă autoritatea publică locală, puteau fi lămurite pe baza documentației existente la dosar, iar lipsa unui răspuns la demersurile promovate de petenta reclamantă, este imputabilă C. Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care nu și-a organizat activitatea administrativă potrivit cu scopurile prevăzute de lege, în sensul satisfacerii dreptului și intereselor legitime ale titularului bunului.
Din această perspectivă, nu s-a putut reține susținerea apelantei pârâte că procedura administrativă a fost finalizată în termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât etapa de evaluare nu a fost practic, finalizată, grație împrejurării că raportul evaluatorului nu a făcut ulterior obiectul aprobării C. (determinat de lipsa cvorumului necesar în ședința de lucru de la data la care agenda include această discuție) potrivit exigențelor legale.
Întârzierea procedurii și depășirea semnificativă a caracterului rezonabil al perioadei în care finalitatea urmărită de reclamantă urma a fi realizată, au avut drept consecință promovarea de către aceasta din urmă a unor proceduri judiciare în scopul constrângerii debitoarei la executarea obligației și al obținerii de dezdăunări.
Astfel, prin încheierea irevocabilă din data de 5 octombrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să plătească în favoarea statului o amendă civilă în cuantum de 50 lei, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației stabilite prin sentința civilă nr. 2755/2009 a Curții de Apel București.
Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 3923 din data de 12 iunie 2012 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, irevocabilă prin decizia civilă nr. 4356 din data de 21 octombrie 2013 a aceleiași instanțe, a fost obligată C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea petentei decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent dispoziției nr. 5634/2006 a Primarului General al Municipiului București, la expirarea termenului de suspendare prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012.
Deopotrivă, prin decizia instanței de recurs (care a confirmat soluția arătată) s-a stabilit în sarcina C., obligația de plată a daunelor morale, în cuantum de 10.000 lei.
S-a reținut și de această dată că procedura administrativă nu a fost finalizată și că o atare împrejurare se privește ca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care protejează interesul patrimonial născut din recunoașterea dreptului la reparație.
În egală măsură, s-a apreciat și că împrejurările concrete ale cauzei au probat existența unui prejudiciu moral, satisfacția materială
impunându-se pentru restabilirea situației de echilibru.
Revenind la argumentele pe care Curtea le-a avut în vedere în cauza pendinte, în lumina considerațiilor expuse, rezultă că, astfel cum s-a arătat și mai sus, prin derularea procedurilor concrete, la nivel administrativ și judiciar (induse de maniera de abordare a solicitărilor petentei) într-un interval de timp îndelungat, s-a impus reclamantei o sarcină disproporționată și excesivă, asociată lipsei de realizare a interesului proteguit de lege, dar și suportării modificărilor legislative survenite, care au avut drept efect soluționarea notificării în condiții diferite de cele existente și previzibile la momentul formulării cererii de restituire.
Dar în legătură cu acest aspect au fost pronunțate hotărâri judecătorești prin care s-au dispus inclusiv satisfacții de ordin material, conduita entității învestite cu soluționarea cererii petentei în cadrul procedurii administrative fiind, practic, sancționată în acest fel.
A fost apreciată fondată, însă, în accepțiunea Curții, critica formulată de pârâtă, în sensul că prima instanță nu a ținut seama de evoluția legislației în domeniul despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Astfel, deși reține că la momentul actual reclamanta nu ar mai putea să-și realizeze efectiv dreptul „decât prin emiterea titlului de despăgubire în temeiul art. 41 din Legea nr. 165/2013”, în contextul în care entitatea învestită a refuzat sistematic să execute hotărârile judecătorești prin care a dispus măsuri concrete de finalizare a procedurii administrative, aceasta nefiind parcursă în întregime grație lipsei de aprobare în condiții legale a raportului de evaluare, tribunalul stabilește, totuși, că la momentul intrării în vigoare a noului act normativ (Legea nr. 165/2013) dosarul administrativ era aprobat de Comisie.
O atare statuare este, însă, nesusținută de dovezi, apărând cu evidență faptul că raportul de evaluare nu a parcurs faza finală a procedurii spre a deveni un element de fundamentare a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, nefiind aprobat de Comisie (independent de motivul concret invocat – lipsa de cvorum), iar pe de altă parte, creează o contrarietate a argumentelor valorificate de prima instanță, care dă valență unei etape care nu poate dobândi efecte decât în ipoteza finalizării ei (ceea ce nu e cazul în speță).
După . Legii nr. 165/2013, procedura de stabilire a valorii despăgubirilor și de plată a acestora (nefinalizată sub imperiul legislației anterioare) a fost înlocuită cu procedura acordării de măsuri compensatorii în condițiile prevăzute de noul act normativ (art. 21).
Procedura este asemănătoare celei pe care o reglementau prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru regimul stabilirii și plății despăgubirilor pentru imobilele care nu se pot restitui în natură.
Incidența dispozițiilor noii legi este dată de textul art. 4 din actul normativ, chestiunea neconstituționalității acestor dispoziții, reluată de reclamantă în apel, deși în faza procesuală a fondului, aceasta a renunțat la susținerea tezei de neconstituționalitate, fiind lipsită de semnificație din perspectiva modului de fundamentare; petenta susține necesitatea aplicării vechilor dispoziții în materie în legătură cu emiterea deciziei constituind titlu de despăgubire, înfierând caracterul retroactiv al noii legi, pentru ca în același context să accepte aplicarea art. 41 alin. 1 și 3 din Legea nr. 165/2013 în scopul de a-și apropria posibilitatea valorificării titlului de despăgubire anterior termenelor stabilite de legea nouă (problemă în legătură cu care Curtea Constituțională s-a și pronunțat prin Deciziile nr. 88/2014, nr. 210/2014 și nr. 269/2014).
Practic, dispozițiile pe care reclamanta le are în vedere (din noua reglementare), referitoare la măsurile pentru finalizarea procesului de restituire a imobilului preluat abuziv, vizează mai degrabă, aspecte care nu prezintă legătură cu legalitatea deciziei contestate, ci cu faza de executare a hotărârii judecătorești pronunțate anterior (sentința civilă nr. 3923/2012 a Curții de Apel București), respectiv cu modalitatea în care se realizează convertirea măsurilor reparatorii prin echivalent în măsuri compensatorii sub formă de puncte.
Art. 41 alin. 5 din Legea nr. 165/2013, stabilește că „obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se va executa potrivit art. 21”.
Prin această normă (inaplicabilă în speță) legiuitorul a vizat lipsirea de efectul autorității de lucru judecat a hotărârilor care stabileau un anumit conținut al măsurilor reparatorii, substituindu-le cu cele prevăzute în noua reglementare.
Pentru identitate de rațiune, o atare convertire a măsurilor reparatorii se realizează în temeiul art. 41 cu referire la art. 21 din Legea nr. 165/2013 și în ipoteza hotărârilor irevocabile ulterioare.
Cu atât mai mult, prevederile legii noi se aplică în cazul în care procedura administrativă nu a fost finalizată, or în situația în care nu există hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (în speță, sentința civilă nr. 3923/2012 a Curții de Apel București a rămas irevocabilă la data de 21 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013).
Apelanta reclamantă nu beneficiază de premisele stabilite de dispozițiile art. 41 alin. 1-3 din Legea nr. 165/2013, la care face referire în cuprinsul motivelor apelului declarat, de vreme ce dosarul de despăgubire cuprinzând evaluarea nu a fost aprobat de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . legii și nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă la același moment de referință, prin care să se fi stabilit plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri.
Aplicarea procedurii specifice C. Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, la care face trimitere textul se circumscrie în mod exclusivist ipotezelor prevăzute în economia primului său alineat și care nu sunt întrunite în persoana apelantei reclamante.
Ca atare, în mod corect, în scopul epuizării procedurii administrative, s-a făcut aplicarea prevederilor art. 21 din lege, procedându-se la emiterea deciziei de compensare prin puncte de către entitatea stabilită de dispozițiile actului normativ special nou - C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Împrejurarea că reclamanta a fost nevoită să suporte, prin forța împrejurărilor, consecințele modificărilor legislative și imposibilitatea executării dispoziției de emitere a titlului de despăgubire, stabilită pe cale judiciară, nu poate să atragă aplicarea unor norme care nu-și mai găsesc corespondent, iar satisfacția echitabilă într-o atare ipoteză (care a și fost, întrucâtva, angajată pe cale judiciară) este circumscrisă unor alte forme de realizare.
În sfârșit, în privința susținerilor invocate pe cale de excepție de apelanta pârâtă, în legătură cu lipsa capacității de folosință a Secretariatului C. Naționale pentru Compensarea Imobilelor și lipsa capacității procesuale pasive a C. Naționale pentru Compensarea Imobilelor cu privire la emiterea titlului de plată, Curtea a apreciat că acestea exced unei analize de fond prin raportare la argumentele expuse, care prefigurează soluția corectei explicări a legii cu ocazia emiterii deciziei contestate în cauza pendinte și în strânsă corelație cu cadrul procesual stabilit la momentul formulării cererii introductive, nemodificat, de altfel, în faza procesuală a fondului.
Împotriva deciziei civile nr.355 A/15.09.2014 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a formulat la data de 08.01.2015, contestație în anulare contestatoarea P. E. I., prin care a solicitat anularea deciziei contestate și, rejudecând, să fie respins ca nefondat apelul formulat de intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, pentru următoarele motive:
În fapt, prin sentința civilă nr. 3923/12.06.2012 a Curții de Apel București, pârâta C. Națională Pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.) a fost obligată ca, la expirarea termenului de suspendare prevăzut de OUG nr.4/2012, să emită în favoarea contestatoarei, decizia reprezentând titlu de despăgubire aferent Dispoziției nr.5634/20.03.2006 emise de Primarul General al Municipiului București, în dosarul înregistrat sub nr._/CC.
Sentința civilă menționată a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 4356/21.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr._ * (Statul Român, prin C. Națională pentru Compensarea Imobilelor), subzistând deci în continuare, obligația C. Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită o decizie privind Titlul de Despăgubire.
Pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a procedat la introducerea pe ordinea de zi a dosarului de despăgubire nr. 259S2/CC aferent Dispoziției nr. 5634/20.03.2006 emise de Primarul General al Municipiului București în ședința C.N.C.I. din data de 25.07.2013.
În urma analizării cauzei, sfidând hotărârea irevocabilă nr. (4356/21.10.2013,) 3923/12.06.2012 a Curții de Apel București, C. a hotărât emiterea Deciziei de compensare nr. 8/25.07.2013, nicidecum o Decizie privind Titlu de despăgubire, așa cum a fost obligată prin hotărârea judecătorească mai sus menționată.
Însăși instanța de recurs a Curții de Apel București reține în considerentele Deciziei 4356/21.10.2013 (pag. 9 ultimul aliniat): "Curtea are în vedere împrejurarea că acțiunea soluționată prin sentința recurată avea ca obiect obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire în condițiile Legii 247/2005, în timp ce actul emis de recurenta-pârâtă la data de 25.07.2013, după pronunțarea sentinței recurate și ulterior declarării recursului reprezintă o decizie de compensare, întemeiată pe noul act normativ, respectiv Legea 165/2013".
Având în vedere modul defectuos prin care a înțeles să-și îndeplinească obligațiile pârâta, contestatoarea a depus contestație la Tribunalul București prin care a solicitat anularea Deciziei de Compensare și obligarea pârâtei să emită Decizie privind Titlul de despăgubire așa cum a fost obligată.
Prin Hotărârea nr. 2145/2013 din data de 19.12.2013 pronunțată în dosarul nr._/3/2013, instanța a admis pe fond contestația contestatoarei, hotărând: "Anulează Decizia de compensare nr. 8/25.07.2013 emisă de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor. Obligă pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamantei, în temeiul art. 41 alin.1 și 3 din Legea nr.165/16.05.2013".
Împotriva acestei hotărâri pârâta a declarat apel. Instanța de apel, Curtea de Apel București, a admis apelul pârâtei C. Națională Pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.). Prin Hotărârea nr. 355/2014 din data de 15.09.2014 pronunțată în dosar nr._/3/2013, instanța a hotărât: "Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor. Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă P. E. I.. Schimbă în tot sentința civilă apelată, în sensul că respinge contestația, ca neîntemeiată."
Practic, în toată motivarea deciziei a cărei anulare o solicită contestatoarea, cu nr. 355A/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, instanța comite eroarea materială gravă de a nu observa că prin această motivare încălcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 4356/21.10.2013 prin care se statuează obligația intimatei de a emite decizie de despăgubire, nu titlu de compensare prin puncte.
Astfel, potrivit art.430 Cod Procedură Civilă: ”Autoritatea de lucru judecat: (1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.
Conform jurisprudenței, "Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur)."
Așadar, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, și motivele care susțin soluția (în absența cărora aceasta nu ar avea vreun înțeles, permițând reluarea la nesfârșit a litigiilor), precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.
Marea realizare și îmbunătățire pe care o aduce noul Cod de procedură civilă constă în faptul că este tranșată disputa privind partea din hotărâre care se bucură de puterea de lucru judecat, fiind prevăzut în mod expres că autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului hotărârii, cât și asupra considerentelor pe care acesta se sprijină. Aceasta nouă reglementare a instituției autorității de lucru judecat - puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești reprezintă și o legiferare a punctului de vedere exprimat în doctrina anterioară de autori consacrați, precum și în jurisprudența anterioară, în sensul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se extinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta (M. Tăbârca, Excepții procesuale în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pagina 354).
O altă îmbunătățire majoră pe care o aduce noul Cod de procedură civilă în această materie constă în lărgirea sferei autorității de lucru judecat și asupra soluțiilor date excepțiilor și oricăror alte incidente procedurale. Astfel, conform noii reglementări, dacă aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu anterior, purtat între aceleași părți, a fost soluționată definitiv pe cale incidentală sau pe fond, într-o anumită manieră, acest aspect dobândește autoritate de lucru judecat, partea căreia îi este favorabilă soluția pronunțată de către instanță putând invoca excepția autorității de lucru judecat, nefiind necesar să mai apeleze la puterea de lucru judecat.
Totodată, prezenta reglementare este în concordanță cu jurisprudența CEDO, potrivit căreia obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art.6.1 din CEDO nu face nici o diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea și cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind să fie respectată și aplicată indiferent de rezultatul procesului (cauza pilot Service c. României). De asemenea, tot în jurisprudența CEDO, s-a statuat faptul că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune în discuție problema soluționată prin hotărârea definitivă (cauza Zazanis și alții c. Greciei).
În concluzie, CEDO a stabilit deja că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art.6 din CEDO (Cauza A. c. României).
În baza celor anterior menționate, contestatoarea solicită admiterea contestației, așa cum a fost formulată și anularea deciziei civile nr. 355A/2014 pronunțate în data de 15.09.2014 de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2013 și rejudecând, să fie respins ca nefondat apelul formulat în acest dosar, de intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.).
În drept, și-a întemeiat contestația pe dispozițiile art.503 alin.2 pct.2 Cod de procedură civilă.
La data de 06.02.2015, intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus la dosar întâmpinare, calificată ca și concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, considerând decizia contestată temeinică și legală.
În cadrul judecării prezentei contestații, s-a administrat de către contestatoare, proba cu înscrisuri constând în hotărârile judecătorești la care a făcut referire.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezenta contestație în anulare, date fiind prevederile art. 505 al.1 Cod de procedură civilă.
1. Curtea are în vedere cu titlu preliminar, că mijlocul procedural al contestației în anulare prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
Căile de atac sunt mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea unei hotărâri judecătorești. Ele apar ca un remediu contra eventualelor erori care se pot strecura într-o hotărâre.
În cadrul căilor de atac de reformare, cum este și recursul, se realizează controlul judiciar al hotărârilor judecătorești, de către o instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Urmărind a nu menține incertitudinea părților cu privire la raportul de drept substanțial dintre ele un timp prea îndelungat, pentru aceste mijloace procedurale sunt prevăzute termene care curg de la pronunțarea sau de la comunicarea hotărârii care se atacă, astfel ca după rămânerea irevocabilă să existe o relativă stabilitate a acestui raport, soluția dată nemaiputând fi pusă în discuție.
În schimb, prin căile de atac de retractare, care se soluționează de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, în scopul desființării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale a căror respectare a fost considerată de către legiuitor de o importanță deosebită, iar nu și pentru netemeinicie. Acest ultim element conturează cel mai important atribut specific și contestației în anulare, care este în mod incontestabil acela de a constitui o cale extraordinară de atac.
Căile de atac sunt calificate ca extraordinare, dacă ele pot fi exercitate numai în cazurile și în condițiile anume specificate de lege, partea fiind obligată să își sprijine cererea pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege. Ele se deosebesc astfel de căile de atac ordinare, care pot fi exercitate de orice parte din proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată.
De aceea, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 503 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.
Legislația internă este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se în cauza M. contra României,_/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului, este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
2. Grefându-ne pe aceste considerente de ordin teoretic, Curtea reține că din conținutul concret al prezentei contestații în anulare, rezultă că petenta invocă motivul de contestație ilustrat în prevederile art. 503 alin.2 pct.2 Cod Procedură Civilă.
i. Potrivit art. 503 alin.2 pct.2 Cod de procedură civilă „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație atunci când (…) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale”.
În raport de considerațiile expuse anterior privind natura juridică și finalitatea căilor de atac de reformare și respectiv de retractare, acest motiv de contestație în anulare specială nu poate avea în vedere decât erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite, cum sunt respingerea unui recurs ca tardiv, în raport de data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei de timbru; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri judecătorești decât cea recurată.
Folosind sintagma „greșeli materiale”, textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Ceea ce caracterizează erorile din prima categorie este caracterul involuntar al acestora, la care se adaugă faptul că nu se referă la aprecieri asupra problemelor de fapt și de drept care se pun într-o anumită cauză, ceea ce constituie prin definiție aspecte ce țin de activitatea de judecare a cererii respective.
ii. Or, în speță, aspectul invocat de către contestatoare (eronata încălcare de către instanța de recurs, a autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare), presupune în mod indubitabil aplicarea de către instanța de recurs, a unui raționament în legătură cu cererea de recurs formulată,ceea ce ține de esența judecății.
Așadar, Curtea observă că criticile, vizând în realitate, anumite greșeli de judecată și nu erori materiale, exced cadrului limitativ și special expus al prezentei căi de retractare a contestației în anulare, astfel încât în temeiul tuturor acestor considerente, ea este nefondată.
Curtea observă totodată, că prezenta contestatoare, beneficiind de asistență juridică încă de la momentul formulării prezentei contestații în anulare, având avocat ales, a ales să promoveze o contestație în anulare și nu o revizuire. Respectând opțiunea procedurală exercitată de contestatoare, nemodificată potrivit exigențelor procesuale, pe parcursul judecății, Curtea nu poate, dat fiind principiului disponibilității care guvernează materia procesului civil, să se considere învestită cu o cerere de revizuire (astfel cum aceasta a fost antamată de intimată în concluziile sale scrise), pentru a proceda în continuare, la verificarea inclusiv a competenței sale de soluționare din perspectiva acestei noi calificări.
În consecință, în baza tuturor acestor argumente, Curtea va respinge prezenta contestație în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea P. I. E., împotriva deciziei civile nr.355 A/15.09.2014, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în contradictoriu cu intimații – pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și S. C. NAȚIONALE PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
5 ex./C.-S.3 – C.O.; M.C.
TB-S.5 – A.M.B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 201/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 198/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
