Revendicare imobiliară. Decizia nr. 76/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 76/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 76/2015

Acesta nu este document finalizat

Dosar nr._

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 76A

Ședința publică de la data de 11 februarie 2015

CURTEA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE - C. M. S.

JUDECĂTOR - S. M.

JUDECĂTOR - F. L. E.

GREFIER - D. L.

Pe rol soluționarea, în complet de divergență a apelurilor formulate de apelanții – pârâți A. F. și A. G. – cu domiciliul în București, Calea V. nr.139, ., sector 1, M. C.-I. și M. M. E. – cu domiciliul ales la SCA Av. P., din Splaiul Unirii nr.223, ., și Ministerul Finanțelor Publice – reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - cu sediul în București, ., sector 2, și a cererii de aderare la apel formulată de apelantele – pârâte B. V. A. – domiciliată în București, Calea Moșilor nr. 241, ., ., și cu domiciliul ales la SCA „ C. și Asociații” în București, .( în incinta Hotelului Crowne Plaza) Sector 1 București și T. B. M. – cu domiciliul în București, Calea V. nr. 139, ., sector 1 și cu domiciliul ales la la SCA „ C. și Asociații” în București, .( în incinta Hotelului Crowne Plaza) sector 1, București, împotriva sentinței civile nr. 487/04.04.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimații – reclamanți V. L. și V. N. (moștenitorii defunctei V. C., decedată la 30.11.2011), cu domiciliul ales la Av. T. C. B. din București, . nr. 4-6, ., și intimatul – chemat în garanție M. București, prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanții – pârâți A. G. și A. F., ambii personal, apelanții – pârâți M. C. – I. și M. M. E., reprezentați de avocat R. C. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 depusă la dosar, apelanții – pârâți B. V. A. și T. B. M., reprezentate de avocat R. M. în baza împuternicirilor avocațiale nr._ și_ depusă la dosar, intimații – reclamanți V. L. și V. N. (moștenitorii defunctei V. C.), reprezentați de avocat A. Corai Ciocarlan în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2015 și de avocat D. R. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 depuse la dosar, lipsind apelantul – pârât Ministerul Finanțelor Publice și intimatul – chemat în garanție M. București. Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;

La prima strigare a cauzei, Curtea informează părțile ca în cauză a intervenit divergența cu privire la fondul apelurilor declarate în cauză urmând ca părțile să pună concluzii referitor la aspectele aflate în divergență cu privire la criteriile ce se pot aplica in cadrul acțiunii în revendicare în raport de titlurile exhibate de fiecare parte și de criteriile de preferabilitate.

Reprezentanta intimaților – reclamanți, doamna avocat A. Corai Ciocarlan depune la dosar împuternicirea avocațială și arată că nu a luat cunoștință de conținutul încheierii de la termenul anterior întrucât la data când s-a prezentat la arhiva secției i s-a comunicat că încheierea nu este motivată, iar ieri i s-a comunicat că s-a redactat încheierea. Solicită dosarul la bară pentru minim 5 (cinci) minute pentru a lua cunoștință de conținutul încheierii.

Curtea pune la dispoziția părților dosarul pentru studiu și dispune reluarea dosarului după ce părțile vor lua cunoștință de conținutul de la termenul anterior.

Dosarul a fost reluat la a doua strigare, iar la apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanții – pârâți A. G. și A. F., ambii personal, apelanții – pârâți M. C. – I. și M. M. E., reprezentați de avocat R. C. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 depusă la dosar, apelanții – pârâți B. V. A. și T. B. M., reprezentate de avocat R. M. în baza împuternicirilor avocațiale nr._ și_, depuse la dosar, intimații – reclamanți V. L. și V. N. (moștenitorii defunctei V. C.), reprezentați de avocat A. Corai Ciocarlan în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2015 și de avocat D. R. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 depuse la dosar, lipsind apelantul – pârât Ministerul Finanțelor Publice și intimatul – chemat în garanție M. București prin Primarul General.

Curtea pune în vedere părților să pună concluzii in legătură cu soluția ce ar urma sa fie adoptată pe fondul acțiunii în revendicare în sensul de a se preciza care sunt titlurile de proprietate exhibate de părți și care sunt criteriile de preferabilitate.

Apelantul – pârât A. G. arată că are avocat însă acesta nu se poate prezenta și solicită admiterea apelului său astfel cum a fost formulat și de asemenea, admiterea apelurilor celorlalți pârâți.

Reprezentantul apelanților – pârâți M. C. – I. și M. M. E. depune la dosar jurisprudență CEDO, constând într-o hotărâre pronunțată în cauza Pincova și Princ contra Republicii Cehe.

Reprezentații părților adverse nu s-au opus la depunerea jurisprudenței de către reprezentantul apelanților M. după încheierea cercetării judecătorești.

Reprezentantul apelanților – pârâți solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat. În susținerea motivelor de apel arată că titlul de proprietate al apelanților este mai bine caracterizat față de titlul de proprietate al reclamanților. Apelanții – pârâți au dobândit cu just titlu imobilul din prezenta cauză, în temeiul Legii nr.112/1995, în calitate de foști chiriași. La momentul la care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nu exista nicio cerere de restituire în natură promovată în fața instanțelor. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în anul 1996. Ulterior autorul reclamanților a formulat cerere de revendicare a imobilului însă în contradictoriu cu Primăria Municipiului București. Hotărârea pronunțată nu poate produce efecte față de apelanții – pârâți M., întrucât nu au fost părți în acel dosar. Din acest motiv, intimaților – reclamanți nu li s-a născut dreptul pentru restituirea în natură și nici o speranță legitimă cu privire la acest imobil. S-ar putea vorbi de o speranță legitimă a reclamanților numai ulterior rămânerii definitive a acțiunii în revendicare. Hotărârea pronunțată de Judecătoria sectorului 1 este ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între autorul apelanților – reclamanți și S.C. Herăstrău Nord S.A. Au depus la dosar hotărârea CEDO, prin care s-a statuat că nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de către chiriași cu bună credință prin restituirea imobilului vechiului proprietar. Prin restituirea imobilului în natură către reclamanți s-ar produce o ingerință gravă dreptului de proprietate al apelanților – pârâți, dobândit anterior pronunțării hotărârii Judecătoriei Sectorului 1 în acord cu toate dispozițiile legale și cu îndeplinirea condiției de bună – credință, anterior pronunțării hotărârii din anul 1998.

Totodată, solicită să se constate că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în raport de decizia nr. 33/9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dat o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente și stabilind în mod corect că dispozițiile Legii nr.10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar. Autorul intimaților – reclamanți a adresat o notificare Primăriei Municipiului București în vederea obținerii restituirii imobilului ce face obiectul prezentei cauze în temeiul prevederilor Legii nr.10/2001, iar din actele depuse la dosarul cauzei reiese că până în prezent nu a fost soluționată.

Solicită admiterea apelului declarat de ceilalți apelanți – pârâți și respingerea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și menținerea soluției pronunțată de Tribunalul București sub aspectul admiterii cererii de chemare în garanție.

Apelanții – pârâți B. V. A. și T. B. M., prin avocat, depun la dosar practică judiciară.

Reprezentanții părților adverse nu s-au opus la depunerea acestor înscrisuri.

Curtea pune la dispoziția reprezentantei intimaților – reclamanți înscrisurile depuse de reprezentanta apelanților – pârâți B. V. A. și T. B. M.. După consultare, aceasta le restituie la dosar.

Reprezentanta intimaților – reclamanți solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise față de înscrisurile depuse la acest termen de judecată.

Apelantele – pârâte B. V. A. și T. B. M., prin avocat, solicită admiterea cererii de aderare la apel. În completarea concluziilor formulate de reprezentantul apelanților – pârâți M., solicită să se constate că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, în anul 1996, iar titlul de care se prevalează intimații – reclamanți, sentința civilă nr._/1998 a fost pronunțată ulterior contractului de vânzare-cumpărare.

Mai arată că hotărârea din anul 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, iar prin minime diligențe autoarea intimaților – reclamanți putea afla că la acea dată acesta nu mai deținea imobilul în litigiu. Din acest considerent, apreciază că această hotărâre nu constituie un titlu valabil pentru a putea fi opus apelanților – pârâți având în vedere că nu au fost părți în acel dosar. Așa cum a apreciat Înalta Curte de Casație și Justiție în hotărârea depusă la dosar, invocată cu autoritate de lucru judecat, titlul apelanților asupra apartamentului în litigiu prevalează față de titlul opus de intimați. Arată că, în cazul în care se va amâna pronunțarea va detalia în scris concluziile formulate oral.

Solicită admiterea apelurilor formulate de ceilalți chiriași proprietari și respingerea apelului declarat de apelantul – pârât Ministerul Finanțelor Publice în situația în care li se va respinge apelul.

Intimații – reclamanți V. L. și V. N., prin avocat A. C. Ciocarlan, solicită respingerea apelurilor formulate în cauză pe cale principală și pe cale incidentală. Solicită să se constate că titlurile de proprietate pe care intimații își întemeiază acțiunea în revendicare sunt singurele acte care ar avea caracter constitutiv al unui drept de proprietate, respectiv toate contractele autentice de vânzare-cumpărare din 1921 și 1938, enumerate punctual în notele scrise depuse la dosar.

Hotărârea obținută la Judecătoria sectorului 1, în anul 1998, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare și în dispozitivul căreia conform jurisprudenței CEDO actuale și nu a celor din 2004, 2007, este singurul criteriu după care se apreciază existența unui bun actual sau nu. Această hotărâre are doar efectul de a recunoaște existența dreptului proprietate constituit anterior prin acte autentice. Efectul acțiunii în revendicare, nu doar pe tărâmul Legii nr. 10/2001, nu este unul constitutiv de drepturi, ci este unul care recunoaște drepturile preexistente în patrimoniul revendicatorului. Față de chestiunile apreciate în opiniile divergente, arată că insistă pe faptul că titlurile de proprietate ale intimaților trebuie avute in vedere in totalitatea lor, cu contractele de vânzare-cumpărare și cu toată succesiunea de-a lungul timpului și cu efectul declarativ al hotărârii de revendicare și nu constitutiv, astfel încât nu se pot compara hotărârea de revendicare din iunie 1998 cu contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pentru a verifica care este ulterior, ci se verifică anterioritatea și valabilitatea actelor autentice din anul 1921 și 1938.

Cu privire la noțiunea de bun actual, arată că s-au depus diferite opinii ale unor magistrați de la Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-au făcut trimitere la RIL-urile din 2008, însă au apărut cel puțin 2 recursuri în interesul legii și ca a fost pronunțată și hotărârea în cauza A. c României, în care s-a statuat ca trebuie dat câștig de cauză fostului proprietar al cărui imobil a fost naționalizat cu o singură condiție, dacă se află in prezența unei hotărâri judecătorești prin care titlu este recunoscut și se dispune și restituirea proprietății. Hotărârea pronunțată în cauza A. a venit să concluzioneze și să sancționeze comportamentul instituțiilor care au in gestiune Legea nr.10/2001. Intimații V. au formulat cererea în baza Legii nr. 112/1995, nesoluționată timp de 14 ani. Nu a fost in nici un moment in nelucrare această cauză.

Solicită amânarea pronunțării pentru a le detalia și în scris concluziile întrucât nu a anticipat pronunțarea in complet de divergență. Totodată solicită a se avea în vedere și aspectul uman, concret, în sensul că, notificarea formulată de intimați nu a fost soluționată timp de 14 ani, și faptul că deși exista o hotărârea pronunțată împotriva statului, s-a răspuns la notificarea din 1995, în sensul că apartamentele în litigiu nu fac obiectul legii și nu se pot restitui întrucât au fost vândute. De asemenea, solicită a se avea in vedere situația actuală în sensul că, dintr-un ., intimații în baza unor hotărâri irevocabile au dobândit numai 9 apartamente, deoarece mai există un apartament vândut și apartamentele ce fac obiectul prezentului litigiu. Blocul în care se află apartamentele în litigiu, este unu cu bulină, fără gaze și fără lift situat pe Calea V.. Consideră că este o chestiune de oportunitate și analiză în calea de atac a apelului a propriilor măsuri pe care instanța le poate dispune în calea apelului, în condițiile în care apelanții pot primi c/val apartamentelor la valoarea pieții și vor să rămână în continuare în imobil.

Reprezentanta apelantelor – pârâte T. și B. M. și B. V. M. solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul apelanților – pârâți M., fără cheltuieli de judecată, rezervându-și dreptul să le solicite pe cale separată.

Apelantul A. G. arată că nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentanta intimaților – reclamanți V., fără cheltuieli de judecată, rezervându-li dreptul să le solicite pe cale separată. Depune la dosar note scrise.

Curtea, constatând închise dezbaterile, reține cauza în pronunțare urmând să aprecieze la deliberări asupra cererilor de amânarea pronunțării formulate în cauză.

CURTEA ,

Deliberând asupra apelurilor de față, constată următoarele:

La data de 25.01.2007, reclamanta V. C. a chemat în judecată pe pârâții A. G., A. F., P. Jean și R. G., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie cele trei apartamente situate în imobilul din București, Calea V., nr. 139, sector 1, cumpărate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, din cele 11 apartamente ce compun întregul imobil care a aparținut mamei sale, N. N., terenul fiind dobândit de aceasta prin contractul autentic nr._/10.10.1938 de la E. Ș. C. născută S. deținut la rândul său, cu contractul de vânzare - cumpărare nr. 1549/1921, pe teren edificându-se un imobil cu 7 etaje conform autorizației de construire nr. 21V/10.09.1940, recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945 și respectiv apoi expropriat, atât pe numele mamei sale, cât și pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949.

Reclamanta a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, dar respinsă, cele 11 apartamente fiind vândute chiriașilor, astfel că reclamanta a obținut în instanță revendicarea imobilului prin sentința civilă nr._/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și pusă în executare în anul 2000, însă cu excepția spațiilor și terenului înstrăinate chiriașilor – cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

Or, Decretul nr. 244/1949 a fost un act normativ abuziv, preluarea de stat efectuându-se fără nici un fel de despăgubire, titlul statului nefiind valabil, astfel că, nici înstrăinările efectuate în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt valabile, titlul său fiind preferabil titlurilor pârâților.

În drept s-au invocat prevederile art. 480 și următoarele Cod civil.

Pârâții au depus întâmpinări la dosar prin care au solicitat respingerea acțiunii învederând buna lor credință la dobândirea proprietății apartamentelor în care locuiesc, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, invocând în favoarea lor și excepția prescripției achizitive de 10 ani în condițiile existenței justului titlu și a bunei – credințe, iar într-o comparare de titluri, cumpărătorii având potrivit susținerilor pârâților, preferabilitate, reclamanta urmând a primi de la stat despăgubiri în echivalent.

Pârâții au formulat și cereri de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General, și a Ministerului Finanțelor Publice, pentru a răspunde pentru evicțiune, inclusiv prin contravaloarea apartamentelor, în cazul în care se va admite acțiunea.

Întrucât pârâtul R. G. a decedat la data de 17.01.2007, în cauză au fost introduși moștenitorii B. V. – A. și T. B. – M..

În urma efectuării unei expertize care a evaluat cele trei apartamente revendicate la suma de 665.381 lei, prin sentința civilă nr._/13.12.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ s-a declinat competența soluționării cauzei, conform art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București - Secția a III-a Civilă cu dosarul nr._ .

Prin sentința civilă nr. 70 din 16.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis excepția invocată de pârâți privind lipsa calității procesuale active și, în consecință, s-a respins acțiunea pe această excepție, fiind respinsă cererea de chemare în garanție, ca lipsită de interes.

Prin sentința civilă nr. 701/15.05.2009, pronunțată în completarea sentinței sus – menționate conform art. 281² Cod procedură civilă, reclamanta a fost obligată să plătească pârâților B. V. A. și T. B. – M. suma de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu la data de 15.05.2009, s-a îndreptat eroarea materială strecurată în sentința civilă nr. 70/16.01.2009 cu privire la numele corect al pârâtei, T. B. – M..

Pentru a se pronunța în sensul sus-arătat, asupra excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei în acțiunea formulată în revendicare, s-a constatat că pentru a se face pe deplin, într-o acțiune în revendicare pe art. 480 Cod civil, dovada calității procesuale active în cauză, reclamanta trebuia să depună actele de vânzare – cumpărare autentice invocate și autorizația de construcție, spre a se proceda la o comparare a titlurilor.

Depunerea doar a Decretului nr. 244/11.06.1949 de expropriere a imobilului s-ar fi putut avea în vedere, doar în cadrul soluționării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia, potrivit art. 24 se prezumă, în anumite condiții, dreptul de proprietate și întinderea lui.

Iar procesul-verbal de predare – primire nr. 2518/02.05.2000 încheiat de Primăria Municipiului București, în baza sentinței civile de revendicare nr._/19.06.1998 a imobilului, mai puțin a spațiilor vândute, în lipsa sentinței invocate în procesul verbal care nu a fost depusă de reclamantă, nu face dovada legitimării procesuale active.

Prin decizia civilă nr. 287/A/ 03.05.2010 pronunțată de CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A în dosarul nr._ (1824/2009) s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă V. C. împotriva sentinței civile nr. 70 din 16.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți A. G., A. F., B. V. A., T. B. – M., M. C. I. și M. M. E. și cu intimații – chemați în garanție M. București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și ..

Au fost desființate sentința civilă nr. 70 din 16.01.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, sentința civilă nr. 701 din 15.05.2009 pronunțată în completare și încheierea din 15.05.2009 de îndreptare eroare materială a sentinței civile nr. 70/2009, sus-menționată și, în consecință, a fost trimisă cauza spre rejudecarea acțiunii și a cererilor de chemare în garanție, instanței de fond – Tribunalul București.

Pentru a pronunța această soluție,Curtea a constatat că înscrisurile depuse de apelanta – reclamantă la dosarul de apel, respectiv, copii de pe procesul – verbal nr._/16.06.1946, Decretul nr. 244/1949, înștiințare către N. N. din 26.03.1948, certificate de moștenitor de pe urma autoarei sale, copii certificate „conform cu originalul” potrivit art. 139 Cod procedură civilă de pe cele două contracte de vânzare - cumpărare din 06.06.1921 a unui loc viran cuprins între Calea V. și . de către N. N. de la E. Ș. C. și nr._/08.10.1938 autentificat la Tribunalul I. pentru imobilul din București, Calea V., nr. 139, cu toate clădirile ce se afla pe el, având ca vânzători pe I. D. Matak și M. M. F. și cumpărătoare pe N. G. N., transcris la 10.10.1938, dar și un act de donațiune autentificat la 05.04.1944, prin care N. G. N. dona fiicei sale E. Ing. G. V., prăvălia de la parterul imobilului din Calea V., nr. 139 (dinspre partea de nord a imobilului), Decretul nr. 244/11.06.1949 privind exproprierea imobilului proprietatea Nataliei N. și a E. V. din Calea V. nr. 139, în care sunt descrise vecinătățile pe fiecare din laturile sale dinspre N-S-E-V, înștiințări din 26.03.1948 către cele două proprietare de recenzare a întregului imobil conform Legii nr. 439/1945, procesul verbal nr._/16.06.1946 de Carte Funciară privind intabularea proprietății imobilului pe numele N. N. din Calea V. nr. 139, cu descrierea acestuia, dar și actul de partaj din 1932 deținut de vânzătorii inițiali, între care I. D. Matak și M. M. F., către cumpărătoarea, autoarea reclamantei N. V. și autorizația de construire din 1940 obținută de aceasta din urmă pentru imobil, au făcut dovada legitimării procesuale active a reclamantei, în acțiunea în revendicare pendinte, astfel că în mod greșit și fără administrarea corespunzătoare de probe pe aspectul legitimării active, s-a soluționat cauza de către prima instanță, prin admiterea acestei excepții.

Or, Curtea a dispus soluționarea cauzei pe fond, sens în care vor fi analizate pe de o parte, titlul reclamantei constând în toate înscrisurile doveditoare depuse în sprijinul acesteia (urmând a se impune reclamantei să depună la dosar și sentința de revendicare nr._/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București ce a fost executată, conform procesului-verbal de predare – primire încheiat de Primăria Municipiului București în anul 2000, cu mențiunea definitivă și irevocabilă), iar pe de altă parte, titlurile de proprietate ale pârâților, cumpărători de bună – credință pentru apartamentele deținute.

Curtea a constatat că în speță prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, astfel că, procedând în conformitate cu disp. art. 297 C.proc.civ., a trimis cauza spre rejudecarea acțiunii și a cererilor de chemare în garanție, aceleiași instanțe.

Întrucât prin contractul de vânzare - cumpărare cu clauză de rentă viageră și uzufructul viager, autentificat sub nr.1700/18.05.2009 la BNP A. A., depus la dosar (filele 46-49), intimatul – pârât P. Jean a înstrăinat nuda proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat în București, Calea V., nr. 139, etajul 1, sectorul 1 (2 camere cu dependințe), iar ulterior, la data de 26.12.2009 intimatul a decedat, conform certificatului de deces . nr._ din 27.12.2009 emis de Consiliul Local al sectorului 2 București (fila 91), în cauză au fost introduși cumpărătorii, cărora li s-a întregit dreptul de proprietate prin încetarea uzufructului viager, asupra apartamentului sus menționat, M. C. I. și M. M. E..

În fața Curții reclamanta a mai depus la dosar și decizia civilă nr. 380 din 18.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._ (798/2009) prin care s-a admis recursul reclamantei și, în consecință, au fost obligați pârâții D. M. și D. M. S. N. să lase în deplină proprietate reclamantei, un alt apartament, nr. 9 din imobilul situat în Calea V., nr. 139, etajul 2, sector 1.

Prin decizia nr. 1094/10 februarie 2011pronunțată de ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr._, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâții A. G., A. F., B. V. A., T. B. M., M. C. I., M. M. E. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 287A din 3 mai 2010 a Curții de Apel București - Secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenții-pârați și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, instanța a constatat recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs indicat de recurentele-pârâte T. B. M. și Barleanu V.-A. ca fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, în sensul că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât a desființat atât sentința civilă nr. 70 din 16.01.2009 a Tribunalului București, cât și sentința civilă nr. 701 din 12.09.2009 a aceleiași instanțe, deși împotriva acesteia din urmă nu s-a declarat apel, se încadrează în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, de către instanță, în condițiile art. 306 (3) Cod procedură civilă și este nefondat.

Astfel, față de soluția instanței de apel, prin care s-a desființat sentința completată și s-a trimis cauza spre rejudecare, menținerea soluției dată prin sentința civilă nr. 701 din 15.05.2009 privind soluționarea capătului de cerere accesorie formulat de pârâtele Barleanu V.-A. și T. B. M., de acordare a cheltuielilor de judecată, nu mai subzistă, întrucât, urmare a desființării sentințe completate și trimiterii cauzei spre rejudecare, problema cheltuielilor de judecată avansată de părți se va tranșa odată cu rejudecarea litigiului.

Pe de altă parte, nu se poate ca sentința completată să fie desființată, iar cea pronunțată în completare, pe un capăt de cerere accesoriu, să subziste, întrucât, soluția pronunțată prin hotărârea dată în completare depinde de soluția ce s-a dat prin sentința completă.

Or, câtă vreme, capătul de cerere principal, urmare a desființării sentinței completate și trimiterii cauzei spre rejudecare, nu a n soluționat, soluția care se impunea era aceea a desființării și a hotăra prin care s-a tranșat capătul de cerere accesoriu.

Mai mult, așa cum s-a arătat și prin decizia recurată, pe acest aspect, recurentele-pârâte nu au fost prejudiciate, întrucât chestiunea suportării cheltuielilor de judecată avansate de părți va fi tranșată cu ocazia rejudecării pricinii.

Motivul de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă de recurenții-pârâți M. C. I. și M. M. E., în sensul că instanța a încălcat dispozițiile art. 261 Cod procedură civilă, privitoare la cuprinsul hotărârii judecătorești, deoarece nu a făcut nici o precizare în legătură cu actul în temeiul căruia a considerat că este făcută dovada calității procesuale active a reclamantei și nu a combătut argumentele în baza cărora aceștia au solicitat respingerea apelului, cât și de recurenții-pârâți A. G. și A. F. în sensul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, este nefondat.

Astfel, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, „hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În speță, față de soluția dată de prima instanță, pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a constatat că instanța de apel și-a motivat soluția de admitere a apelului reclamantei, desființării sentințelor și trimiterii cauzei spre rejudecare, reținând că reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosar, așa cum au fost enumerate, face dovada legitimării procesuale active în acțiunea în revendicare, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.

In ceea ce privește celelalte critici formulate de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și de recurenții-pârâți persoane fizice, care vizează greșita soluționare a cauzei de către instanța de apel în sensul constatării calității procesuale active a reclamantei în litigiul dedus judecății, deși aceasta nu a făcut dovada proprietății autoarei sale asupra imobilului construcție cu acte translative de proprietate, se încadrează, în drept, în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și li se va răspunde prin următoarele considerente comune:

Reclamanta a investit prima instanță cu o acțiune în revendicare împotriva pârâților, în temeiul art. 480 Cod civil, cu motivarea că bunurile pe care le revendică de la pârâți au aparținut mamei sale, N. N..

Prima instanță a soluționat litigiul pe excepția invocată de pârâți, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, reținând că pentru a face pe deplin dovada legitimării procesuale active în acțiunea în revendicare reclamanta trebuia să depună actele de vânzare-cumpărare autentice invocate și autorizația de construcție.

Înalta Curte a constatat că în apel reclamanta a depus actele autentice de vânzare-cumpărare privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și, de altfel, pe acest aspect recurenții nu au formulat critici în recurs, precum și autorizația de construire pentru imobilul construcție.

Pe de altă parte, construcția a cărei edificare a fost autorizată, ridicată de autoarea reclamantei pe terenul proprietatea sa, a devenit, prin însăși acest fapt, proprietatea acesteia.

Mai mut, dacă reclamanta a făcut dovada că autoarea sa a fost proprietara terenului pe care este edificat imobilul construcție, din care fac parte și apartamentele revendicate, până la proba contrarie, autoarea reclamantei trebuie considerată proprietara construcției edificate pe teren, prin accesiune, potrivit art. 492 Cod civil.

Or, în speță, recurenții nu au produs probe contrare în sensul prevăzut de art. 492 cod civil și, prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanta, făcând dovada calității de proprietar a autoarei sale asupra imobilelor revendicate, și-a legitimat calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Prin urmare, pentru legitimarea procesuală activă în raportul juridic dedus judecății, reclamanta a făcut dovada celor două condiții necesare, respectiv că este moștenitoarea legală a fostei proprietare și a dreptului de proprietate al acesteia din urmă asupra imobilelor revendicate.

De aceea, instanța de apel constatând că greșit instanța de fond a soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, făcând aplicarea corectă a art. 297 alin. 1 teza întâia din Codul de procedură civilă, a desființat hotărârile și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă sub nr._ la data de 2.05.2011.

Pe parcursul judecății apelului, în primul ciclu procesual, pârâtul P. Jean a decedat, Curtea luând act de transmisiunea calității procesuale pasive către pârâții Mazilul C. I. și M. E., care au încheiat contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1700/18.05.2009 cu pârâtul P. Jean, pe parcursul judecății cauzei, în primul ciclu procesual.

În ședința publică de la 9.09.2011 pârâții M. C. I. și M. M. E. au depus la dosar cerere de note scrise, prin care au invocat excepția puterii de lucru judecat sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, după . Legii 10/2001.

Premergător Legii nr. 10/2001, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480-481 C.civ. ori al responsabilității civile, dedus din art. 998 C.civ..

Deși avantajos, prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001 și înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă - obligatorie - prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii și le supune unor proceduri tehnice caracteristice domeniului administrativ, dar, în mare parte, necunoscute dreptului comun civil. Legea nouă suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul în justiție, perfecționează sistemul reparator iar prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum o asemenea reglementare interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare. Soluția a fost anticipată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevede că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legii speciale de reparat.

Cu toate acestea, în condițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (a dreptului comun civil), dar numai în cazul acțiunilor aflate curs de judecată la data intrării în vigoare a legii.

In concluzie, odată cu . Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele care formează obiectul acestei legi. In consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile poate fi exercitat, cu excluderea acțiunii civile în revendicare, în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă.

Această soluție este susținută atât de practica judecătorească - prin deciziile și prin recursul în interesul legii - cât și de doctrina în materie.

Practica constantă la nivelul instanței supreme este în sensul celor exprimate mai sus, fapt pentru care consideră că sunt în măsură să invoce prezenta excepție de putere de lucru judecat față de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe drept comun.

Pârâții au învederat instanței că susținerile sunt sprijinite de Hotărârea din 06.12.2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza B. împotriva României) prin care a fost constatată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

In conformitate cu art. 20 din Constituție, dispozițiile privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate în concordanță cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Cum România este parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această hotărâre a CEDO este obligatorie pentru instanțele românești.

Prin Hotărârea pronunțată în cauza B. contra României, CEDO a condamnat Statul român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură siguranța circuitului juridic prin faptul că permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse, consacrând obligativitatea respectării precedentului judiciar.

CEDO a constatat că precedentul judiciar în România este desconsiderat. In speță, CEDO a constatat că Înalta Curte de Casație si Justiție, «datorita incertitudinii jurisprudențiale, a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar» (paragraful 39-40).

Prin aceeași hotărâre, CEDO a evidențiat (paragraful 36) că instanțele de judecată în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii chiar în cadrul celei mai înalte instanțe interne (…) au ajuns să pronunțe, uneori în aceeași zi, decizii diametral opuse (...) ».

Mai mult (paragraful 63), Curtea constată că «nu este vorba de simple divergente de jurisprudență, care sunt consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond, ci de o abatere a Înaltei Curți de Casație de la îndeplinirea rolului de mediator al acestor conflicte».

În completarea acestor argumente vine atât decizia ICCJ nr. 33/09.06.2008, Secțiile Unite, din Recursul în interesul legii judecat în dosarul nr. 60/2007, cât și Legea nr. 1/2009.

Astfel, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, Secțiile Unite au decis că în concursul între legea specială și legea generală are întâietate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Este necesar de precizat că, în baza art. 329 C. alin. (3), dezlegarea dată în recursul în interesul legii problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

In ceea ce privește prevederile Legii nr. 1/2009 – pârâții au evidențiat faptul a fost consacrată în mod expres admisibilitatea apelării la dreptul comun, statuând în noua formă a art. 46 alin. (3) din Legea 10/2001 că „Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după .. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate."

In susținerea argumentelor prezentate mai sus, pârâții au indicat practica ICCJ și a Curților de apel:

a) ÎCCJ, prin decizia nr. 6008/11.11.2010.

b) Curtea de Apel C. decizia nr. 193/19.04.2010

c) Curtea de Apel Timișoara, decizia nr. 226/10.03.2010

În baza celor învederate, au solicitat instanței admiterea excepției inadmisibilități acțiunii în revendicare pe dreptul comun, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Anexat acestei cereri a fost depusă la dosar Revista Buletinul casației nr. 6- 7/2011”, Revista Buletinul Curților de Apel nr. 3 – 4/2010.

La același termen de judecată, pârâtele T. B.-M. și B. V.-A. au depus la dosar întâmpinare prin care a înțeles să invoce inadmisibilitatea acțiunii, întrucât imobilul revendicat in baza art. 480-481 Cod Civil a fost preluat de către stat in mod abuziv, in perioada de referința reglementata de Legea nr. 10/2001.

Pârâtele au subliniat următoarele aspecte apreciate ca esențiale:

1. Reclamanta a formulat cerere pentru acordarea de despăgubiri, in temeiul Legii nr. 112/1995, cerere respinsa prin Hotărârea nr. 2108/21.12.2008. Reclamanta nu a formulat contestație impotriva hotărârii anterior menționate.

2.Reclamanta nu a adus la cunoștința paraților-chiriași despre eventuala contestare a titlului de proprietate asupra imobilului achiziționat.

3.Reclamanta nu a înțeles sa formuleze notificare prevăzuta de Legea nr.10/2001.

4.Sentinta civilă nr._/1998 pronunțata in contradictoriu cu CGMB, nu este opozabila paraților întrucât nu au fost părți în dosar si, prin urmare, nu constituie titlu pentru justificarea unui "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului (denumita in continuare "Convenția").

5.Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 nu au făcut obiectul analizei vreunui dosar, iar nepromovarea acțiunii pentru constatarea nulității absolute in termenul defipt de lege consolidează cu efect retroactiv titlul chiriașilor - proprietari.

Prin urmare, in cazul in care imobilele preluate in mod abuziv au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acțiunea in revendicare de drept comun nu poate fi admisa, întrucât se aduce atingere altui drept de proprietate, precum si principiului securității raporturilor juridice.

Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, prin care s-a admis recursul in interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale conform principiului specia generalibus si in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001 (chestiune care nu a fost invocata de către reclamanta) si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate ce poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Practica instanțelor de judecata, ulterior publicării deciziei in interesul legii sus menționate este neunitara, chiar pe segmentul respingerii acestora, pe inadmisibilitate sau netemeinicie, întrucât limita dintre analiza fondului si a admisibilității este aproape inexistenta.

Prin urmare, in măsura in care se va aprecia ca apărările prezentate sunt circumscrise unor apărări de fond, pârâtele au solicitat să fie analizate ca atare.

Așa cum a rezultat și din decizia pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție nr. 33 din 09.06.2008, obligatorie pentru instanța in condițiile art. 329 al. 3 Cod Procedura Civila, judecătorul, in situația in care este sesizat cu privire la existenta unei neconcordante intre Legea nr.10/2001 si Convenție, aplica cu prioritate Convenția, insa fara a aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Sintetic, intenția legiuitorului a fost tranșata in regula si excepții astfel:

De regula, acțiunea in revendicarea imobilelor preluate in perioada de referința a Legii nr. 10/ 2001, introdusa ulterior intrării in vigoare a legii nu este admisibila:

Daca exista neconcordante intre Legea 10/ 2001 SI CEDO se va aplica cu prioritate Convenția; Convenția se aplica insa fără a aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, in vederea aplicării Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ este necesar a se proceda la analizarea treptata a dispozițiilor edictate, in sensul mai sus prezentat. O atare analiza, in lipsa invocării unor neconcordante intre Legea 10/2001 si Convenție conduce in mod firesc la respingerea acțiunii introductive, fara o cercetare a fondului procesului.

In acest sens, pârâtele au apreciat ca reclamanta nu are un "bun" in sensul Convenției, ci doar speranța de a redobândi un drept de proprietate, pentru ca deposedarea a avut loc anterior ratificării Convenției de către statul roman. In acest sens fiind Hotărârea Curții in cauza C. si altii împotriva României, transpusa si in practica judiciara a instanțelor din România.

Pe de alta parte, pârâții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în baza unui contract de vânzare-cumpărare nr. 1355/_ din data de 04.12.1996 încheiat intre Primăria Municipiului București, prin mandatar ., pe de o parte, in calitate de vânzător, si R. G., pe de alta parte, in calitate de cumpărător.

De asemenea, instituind o procedura speciala, obligatorie si exclusiva de restituire, Legea nr. 10/2001 nu suprima dreptul de acces la justiție, cată vreme persoanele îndreptățite pot ataca în justiție deciziile sau dispozițiile de respingere a cererilor de restituire, iar instanța este competenta sa examineze in fond aceasta pretenție, pronunțându-se, pe baza materialului probator administrat, asupra temeiniciei sau netemeiniciei acesteia. Cu privire la acest aspect, elocvent este si faptul ca reclamanta nu a înțeles sa uzeze de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 cu toate ca avea posibilitatea legala de a o face.

Articolul 6 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanța judiciara sa soluționeze orice contestație privitoare la drepturile si obligațiile sale. Insa Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitări implicite si ca statele dispun in acesta materie de o anumita marja de apreciere.

In acest sens este si practica judiciara a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Astfel cum in mod constant s-a reținut si in literatura de specialitate in domeniu, "Existenta procedurii administrative prealabile nu este o simpla condiție de exercițiu a acțiunii, ci însăși calea sau modalitatea legala de restituire in natura a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unității deținătoare, persoanele îndreptățite pierd dreptul de a solicita in justiție restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor respective, adică sunt, cu alte cuvinte, decăzuți din dreptul de proprietate.

Aceasta sancțiune - pierderea dreptului de proprietate - nu constituie insa o încălcare a principiului garantării proprietății private, cată vreme, potrivit Constituției, "conținutul si limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept, cum este cazul dreptului la acțiunea in revendicare, este impusa de necesitatea de ordin generala clarificării rapide si definitive a situației juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate este incert ori aflat de multa vreme in litigiu. Privarea persoanelor îndreptățite de bunurile lor, ca urmare a nerespectării termenelor si a procedurilor de restituire este, așadar, o măsura legala care sancționează, pentru rațiuni de ordine publica, pasivitatea ori neglijenta foștilor proprietari, fiind, totodată, compatibila si cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale."

Pe cale de excepție, pârâtele au invocat uzucapiunea de 10 ani.

In măsura în care se va aprecia ca excepția invocata nu este întemeiata si se va proceda la compararea titlurilor de proprietate, pârâtele au solicitat instanței sa constate ca sunt îndeplinite condițiile cerute pentru uzucapiunea scurta, respectiv: posesia se întemeiază pe just titlu; posesorul este de buna-credința; posesia este continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar.

Referitor la prima condiție, articolul 1897 Cod civil definește justul titlu ca fiind orice titlu translativ de proprietate, care insa provine de la un non dominus. In cazul dat, justul titlu este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 1355/_ încheiat în data de 04.12.1996 de către autorul pârâtelor, R. G..

Referitor la cea de-a doua condiție, potrivit art. 1898 Cod Civil, buna-credință "este credința posesorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea". Art. 1899 al. 2 Cod civil prevede ca "Buna-credință se presupune totdeauna si sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credința".

Esențial în soluționarea cauzei este ca reclamanta V. C. nu a susținut prin cererea introductiva ca parații ar fi fost de rea-credința cu atât mai mult cu cat nu a dovedit acesta poziție subiectiva.

Cu toate acestea, sunt o multitudine de elemente care întăresc poziția autorului nostru caracterizata prin buna credința, respectiv inexistenta vreunei notificări sau acțiuni judecătorești care sa creeze vreun dubiu acestuia. Acțiunea introdusa de către reclamanta V. C. în contradictoriu cu CGMB in anul 1998 având ca obiect revendicarea imobilului situat în Calea V. nr.139, s-a soluționat in contradictoriu cu un neproprietar si, mai mult, nu este opozabila decât părților litigante.

Mai mult, cererea introductiva a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București în data de 25.01.2007, după mai bine de 11 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Or, aceasta pasivitatea a reclamantei este sancționată de către lege prin paralizarea acțiunii in revendicare de prescripția achizitiva.

Referitor la cea de-a treia condiție, pârâtele au apreciat ca posesia exercitata de către autorul lor este utila, fiind exercitata in mod continuu, neîntrerupt, public si sub nume de proprietar.

Au precizat ca autorul lor locuiește în apartamentul nr. 4 din imobilul situat in Calea V. nr. 139 București încă din anul 1973, în baza contractului de închiriere nr._ din 01.11.1973. Acesta, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, locuia în imobil si a continuat sa locuiască până la decesul acestuia.

In tot acest răstimp, a achitat impozitele, alte taxe locale, cotele de întreținere precum si orice alte speze legate de utilizarea si conservarea imobilului, exercitând in mod public toate prerogativele unui verus dominus.

Pe fondul cauzei, pârâtele au solicitat instanței sa respingă acțiunea ca neîntemeiata.

1. Nu exista identitate intre imobilul revendicat si cel posedat de către parați;

2. Titlul pârâților este preferabil in raport cu cel exhibat de către reclamanta. Parații au dobândit imobilul printr-un mod originar de proprietate, ceea ce face dovada absoluta a dreptului de proprietate.

Astfel, în urma unei simple analize a actelor înregistrate de către reclamanta V. C., se pot constata o . neconcordante si lipsuri care creează un dubiu considerabil cu privire la amplasamentul imobilului revendicat si chiar asupra dreptului de proprietate.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între ing. I. Matak și dna. Margaret F., in calitate de vânzători si N. G. N., in calitate de cumpărătoare, încheiat in data de 3 Octombrie 1938 având ca obiect vânzarea-cumpărarea imobilului teren (nu se menționează suprafața) si construcții situate in București nr. 139 nu a fost înscris în cartea funciara.

Mai mult, deși în contractul mai sus menționat nu se indica suprafața achiziționată în actul de partaj atașat la dosar se descrie imobilul astfel: Imobil situat in Calea V. compus dintr-o clădire cu un etaj la . 2 etaje in curte, dependințe si teren in suprafața de 613 mp.

Prin urmare, autorizația de construcție pentru construirea unui imobil pe Calea V. nr. 139 vizează de fapt un alt imobil situat în alt loc (in cazul in care se va dovedi ca s-a executat lucrarea de construcție) pe un teren liber de construcții, ceea ce nu este cazul in speța.

O alta chestiune este legata de data încheierii procesului-verbal menționat la punctul 2, respectiv 16 Iunie 1946 si data înregistrării sale "_/1940", nefiind posibil ca un act sa fie înregistrat cu 6 ani înainte de data încheierii sale. Mai mult, in cadrul procesului-verbal este menționat ca nu a fost prezentat contractul de vânzare-cumpărare la data înregistrării, urmând sa fie prezentat ulterior.

Un alt aspect se refera la faptul ca s-a solicitat intabularea terenului achiziționat de dna. S. C., teren care, potrivit contractului de vânzare-cumpărare prezentat de către reclamanta se situează pe . cu ., însă în nici un caz pe Calea V. întrucât ar însemna ca cele doua contracte de vânzare-cumpărare prezentate au avut ca obiect același teren.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între E. S. C., în calitate de vânzătoare, si N. N., în calitate de cumpărătoare înregistrat sub nr.3110/1921, nu este semnat de către vânzătoare. Mai mult, în contract nu se menționează suprafața de teren achiziționată.

Autorizația de construire prezentata nu face dovada dreptului de proprietate asupra construcțiilor, reclamanta neprezentând procesul-verbal de recepție a construcției realizata.

. denumita . se învecinează cu Palatul C..

De asemenea, imobilul în care este situat apartamentul paratelor se situează vis - a-vis de Institutul de Istorie a Artei (fost casa Dissescu).

In lista imobilelor expertizate tehnic întocmita de PMB la poziția 113 este menționat imobilul situat in Calea V. nr. 139, construit in anul 1934, regim de înălțime S +P+7.."

Prin urmare, se poate sesiza cu ușurința ca nu exista identitate intre imobilul constituit de către reclamanta si cel aparținând paraților întrucât acesta din urma a fost construit in anul 1934, "pe locul casei R.."

Mai mult, autorizația de construcție prezentata de către reclamanta vizează o construcție inițiata in anul 1940.

Titlul de proprietate al paraților este preferabil în raport cu cel exhibat de către reclamanta. Parații au dobândit imobilul printr-un mod originar de proprietate, ceea ce face dovada absoluta a dreptului de proprietate.

In măsura in care se va aprecia ca nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea uzucapiunii, ca mod originar, cu putere absoluta, de dobândire a dreptului de proprietate, precum si in cazul in care se va aprecia ca exista identitate intre imobilul care a aparținut autorilor reclamantei si cel aflat in proprietatea si posesia paraților, solicitam instanței sa respingă acțiunea introductiva, ca nefondata pentru considerentele mai jos menționate.

In susținerea cererii introductive, reclamanta V. C. a invocat următoarele: titlul de proprietate exhibat de reclamanta este mai bine caracterizat, fiind reprezentat de contracte autentice transcrise in Registrul de transcripțiuni; - titlul autorului a fost dobândit in 1921 si 1938; parații au titluri ulterioare, din aprilie si octombrie 1998, apartamentele fiind dobândite de la statul neproprietar.

Motivele invocate de către reclamanta sunt neîntemeiate, titlul de proprietate al paraților fiind mai bine caracterizat si preferabil, având in vedere următoarele argumente prezentate punctual:

Autorul paratelor a achiziționat imobilul cu respectarea dispozițiilor edictate de Legea nr.112/1995. Autorul paratelor a fost de buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, considerând ca a contractat cu proprietarul imobilului, poziție subiectiva care nu a fost contestata de către reclamanta. Principiul securității circuitului civil si principiul stabilității raporturilor civile se asigura prin stabilirea preferabilității titlului aparținând paraților.

Parații dețin un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, spre deosebire de reclamanta. In primul rând facem precizarea deosebit de importanta ca reclamanta a înțeles să investească instanța de judecata cu o acțiune in revendicare iar "legalitatea si valabilitatea" încheierii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate in baza Legii nr. 112/1995 nu fac obiectul de analiza pentru instanța, în lipsa unui petit distinct cu acest obiect. Mai mult, reclamanta V. C. depășind termenul limita impus de art. 46 din Legea 10/2001 pentru a pune in discuție nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare, a acceptat consolidarea dreptului de proprietate a chiriașilor care au achiziționat cu buna credința si respectarea dispozițiilor legale.

Prin consolidarea dreptului de proprietate al paraților se retine in favoarea acestora si aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât aceștia dețin un "bun actual" in sensul Convenției, spre deosebire de reclamanta.

Având ca punct de plecare aspectele mai sus menționate, in practica judiciara in unanimitate s-a reținut ca preferabilitate nu poate avea decât titlul chiriașilor. In acest sens, înțelege sa menționeze practica judiciara recenta a instanțelor.

Mai mult, parații au si posesia bunului iar "in pari causa, melior est causa possidendis", astfel ca, într-o comparare de titluri, preferabilitatea nu o poate avea decât titlul cumpărătorilor - chiriași de buna credința, care au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995, pentru reclamanta devenind aplicabile dispozițiile Legii 10/2001, care ar fi putut sa obțină măsuri reparatorii in echivalent pentru imobil, la valoarea reala de circulație. Numai in acest mod apreciază ca ar fi respectat principiul securității circuitului civil si principiul stabilității raporturilor civile.

De asemenea, buna-credință a chiriașilor la cumpărarea imobilelor ii ocrotește pe aceștia din urma, prin aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 al. 2 din Legea 10/ 2001 care reglementează menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, chiar în cazul in care titlul statului nu era valabil.

Pârâtele au apreciat ca in cauza sunt îndeplinite si condițiile pentru operarea principiului validității aparentei in drept: (1. eroarea sa fie cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, sa fie . 2. Buna-credința a subdobanditorului), întrucât imobilul a fost cumpărat de către autorul lor prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1355/_ încheiat în data de 04.12.1996 si care era chiriaș încă din anul 1973, în baza contractului de închiriere încheiat cu Statul Român, neexistând dubii asupra calității de proprietar a vânzătorului; paratul cumpărător, R. G., nu a fost notificat pana la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în legătura cu vreun demers făcut la autoritățile administrative, fiind creata astfel convingerea . este statul.

Toate aceste aspecte susțin reținerea bunei-credințe a autorului nostru si beneficiile principiului aparentei in drept, culminând cu faptul ca aceștia au un "bun" in sensul Convenției, ceea ce determina protecția sa prin dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

In acest sens, Curtea a reținut in mod constant ca „persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credința sa nu fie aduse in situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat in trecut acest bunuri" (cauza Pincova si Pine versus Republica Ceha) si ca " modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul comunist nu trebuie sa creeze noi neajunsuri disproporționate si sa nesocotească unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului ., anume, principiul securității raporturilor juridice"( cauza R. contra România).

Un argument in plus prezentat de dl. Prof. Univ. Dr. I. A. este faptul ca in cazul in care chiriașul a achiziționat imobilul cu buna-credință si cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acesta este proprietar originar, dreptul sau născându-se din lege, potrivit art. 9 din Legea nr.112/1995. Or, in doctrina s-a susținut ca proba absoluta a dreptului de proprietate o constituie numai modurile originale de dobândire si, in situația analizata, însăși legea este un mod original de dobândire a dreptului real de proprietate. In continuare, se retine ca acest contract încheiat de cumpărător este un instrument prin intermediul căruia dispozițiile legale sunt materializate.

In considerarea celor anterior menționate, a solicitat instanței respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiata.

In susținerea apărărilor si excepțiilor formulate, au solicitat instanței încuviințarea probei cu înscrisuri, expertiza tehnica precum si orice proba a cărei necesitate ar rezulta din dezbateri.

In drept, s-au invocat dispozițiile art. 20, art. 45 din Legea nr. 10/ 2001, art. 1895 si urm. Cod civil, art. 1899 Cod Civil, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

La data de 29.11.2011, prin serviciul registratură reclamanta V. C. a depus la dosar în dovedirea cererii următoarele înscrisuri în copie certificată: Hotărârea nr. 2108/21.12.1998 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, actele care au stat la baza emiterii acestei hotărâri, sentința civilă nr._/19.06.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr._/1998 definitivă și irevocabilă, adresă privind situația juridică a imobilului situat în București, Calea V. nr. 139, sector 1 nr._/6115/8.06.2010 a Primăriei Municipiului București.

În ședința publică de la 2.12.2011, tribunalul a constatat că toate argumentele invocate de pârâți în susținerea inadmisibilității cererii în revendicare formulată de reclamantă pe calea dreptului comun, se circumscriu unor apărări de fond, apreciind astfel că se impun a fi analizate la soluționarea pe fond a cererii reclamantei, iar în privința excepției prescripției achizitive invocate de pârâți, de asemenea, tribunalul a reținut că este tot o apărare de fond, că nu este o excepție de procedură propriu-zisă, ci o modalitate de apărare a dreptului de proprietate invocată de pârâți.

La același termen de judecată, față de susținerea invocată de pârâți, în sensul că apartamentele deținute de pârâți s-ar regăsi întru-un alt imobil decât cel restituit prin sentința civilă nr._/19.06.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr._/1998 și că, în realitate, în funcție de actele de proprietate depuse de reclamantă în dosarul nr._ al Curții de Apel București există două imobile diferite, unul situat pe . și unul situat pe . colț cu . a dispus ca expertul F. F. care a efectuat o expertiză prin care a stabilit valoarea de circulație a apartamentelor revendicate, să efectueze un supliment de expertiză prin care să lămurească aceste chestiuni.

Prin adresa nr._/27.01.2012 emisă de Primăria Municipiului București s-a comunicat la dosar situația existentă în evidențele instituției referitoare la imobilul ce face obiectul prezentei cauze, în privința procedurilor desfășurate în baza Legii nr. 10/2001.

În ședința publică de la 3.02.2012, reclamanta a depus cerere precizatoare pentru lămurirea obiectului cererii de chemare în judecată arătând că imobilul ce face obiectul acestui dosar este cel situat in Calea V. nr. 139, sector 1, care a fost construit pe terenurile cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 1549/1921, încheiat cu E. C., si prin contractul autentic nr._/10.10.1938, încheiat cu Matak, ambele transcrise in Registrul de Transcripțiuni si Inscripțiuni.

Astfel, defuncta N. N., autoarea reclamantei, a cumpărat in doua etape doua terenuri învecinate care au fost reunite . la intersecția Caii V. nr. 139, colt cu ., sectorul 1, formând astfel in final un lot unic proprietatea aceleiași persoane in suprafața totala de 1099,06 mp.

Conform actului de vânzare-cumpărare nr._/10.10.1938, transcris sub numărul_/10.10.1938, numita N. G. N. a cumpărat de la I. D. Matak imobilul din București, din Calea V. nr. 139, învecinat cu Calea V. pe o lungime de circa 12 m, iar in celelalte trei laturi cu proprietatea doamnei N. G. N. (cumpărat si autentificat sub nr. 1549/07.05.1923-anexa 2A) despărțita printr-un gard de lemn si proprietatea C., fata de care hotarele sunt fixate prin zidurile clădirii. Din planuri rezulta ca suprafața terenului cumpărat de la Matak ar fi de 542 mp, restul terenului pana la 1099, 06, fiind achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1549/1921.

Conform planului de situație pe baza căruia s-a emis autorizația de construcție nr. 21V/10.09.1940, suprafața totala a terenului proprietatea numitei N. G. N., aflat in București pe calea V. nr. 139 si pe . nr. 14, sector 1, era de 1099,06 mp. Se menționează ca prin autorizația de construcție 21 V, s-a impus o retragere de la aliniamentului Caii V. pe o adâncime de 4 m, cu o teșitura la colțul din intersecția caii V. cu ., conform procesului-verbal de predare a alinierii nr. 3039/25.09.1940.

Deci construcția, așa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecata, s-a realizat în baza autorizației de construcție nr. 21 V/10.09.1940, pe ambele terenuri achiziționate de N. N., ocupând suprafața de teren de 354.15 mp (astfel cum reiese din planul de situație pe scara 1:250, atașat).

Ulterior, acest imobil a fost preluat de stat, in mod abuziv, prin Decretul 244 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, fiind expropriat, fără a se plăti reclamantei despăgubiri.

Înaintea naționalizării, acest imobil a fost închiriat către societatea Rogifer (M.).

Reclamanta a prezentat și un scurt istoric al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilul situat in Calea V. nr. 139, sector 1(teren si construcție).

Prin contractele autentice de vânzare-cumpărare nr. 1549/1921(încheiat intre E. S. C., in calitate de vânzătoare, si N. N. (mama reclamantei), în calitate de cumpărătoare) și nr._/10.10.1938 (încheiat între I. Matak, în calitate de vânzător, și N. N., în calitate de cumpărător) autoarea reclamantei a achiziționat terenul situat in Calea V. nr. 139.

Pe terenul dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare în baza autorizației nr. 21V/10.09.1940, N. N. a construit imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Astfel conform autorizației imobilul se va construi la 4,00 m din aliniere pe Calea V. si pe teșitura de 5,00 m pe alinierea . de clădire construit are parter si 7 etaje si subsol.

Prin „Actul de donațiune cu titlu de dota” încheiat in data de 5 aprilie 1944 autoarea reclamatei i-a dăruit dnei V. C., ca zestre o prăvălie din imobilul situat in București, Calea V. nr 139.

În data de 16 iunie 1946 N. N. a solicitat înscrierea in Cartea Funciara pe numele reclamantei a prăvăliei donate către aceasta din urma prin actul de donație menționat sus si înscrierea pe numele ei a întregului imobil (mai puțin partea donata).

Ca urmare a acestei cereri s-au întocmit cele 2 procese-verbale in Cartea Funciara cu nr._/1940, care descriu amănunțit compunerea imobilului.

Reclamanta a devenit proprietara întregului imobil în urma decesului mamei sale, având calitatea de unica moștenitoare așa cum rezulta din certificatul de calitate de moștenitor nr. 29/1996.

Prin înștiințarea din data de 26 martie 1948, M. Afacerilor Interne a anunțat-o pe N. N. de faptul ca acest imobil s-a „recenzat conform art. 12 din Legea 439/1945".

Aceasta înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din Calea V. nr.139 apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei, cat si de pe numele reclamantei, prin Decretul 244/1949, decret cu caracter individual dat in baza hotărârii Consiliului de Miniștrii 587/1949.

Imobilul fiind preluat de stat a fost dat in chirie, astfel cum se obișnuia in perioada regimului comunist.

După înlăturarea regimului comunist, in temeiul Legii 112/1995 reclamanta a formulat la data de 30.04.1996, cerere de restituire a imobilului la autoritățile competente, aceasta cerere fiind respinsa in mod nelegal la data de 21.12.1998.

Cu toate ca cererea de restituire a fost respinsa pe motiv ca imobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995, două formularea cererii, dar anterior emiterii deciziei de respingere, s-au vândut in temeiul Legii nr. 112/1995 cele 11 apartamente care erau in compunerea imobilului.

În anul 1998, reclamanta a formulat acțiune in revendicare in contradictoriu cu CGMB, unde cererea de chemare in judecata a fost admisa in mod irevocabil prin sentința civila nr._/1998-titlu executoriu.

Prin procesul-verbal de predare primire al imobilului revendicat, încheiat in urma admiterii acțiunii prin sentința civila nr._/1998, s-a restituit imobilul (si terenul aferent) situat in București, Calea V. nr. 139, sector 1, ce a intrat in posesia statului in urma preluării sale in baza prevederilor Decretului nr. 244/1949, „cu excepția spatiilor si a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de către PMB-DPI-DGAFI si . cu contractele de vânzare-cumpărare nr. 2097/14.01.1998; 4387/_/23.05.1997; 5721/_/21.10.1998; 5372/_/09.04.1998; 537l/_/10.04.1998; 1355/_/04.12.1996 (ce privește apartamentul 4, etaj 1 imobil cumpărat de R. G., autorul paraților B. V.-A. si T. B.-M.); 2852/_/15.01.1997; 1945/_/15.01.1997; 2838/_/14.01.1997; 1356/_/04.12.1996 (ce privește apartamentul 4, etaj 1 cumpărat de P. Jean, autorul paraților M. M.-E. si M. C.-I.); 1846/_/12.12.1996 (ce privește apartamentul 34 cumpărat de A. G. A. F.).

Rezultă că reclamanta, în conformitate cu sentința_/1998, a fost pusa în posesie cu imobilul deținut astăzi de pârâți - imobil ce face obiectul prezentei revendicări din moment ce acest imobil a fost restituit mai puțin apartamentele deținute de parați si alții în situația lor.

În completare, în planul de situație pe scara de 1:250, atașat cererii precizatoare, apare terenul deținut in proprietatea N., preluat de stat in suprafața de 1099,06 mp.

Pe acest teren în prezent se afla doua construcții: respectiv imobilul A (cel situat in .. 139, fiind construcția ce face obiectul revendicării ce are suprafața de 354,15 mp.), dar si imobilul B ce nu face obiectul prezentei revendicări.

Deci imobilul B se afla in aceeași incinta cu imobilul revendicat, dar nu face obiectul prezentei revendicări, si consta . proprietatea N., construit de Statul R. in jurul anilor 1970.

Numărul poștal al acestui imobil este de Gral Gh. M. nr. 14, deci nu ar avea de ce sa fie confundat cu imobilul situat in Calea V. nr. 139 (care este o clădire situata pe colt).

Construcția B a fost ridicata in locul in care anterior naționalizării se afla construita o clădire veche din zid, in suprafața de 60,45 mp, folosita drept locuința, si una magazie in suprafața de 45.35 mp(achiziționată de către dna N. odată cu terenul prin contractul încheiat cu Matak, sub nr._/10.10.1938).

Imobilul B nu trebuie sa se confunde cu cel revendicat întrucât nu a aparținut niciodată reclamantei, fiind construit când terenurile si construcțiile de pe el erau deja preluate de Statul R..

La data de 3.02.2012, s-a învederat decesul reclamantei V. C. intervenit la data de 30.11.2011, conform certificatului de deces depus la dosarul cauzei la fila 119 și întrucât nu au fost indicați moștenitori defunctei și nici nu s-a solicitat continuarea judecății, tribunalul a dispus suspendarea în temeiul disp. art. 243 C.pr.civ..

La același termen de judecată, pârâtele B. V.-A. și T. B. - M. au depus la dosar contractul de vânzare – cumpărare nr. 1355/4.12.1996 încheiat de R. G., autorul acestora și actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare.

La data de 9.01.2013, s-a formulat cerere de repunere pe rol de către moștenitorii reclamantei V. C., respectiv V. L. și V. N., potrivit testamentului întocmit la data de 23.11.2006, prin care aceștia au fost desemnați legatari universali, solicitând continuarea judecății cu anexarea înscrisurilor doveditoare ale calității de moștenitori.

La termenul din data de 29.03.2013, tribunalul a încuviințat cererea de repunere pe rol a cauzei, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 243 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ., respectiv art. 245 alin. 2 C.pr.civ., constând calitatea de moștenitori și de reclamanți a numiților V. L. și V. N..

Prin adresa nr._/A/27.05.2013 Primăria Municipiului București a comunicat în copie Dispozițiile Primarului General emise în baza Legii nr. 10/2001 precum și notificările care însă nu au fost soluționate, nici una dintre acestea nu o priveau pe autoarea reclamanților, respectiv numita V. C..

Raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul F. F. a fost depus la dosar la data de 17.10.2013, împotriva acesteia nici una dintre părți neformulând obiecțiuni.

Prin adresa nr. MS/_/5.12.2013 Administrația Fondului Imobiliar a comunicat situația juridică a imobilului din București, Calea V. nr. 139, sector 1, precum și toate actele de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, același aspect fiind comunicat și prin adresa nr._/16.12.2013 de Primăria Municipiului București.

Prin adresa nr. RF/_/12.12.2013, Primăria Municipiului București a comunicat Tribunalului faptul că în evidența informatizată privind notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, până la data emiterii adresei figurează cerere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent la adresa din București, .. 14 (fostă . cu Calea V. nr. 139, sector 1, dosar nr._, constituit în baza notificării nr. 1052/10.08.2001 formulată de notificatoarea V. C., dosar nesoluționat până la data emiterii adresei.

În ședința publică de la 24.01.2014, tribunalul a constatat că la fila 49 din dosarul nr._, primul ciclu procesual, există procesul-verbal nr. 2518/05.05.2000 de predare-primire a imobilului situat în București, Calea V. nr. 139 colț cu .) sector 1, încheiat în baza sentinței civile nr._/19.09.1998, irevocabilă, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea dnei V. C. a imobilului situat în București, Calea V. nr. 139 colț cu .) sector 1, cu terenul aferent, cu excepția spațiilor și a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 112/1995, indicate chiar în adresa nr. MS/_/_/05.12.2013, emisă de Administrația Fondului Imobiliar, depusă la dosar pentru acest termen de judecată, la data de 12.12.2013, prin care au fost comunicate contractele de vânzare-cumpărare indicate de părțile din această cauză.

Având în vedere înscrisurile depuse de instituțiile abilitate privind situația juridică a imobilului în litigiu,tribunalul a considerat că, pentru înlăturarea oricărui dubiu, întrucât expertul, în concluzia raportului de expertiză efectuat în cauză, a menționat că apartamentele revendicate ce au fost achiziționate de către familiile T. B.-M. (R. G.), M. C. și M. M. (fost P. Jean) și cel achiziționat de A. G. se află în blocul situat în Calea V. nr. 139, fără a menționa expres dacă se află în imobilul restituit prin sentința civilă nr._/19.09.1998 menționată în procesul-verbal nr. 2518/05.05.2000, și aflată la fila 85 din dosarul nr._, al doilea ciclu procesual, s-a impus revenirea cu adresă la expert, întrucât este necesar ca acesta să analizeze înscrisurile depuse la dosar pentru acest termen de judecată și să precizeze expres dacă apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de Administrația Fondului Imobiliar, se află în imobilul restituit numitei V. C. prin sentința civilă nr._/19.09.1998, având în vedere și susținerile pârâților, în sensul că apartamentele deținute de aceștia nu s-ar afla în imobilul restituit numitei V. C. prin sentința civilă nr._/19.09.1998.

Răspunsul expertului F. F. a fost depus la dosar la data de 19.03.2014.

Tribunalul a reținut că în cazul dezbaterilor ce au avut loc în dosar s-a invocat de către reclamanți faptul că, există mai multe litigii pe rolul instanțelor având ca obiect revendicarea pe calea dreptului comun a unor alte apartamente deținute de cumpărătorii care au încheiat contractele de vânzare – cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fiind depuse la dosar Decizia nr. 144A/27.05.2013 a Curții de Apel București – Secția a III – a Civilă, Decizia civilă nr. 22A/21.01.2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV –a Civilă, fără ca până la momentul soluționării acestui dosar, hotărârile respective să fi devenit și irevocabile, cu excepția Deciziei civile nr. 380/18.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III – a Civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamantei a apartamentului nr. 9 situat în București, Calea V. nr. 139, etaj 2, sector 1, ce a făcut obiectul contractului nr. 4387/_/23.06.1997, irevocabilă, hotărâre care se regăsește în dosarul Curții de Apel, prin care a fost soluționată calea de atac a apelului în primul stadiu procesual.

Tribunalul a considerat necesar a se mai arăta că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta V. C. în contradictoriu cu pârâții A. G. și A. F., deținători ai contractului de vânzare – cumpărare nr. 1846/_/12.12.1996 cu pârâtul P. Jean deținător al contractului de vânzare – cumpărare nr. 1356/_/4.12.1996 și cu pârâtul R. G. deținător al contractului de vânzare – cumpărare nr. 1355/_/4.12.1996, dar că după declinare, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual întrucât pârâtul R. G. nu avea capacitate procesuală de folosință la data introducerii acțiunii, înțelegând să se judece în contradictoriu cu pârâtele B. V.-A. și T. B. –M., acestea fiind moștenitoarele defunctului R. G., în calitate de fiice, potrivit certificatului de moștenitor nr. 13/16.02.2007.

Prin sentința civilă nr. 487 din 04.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă a fost admisă cererea principală astfel cum a fost modificată de reclamanții V. L. și V. N. (moștenitori ai reclamantei V. C.), în contradictoriu cu pârâții A. G. și A. F., B. V.-A. și T. B. – M., M. M.-E. si M. C. – I., și cu chemații în garanție M. București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, au fost obligați pârâții A. G. și A. F. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, .. 139, . compus din hol, 4 camere, vestibul, debara, oficiu, baie, oficiu, cămară, bucătărie, oficiu, wc, în suprafață utilă de 117,05 mp, o cotă indiviză de 3,12% din părțile de folosință comună ale imobilului și 12,07 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1846/_/12.12.1996, au fost obligate pârâtele B. V.-A. și T. B.-M. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, .. 139, ., sector 1, compus din cameră, cameră, baie, balcon; Comun – vestibul, în suprafață utilă de 72,88 mp, o cotă indiviză de 1,94% din părțile de folosință comune ale imobilului și 7,51 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1355/_/4.12.1996, au fost obligați pârâții M. M.-E. și M. C.-I. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, .. 139, ., compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie, wc, debara, 2 balcoane; comun – vestibul, în suprafață utilă de 79,45 mp, o cotă indiviză de 2,12% din părțile de folosință comună ale imobilului și 8,20 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 1356/_/4.12.1996 și nr. 1700/18.05.2009. Totodată, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, au fost admise cererile de chemare în garanție formulate de pârâtele B. V.-A. și T. B.-M. și de pârâții M. C.-I. și M. M.-E. în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.717 euro către pârâtele B. V.-A. și T. B.-M., reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1355/_/4.12.1996 (echivalent în lei la data plății efective la cursul oficial al BNR), la plata sumei de 59.446 euro către pârâții M. C.-I. și M. M.-E., reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1356/_/4.12.1996 și nr. 1700/18.05.2009 (echivalent în lei la data plății efective la cursul oficial al BNR). Totodată, au fost respinse cererile de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractele autentice de vânzare-cumpărare: nr. 1549/1921 (încheiat între E. S. C., în calitate de vânzătoare, si N. N. (mama reclamantei), în calitate de cumpărătoare), si nr._/10.10.1938 (încheiat între I. Matak, în calitate de vânzător, si N. N., in calitate de cumpărător), autoarea reclamantei a achiziționat terenul situat în Calea V. nr. 139.

Pe terenul dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare în baza autorizației nr. 21V/10.09.1940, N. N. a construit imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Astfel conform autorizației imobilul se va construi la 4,00 m din aliniere pe Calea V. si pe teșitura de 5,00 m pe alinierea . de clădire construit are parter si 7 etaje si subsol.

Prin „Actul de donațiune cu titlu de dota” încheiat in data de 5 aprilie 1944 autoarea reclamatei i-a dăruit ca zestre dnei V. C. o prăvălie din imobilul situat in București, Calea V. nr. 139.

În data de 16 iunie 1946 N. N. a solicitat înscrierea în Cartea Funciara pe numele reclamantei a prăvăliei donate către aceasta din urma prin actul de donație menționat sus si înscrierea pe numele ei a întregului imobil (mai puțin partea donata).

Ca urmare a acestei cereri s-au întocmit cele 2 procese-verbale in Cartea Funciara cu nr._/1940, care descriu amănunțit compunerea imobilului.

Reclamanta a devenit proprietara întregului imobil in urma decesului mamei sale, având calitatea de unica moștenitoare așa cum a rezultat din certificatul de calitate de moștenitor nr. 29/1996.

Prin înștiințarea din data de 26 martie 1948, M. Afacerilor Interne a anunțat-o pe N. N. de faptul ca acest imobil s-a „recenzat conform art. 12 din Legea 439/1945".

Aceasta înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din Calea V. nr. 139 apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei, cat si de pe numele reclamantei, prin Decretul 244/1949, decret cu caracter individual dat in baza hotărârii Consiliului de Miniștrii 587/1949.

În temeiul Legii 112/1995 reclamanta a formulat la data de 30.04.1996, cerere de restituire a imobilului la autoritățile competente, aceasta cerere fiind respinsa la data de 21.12.1998. Cu toate ca cererea de restituire a fost respinsa pe motiv ca imobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995, după formularea cererii, dar anterior emiterii deciziei de respingere, s-au vândut in temeiul Legii nr. 112/1995 cele 11 apartamente care erau in compunerea imobilului.

În anul 1998, reclamanta a formulat acțiune in revendicare in contradictoriu cu CGMB, cererea de chemare in judecata fiind admisa in mod irevocabil prin sentința civila nr._/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Prin procesul – verbal nr. 2518/2.05.2000, încheiat între Primăria Municipiului București – Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar și numita V. C. s-a procedat la predarea – primirea imobilului din București, . cu .) nr. 139, . intrat în proprietatea statului în urma preluării în baza Decretului nr. 244/1949 avându-se în vedere sentința civilă nr._/19.06.1998 rămasă definitivă pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._/1998, prin care, în dispozitivul său, a obligat Consiliul General al Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie imobilul de la adresa de mai sus, constatând că V. C. este proprietarul imobilului, avându-se în vedere și Dispoziția nr. 190/1999 și Dispoziția nr. 44/11.01.2000 a Primarului General al Municipiului București, s-a restituit imobilul, cu terenul aferent cu excepția spațiilor și a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de către PMB – DPI – DGAFI și . cu contractele de vânzare – cumpărare menționate în procesul – verbal (un număr de 12 contracte) printre care și cele 3 contracte de vânzare – cumpărare în baza cărora pârâți dețin apartamentele ce au făcut obiectul acțiunii în revendicare în prezenta cauză.

Tribunalul a constatat că, deși în primul ciclu procesual cererea reclamantei a fost respinsă întrucât aceasta nu a înțeles să depună la dosar toate mijloacele de probă prevăzute de lege pentru dovedirea calității procesuale active, prin Decizia nr. 287A/3.05.2010, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III – a Civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1094/10.02.2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, a fost admis apelul declarat de reclamantă, desființată sentința civilă apelată, precum și încheierea de îndreptare de eroare materială și respectiv sentința de completare și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, ca instanță de fond, reținându-se irevocabil dovedirea de către reclamantă a legitimării procesuale active în baza înscrisurilor depuse de reclamantă în apel, așa încât toate contestările pârâților referitoare la pretinsa lipsă de calitate a reclamantei nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cauză, în raport de disp. art. 315 C.pr.civ. potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin raportul de expertiză efectuat în această cauză, prin care expertul trebuia să lămurească dacă în raport de actele de proprietate depuse de reclamantă la dosar există sau nu două imobile diferite, respectiv unul situat în . și unul situat în . colț cu ., urmând ca expertul să arate în care dintre imobile se află apartamentele revendicate și dacă este vorba despre unul și același imobil menționat în actele de proprietate ale reclamantei și actele de preluare, tribunalul constată că expertul F. F. a examinat toate actele de proprietate depuse de reclamantă la dosar, planuri de situație, precum și planurile originale privind amenajarea fiecărui etaj în parte, datând din 13.03.1942, planuri care au fost prezentate de reclamantă și în fața instanței și a stabilit că autoarea reclamantei V. C., numita N. Gh. N., a achiziționat două terenuri, unul lângă altul, care au fost reunite într-un singur amplasament, la intersecția străzii Calea V. nr. 139 cu ., potrivit planului de situație vizat spre înregistrare la data de 15.05.1940, unde suprafața totală a terenului potrivit celor două contracte de vânzare – cumpărare este de 1099,06 mp, iar pentru construcția care urma a se edifica cu două subsoluri, parter și 7 etaje, s-a obținut autorizația de construire nr. 21V/10.09.1940.

Expertul a constatat că amprenta blocului care urma să se construiască este aceeași cu blocul situat la adresa din Calea V. nr.139.

Expertul a concluzionat că imobilul din Calea V. nr. 139 este unul și același cu imobilul din Calea V. nr. 139, colț cu ., cea de-a doua denumire reprezentând descrierea amplasamentului blocului din Calea V. nr. 139, care se află la intersecția străzilor Calea V. cu ., și că apartamentele revendicate ce au fost achiziționate de pârâții chemați în judecată se află în blocul situat în .. 139, sector 1 București.

În Anexa 2 a raportului de expertiză, expertul a arătat că amplasamentul imobilului situat în Calea V. nr. 139, la nivelul anului 1940 este același cu cel al imobilului situat în Calea V. nr. 139 la data efectuării expertizei.

În suplimentul depus la dosar, întocmit de același expert F. F., după comunicarea situației juridice și după depunerea unor înscrisuri suplimentare de către părți, expertul a răspuns foarte ferm că cele 3 apartamente ce au făcut obiectul celor 3 contracte de vânzare – cumpărare încheiate de pârâții chemați în judecată se regăsesc în blocul ce a fost restituit reclamantei V. C. prin sentința civilă nr._/19.09.1998, situat în .. 139, sector 1, București.

În ceea ce privește apărarea pârâților în sensul că potrivit adresei nr. nr. MS/_/_/05.12.2013, emisă de Administrația Fondului Imobiliar, imobilul situat în Calea V. nr. 139 colț cu . nr. 42, actual ., fost proprietatea M., complet naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, a fost preluat în administrarea ILL Raionul I.V. Stalin de la M. Industriei Grele în baza Deciziei nr. 1152/11.09.1957 și a Deciziei nr. 2503/30.08.1957 emise de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, mențiuni din care ar rezulta că imobilul în care s-ar afla cele 3 apartamente revendicate nu a fost proprietatea reclamantei, ci proprietatea M., tribunalul a constatat că nu pot fi primite în prezenta cauză.

În primul rând, așa cum s-a arătat mai sus, calitatea procesuală activă a reclamantei a fost stabilită în mod irevocabil, în primul ciclu procesual, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în dosar, stabilindu-se că reclamanta a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în care se află cele 3 apartamente revendicate în acest dosar, tribunalul constatând că această chestiune a fost lămurită și cu ocazia soluționării dosarului înregistrat în anul 1998, când la admiterea acțiunii în revendicare în mod evident s-a reținut calitatea procesuală activă a reclamantei, dar și în celelalte dosare în care se judecă aceeași acțiune pentru alte apartamente, în care contestându-se calitatea procesuală activă a reclamantei,s-a reținut legitimarea procesuală activă a acesteia.

Nu în ultimul rând, prin expertiza efectuată în acest dosar, în urma analizării înscrisurilor doveditoare depuse de reclamantă în dosarul de apel și în baza cărora s-a reținut calitatea procesuală activă a acesteia, s-a demonstrat fără echivoc faptul că imobilul în care se află apartamentele revendicate este identic cu cel menționat în actele de proprietate și mai ales, cu cel restituit prin sentința civilă nr._/19.06.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr._/1998.

Chiar dacă în adresa emisă de AFI se consemnează că imobilul ar fi fost proprietatea M., se poate constata că această afirmație este contrazisă de toate celelalte probe administrate în dosar, dar mai ales că este nesusținută prin actele comunicate de AFI, în care nici nu se arată în baza cărui titlu imobilul ar fi fost proprietatea M., tribunalul considerând că o astfel de comunicare este eronată și neargumentată prin probe concludente.

Deși la termenul din data de 21.03.2014, reclamanții au susținut că societatea M. a ocupat imobilul, însă în baza unor contracte de închiriere, imobilul nefiind vreodată proprietatea acestei societăți, iar pârâții M. au solicitat ca reclamanții să depună aceste contracte de închiriere și să facă dovada că imobilul a fost naționalizat de la autoarea reclamanților și nu de la societatea M., instanța a considerat ca neutil cauzei administrarea acestor înscrisuri, atâta timp cât printr-o expertiză de specialitate a fost identificat imobilul deținut de autoarea reclamanților și s-a stabilit identitatea între imobilul deținut de autoarea reclamanților și cel restituit prin sentința civilă nr._/19.06.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr._/1998, iar apartamentele deținute de pârâți se regăsesc în imobilul restituit, în condițiile în care calitatea procesuală activă a reclamantei fusese deja reținută în mod irevocabil.

De altfel, tribunalul constată că în adresa referitoare la situația juridică comunicată de Primăria Municipiului București nu se face nici o referire la societatea M., ci toate actele de preluare se referă la N. N. autoarea reclamantei V. C..

Prin urmare, cu toate că pârâții au invocat faptul că există neregularități în legătura cu titlul de proprietate exhibat de reclamantă (în sensul că nu ar exista identitate de adresă poștală între imobilul cumpărat prin titlul exhibat, respectiv că o porțiune de teren și anume cel cumpărat de la I. Matak și soția sa s-ar afla la o altă adresă poștala decât imobilul în litigiu, că acest imobil a fost vândut către SAR M.) tribunalul apreciază însă că aceste susțineri nu sunt întemeiate din perspectiva faptului că, pe de o parte, în prezenta cauză, instanțele superioare de control judiciar au stabilit ca reclamanta are legitimare procesuală activă față de actele depuse la dosarul cauzei, iar pe de altă parte, din perspectiva constatărilor din sentința civilă nr._/19.06.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, sentință care consfințește calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului în litigiu.

Față de situația de fapt prezentată mai sus, tribunalul a considerat necesar să precizeze că la momentul pronunțării prezentei hotărâri Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, este obligatorie conform art. 329 alin. 3 C.proc.civ. și determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după . Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.

Se reține că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.

În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33/2008, conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul Civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun” ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, tribunalul a apreciat că în cauză nu se mai impune a se analiza acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, ci urmează a se analiza în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil, de către stat, așa cum s-a arătat mai sus, ipoteză care rezultă din faptul că prin sentința civilă nr._/19.06.1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea civilă în revendicare formulată de reclamantă, tribunalul apreciază că aceasta și-a păstrat calitatea de proprietar, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, nefiind vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cele rămase în patrimoniul statului.

Conflictul dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun urmează a fi rezolvat ținându-se seama de circumstanțele particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art.11 alin.2 și art.20 alin.2 din Constituția României, constituie izvor de drept intern obligatoriu și prioritar.

Tribunalul a reținut că titlul pârâților este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare nr. 1355/_/04.12.1996 (ce privește apartamentul 4, etaj 1 imobil cumpărat de R. G., autorul pârâtelor B. V.-A. și T. B.-M.); 1356/_/04.12.1996 (ce privește apartamentul 4, etaj 1 cumpărat de P. Jean, autorul paraților M. M.-E. si M. C.-I.); 1846/_/12.12.1996 (ce privește apartamentul 34 cumpărat de A. G. și A. F.),încheiate cu Primăria Municipiului București, prin mandatar ., în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut că a fost învestit cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, îndreptată împotriva chiriașilor cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la Stat în baza Legii nr. 112/1995.

În speța de față, sentința civilă nr._/19.06.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantei V. E. în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea V. nr. 139 colț cu .) sector 1 cu terenul aferent, echivalează cu constatarea nevalabilității titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios.

Consecința constatării nevalabilității titlului statului constă în ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanta este titulara dreptului de proprietate pe cale îl opune în acțiunea în revendicare dedusă judecății și acest drept exista în patrimoniul acesteia și la momentul la care statul a înstrăinat apartamentul litigios.

Față de această situație, conform jurisprudenței constante a Curții Europene, reclamanta este titulara unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, este cert că pârâții au cumpătat bunul litigios de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 1355/_/04.12.1996 (ce privește apartamentul 4, etaj 1 imobil cumpărat de R. G., autorul pârâtelor B. V.-A. si T. B.-M.); 1356/_/04.12.1996 (ce privește apartamentul 4, etaj 1 cumpărat de P. Jean, autorul paraților M. M.-E. si M. C.-I. );1846/_/12.12.1996 (ce privește apartamentul 34 cumpărat de A. G. și A. F.),încheiate cu Primăria Municipiului București, prin mandatar ., în calitate de vânzător, astfel că și pârâții dispun de un „bun” în sensul Convenției.

Ca atare, ambele părți au un „bun” în sensul Convenției, astfel încât oricare dintre ele dacă ar pierde bunul în materialitatea lui ar suferi un prejudiciu din perspectiva exercițiului concret al atributelor dreptului de proprietate și al posesiunii bunului.

Curtea Europeană a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza S., paragraf 49).

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art.1 al Protocolului 1 (cauza S. contra României).

Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâți, tribunalul a observat că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.

Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.

În același timp, pârâții, deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, dispun, la rândul lor, de un „bun”.

Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, au un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, față de prioritatea în timp a recunoașterii dreptului de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a confirmat dreptul reclamantei de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia, i s-a stabilit de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

Înlăturarea legii speciale se realizează, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării – cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.

Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art.1337 și următoarele Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art.35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza T. și T. contra României).

În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului.

Tribunalul a constatat că deși reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării nevalabilității titlului de preluare al statului, aceasta nu a primit până în prezent nici o despăgubire pentru imobilul de care autorii ei au fost deposedați abuziv.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a hotărât cu valoare de principiu că, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia și terții au fost de bună – credință, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. 1 din Protocolul nr.1 (cauza S. contra României).

Ca urmare, raportat la circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la jurisprudența în materie a Curții Europene, care înlătură aplicarea dispozițiilor de drept intern, respectiv art. 18 lit. c și art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în revendicare, se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamantă.

Tribunalul a considerat că pârâții nu pot invoca nici uzucapiunea ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

Potrivit dispozițiilor art. 1847 C.civ. „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”. Uzucapiunea poate fi de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani și uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.

Astfel, pentru a interveni prescripția achizitiva, este necesar a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1847 Cod Civil, respectiv o posesie exercitata timp de cel puțin 30 de ani, in cazul uzucapiunii lungi, existenta unei posesii utile, continue, neîntrerupte, publice si neechivoce si a unui lucru susceptibil de a fi uzucapat, iar în situația uzucapiunii scurte, o stăpânire timp de 10-20 ani, buna credința a posesorului si un just titlu.

În ceea ce privește uzucapiunea de scurtă durată, dispozițiile art. 1895 C.civ. prevăd că „Cel ce câștiga cu buna-credință si printr-o justa cauza un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, daca adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se afla nemișcătorul, si prin douăzeci de ani daca locuiește afara din acea circumscripție”.

În speță, pârâții exhibă un just titlu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Chiar dacă actul translativ de proprietate provine de la altcineva decât proprietarul, deci de la un non dominus, el constituie un just titlu, astfel încât, este îndeplinită prima condiție cerută de legiuitor pentru uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani.

Însă, în cauză nu este îndeplinită condiția ca adevăratul proprietar, căruia i se opune prescripția achizitivă, să fi locuit în circumscriptia tribunalului unde se afla imobilul.

Astfel cum a rezultat din actele de stare civilă ale apelantei reclamante, aceasta a avut domiciliul în Franța, localitatea Puteaux_, 34/36 Quai de Dion Bouton, unde, de altfel a și decedat la data de 30.11.2011 și unde a și fost îndeplinită procedura de citare în fața primei instanțe. În acest sens sunt și relațiile comunicate instanței prin adresa nr._ din 12.05.2010 emisă de M. Administrației și Internelor – Direcția pentru Evidența Populației (depusă în dosarul nr._/3/2008 al Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă ce are ca obiect soluționarea revendicarea celorlalte apartamente existente în imobil), în care se arată că numita V. C. figurează cu ultimul domiciliu în țară în mun. București, .. 29, sector 1 și cu mențiunea „stabilit domiciliu în străinătate Franța /2002”.

Având în vedere că până în anul 2002, când reclamanta și-a stabilit domiciliul în străinătate nu era împlinit termenul de 10 ani pentru uzucapiunea scurtă, nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită condiția cerută de art. 1895 C.civ. ca adevăratul proprietar să fi locuit în circumscripția tribunalului unde se afla imobilul.

În aceste condiții, având în vedere că pentru a interveni această prescripție achizitivă, este necesar a fi îndeplinite cumulativ toate cerințe prevăzute de lege, astfel cum s-a arătat, tribunalul a apreciat că nu se poate constata că pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în baza Legii 112/1995, prin uzucapiunea de 10 ani, așa cum s-au apărat în cauză.

Tribunalul a mai reținut că în prezenta cauză pârâții au sesizat instanța cu cereri de chemare în garanție a statului, solicitând despăgubirea lor cu privire la bunul de care au fost evinși.

În acest sens, tribunalul a constatat că doar pârâtele B. V.-A. și T. B.-M. și pârâții M. C.-I. și M. M.-E. au formulat cereri de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând restituirea prețului de piață a apartamentelor cumpărate în baza Legii 112/1995, în cazul în care se va admite acțiunea formulată de reclamanți.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a apreciat că este vădit neîntemeiată, în această cauză în care apartamentele revendicate sunt supuse unui regim juridic special, iar posibilitatea de despăgubire a chiriașilor cumpărători este prevăzută de o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, și care se aplică imperativ.

În analizarea temeiniciei cererilor de chemare în garanție formulate în cauză, tribunalul a verificat dacă este vorba despre un contract încheiat în baza Legii 112/1995, cu eludarea sau cu respectarea dispozițiilor acestei legi, situație în raport de care drepturile chiriașilor cumpărători sunt stabilite prin lege, dar și obligația corelativă acestor drepturi, precum și persoana care trebuie să aducă la îndeplinire obligația legală, aspecte care vizează fondul cererilor de chemare în garanție și nu doar calitatea procesuală pasivă a persoanelor chemate în garanție.

Cererile au fost formulate înainte de . Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată și completată Legea 10/2001, dar care în opinia tribunalului nu pot fi soluționate decât în conformitate cu dispozițiile art. 50¹ din Legea 10/2001, potrivit cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea acestor despăgubiri urmând a fi stabilită prin expertiză, legea fiind de imediată aplicare, din momentul intrării ei în vigoare, cu atât mai mult cu cât la data învestirii instanței competente material să soluționeze cererile părților în cauză, Legea nr. 1/2009 era deja în vigoare.

Din cuprinsul dispozițiilor Legii 1/2009, tribunalul a reținut că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea desființării contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995, atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, căci în caz contrar, s-ar crea o situație discriminatorie pentru cumpărătorii de bună - credință ale căror contracte de vânzare – cumpărare au rămas în ființă, însă au devenit ineficiente ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare, în raport de cumpărătorii de rea - credință, ale căror contracte au fost desființate (anulate) prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, pentru a se stabili temeinicia cererii pârâților, Tribunalul a apreciat că este necesar a se verifica dacă actele de vânzare – cumpărare deținute de aceștia au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, cu modificările ulterioare, condiție prevăzută expres și imperativ de dispozițiile art. 50¹ din Legea 10/2001, modificată și completată.

În acest sens, tribunalul a reținut că actele de vânzare – cumpărare încheiate de pârâți, în baza Legii 112/1995, sunt desființate prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare, procedându-se la analizarea circumstanțelor speței în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, fără a se reține eludarea prevederilor Legii 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare, nefiind pronunțată nici o hotărâre care sa fi invalidat contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților, așa încât pârâții au dreptul la restituirea prețului de piață al apartamentelor ce a fost stabilit în cauză conform standardelor internaționale de evaluare, prin expertiză

Față de toate considerentele expuse, în baza art. 50¹ și art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, modificată și completată, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și a admis cererile de chemare în garanție formulate de pârâtele B. V.-A. și T. B.-M. și de pârâții M. C.-I. și M. M.-E. în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul a respins aceleași cereri în contradictoriu cu M. București, prin Primarul General, ca neîntemeiate, având în vedere că în art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, se prevede în mod expres instituția care este obligată la restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare – cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995.

În privința pârâților A. G. și A. F., în condițiile în care aceștia nu au sesizat în prezenta cauză instanța cu o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, nimic nu-i împiedică pe aceștia să solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care au fost evinși, ulterior, în condițiile sesizării instanței competente, cu o cerere având acest obiect.

Împotriva sentinței civile nr.487 din 04.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă au declarat apel chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice – reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, pârâții M. C. I. și M. M. E. și pârâții A. G. și A. F..

În motivarea apelului formulat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice se arată că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț .

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre M. București, prin Primarul General, si reclamanții/pârâții din acest dosar, este terț față de contract.

Pe plan procesual calitate procesuala pasiva nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speță M. București) nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, Primăria Municipiului București are calitate procesuala pasiva în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea de vânzare-cumpărare cu pârâții.

Apelantul a mai solicitat să se observe că pârâții nu ar fi îndreptățiți la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului întrucât pârâții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești si irevocabile prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare, așa încât nu sunt îndeplinite dispozițiile imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr.10/2001.

Față de cele arătate mai sus, a solicitat să se admită apelul ala cum a fost formulat și să schimbe sentința civila atacata în sensul admiterii excepției calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice si respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără procesuala pasiva.

Pe fond, apelantul a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere referitor la valoarea de circulație întrucât pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesara întrunirea cumulativa a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speța de față așa cum a fost arătat mai sus, nu exista nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare.

Având în vedere că aceste contracte de vânzare cumpărare nu au fost desființate, condiție de baza pentru admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de circulație, a considerat că acesta este neîntemeiat în raport cu dispozițiile alin.1 al art. 50¹ din Legea 10/2001.

Mai mult decât atât, a apreciat că în mod greșit instanța de fond a acordat despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței înainte de . Legii nr.1/2009.

Conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesului, în ce privește persoana cu care se judeca obiectul pricinii.

Conform art.129 alin. final Cod pr.civilă, instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

De vreme ce reclamanții au determinat obiectul si persoanele cărora au înțeles să le facă opozabila hotărârea, în exercițiul rolului activ instanța nu putea decât să pună în discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual inițial.

Prin apelul formulat de pârâții M. C. I. și M. M. E. s-a solicitat modificarea în tot a sentinței atacată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea apelului s-a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, apreciind eronat că cererea de chemare în judecată este admisibilă; instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică, întrucât a analizat greșit titlurile de proprietate ale părților litigante; hotărârea primei instanțe este eronată, întrucât s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii scurte de 10 ani.

În acest sens, a fost menționat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, prin care s-a admis recursul în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și prin care s-a apreciat că, în concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului de drept specialia generalibus derogant, respectiv aplicarea Legii nr. 10/2001 are prioritate față de aplicarea dreptului comun în materie de revendicare, reglementat în Codul civil.

Prima instanță, contrar celor statuate prin Decizia indicată, a apreciat că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 se mai pot formula și admite acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ale acțiunii în revendicare, pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist. Din chiar cuprinsul hotărârii atacate, fila 2, reiese că instanța de judecată a fost învestită cu o astfel de cerere, respectiv soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C.civ, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în M. Of. din 22 iulie 2005. Noua lege a extins formele de despăgubire, permițându-le beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubire bănească, echivalentă cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Premergător Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480-481 C.civ. ori al responsabilității civile, dedus din art. 998 C.civ.

Astfel, reclamanta a solicitat direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului din prezenta cauză, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autorii săi.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamantă, vizează dispozițiile art. 480-481 Cod civil, art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate).

Apelanții arată că au solicitat instanței de fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă pe considerentul că reclamanții ar fi trebuit să urmeze numai procedura legii speciale, respectiv procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 și nu și procedura privind acțiunea în revendicare de drept comun.

Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr.10/2001, reclamanții au pretins că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar instanța de fond, în mod greșit, a validat această argumentație.

Însă, Înalta Curte a dat o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind în acord cu principiul speciallia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr.10/2001, în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr.10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Cum o asemenea reglementare interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare. Soluția a fost anticipată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din geam. 213/1998 referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevede că "pot revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Cu toate acestea, în condițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi, dar numai în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii.

Or, jurisprudența națională a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, nici măcar dispozițiile act. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, reclamanții nu se încadrează în nici una dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 224/1949, ceea ce se încadrează în act. 2 lit. i), nici in personam, după cum nu a fost revelat nici un motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

În plus, certificatul de moștenitor nu constituie per se dovada dreptului de proprietate pretins, astfel cum nefondat susțin reclamanții.

Art. 6 din CEDO garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale. Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanții pot obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce include și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care este posibilă), fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de reclamanți și reținut în mod greșit de prima instanță, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un ban actual și nici o speranță legitimă.

Deși avantajos, prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare, dreptul comun a fost părăsit de Legea nr.10/2001 și înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă – obligatorie prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii și le supune unor proceduri tehnice caracteristice domeniului administrativ, dar, în mare parte, necunoscute dreptului comun civil.

Legea nouă suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul în justiție, perfecționează sistemul reparator (restitutio in integrum), iar prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.

Mai mult, potrivit ÎCCJ, secția 1 civilă, astfel cum a statuat prin decizia nr. 7 din 9 ianuarie 2012, dacă persoana pretins îndreptățită a apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulând notificare ce a fost respinsă de entitatea notificată, procedura fiind finalizată prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile, defavorabilă însă, aceasta nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispozițiile aceleiași legi, cu intenția vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului preluat de stat. Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, iar existența unei hotărâri judecătorești irevocabile este dovada concretă a acestui fapt.

Practica constantă la nivelul instanței supreme este în sensul celor exprimate mai sus, fapt pentru care au considerat în fața primei instanțe că sunt în măsură să invoce excepția de putere de lucru judecat față de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe drept comun.

Au învederat instanței că susținerile lor sunt sprijinite de Hotărârea din 06.12.2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza B. împotriva României) prin care a fost constatată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În conformitate cu art. 20 din Constituție, dispozițiile privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate în concordanță cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Cum România este parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această hotărâre a CEDO este obligatorie pentru instanțele românești.

În hotărârea pronunțată în cauza B. contra României, CEDO a condamnat Statul român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură siguranța circuitului juridic prin faptul că permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse, consacrând obligativitatea respectării precedentului judiciar.

CEDO a constatat că precedentul judiciar în România este desconsiderat. În speță, CEDO a constatat că Înalta Curte de Casație si Justiție, datorită incertitudinii jurisprudențiale, a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar. (paragraful 39-40).

Prin aceeași hotărâre, CEDO a evidențiat (paragraful 36) că instanțele de judecată în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii chiar în cadrul celei mai înalte instanțe interne (. . .) a ajuns să pronunțe, uneori în aceeași zi, decizii diametral opuse (..).

Mai mult (paragraful 63), Curtea constată că nu este vorba de simple divergențe de jurisprudență, care sunt consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond, ci de o abatere a Înaltei Curți de Casație de la îndeplinirea rolului de mediator al acestor conflicte.

În completarea acestor argumente vine atât decizia ÎCCJ nr. 33/09.06.2008, Secțiile Unite, din Recursul în interesul legii judecat în dosarul nr. 60/2007, cât și Legea nr. 1/2009.

Astfel, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie formulate după . Legii nr. 10/2001, Secțiile Unite au decis că în concursul dintre legea specială și legea generală are întâietate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială .

Deși, instanța a preluat corect susținerilor apelanților-pârâți și a reținut că în baza art. 329 C. (3), dezlegarea dată în recursul în interesul legii problemelor de drept judecate obligatorie pentru instanțe, a dat deciziei nr. 33/2008, pronunțate de ÎCCJ, o interpretare contrară.

În ceea ce privește prevederile Legii nr. 1/2009 apelanții au evidențiat faptul a fost consacrată în mod expres inadmisibilitatea apelării la dreptul comun, statuând în noua formă a art. 46 alin. (3) din Legea 10/2001 că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după .. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate.

În plus, potrivit art. 20 alin. (2) din legea la care a făcut referire prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (..), persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare a imobilului.

În speță, autoarea reclamanților a adresat o notificare Primăriei Municipiului București în vederea obținerii restituirii imobilului ce face obiectul prezentei cauze, în temeiul revederilor Legii nr. 10/2001. Din actele depuse la dosarul cauzei reiese că până în prezent cererea nu a fost soluționată, fiind de natura evidenței că procedura nu este suspendată.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea aceste legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".

Așadar, dispozițiile menționate sunt extrem de clare, în sensul că, în situația în care persoana îndreptățită alege procedura prevăzută de legea specială, atunci fie trebuie să renunțe la judecarea cererii de revendicare întemeiată pe dreptul comun, fie trebuie să solicite suspendarea soluționării cererii întemeiate pe dreptul comun, dar numai în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii .. Parcurgerea ambelor căi în același timp fiind inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, se impune modificarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Apelanții au mai arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică, întrucât a analizat greșit titlurile de proprietate ale părților litigante.

În motivarea hotărârii atacate, instanța de judecată invocă jurisprudența CEDO împotriva României, și anume cauza S.. Această speță nu este relevantă în prezenta cauză întrucât situația de fapt din aceasta nu este nici măcar similară cu cea dedusă judecății în prezenta cauză.

Astfel, cauza CEDO mai sus indicată a stabilit încălcări ale protocolului 1 în situațiile în care reclamanților le-a fost deja recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâri irevocabile ale instanțelor interne, dar, datorită vânzării de către Stat a imobilelor în cauză către chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții nu au putut intra în posesia acestora.

Aspectul esențial omis cu desăvârșire de către prima instanță constă în faptul prin sentința_/19.06.1998 reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului din Calea V. nr. 139, colț cu M., cu excepția spațiilor și a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de către PMB-DPI-DGAFI și . prin contractele de vânzare indicate în sentință, printre care și cel al apelanților, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 1356/_ din data de 04.12.1996, încheiat cu autorul lor, P. Jean.

Așadar în cauza de față, reclamantei nu i-a fost recunoscut anterior dreptul de proprietate al apartamentului 4 de la etajul 1 din imobilul situat în Calea V. nr. 139. Prin urmare, instanța de fond a aplicat în mod greșit Protocolul 1 și jurisprudența la care a făcut referire întrucât aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Au mai susținut apelanții că o altă aplicare eronată a Protocolului adițional nr. 1 la CEDO este legată de modul în care instanța a nesocotit apărările lor în ceea ce privește încălcarea dreptului de proprietate în eventualitatea în care s-ar admite cererea introductivă, iar reclamanta ar obține o hotărâre favorabilă. Nu consideră că se impune în această situație despăgubirea persoanei asupra căreia s-a dispus o eventuală măsura nelegală a naționalizării prin restituirea în natură a imobilului deoarece, în atare condiții, se prejudiciază interesele altor persoane (ale apelanților).

Cu alte cuvinte, soluția instanței de fond nu putea fi de admitere a acțiunii în revendicare, pentru că în acest mod s-ar repara o nedreptate prin producerea unei alte nedreptăți și prejudicierea dreptului lor de proprietate.

CEDO a reținut în mod constant că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova și Pinc versus Republica Cehă) și că modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate și să nesocotească unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului într-o societate democratică, anume, principiul securității raporturilor juridice (cauza R. contra României).

Circumstanțele și împrejurările socio-politice specifice acelei perioade cuprinse între anii 1945 si 1989 nu pot aduce un prejudiciu unei persoane care a dobândit perfect legal un bun imobil, ulterior acelei perioade, de la însuși Statul Român.

Chiar și în cazul existenței unui titlu de proprietate anterior celui pe care-l posedă apelanții, cu toate că intimata reclamantă nu a prezentat un asemenea titlu, instanța nu poate reține argumentele reclamantei cu ignorarea prevederilor Codului civil art. 480, 481 precum și ale Constituției României și ale Protocolului 1 CEDO care dispun în sensul protejării intereselor proprietarilor de bună credință (aspect reținut chiar de către instanța de fond la fila 25 din hotărâre) și a dreptului de proprietate.

Astfel, apelanții dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, titlul de proprietate respectând condițiile de legalitate instituite de legislația în materie.

Cu atât mai vexatorie este soluția pronunțată de instanța de fond cu cât aceasta a reținut în mod corect la fila 23, ultimă teză a celui de-al doilea paragraf din hotărâre, că e posibil ca reclamantul într-o atare acțiune (n.n. acțiune în revendicare întemeiată pe drept comun, după . Legii nr. 10/2001) să se poată prevala de un „bun" ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, astfel încât e necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Or, este evident că prin soluția pronunțată se creează un conflict, aducându-se atingere dreptului de proprietate al apelanților, ocrotit de asemenea de CEDO, precum și raportului juridic încheiat între autorul lor și vânzătorul apartamentului ce face obiectului prezentului litigiu.

În doctrină", s-a reținut că în cazul în care chiriașul a achiziționat imobilul cu bună - credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acesta este proprietar originar, dreptul său născându-se din lege, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, contrar celor ținute de instanța de fond, pg. 24 paragraful ultim, cum că reclamanta ar avea un titlu originar de proprietate.

Mai mult, apelanții sunt încă din 1996 proprietarii și posesorii imobilului (iar anterior prin contractele de închiriere încheiate cu autorul lor). Au achitat, asemenea autorului lor, toate impozitele și taxele și au înțeles să se bucure în totalitate de toate atributele dreptului de proprietate constituit în privința imobilului. Legătura dintre reclamanți și imobilul în litigiu a fost întreruptă în urmă cu mai bine de 50 de ani. Astfel, soluția pronunțată creează o gravă imixtiune în dreptul apelanților care, la rându-i, este ocrotit de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.

Autorul apelanților a avut, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cât și ulterior, reprezentarea că a achiziționat de la adevăratul proprietar imobilul din prezentul dosar și că este, începând cu anul 1996, dominus al acestuia.

Reiese că argumentația primei instanțe, indicată în paragrafele anterioare, este contradictorie cu soluția pronunțată, reprezentând o gravă eroare de apreciere și judecată a dispozițiilor legale și a jurisprudenței interne și europene.

Printr-un alt motiv de apel formulat, apelanții arată că hotărârea primei instanțe este eronată întrucât s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii scurte de 10 ani.

Prin cererea introductivă reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri.

Față de acest aspect, instanța a fost chemată să cerceteze în primul rând dacă reclamanta și pârâții au titluri de proprietate. Conform actelor depuse la dosar, apelanții aveau titlu de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român și autorul P. J..

Mai mult, potrivit art. 45 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001 "Contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".

Fiind în fața unei acțiuni în revendicare de drept comun, instanța a fost solicitată să facă o comparare de titluri. Or, este evident că titlul de proprietate al apelanților prevalează titlului de proprietate al reclamanților, întrucât autorul apelanților a achiziționat prin act de vânzare-cumpărare imobilul din prezenta cauză, fiind de bună-credință la momentul dobândirii dreptului de proprietate. Prin pronunțarea unei hotărâri nefavorabile apelanților s-ar ajunge la afectarea gravă a securității raporturilor juridice civile .

Ca un argument în susținerea netemeiniciei cererii introductive, au supus atenției primei instanțe și faptul că în prezenta cauză a intervenit prescripția achizitivă de 10 ani.

Astfel, sunt îndeplinite toate condițiile pentru a putea constata că a intervenit prescripția de 10 ani în ceea ce privește situația juridică a imobilului subsemnaților.

În primul rând, autorul P. Jean a achiziționat imobilul prin just titlu - contract de vânzare cumpărare de la Herăstrău Nord SA, în temeiul Legii nr.112/1995.

În al doilea rând, la momentul achiziționării imobilului autorul P. Jean a fost de bună-credință, având reprezentarea că cel de la care a achiziționat, respectiv Herăstrău Nord SA, este proprietarul imobilului. În plus, la momentul achiziționării apartamentului nu exista nici o cerere formulată pe cale judiciară cu privire la revendicarea apartamentului împotriva Herăstrău Nord SA. Așa cum corect au reținut și pârâții T. și B., acțiunea introdusă în anul 1998 privind revendicarea imobilului situat în Calea V. nr. 139 s-a soluționat împotriva unui neproprietar, fiind opozabilă exclusiv părților litigante.

Prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă în data de 25.01.2007, iar contractul translativ de proprietate, constitutiv de drepturi pentru autor, a fost încheiat la data de 04.12.1996, termenul de 10 ani fiind depășit.

În al treilea rând, autorul a exercitat o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar.

Mai mult, așa cum a precizat atât în scris, cât și pe cale orală în fața instanței de judecată, la dosarul cauzei există un înscris, instanța de fond reținând acest aspect în argumentarea hotărârii pronunțate, din care rezultă că reclamanta a avut domiciliul în . 2, București, aflându-se în aceeași circumscripție a tribunalului unde se află și imobilul, motiv pentru care se impunea constatarea intervenirii prescripției achizitive scurte de 10 ani.

Prin apelul formulat de pârâții A. G. și A. F. s-a arătat că aceștia au dobândit calitatea de proprietari ai locuinței situată în M. București, Calea V. nr.139, ., sector 1 la data de 12.12.1996 în temeiul Legii nr. 112/1995 și în baza contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 1846/_, contract încheiat în perioada când V. C. depusese o cerere plin care solicitase acordarea de despăgubiri și înainte de a cere restituirea imobilului în natură. Precizează că au locuit neîntrerupt in apartamentul nr. 34 începând din anul 1985. Prin încheierea nr. 6296, dată în camera de consiliu din 13.05.2004 de Biroul de Carte funciară de pe lângă Judecătoria sectorului 1, imobilul din Calea V. nr.139, scara A etaj . 6, . cadastral 8362/34 a fost înscris în C.F .nr._ a municipiului București sector 1 la PI /1 în favoarea lui A. G. și A. F..

Sentința civilă nr. 487/04.04.2014 pronunțată de Tribunalul București secția a III a civilă prin care s-a admis acțiunea reclamanților este netemeinică și nelegală .

1. Prima instanță nu s-a pronunțat în dispozitiv asupra excepției privind prescripția achizitivă de 10 ani invocată ca un mod de dobândire al dreptului de proprietate.

Instanța a analizat totuși această excepție în considerentele sentinței însă a reținut greșit că nu ar fi fost îndeplinită a doua cerință, respectiv aceea care privește "dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se află nemișcătorul".

În dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București nr._ (fila 107) și în concluziile scrise depuse la Tribunalul București au invocat prescripția achizitivă de 10 ani pentru proprietatea apartamentului nr. 34, în temeiul art. 1841 Cod civil, arătând că defuncta V. C. apărea în acte cu domiciliul în mun. București, ..29, sector I, așa cum a rezultat din procura dată mandatarilor L. V. și N. V., din procesul verbal 2518/02.05.2000 încheiat de reclamanta defunctă cu Primăria mun. București și din certificatul de moștenitor din 30 aprilie 1996 (dosarul Judecătoriei sector 1), precum și în . (Școala Herăstrău) nr. 54, . (cererea nr. 365/30.04.J996 și extras B.I depuse ca probe la termenul din 02.12.2011).

Relațiile comunicate instanței de către M.A.I-Direcția pentru Evidența Populației prin adresa_/12.05.2010 (pag. 26 aliniat antepenultim din sentință) nu sunt suficiente pentru ca instanța sa considere că nu ar fi îndeplinită cerința de a locui timp de 10 ani în circumscripția tribunalului unde se află nemișcătorul, atâta vreme cât din actul reținut de instanță a rezultat că defuncta figurează cu domiciliul în țară (București, .. 29, sectorul . l) și cu mențiunea "stabilit domiciliu în străinătate Franțal2002".) iar în act nu se face nici o mențiune cu privire la locul în care ”locuiește” (potrivit cu termenul din Cod civil).

Așadar, cum acțiunea reclamantei defunctă având ca obiect revendicarea prin compararea titlurilor a fost depusă la instanța judecătorească la 15.01.2007, adică după împlinirea termenului de prescripție achizitivă de 10 ani (prevăzut de art. 1895 Cod civil) de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a apartamentului în litigiu (12.12.1996), și cum la data sesizării instanței (15. 01.2007) defuncta V. C. avea domiciliul in municipiul București (potrivit actelor din dosar), nu se poate reține că nu ar fi îndeplinită a doua cerință pentru a se admite uzucapiunea invocată de apelanți.

Prin probele administrate au dovedit că au dobândit apartamentul nr. 34, situat în municipiul București, Calea V. nr. 139, etajul 6, sectorul 1, cu bună credință și printr-o justă cauză, iar posesiunea a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, fiind deci îndeplinite condițiile prevăzute de art.1846 și urm., respectiv art.1895 și urm. Cod civil pentru a fi aplicată prescripția achizitivă de 10 ani.

2.Prima instanță a apreciat total greșit probele administrate in această cauză.

2.1 În pagina 20 alin.1 instanța a reținut eronat că reclamanta/defunctă a ”formulat la data de 30.04.2006" cerere de restituire a imobilului și că înainte de a se emite decizia de respingere apartamentele s-au vândut. V. C. a făcut într-adevăr cerere în 30.04.1996 (depusă la Primăria Mun. București sub. nr. 365) numai că solicita "stabilirea și acordarea despăgubirilor pentru imobil și teren in conformitate cu art. 2,11, 12, 13, din Legea 112/1995". După apariția Hotărârii de Guvern nr. 11/1997 a mai făcut o cerere prin care solicita restituirea apartamentului nr. 5 "deoarece în prezent este liber", precum și "restituirea în natură a întregului imobil" ca urmare a acestei hotărâri de Guvern.

Așadar, instanța (în pag.20 alin.1 ) trebuia să rețină corect că vânzarea apartamentului către subsemnații s-a făcut la data de 12.12.1996, deci după ce V. C. a cerut să i se acorde despăgubiri și înainte de apariția H.G. nr. 11/1997 în baza căreia V. C. a înțeles să precizeze cererea anterioară ("înțeleg prin prezenta să o precizez").

Dacă instanța ar fi ținut cont de apărarea lor (concluzii scrise, pct. II2.4) și ar fi analizat probele (cele două cereri) nu ar fi făcut o astfel de gravă greșeală.

2.2 În pag. 20 alin. 3 rândul 9 prima instanță, probabil din eroare, a lăsat să se înțeleagă că din dispozitivul sentinței civile nr._/19.06.1998 ar rezulta că Judecătoria Sectorului 1 București a constatat că V. C. este proprietarul imobilului.

Aceeași eroare în pag. 22 alin. 4 rândurile 10-12 în baza căreia prima instanță a reținut în mod greșit că sentința_.06.1998 "consfințește calitatea de proprietară a reclamantei asupra imobilului în litigiu".

În primul rând, prin dispozitivul sentinței civile nr._/19.06.1998, instanța a obligat pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București Calea V. nr.139 colt cu . 1 cu terenul aferent", iar din dispozitiv nu rezultă că s-ar fi constatat cine este proprietarul și nici din ce este compus imobilul. De altfel nici din cuprinsul acestei sentințe din 1998 nu rezulta ceea ce in mod greșit a reținut Tribunalul București.

In al doilea rând, sentința civilă nr._/19.06.1998 dată în dosarul nr._ nu le este opozabilă (nu au fost parte în proces) pe de o parte, iar pe de alta, prin această hotărâre nu s-a constatat că preluarea de către stat a imobilului (construcției) în litigiu ar fi fost nelegală sau nevalabilă.

În al treilea rând, cererea de chemare în judecată a Consiliului General de pe lângă Primăria municipiului București în procesul ce a făcut obiectul dosarului_/1998 a avut loc în anul 1998, în timp ce ei au cumpărat locuința în decembrie 1996. Prin urmare, se înțelege că în anul 1998 instanța nu putea obliga Consiliul General să restituie și apartamentele care nu mai erau în proprietatea sa/proprietatea statului .

2.3. În pag. 20 ultimele două aliniate, în pag. 21 și 22 alin.1-4 prima instanță a încercat să lămurească atât calitatea procesuală a reclamanților cât și dreptul lor de proprietate asupra imobilului din Calea V. nr. 139, compus din subsol, parter si șapte etaje, făcând-o vădit în favoarea acestora.

Față de calitatea procesuală a reclamanților nu au obiecții întrucât ei au dovedit că prin autorii lor au deținut o suprafață de teren în acea zonă și nu confundă calitatea procesuală cu calitatea de proprietar.

Cât privește dreptul de proprietate asupra construcției compusă din subsol, parter și șapte etaje nu sunt de acord cu ceea ce a reținut prima instanță, atâta timp cât nu s-a dovedit că există un titlu (înscris) de proprietate și nici că un astfel de titlu (înscris) ar fi fost trecut in cartea funciară. Raportul de expertiză, autorizația de construire, actele prin care imobilul a fost naționalizat și administrat și o hotărâre judecătorească prin care nu s-a constatat că reclamanta/reclamanții ar fi proprietarii imobilului nu țin loc/nu înlocuiesc un act/titlu de proprietate asupra construcției în care se află apartamentele în litigiu.

3. Tribunalul București a interpretat și aplicat greșit atât legea cât și practica judiciară în materie.

3.1.Ultima instanță în soluționarea vădit greșită a procesului, a pornit "de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil, de către stat" (pag.23 alin . .3), instanța neținând cont că în dosar nu există vreo dovadă în acest sens.

Imobilul (construcția compusă din compusă din subsol, parter și șapte etaje) a fost preluat de către stat în baza Decretului 244/11 iunie 1949, care a fost emis în temeiul art. 44, pct. 2 și art. 45 din Constituția RPR, iar art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevedea că, "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", deci imobilul a fost preluat în baza unui act normativ valabil la acea vreme, iar statul avea calitatea de proprietar.

Legea nr. 213/1998 prevede la art.6 alin. 2 și situația în care ”Bunurile preluate de stat fără titlu valabil inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Prin urmare, dacă într-adevăr imobilul în litigiul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil, reclamanta/reclamanții aveau calea legii speciale de reparație.

În al treilea rând, Tribunalul București nu a ținut cont de dispozițiile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Cum în dosar nu există vreo hotărâre prin care să se constate nevalabilitatea titlului prin care statul a preluat imobilul în 1949 toate considerentele care au motivat admiterea cererii de revendicare sunt greșite. Sentința civilă nr._.06.1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 nu "echivalează cu constatarea nevalabilității titlului de preluare a statului asupra imobilului litigios",cum greșit a reținut prima instanță în pag. 23 alin. ultim. continuare pag. 24).

Faptul că potrivit Legii nr.10/2001 prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și "orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil" nu a îndreptățit prima instanță să dea soluția vădit greșită.

3.2.Prima instanță a încălcat dispozițiile imperative ale art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (introduse prin Legea nr. 1/2009) care prevăd că, "Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu respectarea condițiilor cerute de lege".

3.3. Deși prin Legea nr.10/2001 s-a prevăzut că "Actele juridice de înstrăinare ....... având ca obiect imobile care cad sub incidența prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării", prima instanța, contrar legii și cu toate că nu a existat o cerere de desființare a contractelor, "reține că actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr.112/1995 sunt desființate prin admiterea prezentei acțiuni in revendicare" (pag.28 alin.2 din sentință), ... "fără a se reține eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, nefiind pronunțată nici o hotărâre care să fi invalidat contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților” (motivează prima instanța în considerentele sentinței, același aliniat, rândurile 5-6).

3.4. Tot greșit prima instanță a interpretat decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 (pag. 22 ultimele trei aliniate și în continuare).

În primul rând, premisa preluării imobilului în litigiu fără titlu valabil reținută de instanță este greșită pentru motivele ce s-au arătat mai sus.

In al doilea rând, atâta vreme cât decizia nr. 33/2008 statuează că atunci când există un concurs între legea specială și legea generală se rezolvă in favoarea legii speciale și cum legea specială (Legea 10/2001 și celelalte legi reparatorii) prevăd plata de despăgubiri și alte compensații față de persoanele îndreptățite (cărora li s-au preluat bunurile imobile înainte de 1989), prima instanță trebuia să tină cont de decizia Înalta Curte de Casație și Justiție în acest sens și să nu dea o interpretare subiectivă și vădit favorabilă reclamanților. De altfel chiar instanța a reținut că decizia este obligatorie (pag. 22 alin. antepenultim).

Neaplicarea legii speciale se poate face numai dacă aceasta ar fi in contradicție cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce nu este cazul în speță. Nu poate apărea un conflict intre normele interne și normele C.E.D.O. întrucât există legislație internă care asigură despăgubirea foștilor proprietari.

În al treilea rând, prima instanță nu a reținut că pârâții sunt proprietari de bună credință și că dreptul de proprietate l-au dobândit potrivit legilor în vigoare din România care nu sunt contrare normelor C.E.D.O., nu au fost contrare nici la data cumpărării apartamentului (existau și există dispoziții legale pentru plata de despăgubiri către foștii proprietari), la data dobândirii dreptului de proprietate reclamanta optase pentru plata de despăgubiri, așa cum a mai arătat, iar modul de dobândire al titlului de proprietate al apelanților exclude sancțiunea nulității contractului sau a desființării acestuia .

Chiar jurisprudența C.E.D.O. apără în egală măsură atât drepturile foștilor proprietari, cât și drepturile proprietarilor de bună credință care au dobândit bunuri imobile.

Interpretarea Tribunalului București și modul de aplicare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a practicii C.E.D.O., apare ca o motivare forțată a hotărârii de admitere a acțiunii de revendicare, fiind total greșită din punct de vedere al aplicării corecte și echitabile a dispozițiilor legale in materie (pag. 22 ultimele aliniate, pag. 23-25 și pag. 26 aliniat. 1 ) .

În orice caz, titlul de proprietate provine de la alt autor (respectiv de la stat) ceea ce înseamnă că "criteriul datei mai vechi a titlului nu poate fi aplicat" (din practica judecătorească), în cazul în care și reclamanții ar deține un titlu și dacă s-ar proceda la compararea titlurilor. Apelanții au înscris apartamentul în cartea funciară înaintea reclamanților, iar pentru construcția compusă din subsol, parter și șapte etaje, dreptul de proprietate nu poate fi considerat că ar fi fost înscris în cartea funciară atâta timp cât în probele din dosar nu apare menționat actul juridic în temeiul căruia s-a cerut înscrierea, adică un înscris (original) care să constituie dovada dreptului de proprietate asupra acestei construcții (nu al altui imobil) și care să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege.

3.5. Hotărârea împotriva căreia au declarat apel este contrară și față de alte decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Exemplu. Decizia nr. 199/07.06.2004 dată de completul de 9 judecători, potrivit cu care,"Buna-credință a chiriașului la încheierea contractului prin care statul i-a vândut locuința, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, exclude sancțiunea nulității contractului și face imposibilă revendicarea solicitată de persoana din patrimoniul căreia statul a preluat în mod abuziv bunul, câtă vreme nu poate fi desființat titlul juridic în baza căruia a devenit proprietar al imobilului” .Un alt exemplu: decizia nr.417/25.01.2005, "Admiterea acțiunii de revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatarea nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil. Numai existența dovedită a relei credințe a chiriașului cumpărător poate conduce la desființarea contractului de vânzare-cumpărare prin sancțiunea nulității absolute, buna credință prezumându-se potrivit art. 1899 alin. (2) din Codul civil".

3.6.Prima instanță, în considerentele sentinței a desființat contractele de vânzare - cumpărare, astfel cum am motivat și mai sus apelul, instanța contrazicând în acest mod și decizii ale Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 33/28.01.2003 Curtea Constituțională a reținut: "Curtea

constată că ocrotirea interesului dobânditorului de bună credință a fost determinată de rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilirea raporturilor civile. Ne aflăm în prezența unei erori comune a dobânditorilor cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce îndreptățește o largă prezumție de bună credință a acestora. Principiul ocrotirii bunei-credințe și cel al aparenței de drept își găsesc aici pe deplin aplicarea, întrucât această eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ ... nu poate fi decât de buna-credință cel ce se întemeiază pe o dispoziție a legii”.

Cu privire la textul din Legea nr . l0/200l care prevede că "Actele juridice de înstrăinare ... având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării", Curtea Constituțională, în Decizia nr. 159/22.04.2003, a reținut că, ”recunoscând validitatea actelor juridice de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor vigoare la acea dată, consacră riguros în materia ce face obiectul reglementării principiul tempus regit actum". Aceste decizii au fost invocate și în întâmpinare și în concluziile scrie depuse la prima instanță.

Intimații V. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondate a apelurilor formulate de apelanții-pârâți M. C. I., M. M. E., A. G. și A. F..

La 28.10.2014, pârâtele B. M. T. și V. A. B. au formulat cerere de aderare la apelul părții potrivnice (apel incident) declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin care solicită instanței să modifice în tot Sentința Civilă nr. 487/4.04.2012 în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Apelantele au precizat că prin apelul declarat nu achiesează la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, pe care îl consideră neîntemeiat, ci doresc schimbarea sentinței apelante în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pârâtele B. M. T. și V. A. B. au formulat și întâmpinare la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de apel formulate, Curtea, în majoritate, reține următoarele:

În primul rând Curtea constată că, prin conținutul său, apelul formulat de pârâtele M. B. T. și V. A. B. nu reprezintă nici apel în aderare la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice și nici apel incident.

Astfel, Ministerul Finanțelor Publice a avut la prima instanță calitatea de chemat în garanție.

Aderarea la apelul formulat de chematul în garanție poate viza doar schimbarea soluției în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Or, apelantele M. B. T. și V. A. B. au precizat în mod expres că ceea ce urmăresc prin apel este schimbarea sentinței apelante în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată, scop ce nu putea fi urmărit decât prin declararea, în termen, a unui apel principal împotriva soluției date cererii de chemare în judecată.

De asemenea, cererea formulată de pârâtele M. B. T. și V. A. B. nu întrunește condițiile legale pentru a fi apel incident, întrucât nu este declarat împotriva unei persoane care a fost parte la prima instanță și nu este parte în apelul principal, Ministerul Finanțelor Publice fiind chiar apelant în prezenta cauză. Totodată, scopul expres declarat al sus-numitelor este în contradicție cu scopul legal prevăzut de art. 293¹ C.proc.civ. pentru formularea unui apel incident.

Prin urmare, raportat la scopul expres precizat al sus-numitelor, cererea formulată de acestea este inadmisibilă în măsura în care ea este calificată în acord cu modalitatea în care acestea au înțeles să o intituleze – apel în aderare/incident la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, calificată prin raportare la scopul urmărit, cererea formulată de sus-numitele este un apel principal, care vizează soluția dată cererii principale, dar care nu a fost exercitat în termenul legal de 15 zile de la comunicare sentinței apelate, fiind declarat la 28.10.2014, iar sentința fiind comunicată sus-numitelor la 21.07.2014 (filele 452, 453 din dosarul primei instanțe).

Prin urmare, indiferent de calificare care ar fi dată cererii de apel formulate de pârâtele M. B. T. și V. A. B., aceasta urmează să fie respinsă fie ca inadmisibilă, dacă este considerată cerere de apel în aderare sau cerere de apel incident, fie ca tardivă, dacă este considerată apel principal.

Ca atare, Curtea va respinge apelul formulat de pârâtele M. B. T. și V. A. B..

Referitor la apelurile formulate de pârâții A. și M., Curtea le va analiza împreună, având în vedere că au, în mare parte, critici comune.

Astfel, referitor la inadmisibilitatea cererii în revendicare după . Legii nr. 10/2001 și greșita interpretare de către prima instanță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea reține următoarele:

În decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că ”…nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. …

Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. …”

Prin sentința civilă nr._/19.06.1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a reținut, în contradictoriu cu M. București, că cererea în revendicare împotriva acestuia este întemeiată și, implicit, că titlul reclamantei (autoarea reclamanților din prezenta cauză) asupra imobilului este preferabil, restabilindu-se astfel dreptul de proprietate al acesteia asupra imobilului.

Efectul acestei sentințe este recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților asupra imobilului în litigiu, iar din perspectiva CEDO determină existența unui ”bun” în patrimoniul reclamanților.

Prin urmare, premisa de la care se pornește în prezenta analiză este aceea ca titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost unul nevalabil.

Această sentință are putere de lucru judecat în raport cu prezenta cauză, în sensul că titlul autorului pârâților a fost analizat prin raportare la titlul autoarei reclamanților, stabilindu-se preferința acestuia din urmă, aspect care nu mai poate fi pus în discuție în prezenta cauză.

Ca efect al celor statuate prin sentința civilă sus-menționată și a dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora ”Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării,…” (în vigoare la momentul promovării cererii), reclamanții au în patrimoniu un ”bun” în sensul dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.

De asemenea, titlurile invocate de pârâții persoane fizice, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost desființate și, datorită împrejurării că a fost depășit termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, nici nu mai pot fi contestate sub aspectul valabilității lor. Prin urmare, și aceștia au în patrimoniu un ”bun” în sensul dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.

Prin urmare, în prezenta cauză este întrunită chiar situația de excepție reținută în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă chiar după . Legii nr. 10/2001, când ambele părți se pot prevala de un ”bun” în sensul Convenției, iar dispozițiile legii speciale sunt contrare dispozițiilor Convenției.

Contrarietatea dispozițiilor Legii 10/2001 cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția EDO rezultă din împrejurarea că, deși dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut atât judecătorește, prin sentința civilă nr._/19.06.1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, cât și legislativ, reclamanții nu pot intra în posesia întregului bun ai căror proprietari sunt datorită împrejurării că părți din acest bun au fost înstrăinate de stat către pârâții persoane fizice din prezenta cauză.

În consecință, Curtea constată nefondate susținerile apelanților referitoare la inadmisibilitatea cererii de revendicare și greșita interpretare și aplicare de către prima instanță a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea constată nefondate susținerile apelanților în sensul că în mod greșit prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr._/1998 autoarei reclamanților nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate și asupra părților din imobil vândute pârâților persoane fizice.

Apelanții susțin că dreptul de proprietate al autoarei reclamanților a fost recunoscut doar asupra părții din imobil cu privire la care s-a dispus și restituirea.

Curtea constată că prin sentința civilă nr._/1998 a fost soluționată acțiunea în revendicare formulată de autoarea reclamanților în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și s-a dispus obligarea pârâtului să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea V. nr. 139, colț cu .), sector 1, cu terenul aferent.

Admiterea oricărei cereri în revendicare impune, ca situație premisă, constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat și prevalența acestuia în raport cu eventualul titlu invocat de către pârât. Prin urmare, admițând cererea autoarei reclamanților de revendicare a imobilului din care fac parte și apartamentele pârâților persoane fizice, a fost recunoscut dreptul de proprietate al autoarei reclamanților asupra acestuia imobil și, implicit, nevalabilitatea titlului statului.

Ca atare, dreptul de proprietate al autoarei reclamanților a fost recunoscut cu privire la întregul imobil, el fiind analizat în raport cu titlul de preluare invocat de stat.

Faptul că punerea în executare a sentinței sus-menționate s-a făcut doar pentru acea parte din imobil care mai era în posesia pârâtului nu are vreo relevanță asupra împrejurării că dreptul de proprietate analizat și recunoscut autoarei reclamanților a privit întregul imobil.

În plus, cel în raport cu care a fost realizată compararea titlurilor este chiar autorul pârâților. Ca atare, ceea ce s-a analizat în respectiva cauză a fost titlul opus de autorul pârâților din prezentul litigiu, iar instanța a constatat implicit nevalabilitatea acestui titlu și valabilitatea titlului autoarei reclamanților, admițând cererea în revendicare formulată.

Apelanții A. au susținut că sentința respectivă nu le este opozabilă, întrucât nu au fost părți în respectiva cauză. Susținerea este corectă, însă, având în vedere împrejurarea că în acea cauză s-a statuat cu privire la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, această sentință se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la acea problemă, în care autor al pârâților persoane fizice este chiar pârâtul din cauza respectivă.

Apelanții au mai susținut că prin admiterea cererii în revendicare este încălcat dreptul lor de proprietate, ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția EDO.

Curtea constată că, așa cum corect a reținut și prima instanță, în prezenta cauză atât reclamanta, cât și pârâții persoane fizice au un ”bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția EDO.

Prin urmare, se impune compararea titlurilor și drepturilor părților potrivit criteriilor generale aplicabile în cadrul acțiunilor în revendicare, la care se adaugă criterii suplimentare impuse de practica CEDO în materie.

Titlurile invocate de pârâți sunt reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, apelanții pârâți M. invocă drept mod de dobândire a proprietății și moștenirea, aceștia fiind moștenitorii cumpărătorului P. Jean.

Astfel, din perspectiva drepturilor autorilor pârâților, Curtea constată că s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr._/1998 că statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare acesta nu avea dreptul să vândă acest imobil, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicata ca temei juridic al contractului de vânzare-cumpărare nr. 1742/1997, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat fără titlu valabil.

Mai mult decât atât, imobilul nu intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu doar pentru că fusese preluat de stat fără titlu valabil, ci și pentru că, la momentul preluării, imobilul avea destinația de birouri, iar nu de locuință, împrejurare recunoscută de autorul pârâților și care a justificat respingerea cererii formulate de autoarea reclamanților de restituire a imobilului formulată în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, prin Hotărârea nr. 2108/21.12.1998 emisă de Consiliul General al Municipiului București – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a dispus respingerea cererii autoarei reclamanților prin care se solicita restituirea în natură a imobilului cu motivarea că ”imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1949 – avea la acea dată destinația de birouri și nu face obiectul Legii nr. 112/1995”.

Prin urmare, întrucât imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, nici nu putea fi vândut chiriașilor în baza acestei legi. De altfel, în art. 25, Legea nr. 112/1995 stabilea că situația juridică a imobilelor din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu va fi reglementată prin legi ulterioare.

Neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept, întrucât nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o posesie fondată printr-o măsură abuzivă.

Cu toate acestea, la acest moment, datorită reglementării cuprinse în art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, valabilitatea contractelor pârâților nu mai poate fi pusă în discuție.

Împrejurarea că titlurile invocate de pârâți nu a fost desființate nu are relevanță. Singura relevanța a imposibilității formulării unei cereri în constatarea nulității (datorită împrejurării că a fost depășit termenul de prescripție pentru o astfel de acțiune) este aceea că respectivele contracte vor fi considerate ca valabile în sensul că produc efecte inter partes și că este întrunită ipoteza tipică a unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, respectiv situația în care ambele părți în litigiu invocă un titlu valabil asupra aceluiași bun. Ca atare, valabilitatea contractelor nu mai poate fi pusă în discuție, însă preferabilitatea sau nu a acestora în raport cu titlul invocat de reclamanți cu privire la același bun urmează a fi analizată pe baza criteriilor menționate.

Sub aspectul analizat, Curtea urmează să înlăture susținerile apelanților potrivit cărora dreptul de proprietate al acestora ar rezulta din lege, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995. Dreptul lor de proprietate rezultă din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza acestei legi, în urma manifestării de voință în sensul de a cumpăra apartamentele pe care le dețineau în calitate de chiriași. Legea, ca act normativ, a creat doar cadrul juridic necesar pentru care manifestarea de voință a părților să poată produce efecte juridice, fără a fi ea însăși titlul de proprietate al apelanților.

Titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de contractele autentice de vânzare-cumpărare ale terenurilor nr. 1549/1921 și_/10.10.1938, faptul construirii, în baza autorizației de construire nr. 21V/„0.09.1940, care a condus la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară artificială, actul de dotă din 5.04.1944 și moștenirile succesive prin care imobilul a ajuns din proprietatea numitei N. N. în proprietatea fiicei acesteia – V. C., care, la rândul său, a fost moștenită de reclamanți.

În consecință, din punct de vedere al valabilității titlurilor invocate, situația părților este egală, ambele invocând titluri care nu au fost sau nu mai pot fi contestate din punct de vedere al valabilității.

Însă, comparând drepturile autorilor părților și valabilitatea titlurilor prin care aceștia au dobândit dreptul de proprietate, se constată că autorii reclamanților au dobândit dreptul de proprietate prin acte necontestate, în timp ce statul, ca autor au pârâților, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului de către stat fiind realizată prin abuz. Totodată, statul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul unei legi care nu era aplicabilă imobilului în cauză.

Ca atare, atât din punct de vedere al drepturilor autorilor, cât și din punct de vedere al titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanți este preferabil dreptului invocat de pârâți, iar din punct de vedere al titlurilor, titlul invocat de reclamanți este mai bine caracterizat și mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul invocat de pârâți.

Menținerea valabilității titlului pârâților sau imposibilitatea invocării nulității lui la acest moment nu poate valida însă și titlul autorului lor - statul și, ca atare, nu poate constitui un criteriu de preferabilitate în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Nici criteriul siguranței raporturilor civile nu poate fi reținut ca fiind de natură să confere preferabilitate titlului pârâților.

Astfel, criteriul siguranței circuitului civil, respectiv al siguranței raporturilor civile este aplicabil nu în raport cu chiriașul cumpărător sau cu moștenitorii acestuia, ci cu terții dobânditori cu titlu oneros ai bunului de la chiriașul cumpărător sau moștenitorii acestuia. A aplica acest criteriu în raport cu cumpărătorul sau moștenitorii acestuia înseamnă a desființa instituția acțiunii în revendicare, întrucât ar echivala cu a spune că niciodată proprietarul bunului nu mai poate revendica în mod eficient bunul de la cumpărător pentru simplul fapt că s-ar opune principiul securității raporturilor civile, așa încât contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar ar fi întotdeauna preferabil titlului invocat de reclamant. Or, este evident că o astfel de concluzie nu poate fi primită.

De altfel, așa cum corect a procedat Tribunalul, cererea în revendicare de față a fost analizată din perspectiva unui remediu intern efectiv, care acoperă neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Totodată, corect a procedat Tribunalul la analiza titlurilor invocate pornind de la premisa că toate părțile au un ”bun” în sensul CEDO, dând preferabilitate titlului reclamanților, pornind de la prioritatea în timp a recunoașterii dreptului de proprietate al acestora prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În plus, dreptul reclamanților a fost reconfirmat și efect al dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, anterior momentului la care titlurile pârâților au devenit inatacabile pe calea acțiunii în anulare sau în constatarea nulității.

Totodată, având în vedere materia specifică analizată, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se mai impune analizat și un alt criteriu – cel al posibilităților oferite de legea internă pentru repararea prejudiciului cauzat părților de către stat, astfel că nici una dintre părți să nu fie pusă în situația de a suporta responsabilitatea statului.

Astfel, statul este ținut să răspundă fie față de proprietarii de la care a preluat imobilele fără titlu sau fără titlu valabil, pentru chiar faptul preluării, fie față de cei cărora le-a înstrăinat acest tip de imobile, pentru evicțiune.

În ceea ce privește proprietarii de la care imobilul a fost preluat fără titlu/fără titlu valabil sau succesorii acestora, legea internă nu conținea, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, dispoziții prin care aceștia să fie despăgubiți în mod echitabil, aspect confirmat de jurisprudența CEDO. În timpul judecării procesului parte din procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 care ar fi putut conduce la despăgubirea efectivă a reclamanților a fost suspendată pe perioade îndelungate (prin art. III al OUG 62/2010 a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar prin OUG nr. 4/2012 a fost suspendată, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2001). De asemenea, . Legii nr. 165/2013 a condus la o nouă temporizare a aplicării Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, art. 50 si art. 50¹ Legea nr. 10/2001 și art. 1337 și urm. C.civ. prevăd că, în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt constatate nule sau se constată ineficiența lor în cadrul unei acțiuni în revendicare, cumpărătorul evins sau al cărui contract a fost constatat nul are dreptul la despăgubire bănească. Despăgubirea bănească constituie din punct de vedere al practicii CEDO o despăgubire eficientă și efectivă în măsura în care cuantumul acesteia este de natură să înlăture consecințele ca respectivul cumpărător, de bună-credință fiind, să suporte responsabilitatea ce ar reveni statului (cauza R. împotriva României, în care, la paragraful 36, Curtea Europeană a reținut: „trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a bunului, așa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate).

Prin comparație cu despăgubirea bănească la care cumpărătorii care au pierdut proprietatea bunului au acces prin intermediul unei proceduri judecătorești, la care o parte din pârâții din prezenta cauză au și apelat, iar ceilalți o pot face ulterior, modalitatea de despăgubire a proprietarilor este în prezent, una indirectă, neprecizată în timp și la care aceștia nu au acces decât după epuizarea mai multor proceduri administrative sau administrative și judecătorești, după caz.

Ca atare, exigențele practicii CEDO în ceea ce privește despăgubirea pentru lipsirea de bun este satisfăcută de legislația internă doar în cazul cumpărătorului evins sau a cumpărătorului al cărui contract a fost constatat nul, nu și în cazul proprietarului bunului preluat de stat fără titlu/fără titlu valabil și al cărui bun a fost vândut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În consecință, și din punctul de vedere al acestui criteriu se impunea admiterea acțiunii în revendicare, astfel cum corect a procedat Tribunalul.

Printr-un alt motiv de apel s-a criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește nereținerea de către aceasta a dobândirii dreptului de proprietate de către pârâții persoane fizice prin uzucapiunea de 10 ani.

Prima critică a vizat nepronunțarea primei instanțe asupra uzucapiunii prin dispozitivul sentinței apelate.

Curtea constată nefondată această critică având în vedere că uzucapiunea invocată de pârâți este o apărare de fond, menită să conducă, în măsura în care este găsită întemeiată, la respingerea cererii în revendicare formulată de reclamanți. Prin urmare, instanța nu avea vreun motiv să se pronunțe în mod separat asupra acestei apărări, prin dispozitivul sentinței.

Cât privește criticile referitoare la aprecierea Tribunalului cu privire la această apărare a pârâților, Curtea constată că sunt neîntemeiate.

Astfel, așa cum corect a reținut și Tribunalul, nu sunt întrunite în cauză condițiile pentru ca pârâții să uzucapeze prin trecerea unui interval de timp de doar 10 ani, întrucât proprietara V. C. nu a locuit în tot acest interval de timp în circumscripția Tribunalului București. Astfel, așa cum s-a reținut deja și în altă cauză, în baza adresei nr._/12.05.2010 emisă de M. Administrației și Internelor pentru dosarul nr._/3/2008, V. C. a avut domiciliul stabilit în Franța începând din 2002, acolo unde a și decedat în 2011, așa cum rezultă din actul de deces depus la fila 119 din dosarul tribunalului.

Prin urmare, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1985 C.civ. sub aspectul termenului de exercitare a posesiei pentru a opera uzucapiunea scurtă prin trecerea unui interval de timp de doar 10 ani.

Referitor la susținerea apelanților A. în sensul că adresa MAI menționată mai sus este insuficientă pentru a stabili dacă numita V. C. a locuit sau nu în circumscripția Tribunalului București, întrucât se referă la domiciliu, iar nu la ”locuire”, cum cere art. 1895 C.civ., Curtea constată că stabilirea domiciliului într-o anumită țară sau la o anumită adresă este de natură să nască prezumția simplă că persoana locuiește în țara sau la adresa respectivă, iar sarcina probei că nu există suprapunere între domiciliul legal și cel de fapt revine acelei părți care invocă o situația de fapt neconformă cu cea de drept. Prin urmare, apelanții sunt cei care trebuie să dovedească faptul că numita V. C. a locuit în fapt în circumscripția Tribunalului București tot intervalul de timp necesar pentru a uzucapa, în pofida faptului că avea domiciliul legal stabilit în Franța din 2002.

Curtea mai reține că la filele 21-24 din dosarul Tribunalului București din primul ciclu procesual există declarația numitei V. C. data la 2.10.2007, autentificată la aceeași dată sub nr. 9319/8042 de Secția Consulară a Ambasadei României din Paris, prin care sus-numită declară că are domiciliul stabil și faptic în Franța din februarie 1972, declarație care se coroborează cu autorizația de naturalizare emisă de autoritățile franceze la 29.07.1981, copia cărții naționale de identitate emisă la 6.11.2001 de autoritățile franceze precum și de adresa din 15.01.1972 emisă de Ambasada României în Franța, prin care se aduce la cunoștință numitului G. V., domiciliat în Franța, că autoritățile române competente au aprobat stabilirea în Franța a soției acestuia, doamna C. V.. Or, actele menționate sunt de natură să întărească prezumția că sus-numita a avut domiciliul legal și de fapt în Franța în perioada de timp avută în vedere în analiza îndeplinirii termenului de uzucapiune.

Cu privire la susținerile apelanților A. în sensul că prin cererea formulată de numita V. C. în baza Legii nr. 112/1995 s-au solicitat inițial despăgubiri, Curtea reține că sunt fondate. Însă, aspectul invocat este total irelevant. Singurul aspect relevant, care a fost reținut și de Tribunal, este că cererea respectivă a fost respinsă pentru că imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, nefăcând obiectul Legii nr. 112/1995, imobilul nici nu putea fi vândut în baza respectivei legi.

Aspectul invocat nu prezintă relevanță nici din perspectiva bunei sau relei credințe a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât în cauză nu se pune problema salvgardării contractelor de vânzare-cumpărare prin aplicarea principiului ocrotirii bunei-credințe a terțului dobânditor cu titlu oneros și de bună-credință sau prin aplicarea principiului error communis facit jus. În prezenta cauză analiza a plecat de la premisa validității contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere că acestea au fost consolidate prin expirarea termenului în care putea fi invocată orice cauză de nulitate.

Apelanții A. au mai susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009. Cu privire la această susținere, Curtea reține că legea substanțială aplicabilă cauzei este cea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Prin urmare, dispozițiile invocate nu sunt incidente în prezenta cauză.

Apelanții A. au mai susținut la motivul 3.3 de apel că instanța a reținut greșit că ”actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza legii nr. 112/1995 sunt desființate prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare…”. Curtea constată că în mod corect Tribunalul a reținut cele arătate de apelanți, întrucât, în virtutea dispozițiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților nu mai pot fi analizate sub aspectul validității lor. Acest fapt nu împiedică însa analiza eficienței acestor acte în raport cu alte titluri invocate cu privire la același imobil și, în ipoteza în care acele alte titluri sunt găsite preferabile, contractele în discuție sunt desființate, dar nu pe motivele de nevalabilitate, ci pe motive de ineficiență. Ca atare, deși valabile, ele nu mai pot produce efecte juridice în măsura în care nu sunt preferabile în concursul cu alte titluri invocate asupra aceluiași bun.

Referitor la susținerile apelanților A. de la pct. 3.6 din motivele de apel, Curtea reține că dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși constituționale, în prezenta cauză sunt în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția EDO, motiv pentru care dispozițiile Convenției se aplică în mod prioritar, conform art. 20 alin. 2 din Constituție.

În consecință, Curtea va respinge aceste două apeluri ca nefondate.

Cu privire la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține următoarele:

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cauzele ce au ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 este stabilită prin dispozițiile art. 50 alin. 3, coroborat cu dispozițiile art. 50 alin. 2¹ din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile legale sus-menționate au caracter special și derogator de la dreptul comun în materia evicțiunii, astfel că se aplică în mod prioritar.

Este eronată susținerea apelantului în sensul că de la dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 1337 și art. 1341 C.civ. nu se poate deroga, având în vedere că și în această materie își găsește deplin aplicația principiul potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală.

Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia în prezenta cauză nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice întrucât nu există culpa acestei instituții. Astfel, obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat, respectiv valoarea de piață a imobilelor menționate în art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită independent de existența vreunei culpe a recurentului pentru rămânerea fără efecte a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, Curtea constată că și acestea sunt nefondate.

Astfel, noțiunea de ”desființare” a contractelor de vânzare cumpărare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile este folosită de legiuitor în Legea nr. 10/2001 într-un sens specific, sens care rezultă fără dubiu din dispozițiile art. 20 alin. 2¹ din această lege, care prevăd că, ”În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M. Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.”

Prin urmare, în sfera noțiunii de ”desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare folosită în cadrul Legii nr. 10/2001 intră atât anularea acestor contracte prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cât și lipsirea de efecte a acestor contracte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva cumpărătorilor din aceste contracte, tot prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Sunt nefondate și susținerile apelantului în sensul că instanță nu putea acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă înainte de . Legii nr. 1/2009.

Astfel, așa cum corect a reținut și Tribunalul, Legea nr. 1/2009 era în vigoare la data investirii instanței competente să soluționeze cererea de chemare în garanție, ca urmare a desființării cu trimitere.

Pe de altă parte, chiar dacă analiza s-ar raporta la data formulării cererilor de chemare în garanție, la acel moment cererea de chemare în garanție ar fi trebuit soluționată potrivit dreptului comun în materie, respectiv pe baza normelor privind răspunderea pentru evicțiune. . Legii nr. 1/2009 a adus derogări de la reglementarea de drept comun sub aspectul titularului obligației de restituire a prețului de piață a imobilului, iar în plan substanțial a preluat dispoziția cuprinsă în art. 1344 C.civ..

Practic, prin norma specială introdusă prin Legea nr. 1/2009, obligația de a răspunde pentru evicțiune în ipoteza analizată a fost transferată de la vânzător la Ministerul Finanțelor Publice și, prin aceasta, Ministerul Finanțelor Publice apare, prin voința legiuitorului, ca succesor al vânzătorului în ce privește obligația de despăgubire a cumpărătorilor cu valoarea de piață a imobilului de care aceștia au fost lipsiți. Ca atare, în mod corect a fost stabilită obligația de plată a valorii de piață în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, iar întinderea obligației acestuia este aceeași indiferent dacă se au în vedere dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 sau dispozițiile art. 1344 C.civ.

Cât privește susținerea că instanța ar fi lărgit cadrul procesual cu încălcarea principiului disponibilității, Curtea constată că este total nefondată, Ministerul Finanțelor Publice nefiind introdus în cauză de către instanță, ci fiind chemat în garanție de către pârâții P. Jean (autorul pârâților M.), B. V. A. și T. B. M., prin chiar cererile formulate.

În consecință, Curtea va respinge și acest apel ca nefondat.

Prin urmare, în majoritate, în considerarea motivelor expuse, Curtea va respinge toate apelurile formulate împotriva sentinței civile nr. 487/04.04.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate.

Respinge ca nefondate apelurile formulate de apelanții – pârâți A. F. și A. G., cu domiciliul în București, Calea V. nr. 139, ., sector 1, M. C.-I. și M. M. E., cu domiciliul ales la SCA Av. P. din Splaiul Unirii nr. 223, . și Ministerul Finanțelor Publice – reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 2, și cererea de aderare la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, formulată de apelantele – pârâte B. V. A., domiciliată în București, Calea Moșilor nr. 241, ., ., și cu domiciliul ales la SCA „C. și Asociații” în București, . (în incinta Hotelului Crowne Plaza) Sector 1 București și T. B. M., cu domiciliul în București, Calea V. nr. 139, ., sector 1 și cu domiciliul ales la SCA „C. și Asociații” în București, . (în incinta Hotelului Crowne Plaza) Sector 1 București, împotriva sentinței civile nr. 487/04.04.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimații – reclamanți V. L. și V. N. (moștenitorii defunctei V. C., decedată la 30.11.2011), cu domiciliul ales la Av. T. C. B. din București, . nr. 4-6, ., și intimatul – chemat în garanție M. București, prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6.

Cu recurs.

Pronunțată în ședința publică, azi, 11.02.2015.

Judecător, Judecător, Grefier,

S. M.F. L. E. D. L.

RED.MS

Tehnored.MȘ/ 12 ex.

Cu opinia separată a doamnei judecător C. M. S.

Admite apelurile.

Schimbă în parte sentința civilă, în sensul:

Respinge acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în garanție a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică.

Președinte,

C. M. S.

← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 77/2015. Curtea de...		Succesiune. Decizia nr. 151/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 162/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 161/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Sechestru judiciar. Decizia nr. 197/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 77/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 151/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 201/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 57/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 198/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI