Revendicare imobiliară. Decizia nr. 518/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 518/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-04-2015 în dosarul nr. 518/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.518
Ședința publică de la 24.04.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului promovat de recurenta – reclamantă I. D., împotriva deciziei civile nr.1301 A din data de 23.09.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 07.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 14.04.2015, 21.04.2015 și apoi la 24.04.2015, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._/299/1999 la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanta I. D. a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 7142 mp., situat în București, .. Herăstrău) nr. B, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că această parcelă a aparținut autorilor săi, R. C., R. G., R. D., R. M. și R. A., dovadă fiind Actul Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare nr._ .
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.
Prin sentința civilă nr. 670/12.01.2000, instanța a admis excepția necompetenței materiale, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde a fost înregistrat sub nr. 627/2000 la Secția a V-a civilă.
Prin sentința civilă nr. 619/25.09.2000, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată, și a obligat pârâtul să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 6.631,60 mp., situat în București, ., învecinat la nord cu fâșia de protecție C.F., pe o lungime de 88 ml., la sud cu teren viran, proprietate Lincaru D.(57,5+45+71 ml.), la est teren viran nerevendicat (15 ml.) și la vest Șoseaua Nordului (62 ml.).
Prin decizia civilă nr. 92A/28.02.2001 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dos. nr. 4557/2000, a fost respins, ca nefundat, apelul formulat de către pârât împotriva sentinței menționate.
Prin decizia civilă nr. 5171/13.11.2001 pronunțată de către ÎCCJ în dos. nr. 1991/2001, a fost admis recursul promovat de către pârât, au fost casate decizia civilă, precum și sentința civilă sus-menționate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului București.
Prin decizia de casare astfel pronunțată s-a reținut faptul că probatoriul administrat este insuficient, că există contradicții între concluziile rapoartelor de expertiză topo efectuate în cauză, precum și că nu s-a stabilit cine este deținătorul terenului revendicat, iar titlul de proprietate al autorilor reclamantei nu se regăsește la dosar.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 2667/2002 la Tribunalul București, secția a V-a civilă.
În cadrul acestui dosar, la data de 31.05.2002, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a arătat că pârâtul a fost chemat în judecată având în vedere dispozițiile art. 10, 94, 104 alin. 1 lit. f din Legea nr. 215/2001.
De asemenea, reclamanta a arătat că, din procesul-verbal din data de 05.09.1945, rezultă că terenul se afla, la acea dată, în posesia de fapt și de drept a Primăriei Municipiului București și că prin același proces-verbal se recunoaște proprietatea E. T. R. și a moștenitorilor săi asupra acestui teren.
În plus, autoarea reclamantei, R. G., precum și ceilalți moștenitori, au refuzat oferta cu titlu de indemnizație pentru terenul ce urma să fie expropriat, și care face obiectul cauzei, astfel cum rezultă din notificarea din anul 1925, care răspunde adresei Primăriei Capitalei nr._ .
În ceea ce privește titlul de proprietate, s-a arătat că în procesul-verbal nr._ emis de Cartea Funciară București, se menționează că autorii reclamantei (reținuți în certificatul de moștenitor nr. 1433/1998) au fost proprietarii terenului revendicat. Or, potrivit art. 26 și 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privind cărțile funciare, drepturile reale dobândite prin succesiune ori care s-au înscris fără cauză legitimă și pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință timp de 10 ani. Cum buna-credință se prezumă, iar contrariul nu a fost dovedit, rezultă că cerințele legii au fost îndeplinite.
Reclamanta a mai precizat că autorii săi au posedat terenul anterior anului 1940 și până în perioada 1955-1956, astfel încât procesul-verbal de intabulare valorează titlu de proprietate.
De asemenea, conform art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938, înscrierea unui drept real în Cartea Funciară în folosul unei persoane prezumă că acest drept există în folosul ei.
La data de 20.12.2002, reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a altor persoane, respectiv S. M., B. E., B. S., ANGHELIE F., P. C., COCORINOV N., COCORINOV E. și ADMINISTRAȚIA DOMENIULUI PUBLIC SECTOR 1.
În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că, din raportul de expertiză topo întocmit de către expertul O. G., a rezultat că, din terenul revendicat, S. M. deține o suprafață de 3.053,05 mp., B. E. și Anghelie F., 670,92 mp., Cocorinov N., 321,78 mp., iar Administrația Domeniului Public 516,06 mp.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 57 și urm. C. proc. civ.
Intervenienta în nume propriu ADMINISTRAȚIA DOMENIULUI PUBLIC SECTOR 1 a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât terenul revendicat nu se află în administrarea sa.
Prin sentința civilă nr. 550/05.05.2006, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, unde aceasta a fost înregistrată sub nr._ .
La dosarul constituit a fost atașat dosarul nr. 8442/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București.
Prin cererea precizatoare formulată în cadrul acestui dosar la data de 02.09.2008, reclamanta a arătat că înțelege să solicite lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 2.102,81 mp., reprezentând suprafața de teren liber rezultată din raportul de expertiză topo întocmit de către expertul P. B. N..
Prin sentința civilă nr._/05.09.2008, instanța a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 404/A/10.03.2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile sus-menționate, pe care a desființat-o, trimițând cauza spre rejudecare.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr._ la Judecătoria Sectorului 1 București.
Prin încheierea de ședință din data de 24.06.2010, instanța a constatat că introducerea în cauză a persoanelor chemate în judecată ulterior, respectiv S. M., B. E., B. S., Anghelie F., P. C., Cocorinov N., Cocorinov E. Și Administrația Domeniului Public Sector 1 s-a făcut în temeiul art. 57 C. proc. civ., astfel încât calitatea procesuală a acestora este de intervenienți în nume propriu, conform art. 58 C. proc. civ., iar nu de pârâți și, ca urmare, a calificat excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către intervenienta Administrația Domeniului Public Sector 1 ca fiind o excepție de inadmisibilitate, pe care a unit-o cu fondul cauzei, în baza art. 137 alin. 2 C. proc. civ.
Prin aceeași încheiere, instanța a luat act de precizarea reclamantei, în sensul că suprafața de teren de 2.102,81 mp., care face obiectul precizării formulate la data de 02.09.2008, reprezintă diferența de suprafață constatată prin raportul inițial de expertiză și cea constatată prin cea de a doua expertiză că se suprapune cu a altor persoane.
Prin cererea formulată la data de 26.11.2010, reclamanta a precizat că, față de dispozițiile Legii nr. 215/2001, înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât, pe M. BUCUREȘTI, în loc de Consiliul General al Municipiului București.
De asemenea, prin precizarea formulată la data de 26.10.2011, reclamanta a arătat că suprafața de teren revendicată este de 2.360 mp.
Prin încheierea de ședință din data de 08.03.2012, instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intervenientei ANGHELIE F., invocată din oficiu, pentru motivele arătate în cuprinsul acesteia.
Din oficiu, instanța a dispus efectuarea de adrese, pentru aflarea situației juridice a terenului, către PMB – Direcția Juridic, C., Legislație, Primăria Sectorului 1 București, PMB – Direcția Patrimoniu, OCPI, DITL.
De asemenea, din oficiu, instanța a dispus efectuarea în cauză a unei noi expertize topo, raportul întocmit de către expertul desemnat, d-na Ș. Lolica G., fiind atașat la dosar (f. 188-213, 364).
În dovedirea cererii, reclamanta a depus înscrisuri.
La termenul din data de 13.09.2012, instanța a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. BUCUREȘTI, prin Primarul General și, de asemenea, a pus în discuție admisibilitatea cererii de introducere în cauză a altor persoane, formulată de către reclamantă.
Prin sentința civilă nr. 1733/2012, Judecătoria sector 1 București a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane, respectiv intervenienții în nume propriu B. E., cu ultimul domiciliu cunoscut în București, sector 4, B. S., P. C., COCORINOV N., COCORINOV E., ANGHELIE N. M., ANGHELIE C. N., ANGHELIE F., S. M., ANGHELIE F. - decedată și ADMINISTRATIA DOMENIULUI PUBLIC SECTOR 1, formulată de reclamantă, ca inadmisibilă;a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată, modificată și precizată, formulată de către reclamanta I. D., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, ca neîntemeiată; s-a luat act că intervenienta în interes propriu ADMINISTRAȚIA DOMENIULUI PUBLIC SECTOR 1 nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut în esență că:
În primul rând, față de poziția procesuală exprimată de către reclamantă la termenul din data de 24.06.2010 și reiterată prin notele de ședință din data de 12.09.2012, obiectul revendicării îl formează doar suprafața de teren de 2.360 mp., care, conform rapoartelor de expertiză întocmite pe parcursul soluționării cauzei, nu se suprapune cu terenurile care au făcut obiectul dosarului nr. 8442/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București, în care s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă.
Din aceeași poziție procesuală a reclamantei, instanța a constatat că aceasta a formulat cererea de introducere în cauză a altor persoane, în baza art. 57 C. proc. civ., până la momentul atașării dosarului nr. 8442/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București și al efectuării rapoartelor de expertiză topo ulterioare atașării acestui dosar, întrucât nu cunoștea faptul că o parte din suprafața inițială se suprapunea cu cea a terenurilor care au făcut obiectul sentinței pronunțate în respectivul dosar.
Atât timp cât reclamanta a făcut aceste precizări, însă nu a renunțat la judecarea cererii de introducere în cauză a altor persoane, a reținut instanța că este necesar să se pronunțe asupra admisibilității acesteia, prin raportare la art. 57 C. proc. Civ.
În speță, persoanele chemate în judecată în baza acestui text nu pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, astfel încât să fie necesar să le fie opozabilă hotărârea, întrucât, pe de o parte, din raportul de expertiză întocmit inițial de către expertul Ș. Lolica G., a rezultat că suprafața de teren precizată nu se suprapune cu cea a altor persoane, prin raportare la înscrisurile din dosarul cauzei, iar pe de altă parte, din contractele de vânzare-cumpărare anexate la relațiile furnizate de către DITL, reiese că intervenienții care au fost părți în actul de partaj voluntar au înstrăinat dreptul lor de proprietate către terți, care nu sunt părți în prezenta cauză.
În ceea ce o privește pe intervenienta Administrația Domeniului Public Sector 1, instanța a constatat că din probele administrate nu rezultă că ar avea calitatea de proprietar asupra terenului în cauză, calitate pe care, oricum, nu ar putea-o deține având în vedere și dispozițiile Legii nr. 215/2001.
Pentru aceste considerente, instanța a constatat că cererea de introducere în cauză a intervenienților S. M., B. E., B. S., Anghelie N. M., Anghelie C. N., Anghelie F., P. C., Cocorinov N., Cocorinov E. Și Administrația Domeniului Public Sector 1 este inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile art. 57 C. proc. civ., întrucât nu s-a dovedit că aceste persoane ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, respectiv dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren precizate, astfel încât o va respinge ca atare.
De asemenea, a fost respinsă ca inadmisibilă și cererea de chemare în judecată, în baza art. 57 C. proc. civ., a defunctei Anghelie F., întrucât a fost formulată împotriva unei persoane care era decedată la data introducerii ei în proces, astfel cum instanța a constatat prin încheierea de ședință din data de 08.03.2012, când a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei persoane, invocată din oficiu.
În ceea ce privește cererea de chemare în judecată, modificată și precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI, prin Primarul General s-a reținut că:
Reclamanta este moștenitoarea legală a defuncților R. T. C., R. E., R. C. C., S.-Goiu A., R. G., conform certificatului de moștenitor nr. 1433/03.09.1992.
Din procesul-verbal încheiat la data de 05.11.1941 de către Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, a reieșit că autorii reclamantei au solicitat înscrierea dreptului lor de proprietate, în indiviziune, asupra terenului în suprafață de 7.142 mp., „pe baza posesiunii și cu titlul de moștenire de pe urma tatălui lor, R. T. C., decedat în anul 1917”.
Din cuprinsul actului de vânzare de la filele 197-198 (vol. I), a reieșit că, la data de 05.07.1911, R. T. C. a achiziționat două loturi de teren, în suprafață de 7518 mp., respectiv 6265 mp., situate pe fosta M. Herăstrău.
Din adresa nr._/09.11.1999 a PMB, a reieșit că terenul revendicat (inițial, în suprafață de 7142 mp.) se afla, la data emiterii adresei, în folosința Administrației Parcurilor și Grădinilor din cadrul PMB.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză, a rezultat că dimensiunile reale ale terenului revendicat inițial sunt de 6631 mp, dimensiuni determinate prin reconstituirea terenului pornind de la planul lotizării (lotul B) menționat în procesul-verbal nr._ .
Din același raport, a rezultat că terenul expertizat este fără acces la drumul public.
Din adresa PMB nr._/8213/09.06.2003 a rezultat că terenul inițial revendicat avea o suprafață de 7046,60 mp., fiind fostă proprietate a numitei E. T. R. și a fost propus pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică în baza Legii pentru crearea Parcului Național, promulgată prin Decretele Regale nr. 2938/1910 și nr. 2412/1912. De asemenea, din cuprinsul acelorași relații, rezultă că o parte din imobil a fost restituită prin sentința civilă nr. 7514/1997 (pronunțată în dosarul nr. 8442/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București, atașat la prezentul dosar), iar restul suprafeței este ocupată de terenurile care au fost puse în posesie la propunerea Primăriei Comunei Otopeni, în baza Legii nr. 18/1991.
De asemenea, din adresa din data de 16.01.2001 a PMB a rezultat că, pentru suprafața de teren de 7046,60 mp., fostă proprietate a numitei E. T. R., ca urmare a propunerii pentru expropriere, s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 28.194 lei, sumă cu care autorii reclamantei nu au fost de acord, conform notificării datând din anul 1925, aflată în copie la fila 190 vol. I, dosar TB nr. 2667/2002.
Pe de altă parte, instanța a observat că, din relațiile furnizate de către PMB – Direcția Patrimoniu, a reieșit că, prin sentința nr. 717/22.05.1925 a Tribunalului I., a fost declarat de utilitate publică, în vederea formării Parcului Național, imobilul situat în București-Herăstrău, fostă proprietate E. T. R. și fiii, compus din teren în suprafață de 1632,72 mp., iar indemnizația a fost stabilită la suma de 97.963 lei.
În legătură cu această indemnizație, reclamanta nu a mai făcut dovada că nu a fost acceptată de către autorii săi, sau că nu a fost efectiv achitată.
Mai mult, din cuprinsul acelorași relații a rezultat că, prin Decretul nr. 174/27.04.1949, de expropriere de utilitate publică a unor bunuri, publicat în Monitorul Oficial nr. 23/1949, s-a procedat la luarea în posesie de către Comitetul Provizoriu al Capitalei a imobilului din București-Herăstrău, inclus în Parcul Național, fostă proprietatea C. T. R. și fiii, expropriat pentru cauză de utilitate publică.
Față de cuprinsul acestor relații, instanța a constatat că se justifică, în cauză, calitatea procesuală pasivă a pârâtului MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, prin Primarul General, având în vedere dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 și pe ale Legii nr. 215/2001, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată din oficiu, va fi respinsă, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, modificată și precizată, s-a constatat că, urmare a adoptării Legii pentru crearea Parcului Național, promulgată prin Decretele Regale nr. 2938/1910 și nr. 2412/1912, iar ulterior, prin sentința nr. 717/22.05.1925 a Tribunalului I., menționate în relațiile furnizate de către PMB, terenul care face obiectul cauzei și care a aparținut autorilor reclamantei, a fost declarat de utilitate publică, în vederea formării Parcului Național.
Înscrierea provizorie în Cartea Funciară, făcută conform procesului-verbal din data de 05.11.1941, s-a realizat în baza declarațiilor autorilor reclamantei, fără a fi menționat un titlu de proprietate propriu-zis.
Or, înscrierea dreptului de proprietate în acest mod, făcută în baza Decretului-Lege nr. 115/1938, conform procesului-verbal sus-menționat, apare ca o dovadă a calității procesuale active, însă această înscriere, prin ea însăși, nu reprezintă o dovadă suficientă a titlului de proprietate, pentru a i se constata preferabilitatea, pe fondul acțiunii în revendicare.
Aceasta întrucât, deși art. 32 din Decret prevede că înscrierea unui drept real în folosul unei persoane prezumă că acel drept a fost înscris în folosul acelei persoane, această prezumție nu are caracter absolut, cu atât mai mult cu cât dreptul a fost înscris în condițiile art. 27 din Decret, fără a fi prezentat un titlu de proprietate propriu-zis.
Fără a intra în cercetarea caracterelor posesiei bunului de către autorii reclamantei sau a existenței sau nu a bunei-credințe în exercitarea acestei posesii, întrucât instanța nu este învestită cu analizarea acestor aspecte, s-a constatat însă că bunul înscris provizoriu în Cartea Funciară în anul 1941 în favoarea autorilor reclamantei făcea obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, procedură inițiată încă de la adoptarea Legii pentru crearea Parcului Național, promulgată prin Decretele Regale nr. 2938/1910 și nr. 2412/1912.
Instanța a mai constatat și că, prin hotărâre judecătorească (sentința nr. 717/22.05.1925 a Tribunalului I., menționată în relațiile furnizate de către PMB) s-au stabilit despăgubirile în favoarea proprietarilor terenului expropriat, în cuantum de 97.963 lei, iar exproprierea propriu-zisă a avut loc prin adoptarea Decretului nr. 174/27.04.1949.
În consecință, pârâtul M. BUCUREȘTI deține bunul revendicat în baza unui titlu, respectiv decretul de expropriere, nefiind doar un detentor precar, astfel cum a susținut reclamanta, iar autorii reclamantei au pierdut atât proprietatea, cât și posesia bunului, chiar recunoscute prin înscrierea provizorie în Cartea Funciară, la nivelul anului 1941, la data adoptării decretului de expropriere sus-menționat.
Cum, în speță, nu s-a făcut dovada nelegalității acestui decret, cum, printr-o hotărâre judecătorească, s-a stabilit și despăgubirea ca urmare a exproprierii bunului pentru cauză de utilitate publică, instanța a constatat că pârâtul deține bunul în baza unui titlu valabil și preferabil față de cel al reclamantei.
În acest sens, instanța a constatat că reclamanta nu are un bun actual, apt de a fi protejat nici de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului.
În speță, reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească; art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de . Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o „speranță legitimă” de redobândire a bunului.
Susținerea reclamantei, în sensul că bunul se impune a fi restituit și acțiunea sa a fi admisă, întrucât au fost deja admise acțiuni în revendicare cu privire la terenuri situate în vecinătate, instanța a observat că nu poate fi luată în considerare, cu atât mai mult, cu cât în sentința civilă nr. nr. 7514/1997 (pronunțată în dosarul nr. 8442/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București, atașat la prezentul dosar) se menționează în mod expres că instituțiile statului nu au putut oferi relații cu privire la situația juridică a terenului respectiv întrucât acesta nu a putut fi localizat.
Față de toate aceste considerente, văzând că, prin probatoriul administrat nu au fost dovedite susținerile reclamantei, iar aceasta nu a combătut aspectele referitoare la situația juridică a terenului, astfel cum aceasta a fost precizată prin conținutul adreselor PMB comunicate la dosar după identificarea terenului prin expertiza topo realizată în cauză, instanța a constatat că cererea reclamantei, precizată și modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, este neîntemeiată, astfel încât a fost respinsă atare.
De asemenea, instanța a luat act că intervenienta ADMINISTRATIA DOMENIULUI PUBLIC SECTOR 1 nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 22.04.2013, sub nr. De dosar_.299/2007.
În dezvoltarea motivelor de apel apelanta reclamantă a arătat că în mod greșit a statuat instanța de fond că înscrierea dreptului de proprietate în baza Decretului Lege nr. 115/1938 - Procesul verbal emis de Cartea Funciară București sub nr._ nu reprezintă o dovadă suficientă a titlului de proprietate, pentru a i se constata preferabilitatea pe fondul acțiunii în revendicare.
În lumina textelor de lege din Decretul Lege nr. 115/1938, urmează că acest înscris îndeplinește condițiile unui veritabil titlu de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu.
S-a arătat în Procesul - verbal că înscrierea s-a făcut și cu titlu de moștenire de pe urma tatălui lor, și constată că s-a prezentat înaintea sa primul coproprietar.
Legea nr. 115/1996 a fost abrogată prin Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, care preia principiile vechii legi.
Astfel, conform art. 20 alin. 1 din legea 7/1996, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciara pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil.
Conform art. 30, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit cu bună credință, cât timp nu se dovedește contrariul.
Nimeni nu a contestat calitatea de proprietari tabulari a antecesorilor săi, dovada incontestabilă fiind chiar și împrejurarea că imobilul în cauză a trecut la Stat pe numele antecesorilor săi, fiind greu de crezut că s-ar fi făcut exproprierea pe numele unor persoane care nu aveau calitatea de proprietari.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea apelului, desființarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 282 C..
La termenul de judecată din data de 19.11.2013, tribunalul a constatat că în apel, față de aspectele criticate, are calitatea de apelant reclamanta și calitatea de intimat doar pârâtul M. București prin Primar General, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată a altor persoane nefiind criticată.
Prin decizia civilă nr. 37A/21.01.2014 a Tribunalului București-Secția a IV-a Civilă, a fost admis apelul și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, reținând că reclamanta a formulat cerere pentru suprafața revendicată în temeiul Legii 18/1991, fiind obligată a urma procedura reglementată de această lege, în situația refuzului de soluționare.
Prin decizia civilă nr. 892/26.05.2014 a Curții de Apel București-Secția a III-a Civilă a fost casată decizia civilă recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului.
Prin decizia civilă nr.1301/23.09.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă I. D., împotriva sentinței civile nr._/4.10.2012, pronunțată de Judecătoria sector 1 București în dosarul civil nr._ .
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
În ceea ce privește dovedirea calității de proprietar a reclamantei, este neîntemeiată aprecierea primei instanțe în sensul că înscrierea dreptului de proprietate în baza Decretului Lege nr. 115/1938 nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate.
S-a avut în vedere faptul că, deși înscrierea provizorie în Cartea Funciară, făcută conform procesului-verbal din data de 5.11.1941, s-a realizat în baza declarațiilor autorilor reclamantei, existând mențiunea expresă că „înscrierea s-a făcut pe baza posesiunii și cu titlul de moștenire de pe urma tatălui lor, R. T. C., decedat în anul 1917”, fără a se menționa titlul de proprietate propriu-zis, iar prezumția de proprietate instituită în baza Decretului-lege nr. 115/1938 nu este una absolută, acest aspect trebuie coroborat inclusiv cu faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului de la autorii săi, astfel încât nu se poate contesta dreptul de proprietate al acesteia.
De asemenea s-a reținut că în cauză s-a făcut dovada dreptului de proprietate și prin prezentarea actului de vânzare-cumpărare de la filele 197-198 vol.I, act din care a reieșit că, la data de 5.07.1911, autorul R. T. C. a achiziționat două loturi de teren, în suprafață de 7518 mp, respectiv 6265 mp, act de vânzare ce a fost avut în vedere de experți la identificarea terenului în litigiu, expertul Ș. Lolica G. (care a efectuat ultima expertiză din rejudecare, fila 189 vol I) constatând diferența de suprafață, în sensul că terenul în litigiu este menționat în actul de proprietate ca având 6265 mp (al doilea lot) și în procesul verbal de carte funciară ca având 7142 mp, din suprapunerea efectuată și din măsurători rezultând o dimensiune de 6631 mp, identică cu cea rezultată din expertiza efectuată de expert Ț. V..
Așadar, pe baza procesului-verbal de carte funciară, unit cu titlul de proprietate menționat și cu faptul că formalitățile de expropriere pentru utilitate publică s-au efectuat de la autorii reclamantei, tribunalul reține dovedit dreptul de proprietate al acesteia.
Tribunalul a reținut netemeinicia aprecierii primei instanțe și în ce privește legalitatea titlului statului prin expropriere pentru utilitate publică, cât timp procedura de expropriere nu a fost finalizată în condițiile legii.
Astfel, din adresa din data de 16.01.2001 a PMB (f. 71, vol. I), a rezultat că, pentru suprafața de teren de 7046,60 mp., fostă proprietate a numitei E. T. R., ca urmare a propunerii pentru expropriere, s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 28.194 lei, sumă cu care autorii reclamantei nu au fost de acord, conform notificării, datând din anul 1925, aflată în copie la fila 190 vol. I, dosar TB nr. 2667/2002.
Prin hotărâre judecătorească (sentința nr. 717/22.05.1925 a Tribunalului I., menționată în relațiile furnizate de către PMB) s-au stabilit despăgubirile în favoarea proprietarilor terenului expropriat, în cuantum de 97.963 lei, iar exproprierea propriu-zisă a avut loc prin adoptarea Decretului nr. 174/27.04.1949.
Or, conform Legii nr. 390/1937 pentru modificarea și abrogarea unor articole din legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică, conform art. 76 alin.2 și art.77, exproprierea se consideră finalizată doar dacă se face dovada plății efective a indemnizației, condiție prealabilă neîndeplinită față de cele constatate mai sus.
Chiar și reținând aceste elemente, tribunalul a constatat că apelul este nefondat, urmând a menține soluția de respingere a acțiunii în revendicare.
S-a constatat că, deși reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra a două suprafețe de teren prin prezentarea actului de vânzare-cumpărare de la filele 197-198 vol.I, aceasta nu a făcut dovada că ar fi îndreptățită la a obține pe calea acțiunii în revendicare vreo suprafață suplimentară față de cele deja obținute în procedurile administrative ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii 10/2001.
Astfel, tribunalul a avut în vedere că instanțele, pe parcursul soluționării cauzei în toate ciclurile procesuale anterioare, au solicitat relații privind titlurile exhibate de reclamantă și suprafețele deja restituite.
Deși la dosar unicul titlu de proprietate este cel menționat mai sus, cu privire la cele două suprafețe de teren de 7518 mp și 6265 mp, reclamanta a obținut restituirea astfel:
1.În baza Legii nr.10/2001, prin Dispoziția nr. 791/18.07.2002, acesteia i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 10 301 mp.
Dispoziția menționată a fost emisă în baza sentinței civile nr. 436 F/15.06.2000 a Tribunalului București-Secția a V-a Civilă, prin care, pe lângă această suprafață de_ mp, s-a recunoscut dreptul reclamantei și asupra a două terenuri de 5120 mp lot A și B, identificate ca fiind situate tot pe Șoseaua Nordului, ca și terenul ce face obiectul prezentei cauze.
Deși din acte rezultă că nu a fost pusă în posesie asupra lor (adresa Primăriei de la filele 79-80 vol.I), reclamanta deține un titlu executoriu pentru aceste suprafețe.
2. În baza Legii nr. 18/1991, în favoarea reclamantei s-au emis două titluri de proprietate: Titlul nr._/ 1996 pentru suprafața de 3 ha și 1402 mp și Titlul nr._/2003 pentru suprafața de 3525 mp, situat tot pe șoseaua Nordului.
În consecință, constatând că reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafețe mai mari decât cele dovedite prin titlu în prezenta cauză, că aceasta nu a dovedit că ar fi îndreptățită la recuperarea unei suprafețe suplimentare pe teren în zona revendicată, tribunalul a constatat, în baza art. 480 Cod civil, neîntemeiată acțiunea în revendicare.
Reclamanta apelantă nu poate aduce ca argument identificarea efectuată prin rapoartele de expertiză a părții de teren identificată ca teren liber, aceasta neconstituind în sine o dovadă a dreptului său la restituire, cât timp nu a făcut dovada că este îndreptățită la o suprafață suplimentară de teren.
Față de aceste considerente, în baza art. 296 C.proc.civ., tribunalul a respins ca nefondat apelul formulat.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta apelantă, criticând-o pentru motivele de recurs circumscrise art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
După cum bine a reținut și instanța de apel, recurenta – reclamantă este unic moștenitor după R. T C., cel care a deținut în baza actului de vânzare-cumpărare aflat la dosar la filele 197-198 vol. I, două suprafețe de teren: una de 7518 mp, respectiv alta de 6265 mp. Acțiunea în revendicare poarta doar asupra terenului de 6265 mp, care au fost înscriși în procesul verbal de carte funciară în suprafață de 7142 mp.
Precizează recurenta ca a moștenit mai multe suprafețe de teren, pe care le-a revendicat prin adresa nr._/03.04.1998 depusă la Subcomisia de fond funciar, adresă prin care a cerut, printre altele, următoarele suprafețe de teren:7142 mp în Sos. Nordului;_ mp în . mp în . mp în . terenuri în zona P. - Aviatorilor ( 4822 mp și 866 mp); 1000 mp la intersecția str. Clucerului cu . zona Străzii Gura Metrului. Deși instanța de apel consideră că este vorba despre una și aceeași suprafață de teren pe care recurenta a cerut-o de mai multe ori, în fapt ele sunt suprafețe de teren diferite, drept pentru care au format obiectul unor cauze diferite. În plus,se arată că și Primăria Municipiului București, într-o adresă existentă la dosarul cauzei analizează aceste suprafețe de teren diferit: un teren de_ mp + 7000 mp (terenul prezentul litigiu) +_ mp (însumarea a două 5120 +5120). Suprafețele de teren de_ mp și_ mp au făcut obiectul unui dosar diferit, cu nr. 626/2000.
Litigiul în cauza poartă asupra suprafeței de teren de 7142 mp, teren ce-i aparține recurentei – reclamante în baza procesului verbal nr. 7200/1940/670, în care este stipulată proprietatea predecesorilor săi asupra acestei suprafețe. Terenul a format obiectul unui act de vânzare cumpărare în care cumpărător este predecesorul său R. T C..
Prin raportului de expertiză realizat de dna expert Ș. Lolica G., au fost stabilite vecinătățile acestei suprafețe de teren, și s-a identificat ca fiind liber terenul în suprafață de 2102,81 mp, pentru care recurenta – reclamantă a și formulat ulterior cerere precizatoare.
Mai arată recurenta că, prin sentința 436 F/15.06.2000 a Tribunalului București a obținut în baza dreptului comun, - Legea nr.10/2001 nefiind în vigoare la momentul anului 2000 - următoarele suprafețe de teren: 5120 mp - lot A, ce i se cuvin recurentei având ca titlu actul de vânzare nr. 695 dintre Licsandra A. G. și A. G. pe de o parte și E. CT R. pe de altă parte; 5120 mp - lot B, ce i se cuvin recurentei având ca titlu actul de vânzare nr. 696 între D. N. N. pe de o parte și E. CT R. pe de altă parte;_ mp - lot C, ce i se cuvin recurentei conform procesului verbal nr._ al Cărții Funciare privind terenul din actuala . sale E. CT R..
După cum se poate observa, aceste suprafețe de teren nu au nicio legătură cu suprafața de teren în litigiul actual, fiind moștenite de la E. CT R., ce le deținea la rândul ei în baza altor titluri de proprietate.
Totodată, recurenta arată că titlul de proprietate pentru suprafața de teren de 3 ha și 1402 mp vizează, așa cum rezultă din titlul de proprietate, un teren care are următoarele vecinătăți: nord - . proprietatea Gircu C., A 218; est - imobile în proprietatea C. I., S. T., P. I., lonescu Odette, Vacrzaru N.; sud - lacul Grivița, imobile în proprietatea S. T., lancu L.; vest - imobile D. M. + moșteniri după A. M., imobile în proprietatea Tencu N., S. T., S. S..
După cum se poate observa acest teren este în zona Străulești, total diferită de zona . face obiectul litigiului prezent.
Pentru toate aceste motive, se solicită admiterea recursului, desființarea deciziei civile a Tribunalului București, a sentinței nr._/2012, și obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a suprafeței de 2102,81, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză expert Stefanovici Lolica.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimatul nu a formulat întâmpinare la recursul astfel susținut.
Părțile au depus înscrisuri.
Instanța de recurs a solicitat recurentei să depună precizări cu privire la autorii după care a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii 18/1991, precum și cu privire la actele de proprietate în baza cărora respectivii autori deținuseră terenurile pentru care s-au făcute astfel de reconstituiri ale dreptului de proprietate, urmând să depună și actele la care se va refer în acest context. De asemenea, i s-a solicitat să depună copii ale cererilor în baza cărora a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate conform prevederilor Legii 18/1991, conform titlurilor care i-au fost eliberate.
În răspunsul la această solicitare a instanței de control judiciar, recurenta a arătat – prin memoriul depus la filele 39-41 – suprafața de teren de 3,_ ha a solicitat-o și a primit-o în extravilan, astfel cum rezultă din titlul de proprietate nr._/1996, și că nu mai deține cererile formulate înaintea anului 1996 și actele pe care le-a înaintat în acea perioadă Primăriei, din cauza vârstei și a problemelor de sănătate.
Mai precizează că „situația reconstituirii suprafeței de 3,14 ha este definitivă”, precum și că terenul în suprafață de 3,3431 Ha solicitat prin cererea din anul 1998 se află în intravilan.
Cu referire la terenul de 7142 m.p. – una dintre suprafețele indicate în cerere – a precizat că i s-au restituit 3535,72 m.p. în intravilan, în anul 2003. Litigiul de față se referă la diferența între cei 7142 m.p. revendicați inițial, și suprafața restituită de 3525,72 m.p., în intravilan, din care mai sunt liberi 2102 conform măsurătorilor.
Susține recurenta că, fiind vorba de suprafețe amplasate diferit (intravilen și extravilan) „nu impietează asupra restituirii suprafeței în litigiu, situată în intravilan, modul, actele și modalitățile în care mi s-a restituit o suprafață de tern situată în extravilan”.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Cu titlu preliminar, Curtea apreciază util a sublinia faptul că, potrivit dispozițiilor înscrise în partea introductivă a art. 304 din C.pr.civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar poate fi realizat exclusiv sub aspecte care interesează legalitatea deciziei atacate pe această cale.
Ținând seama de aceste coordonate care se impun analiza recursului, în această etapă procesuală nu este posibil a fi reevaluate probele administrate în precedentele etape procesuale și, prin prisma unei astfel de reevaluări, să se reaprecieze asupra situației de fapt stabilite prin decizia recurată.
În speță, instanța de apel a reținut că cererea în revendicare formulată de recurenta reclamantă (astfel cum a fost succesiv precizată pe parcursul procesului) în privința suprafeței de 2102,81 m.p. nu este întemeiată pentru că aceasta nu a făcut dovada că ar fi îndreptățită să mai obțină, pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, vreo suprafață suplimentară față de cele care deja i-au fost restituite atât ca urmare a parcurgerii procedurile legilor speciale (Legea 10/2001 și Legea 18/1991), cât și ca efect al sentinței civile nr. 436F/2000 a Tribunalului București secția a V-a.
Curtea notează că raționamentul astfel expus de instanța de apel se constituie într-un singur considerent, care se circumscrie concluziei potrivit căreia măsurile reparatorii de care recurenta reclamantă a beneficiat în condițiile legilor speciale, și a exercitării unei alte acțiuni în revendicare ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 436F/2000 au avut ca efect . a unei suprafețe de teren mai mari decât cea pentru care a dovedit dreptul de proprietate al autorilor în raport de care a formulat acțiunea pendinte.
Prin raportare la considerentul astfel reținut de instanța de apel, Curtea constată că fragmentarea lui, astfel cum recurenta a realizat-o în cadrul motivelor de recurs spre a formula criticile prin care a înțeles să susțină calea de atac, nu numai că este lipsită de orice temei, dar permite crearea unor suporturi de analiză artificiale, care sunt de natură a denatura sensul raționamentului care a fundamentat soluția pronunțată.
Situația de fapt reținută prin decizia recurată este aceea că recurenta reclamantă a obținut deja măsuri de restituire în proprietate a unei suprafețe de_ m.p., și a două suprafețe de câte 5120 m.p. situate pe șoseaua Nordului, conform sentinței civile nr. 436F/15.06.2000 și a Dispoziției nr. 791/18.07.2002 emisă în baza Legii 10/2001. De asemenea, s-a reținut că în favoarea reclamantei recurente a fost reconstituit dreptul de proprietate, în temeiul Legii 18/1991, pentru suprafața de 3,1402 m.p. și respectiv de 3.525 m.p.
Cu privire la cele trei suprafețe de teren pentru care recurenta a beneficiat de restituirea în proprietate, este de observat că toate au format obiect al măsurii dispuse în acest sens prin sentința civilă nr. 436F/2000 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a, iar împrejurarea că actul administrativ prin care s-a realizat punerea în executare a acestei sentințe pentru una dintre suprafețele respective (cea de_ m.p.) a fost emis, în anul 2002, sub forma unei Dispoziții în care au fost menționate și prevederile Legii 10/2001 nu este de natură a produce vreo consecință în planul constatării potrivit căreia a fost deja stabilit dreptul reclamantei de a beneficia de restituirea respectivelor bunuri imobile.
Împrejurarea că terenul revendicat în speță este unul care, prin prisma modului inițial de dobândire, a aparținut autorului R. T. C. (decedat în anul 1917), iar terenurile a căror restituire s-a dispus prin sentința menționată au fost unele care au aparținut – anterior preluării lor de către stat, ce a survenit ulterior anului 1949 – autoarei E. C.T. R. nu poate conduce, prin ea însăși, la concluzia că aprecierea instanței de apel este eronată, în condițiile în care actele dosarului (filele 316-317 și 336-337 din dosarul prezentului recurs) atestă împrejurarea că această din urmă autoare a fost soția lui R. T. C., iar după decesul soțului ea a fost menționată în evidențele autorităților publice ca fiind titulară și a terenului care formează obiect al litigiului. Însăși procedura de expropriere care a determinat preluarea de către stat a imobilului revendicat în speță – astfel cum reiese din considerentele deciziei recurate, dar și din conținutul notificării depuse la fila 190 din dos. nr. 2667/2002 al Tribunalului București – s-a realizat prin întocmirea formalităților față de E. C. T. R. (atât în nume propriu, cât și în calitatea acesteia de tutore al moștenitorilor minori ai lui R. T. C.).
Pe de altă parte, Curtea reține ca relevant faptul că, în aceleași evidențe ale autorităților publice locale, autoarea E. R. a fost înscrisă, la nivelul perioadei 1947-1952, cu o suprafață totală de 5,6 ha (astfel cum reiese din adresa emisă de Administrația Financiară sector 1 sub nr. 5369/16.01.1994 – fila 313 dosar recurs).
Atâta vreme cât acțiunea în revendicare pendinte este una a cărei finalitate o reprezintă readucerea în patrimoniul reclamantei a unui teren preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist – respectiv ulterior anului 1949, cum s-a reținut prin decizia instanței de apel -, iar terenurile din această categorie au format obiect al unor legi speciale de reparație emise ulterior anului 1990, de ale căror proceduri reclamanta a și uzat, în mod just instanța de apel a avut în vedere ansamblul reparațiilor de care partea a beneficiat, indiferent de procedura în care le-a obținut, pentru că în caz contrar se putea ajunge la o mărire a patrimoniului fostului proprietar peste limitele transmisiunii ce ar fi operat de la autorul respectiv dacă nu ar fi fost deposedat de stat în mod abuziv.
De aceea, se impunea ca suprafața de teren de 5,6 ha, pe care autorii reclamantei au deținut-o în epoca preluării de către stat a terenului în litigiu (care în echivalent metric înseamnă 56.000 m.p.) să se raporteze la totalul suprafețelor în privința cărora reclamantei i s-a stabilit (fie în contextul acțiunii în revendicare, fie în contextul acordării de măsuri reparatorii în baza legilor speciale de reparație) dreptul de proprietate.
Împrejurarea că terenul în suprafață de 3,14 ha, pentru care reclamantei i s-a reconstitui dreptul de proprietate prin titlul nr._/22.02._, are un alt amplasament decât cel care face obiectul litigiului pendinte nu poate fi reținut drept argument pertinent spre a înlătura concluzia instanței de apel, pentru că reconstituirea respectivă s-a realizat în condițiile Legii 18/1991, iar art. 13 alin. 2 din acest act normativ special – conform căruia „Atribuirea efectivă a terenurilor se face, în zona colinară, de regulă, pe vechile amplasamente, iar în zonele de câmpie, pe sole stabilite de comisie și nu neapărat pe vechile amplasamente ale proprietății, în cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor” - permitea ca atribuirea terenului pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate să se realizeze pe amplasamente deosebite de cele de la data preluării.
Se impune a fi făcută observația că, dincolo de obligația care revine oricărei părți în proces, în temeiul prevederilor art. 129 alin. 1 C.pr.civ., de a proba pretențiile deduse judecății, recurentei i s-a și solicitat, în recurs, să depună precizări și dovezi cu privire la autorul de pe urma căruia a beneficiat de această reconstituire, și cu privire la actele de proprietate prin care a probat dreptul astfel reconstituit, pentru că prin prisma unor astfel de precizări și dovezi s-ar fi putut da substanță argumentului critic potrivit căruia dreptul în baza căruia a obținut terenul conform menționatului titlu de proprietate nu include și dreptul asupra terenului din prezentul litigiu.
Cum partea nu a înțeles să depună asemenea precizări și dovezi, și nici nu a administrat alte probe pertinente, de natură a fundamenta o concluzie în sensul că autorul C. T. R. - de pe urma căruia solicită în speță restituirea - ar fi avut în proprietate și alte terenuri decât cele identificate prin contractul de vânzare cumpărare încheiat de acesta la data de 05.07.1911, nu există temei spre a fi reformată soluția instanței de apel, care este fundamentată pe constatarea potrivit căreia reclamanta recurentă a obținut beneficiul reparației complete pentru terenul în privința căruia a dovedit dreptul de proprietate al antecesorului său.
Astfel fiind, Curtea constată că din însumarea suprafețelor pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate conform Legii 18/1990, și anume 3525 m.p. (conform titlului nr._/27.11.2003) și 31.402 m.p. – echivalent a 3,1402 ha – cu cele pentru care a fost admisă acțiunea în revendicare soluționată prin sentința civilă nr. 436F/2000 a Tribunalului București secția a V-a, respectiv_ m.p., 5120 m.p. și 5120 m.p. rezultă un total de_ m.p.
Deși, aparent, reiese o diferență de 532 m.p. între terenul astfel obținut cu titlu de reparație, și cel – de 5,6 ha – care cu care autorii reclamantei l-ar fi deținut potrivit înscrierilor din evidențele locale anterioare preluării, Curtea are în vedere, pe de o parte că respectivele evidențe au caracter orientativ, ele neconstituind acte de proprietate și nefiind întocmite pe bază de schițe și măsurători exacte, iar pe de altă parte faptul că – astfel cum s-a reținut pe baza măsurătorilor realizate prin expertiza efectuată în cauză - lotul de teren care a fost revendicat prin cererea introductivă (7142 m.p.) avea în realitate o dimensiune de 6631 m.p., deci cu 511 m.p. mai puțin decât cea menționată în procesul verbal de carte funciară (act pe care reclamanta și-a fundamentat cererea de revendicare).
În aceste condiții, Curtea apreciază că, dat fiind gradul relativ de precizie în determinarea suprafețelor care au fost înscrise în evidențele autorităților administrative contemporane perioadei în care autorii reclamantei au deținut imobile ce au fost preluate de către stat (între care și cel din prezentul litigiu), și respectiv în actele premergătoare întocmirii cărții funciare potrivit Legii 115/1938 (procesul verbal de carte funciară invocat în speță ca act doveditor al întinderii proprietății asupra lotului „B” revendicat, care a fost întocmit doar pe bază de declarații), precum și întinderea mare a acestor suprafețe, conturarea menționatei diferențe (de mai puțin de 1%) între suprafața înscrisă ca deținută de autorii reclamantei (de 56.000 m.p.) și suprafața terenului pentru care s-a stabilit (prin hotărâre judecătorească și prin măsuri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii fondului funciar) actualitatea dreptului reclamantei (55.448 m.p.), are valențele unei toleranțe rezonabile care nu este de natură a infirma legalitatea soluției recurate.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a constata caracterul nefondat al criticilor pe care recurenta le-a adus deciziei recurate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., respingerea recursului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de promovat de recurenta – reclamantă I. D., împotriva deciziei civile nr.1301 A din data de 23.09.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./_
TB-S.4 - A.G.Țambulea; A. P.
Jud.S.1 – P.P.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 198/2015. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 522/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
