Acţiune în constatare. Decizia nr. 193/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 193/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2016 în dosarul nr. 193/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.193
Ședința din publică de la 25.02.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N. - G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenții-reclamanți R. S. și R. F., împotriva deciziei civile nr.2236 A din 18.06.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant K. R. și cu intimații-pârâți C. A. C. și C. V. A..
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 11.02.2016 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate recurenților-reclamanți să depună la dosar concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 18.02.2016 și apoi la data de 25.02.2016, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, la data de 7.02.2007, sub nr._, reclamanții K. R. și R. S. au chemat în judecată pe pârâții C. A. C., prin reprezentant C. A., și C. A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că pârâta nu are titlu locativ privind locuința situată în București, ., parter, ., să se dispună obligarea pârâtului C. A. să-și demoleze construcțiile ridicate pe terenul din București, ., sector 1 și să se dispună obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a apartamentului nr. 2, situat în București, ., sector 1, pentru perioada 01.02._07, estimată la data introducerii acțiunii la suma de 12.240 lei.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că apartamentul nr. 2 situat la parterul imobilului a fost cumpărat, în temeiul Legii nr.112/1995, de către Denciulescu M., iar minora C. A. l-a dobândit în calitate de moștenitor testamentar. Au susținut că, deși contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat prin Sentința civilă nr. 7948/2003, rămasă definitivă și irevocabilă, apartamentul este ocupat în prezent de mai multe bunuri ale minorei și ale tatălui său. Au considerat că pârâta nu justifică nici un drept locativ, iar reclamanții au fost lipsiți de dreptul de a folosi apartamentul, fiind astfel prejudiciați. Au mai afirmat că pârâtul C. A. a ridicat pe teren un garaj, unde își ține autoturismul și a adăugat 2 holuri, atașate holului inițial, fără niciun fel de aprobare.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6, art. 9, art. 12 din O.U.G. nr. 40/1999, ale art. 21 din Legea nr. 114/1996 și ale art. 1076-art. 1077 Cod civil
La data de 11.04.2007, pârâții au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât reclamanții aveau la îndemână acțiunea în realizarea dreptului, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâții au susținut că, până la anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4101/_/14.04.1997, au avut calitatea de proprietari, astfel încât au fost constructori de bună-credință, neputând fi obligați la demolarea construcțiilor, conform art. 494 alin. 3 Cod civil. Au solicitat respingerea ultimului capăt de cerere, întrucât nu au fost niciodată puși în întârziere printr-o notificare făcută prin executorul judecătoresc, astfel cum prevede art. 1079 Cod civil.
La data de 5.09.2007, reclamanții au depus o cerere modificatoare, prin care au arătat că solicită evacuarea pârâților pentru lipsa titlului locativ din imobilul situat în București, ., sector 1 și ca își mențin celelalte capete de cerere.
Prin încheierea din 7.01.2009 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.02.2004-6.02.2004.
Prin încheierea din data de 21.10.2009, având în vedere precizarea reclamanților în sensul ca solicita contravaloarea lipsei de folosința pentru perioada 23.03.2006 – 31.12.2008 în cuantum de 39.228 lei, instanța a pus în vedere acestora sa achite o taxa de timbru în cuantum de 1.230,76 lei sub sancțiunea anularii cererii.
Prin sentința civila nr._/18.12.2009, instanța a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. V.-A. pe capătul de cerere privind evacuarea, a respins acțiunea în evacuare formulată de reclamanții K. R. și R. S. împotriva pârâtului C. V.-A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. A. C., a admis cererea de evacuare formulată în contradictoriu cu pârâta C. A. C., prin reprezentant legal C. V.-A., a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în București, ., parter, ., a respins capătul de cerere privind demolarea construcțiilor ca neîntemeiat, a admis excepția netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință și a anulat ca netimbrat acest capăt de cerere.
Prin Decizia civila nr.969/A/27.09.2010, Tribunalul București a admis apelul formulat de reclamanții K. R. și R. S., a desființat sentința civila apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanța.
Pentru a hotărî astfel instanța de apel a analizat cu prioritate motivul de apel referitor la soluționarea excepției nulității capătului de cerere privind lipsa de folosința și a reținut faptul ca acest capăt de cerere a fost legal timbrat.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 17.02.2011, sub nr._ *.
Prin sentința civilă nr. 1872/2012 din 3 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în Dosarul nr._ *, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. V. A.; s-a respins, față de acesta, acțiunea ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă; s-a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâții C. A. C. și C. V. A.; s-a dispus evacuarea pârâtei C. A. C. din imobilul Situat în Bucuresti, ., . 1; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 39.228 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosința aferentă perioadei 23.03._08; s-au respins celelalte pretenții ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta C. A. C. la plata către reclamanți a sumei de 2.895,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și au fost obligați reclamanții la plata către pârâtul C. V. A. a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Prin decizia civilă nr. 1267/28.12.2012, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții reclamanți și de apelanta pârâtă C. A. C. împotriva sentinței civile nr. 1872/03.02.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimatul pârât C. V. A., a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește calitatea procesual pasivă a pârâtului C. V. A. pe capătul de cerere privind demolarea construcțiilor efectuate, prima instanță a admis această excepție încălcând dispozițiile art. 296 teza a doua Cod procedură civilă, potrivit cărora, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, principiul non reformatio în pejus impunându-se a fi respectat și cu prilejul rejudecării după admiterea apelului, având în vedere că rejudecarea este și ea, rezultatul inițiativei pe care a avut-o partea prin exercitarea căii de atac. A stabilit că, în rejudecare, s-a reținut greșit lipsa calității procesual pasive a pârâtului C. V. A. pe acest capăt de cerere, în condițiile în care, anterior, s-a apreciat prin sentința civilă nr._/18.12.2009 că acesta are calitate, capătul de cerere privind demolarea fiind respins ca neîntemeiat, ceea ce a determinat reclamanții să atace sentința. A mai reținut că, trimițând spre rejudecare cauza, instanța de apel a desființat sentința, fără a analiza motivul de apel al respingerii ca neîntemeiate a cererii de demolare, astfel încât, în rejudecare, se impunea analizarea pe fond și a acestui capăt de cerere, în sensul respingerii sau admiterii acestuia, și nu a constatării lipsei calității procesual pasive. În ceea ce privește calitatea procesual pasivă pe capătul de cerere având ca obiect contravaloare lipsă folosință, Tribunalul a apreciat că pârâtul are această calitate, izvorul obligației de plată invocată de reclamanți și analizată de prima instanță numai în ceea ce o privește pe pârâta A. C., fără a avea în vedere și pe tatăl acesteia, fiind reprezentat de faptul juridic, respectiv folosirea fără drept a imobilului pentru care reclamanții fac dovada dreptului de proprietate, precum și că, față de starea de minoritate a pârâtei, în mod greșit s-a reținut de prima instanță lipsa calității procesual pasive a pârâtului V. A. în cauză.
Față de cele ce preced, Tribunalul a apreciat că se impune trimiterea cauzei la prima instanță pentru a se pronunța pe fondul cererii, situație în care, pentru o judecată unitară, să se aibă în vedere și apărările din apelul pârâților.
Prin Decizia civilă nr. 1980 din 3.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/3/2012, a fost anulat ca netimbrat recursul declarat de recurenții-reclamanți K. R. și R. S. și a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți împotriva Deciziei civile nr. 1267A/28.12.2012 pronunțată de Tribunalul București, reținând că, deși argumentarea dată de instanța de apel soluției de desființare cu trimitere spre rejudecare nu este pertinentă, totuși soluția pronunțată este corectă, din perspectiva faptului că existența obligației de demolare a construcțiilor în persoana pârâtului este o chestiune ce ține de fondul raportului juridic litigios, care trebuie examinată de prima instanță, prin raportare la ansamblul materialului probator existent la dosar, eventual, completat prin administrarea, în condiții de regularitate procedurală, a mijloacelor de probă utile și concludente pentru elucidarea acestui aspect.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 22.04.2014, sub nr._ .
La solicitarea instanței, prin cererea precizatoare depusă la data de 13.05.2014, reclamanta R. S. a învederat că reclamantul K. R. a decedat la data de 18.03.2012 (anterior soluționării apelului și recursului declarat de acesta în al doilea ciclu procesual), solicitând introducerea în cauză a moștenitorului F. R.. A precizat că a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu ambii pârâți, pentru capetele de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință și evacuare, și în contradictoriu cu pârâtul C. A., pentru capătul de cerere având ca obiect desființarea construcțiilor, învederând că nu poate indica aceste construcții, întrucât au continuat să se prăbușească. A indicat că temeiul în drept al acțiunii îl reprezintă art. 480 și art. 998-art. 999 Cod civil.
Prin încheierea din 13.05.2014, instanța a luat act de introducerea în cauză, în calitate de reclamant, a moștenitorului defunctului K. R., respectiv a numitul R. F..
Prin cererea precizatoare depusă la data de 24.06.2014, reclamanta R. S. a arătat că primele două capete de cerere au rămas fără obiect, dat fiind faptul că pârâții au părăsit imobilul la data de 06.2013, iar construcțiile ridicate abuziv s-au prăbușit o dată cu trecerea timpului.
Prin notele scrise depuse la data de 24.06.2014, pârâții au arătat că, după decesul lui I. A. la data de 17.07.2006, reclamanta R. S. a intrat cu forța în apartamentul în litigiu și a încuiat poarta de la ., având în vedere că deținea în proprietate restul imobilului din acea curte și nu a mai permis pârâților accesul în curte și în apartament.
Prin sentința civilă nr._/16.09.2014, instanța a reținut următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 6273 din data de 21.04.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 2714/1999 (fila 4 din Dosarul nr._ ), a fost admisă acțiunea formulată de defunctul K. R. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A., pârâtele fiind obligate să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 1.450 m.p. și construcția formată din casă cu parter și etaj, situate în București, ., sector 1.
Prin procesul-verbal nr._/17.07.2000, Primăria Municipiului București a procedat la predarea către K. R. a imobilului compus din teren în suprafață de 1.450 m.p. și construcția formată din casă cu parter și etaj, cu excepția spațiilor și a terenului situat sub construcție aferent vândute de S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A., cu contractele de vânzare-cumpărare nr.121/_/20.09.2006, nr.3671/_/26.03.1997, nr.4101/_/14.04.1997 și nr.4494/_/19.06.1997.
Prin Contractul de donație autentificat de B.N.P. S. C. D. sub nr. 2631 din 16.11.2004, defunctul K. R. a donat reclamantei R. S. un procent de 35% din dreptul de proprietate deținut din imobilul situat în București, ., sector 1.
Din certificatul de calitate de moștenitor nr. 98 din 19.06.2013 emis de Societatea Civilă „MENTOR” – Birou Notarial reiese că numitul K. R., decedat la data de 18.03.2012, are ca moștenitor testamentar pe reclamantul R. F..
Anterior pronunțării sentinței civile nr. 6273 din data de 21.04.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4101/_ din 14.04.1997, Primăria Municipiului București, prin S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A. a vândut către defuncta Deciulescu M., imobilul situat în București, ., parter, ., în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 687 din 23.03.2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, a fost admis recursul formulat de recurentul-reclamant K. R. împotriva Deciziei civile nr. 2216/16.11.2004 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. A.-C., C. A., Primăria Municipiului București – Municipiul București, prin Primarul General și S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A. Prin această hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4101/_/14.04.1997. Din considerentele hotărârii pronunțate în recurs, a reieșit că constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al pârâților a fost justificată de reținerea relei-credințe a chiriașului cumpărător care avea obligația să aștepte soluționarea cererii de restituire în natură a apartamentului și apoi să poată cumpăra apartamentul în care locuia în calitate de chiriaș, în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Cumpărătorul Deciulescu M. a decedat la data de 17 mai 1998, conform certificatului de deces . nr._ din 12.05.1998, aceasta fiind moștenită de pârâta C. A.-C., conform certificatului de moștenitor nr. 185 din 20.10.1998 eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați C. V. și A. D..
Din răspunsul reclamantei R. S. la interogatoriul administrat la data de 4.03.2009 a reieșit că în apartamentul moștenit de la defuncta M. D., a locuit pârâta C. A. C., în perioada de vacanță, mai mulți ani, împreună cu bunicul acesteia I. A., precum și că pârâta nu mai locuia în apartament, dar venea pentru a-și lua unele lucruri. Reclamanta a recunoscut că pârâtul C. A. nu a locuit niciodată în apartament, dar a construit împreună cu I. A. extinderile construcției. Totodată, reclamanta a recunoscut că singurul demers efectuat pentru evacuarea apartamentului a fost chemarea în judecată a numitului I. A., precum și că ultima persoană care a locuit în imobil a fost defunctul I. A.. Prin răspunsul la întrebarea nr. 12, reclamanta a afirmat că pârâții locuiau în imobil, la data introducerii acțiunii, respectiv pârâta C. A. în anul 2007 a locuit pe perioada vacanței, iar pârâtul C. A. a venit periodic.
Instanța de fond a înlăturat declarația martorului Caracior I., conform căreia pârâta C. A. C. a locuit în imobilul de pe . vedere că acesta nu a oferit detalii cu privire la perioada ocupării imobilului de către pârâtă și nu a făcut nicio referire la faptul că imobilul a fost locuit de numitul I. A., până la data decesului acestuia. Totodată, această declarație este contrazisă de recunoașterea efectuată de însăși reclamanta R. S., în sensul că pârâta a venit la acel imobil doar în perioada vacanțelor, precum și de copia cărților de identitate ale pârâților eliberate în 16.05.2001 și în data de 6.07.2006, din care reiese că aceștia nu au avut domiciliul declarat în imobilul din ., sector 1.
Chiar dacă martorul E. T. A. nu poate fi considerat obiectiv, aflându-se în aceeași situație cu pârâții, instanța de fond a ținut cont de declarația acestuia, conform căreia, până în anul 2006, pârâții nu au locuit în imobil efectiv, pârâta venind în vizită la bunic și stând aproximativ 2-3 ore. În acest sens, instanța a reținut coroborarea parțială a declarației martorului cu răspunsurile reclamantei la interogatoriu, precum și cu înscrisurile depuse de pârâți, din care a reieșit că aceștia nu au avut domiciliul stabilit în acel apartament.
Afirmațiile formulate de reclamanți prin cererea precizatoare depusă la data de 24.06.2014, în sensul că pârâții au părăsit imobilul în luna iunie 2013, au fost apreciate neadevărate, având în vedere că din raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul R. M. în Dosarul nr._/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului București (filele 17-20 din Dosarul nr._ *) a rezultat că încă din luna septembrie 2010, pârâții nu mai aveau acces în curtea imobilului, poarta fiind închisă și păzită cu câini agresivi. Acest raport de expertiză judiciară este folosit în prezenta cauză ca înscris provenit de la un terț față de părțile în litigiu, iar nu pentru lămuririle acordate de expertul judiciar pe baza cunoștințelor sale de specialitate, astfel încât nu are relevanță faptul că a fost întocmit într-o altă cauză, astfel cum a susținut reclamanta.
Pe de altă parte, chiar din înscrisurile depuse de reclamantă, s-a reținut că facturile neachitate de pârâtă pentru energie electrică au fost emise pentru sume foarte mici, în perioada 11.08.2006-9.10.2006, imediat după decesul numitului I. A., precum și că sistarea serviciilor de furnizare a gazelor naturale s-a datorat neasigurării accesului pentru efectuarea lucrărilor de verificare/revizie tehnică periodică. Astfel, aceste înscrisuri confirmă afirmațiile pârâților în sensul că nu au ocupat imobilul, după decesul numitului I. A., care a avut loc la data de 17.07.2006, conform certificatului de deces . nr._ din 20.07.2006.
Susținerile reclamantei în sensul că pârâții au recunoscut exercitarea posesiei, prin motivarea apelului formulat în prezentul dosar, au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât din lecturarea acestei cereri reiese cu evidență că pârâta C. A.-C. a reafirmat că nu a locuit niciodată în imobil, referirile la certificatul de moștenitor privind faptul că aceasta ar avea, în continuare, dreptul de a exercita posesia apartamentului, iar nu că această posesie a fost exercitată efectiv.
Astfel, având în vedere toate probele administrate, instanța a concluzionat că reclamanții nu au adus nicio probă credibilă din care să rezulte că vreunul dintre pârâți ar fi ocupat efectiv apartamentului nr. 2 situat în București, ., parter, sector 1, sau că ar fi efectuat alte acte materiale de natură să împiedice folosirea imobilului de către reclamanți, ulterior datei de 7.02.2004.
De asemenea, instanța a stabilit că în sarcina pârâților nu a fost stabilită nicio obligație de predare a bunului imobil către reclamanți, prin sentința civilă nr. 7948/16.12.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă ca urmare a admiterii recursului și respingerii apelului, prin decizia civilă nr. 687 din 23.03.2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, în Dosarul nr._/2/2005, constatându-se numai nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4101/_/14.04.1997, fără a se dispune repunerea părților în situația anterioară. Totodată, s-a reținut că anterior prezentului litigiu, reclamanții nu au formulat vreo acțiune în revendicare sau în evacuare împotriva moștenitorului cumpărătorului.
Instanța de fond a avut în vedere și faptul că, în prezent, reclamanții nu dețin niciun titlu de proprietate pentru apartamentul nr. 2 situat în București, ., parter, sector 1, care să fie opozabil pârâtei, având în vedere că, prin sentința civilă nr. 6273 din data de 21.04.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost recunoscut dreptul de proprietate al autorului reclamanților în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A., care nu mai dețineau în proprietate apartamentul respectiv, acesta fiind înstrăinat numitei Deciulescu M., la data de 24.04.1997.
Astfel, având în vedere că autoarea pârâtei este succesor cu titlu particular al vânzătorului Municipiului București, precum și relativitatea autorității de lucru judecat, pârâtei nu îi sunt opozabile decât actele juridice efectuate cu privire la imobil anterior cumpărării, admiterea acțiunii în revendicare fiind ulterioară vânzării-cumpărării și neproducând efecte juridice asupra succesorului cu titlu particular al proprietarului.
Cu privire la prejudiciul invocat de reclamanți, instanța de fond a reținut că veniturile care puteau fi încasate de proprietar din închirierea apartamentului nr. 2 situat în București, ., parter, sector 1, ar fi fost de 67.427 lei, pentru perioada 7.02._08, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul contabil P. F..
În ceea ce privește existența construcțiilor ridicate de către pârâtul C. A., pe terenul aflat în proprietatea reclamantei, instanța de fond a reținut că acestea au reprezentat construcții provizorii, efectuate anterior anulării titlului de proprietate al autorului pârâtei C. A. C., astfel cum reiese din răspunsul reclamantei R. S. la întrebarea nr. 9 din interogatoriu. Totodată, instanța de fond a constatat că aceste construcții nu au fost identificate în niciun fel de către reclamanți, precum și că nu a fost administrată nicio probă care să permită identificarea lor exactă, acest lucru nemaifiind posibil la data soluționării prezentei cauze, având în vedere că însăși reclamanta a solicitat să se constate că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, recunoscând că respectivele construcții s-au prăbușit odată cu trecerea timpului, astfel cum reiese din precizarea depusă la data de 24.06.2014.
Având în vedere situația de fapt reținută, prima instanță a considerat că acțiunea formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată, este vădit neîntemeiată cu privire la solicitarea de obligare a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru apartamentul nr. 2 situat în București, ., parter, sector 1, începând cu data de 7.02.2004.
În speță, instanța de fond a apreciat că nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a vreunuia dintre pârâți.
Instanța a stabilit că nu se pune problema încălcării de către pârâți a dreptului de proprietate al reclamanților, având în vedere că aceștia nu dețin niciun titlu de proprietate opozabil pârâților, hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare fiind pronunțată în contradictoriu cu Municipiul București, ulterior înstrăinării acestui imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Totodată, având în vedere situația de fapt reținută, instanța a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă a ocupării imobilului de către vreunul dintre pârâți sau a faptului că aceștia ar fi efectuat acte materiale de natură să îi împiedice pe reclamanți să exercite folosința apartamentului nr. 2. În realitate, imobilul a fost ocupat de către numitul I. A., până la data decesului din 17.07.2006, pârâții nefiind ținuți să răspundă pentru faptele acestuia, întrucât nu sunt succesorii săi în drepturi și obligații.
Faptul că pârâții l-au vizitat pe cel care ocupa imobilul nu reprezintă o faptă ilicită, nefiind de natură să tulbure dreptul proprietarului, atâta timp cât acesta nu a luat nicio măsură pentru a intra în posesia apartamentului și nu s-a opus acestor vizite.
Faptul că pârâta C. A. C. a permis ocuparea apartamentului de către defunctul I. A. și nu a procedat la predarea către reclamanți a imobilului, ulterior desființării titlului său de proprietate, nu reprezintă o faptă ilicită, întrucât prin sentința civilă nr. 7948/16.12.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă ca urmare a admiterii recursului și respingerii apelului, prin decizia civilă nr. 687 din 23.03.2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/2/2005, nu s-a stabilit o asemenea obligație în sarcina pârâtei, nefiind formulat de către autorul reclamanților actuali un capăt de cerere privind predarea imobilului. Totodată, instanța a constatat că reclamanții nu au efectuat față de pârâți vreun act prin care să solicite eliberarea imobilului, anterior formulării prezentei acțiuni.
Instanța nu a omis nici faptul că prejudiciului invocat nu s-a produs în patrimoniul reclamanților, având în vedere că nu s-a făcut dovada obținerii de către aceștia a titlului de proprietate pentru apartamentul nr. 2, în condițiile în care hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare pentru întregul imobil a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană care nu era proprietar al apartamentului cu privire la care se invocă încălcarea dreptului de proprietate, aceasta neconstituind titlu de proprietate împotriva persoanei care a cumpărat anterior și nici împotriva moștenitorului săi.
Cu privire la vinovăție, instanța a reținut că reclamanții ar fi trebuit să facă dovada faptului că pârâții au săvârșit fapta ilicită cu intenție sau din culpă, pentru a fi angajată răspunderea delictuală a acestora, potrivit art. 998 sau art. 999 Cod civil.
În speță, până la pronunțarea deciziei civile nr. 687 din 23.03.2006 a Curții de Apel București, nu s-a reținut vreo culpă în sarcina pârâtei C. A. C. sau a tatălui său în legătură cu faptul că nu ar fi predat imobilul către autorul reclamanților, având în vedere că pârâta deținea un titlu de proprietate valabil. Mai mult, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4101/_/14.04.1997 fusese confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv prin decizia civilă nr. 2216/2004 a Curții de Apel București, prin care a fost desființată sentința civilă nr. 7948/16.12.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, fiind respinsă ca nefondată acțiunea de constatare a nulității absolute cu privire la titlul de proprietate al pârâtei C. A. C..
Astfel, atitudinea subiectivă a pârâților nu a îmbrăcat niciuna dintre formele vinovăției, întrucât în perioada februarie 2004-martie 2006, aceștia puteau considera cu bună-credință că au un drept de proprietate cu privire la locuința ocupată, în fapt, de către defunctul I. A..
Pârâților nu li se poate imputa nici faptul că, ulterior desființării titlului lor de proprietate, nu au procedat la predarea imobilului către reclamanți, întrucât o asemenea obligație nu a fost stabilită în sarcina lor prin hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar pretinșii proprietari nu au trimis nicio notificare în acest sens și nu au prezentat niciun titlu de proprietate valabil pentru acel apartament.
De asemenea, instanța a stabilit că până la data de 18.08.2006, pârâta C. A.-C. nu avea capacitatea delictuală, conform art. 25 alin. 3 din Decretul nr.32/1954 și nu s-a solicitat administrarea niciunei dovezi pentru a se dovedi discernământul acesteia la data săvârșirii pretinselor fapte ilicite.
Având în vedere că pârâta C. A. C., în perioada în care a fost minoră, nu a săvârșit nicio faptă ilicită prin care să producă vreun prejudiciu reclamanților, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 1000 alin. 2 cod civil pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului C. A. pentru faptele săvârșite de fiica sa.
Față de toate considerentele mai sus arătate, constatând că reclamanții nu au probat îndeplinirea cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. 2 Cod civil pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâților, întrucât nu au făcut dovada esențială a existenței unei fapte ilicite, a producerii prejudiciului în patrimoniul lor și a vinovăției pârâților, în conformitate cu art. 1169 Cod civil, instanța a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință, astfel cum a fost precizat și completat.
Având în vedere că însăși reclamanta a recunoscut, în scris, că nu mai există construcțiile a căror desființare o solicită, precum și că pârâții nu au ocupat și nu ocupă imobilul din care se solicită evacuarea, instanța a respins ca fiind rămase fără obiect capetele de cerere având ca obiect desființarea construcțiilor ridicate de pârât și evacuarea pârâților, astfel cum au fost precizate
În conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă și având în vedere și dispozițiile art. 276 Cod procedură civilă, instanța i-a obligat pe reclamanți, în solidar, la plata către pârâtul C. V.-A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, precum și la plata către pârâta C. A. C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.100 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar aferente apelului.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV – a Civilă la data de 30.03.2015.
Prin decizia civilă nr.2236/A/18.06.2015, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți R. S. și R. F., în contradictoriu cu intimații-pârâți C. A. C. și C. V. A., ca nefondat, și a obligat apelanții la plata către intimați a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, tribunalul a apreciat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, tribunalul a observat că, față de poziția procesuală a reclamanților din fața instanței de fond, supus analizei a rămas doar capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință.
Tribunalul a constatat, în acord cu motivarea primei instanțe, că sentința civilă nr. 7948/16.12.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă ca urmare a admiterii recursului și respingerii apelului, prin decizia civilă nr. 687 din 23.03.2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/2/2005, conține doar dispoziții referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al autoarei intimaților. Apelanții reclamanți (prin autorul lor, la acel moment) nu au formulat cerere în revendicarea imobilului în contradictoriu cu autoarea intimaților. Prin urmare, în sarcina autoarei intimaților și, ulterior, a intimaților înșiși, nu există vreo obligație de predare a bunului către apelanți, stabilită printr-un titlu executoriu care să determine reținerea săvârșirii vreunei fapte ilicite de către aceștia. De asemenea, tribunalul a subliniat că repunerea părților în situația anterioară nu este o chestiune ce se constată pe cale incidentală, ci este necesară învestirea instanței de judecată cu un capăt de cerere distinct în acest sens. Aspectul că autorul apelanților reclamanți deține un titlu de proprietate asupra acestui imobil pronunțat în contradictoriu cu Statul Român prin reprezentanții săi, nu este de natură a concluziona în alt mod, din moment ce, astfel cum a menționat și prima instanță, nici autoarea intimaților, nici aceștia nu au avut calitatea de parte în acel litigiu. Teza avansată de către apelanți în sensul că intimata C. A. C. este având cauză, în baza certificatului de moștenitor nr.185/1998, este reală, însă doar raportată la numita Deciulescu M., or, sentința civilă nr. 6273/1999 a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și . care nu se poate invoca această calitate în privința aceleiași intimate.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondat apelul, menținând sentința civilă contestată.
În temeiul art. 274 C., tribunalul a obligat apelanții la plata către intimați a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții R. S. și R. F., solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.
Recurenții au invocat ca și motive de recurs, cele prevăzute de art. 305 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 Cod procedură civilă.
Subsumat punctului 5 al art. 304 Cod procedură civilă, recurenții au arătat că au fost nesocotite unele principii fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene. În motivare, recurenții reclamanți au arătat, sub aspectul autorității de lucru judecat, că C.E.D.O. a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art.6.1 din Convenție.
Or, în speță, au arătat recurenții, instanțele au nesocotit autoritatea de lucru judecat (sau puterea de lucru judecat), cât timp în considerentele deciziei civile nr.164/7.02.2008 pronunțată de Tribunalul București s-a constatat că „apelanții (inclusiv pârâta C. A. C.) locuiesc în imobilul în litigiu în calitate de proprietari”.
Sub aspectul egalității armelor, recurenții au susținut că instanțele de fond nu au avut în vedere probe importante ale reclamanților pe aspectul de fapt al ocupării apartamentului de către pârâți, fiind încălcat acest principiu - prezumția absolută dată de constatările irevocabile dintr-o hotărâre judecătorească (decizia nr.164 A/07.02.2008 pronunțata de Tribunalul București în dosar nr._, unde s-a constatat că "apelanții (nn., inclusiv pârâta C. A. C.) locuiesc în imobilul în litigiu în calitate de proprietari") dar și din susținerile contradictorii ale pârâtei intimate în întâmpinări.
Or, în atare situație, recurenții reclamanți au apreciat că în legătură cu acest aspect există o prezumție absolută dedusă din hotărârea sus-citată.
Au mai arătat recurenții că în legătură cu motivarea deciziei atacate nu sunt respectate standardele impuse de art.256 C.proc.civ. și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și practica CEDO în materie.
Astfel, Tribunalul nu a răspuns - chiar și succint - tuturor argumentelor esențiale ale reclamanților, ce necesitau în mod neechivoc un răspuns concret.
Subsumat pct. 9 al art. 304 Cod procedură civilă, recurenții au arătat că în prezenta cauză, recursul ar trebui să vizeze inclusiv verificarea ocupării sau neocupării (posesiei din punct de vedere juridic) de către pârâți a apartamentului nr. 2.
Întrucât instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar asupra chestiunilor care țin de legalitatea deciziei atacate, această instanță trebuie să verifice modalitatea de administrare a probatoriilor sau forța probantă a mijloacelor administrate, cu concluzii ce pot diferi de cele ale instanțelor inferioare.
Or, reclamanții au invocat și în fața instanțelor de fond prezumția de lucru judecat și, din punct de vedere probatoriu, caracterul de prezumție absolută rezultă din constatările irevocabile dintr-o hotărâre judecătoreasca (decizia civilă nr.164 A/07.02.2008 pronunțata de Tribunalul București în dosar nr._ ).
De altfel, chiar făcând abstracție de prezumția absolută susmenționată, tot probatoriul administrat - inclusiv mărturisirea judiciară făcută prin diverse cereri în dosar – converge către o singură concluzie: pârâții (cel puțin pârâta C. A. C.) a pus stăpânire în fapt pe apartament atât prin prezenta personala și deținerea/depozitarea de bunuri personale până la data decesului bunicului sau, cât fie numai prin deținerea/depozitarea de astfel de bunuri, venirea la imobil pentru a locui sau a ridica astfel de bunuri, deținerea cheilor apartamentului - după decesul bunicului său.
Cât privește întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, recurenții au arătat că pârâții se fac responsabili de săvârșirea unei fapte ilicite (pârâta pentru fapta proprie, pârâtul în calitate de părinte), constând în refuzul de a lăsa în deplină posesie apartamentul proprietatea reclamantului, mai exact de a elibera apartamentul cel puțin din 23.03.2006, atunci când au cunoscut că pârâta nu mai deține niciun titlu, așadar că ocupă un bun imobil fără drept.
Chiar și dacă s-ar reține că pârâta nu a locuit în apartament înainte de decesul bunicului sau, fapta acesteia de a ocupa bunul cu obiecte personale și prin tolerarea folosirii de către o cunoștința/ruda (bunicul) îmbracă natura unei fapte ilicite pe târâm delictual, aceea de a se abține a încălca vreunul din atributele dreptului de proprietate ale altei persoane.
Referitor la prejudiciul încercat, recurenții au arătat că pârâții le-au creat un asemenea prejudiciu constând în lipsa de folosință a acestui bun proprietatea lor în perioada cât au stăpânit apartamentul, așa cum au solicitat prin acțiune.
Cât privește vinovăția, recurenții au arătat că deținerea unui certificat de moștenitor de către pârâta-intimată C. A. C. nu are relevanță, față de faptul că un astfel de certificat nu produce efecte translative de proprietate, cât timp autorul nu are bunul în patrimoniu.
Curtea, analizând criticile de recurs, prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, constată următoarele:
Astfel, Curtea reține că reclamanții au învestit Judecătoria Sectorului 1 București cu o cerere la data de 07.02.2007, astfel că în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză în raport de data sesizării prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În referire la critica întemeiată pe art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Critica este nefondată.
Astfel, Curtea are în vedere faptul că recurenții au susținut acest motiv de casare invocând nesocotirea de către instanța de apel a unor principii fundamentale, respectiv cel al dreptului la un proces echitabil și egalității armelor, motivat de faptul că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat în raport de decizia nr.164/2008 pronunțată de Tribunalul București și respectiv că nu s-au avut în vedere probe importante administrate de către aceștia pe aspectul de fapt al ocupării apartamentului de către pârâți.
În ce privește prima chestiune de drept, ce vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil dedus din încălcarea autorității de lucru judecat, Curtea are în vedere următoarele:
Hotărârea la care fac trimitere recurenții este reprezentată de decizia civilă nr.1647A/07.02.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă. Această hotărâre a fost pronunțată într-un proces început la inițiativa reclamanților V. M., C. I., E. T., C. A. C. care au chemat în judecată pe pârâtul Koning R., cauza având ca obiect anulare certificat de moștenitor, cererea fiind întemeiată pe art. 654, 659, 663, 680 Cod civil și art. 88 din Legea nr. 36/1995.
Or, cererea de față, este pornită la inițiativa pârâtului din acțiunea precedentă împreună cu o altă persoană, fiind îndreptată doar împotriva pârâtei C. A. C., prin reprezentant legal, și C. A., însă ceea ce este esențial este faptul că cererea de față are un alt obiect și anume să se constate că pârâta nu are titlu locativ pentru imobilul situat în București, ., parter, ., să fie obligată aceasta să demoleze construcțiile ridicate la această adresă, iar în caz de refuz să fie îndrituiți să le demoleze pe cheltuiala lor, precum și obligarea pârâților la plata contravalorii lipse de folosință a apartamentului în litigiu, pentru perioada 23.03.2006 – 31.12.2008, astfel cum au arătat ulterior, obiect ce la un alt termen a fost precizat în sensul că s-a solicitat și evacuarea pârâților pentru lipsa titlului locativ din imobilul situat în București, ., sector 1 și ca își mențin celelalte capete de cerere, temeiul juridic fiind reprezentat de art. 6, 9, 12 din OUG nr.40/1999, art. 21 din Legea nr.114/1996, art. 1076-1077 Cod civil.
Ca urmare, față de obiectul și cauza diferite ale celor două cereri (neavând importanță faptul că părțile au calități inversate în prezenta cauză și sunt împreună și cu alte persoane), raportat la decizia invocată de către recurenții reclamanți nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat, unde se cere întrunirea identității de părți, obiect și cauză, ci în pricina de față se impune a se analiza respectarea principiului fundamental prin raportare la o altă prezumție și anume puterea de lucru judecat.
Conform reglementării cuprinse în Codul de procedură de la 1865 și a Codului civil de la 1864, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).
Această a doua formă de reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Numai că, și această prezumție a puterii de lucru judecat poate fi invocată numai în raport de o hotărâre rămasă irevocabilă. Or, decizia nr.164/07.02.2008 pronunțată de Tribunalul București a fost atacată cu recurs, cale de atac admisă prin decizia nr.1915/12.12.2008 de către Curtea de Apel – secția a IV-a civilă, cu consecința menținerii deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat.
În aceste condiții, decizia la care au făcut referire recurenții reclamanți fiind modificată, considerentele reținute de către instanța de apel nemaisusținând dispozitivul deciziei care a fost schimbat în sensul respingerii apelului, Curtea apreciază că nu poate fi validată susținerea recurenților în sensul încălcării principiului dreptului la un proces echitabil din perspectiva încălcării puterii lucrului judecat rezultată dintr-o hotărâre judecătorească.
Cât privește cea de-a doua chestiune de drept, respectiv a încălcării egalității armelor, Curtea are în vedere că această critică a fost motivată pe faptul că instanțele de fond nu ar fi avut în vedere probe importante administrate de către aceștia. Or, Curtea nu poate să nu aibă în vedere că recurenții au făcut trimitere și de această dată la considerentele aceleiași decizii nr.164/07.02.2008 pronunțată de Tribunalul București în raport de care prezenta instanță a apreciat că au rămas lipsite de valoare juridică de vreme ce această hotărâre a fost modificată în calea extraodinară de atac. Mai mult, recurenții au făcut trimitere la susținerile contradictorii ale pârâtei în întâmpinări, susțineri care vizează situația de fapt ce trebuie să stea la baza aplicării textelor de drept, acestea din urmă fiind supuse controlului judiciar.
În acest sens, Curtea are în vedere că toate susținerile recurenților care vizează situația de fapt, care a fost dezlegată de instanțele devolutive în urma analizării probatoriului administrat în cauza de față, nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs.
Curtea apreciază că prin argumentele subsumate acestei critici recurenții nu invocă un motiv de nelegalitate concret, ci invocă greșita apreciere a probatoriului în legătură cu chestiunea de fapt a ocupării imobilului în litigiu.
În ceea ce privește situația de fapt, Curtea apreciază necesar a expune aspectele de ordin legal și doctrinar în sensul că recursul, prin poziționarea sa Codul de procedură civilă, în Titlul V, intitulat „Căile extraordinare de atac”, reprezintă o cale de atac extraordinară care este pusă la dispoziția părților de către legiuitor numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță.
Curtea are în vedere faptul că în calea de atac a apelului, cale devolutivă, se poate realiza o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili pe baza probatoriului administrat o altă situație de fapt decât cea reținută de către prima instanță.
Or, în calea de atac a recursului se realizează un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a se realiza o rejudecare în fond a pricinii prin prisma probatoriilor administrate.
Ținând cont de faptul că potrivit reglementării incidente, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac nedevolutivă, reanalizarea situației de fapt excedând competenței instanței de recurs, Curtea constată că nu mai are posibilitatea de a reanaliza probatoriul care a condus la stabilirea situației de fapt în sensul neocupării imobilului, așa încât, ținând seama și de faptul că recurenții nu au administrat alte probe în recurs de natură a conduce la schimbarea situației de fapt, aceasta rămâne cea stabilită de către instanțele devolutive, în sensul că pârâții nu au ocupat efectiv apartamentul în litigiu și nu au efectuat alte acte materiale de natură să împiedice folosirea imobilului de către reclamanți ulterior datei de 07.02.2004.
Curtea nu poate valida susținerile recurenților în sensul că s-a produs o încălcare a principiului egalității armelor de vreme ce instanțele devolutive nu au avut în vedere întâmpinările pârâtei intimate. Această susținere nu poate fi primită de vreme ce instanța de fond a statuat că această concluzie nu se impune a fi reținută având în vedere toate probele administrate, reclamanții neadministrând nicio probă credibilă în justificarea susținerii lor. Mai mult, instanța de apel, ca un corolar, a precizat că în acord cu motivarea primei instanțe, nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâți. Ca atare, susținerile recurenților în sensul că intimata s-ar fi contrazis prin întâmpinările depuse nu sprijină calea de atac a recursului în măsură să schimbe soluția din apel, despre aceste întâmpinări, acte procedurale câștigate cauzei, neputându-se spune că nu au fost avute în vedere de către instanțele de fond. Mai mult, recurenții nu subliniază nici un paragraf din care ar rezulta o contrazicere vădită a intimatei. Tot astfel, Curtea are în vedere că și raportat la cererea de apel, act procedural aparținând pârâtei într-un ciclu anterior, instanța de fond nu a reținut că aceasta a reafirmat faptul că nu a locuit niciodată în imobilul în litigiu, referirile la certificatul de moștenitor vizând faptul că ar avea un drept de a exercita posesia asupra apartamentului, nu și că această posesie a fost exercitată efectiv.
Așa fiind, orice susținere a recurenților făcută în cererea de recurs în sensul că intimata deținea numeroase bunuri în apartament, respectiv deținerea cheii imobilului în posesia cărora nu se aflau, nu mai pot fi primite, aceste aspecte ținând de situația de fapt.
În referire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, care vizează motivarea necorespunzătoare a deciziei atacate.
Curtea reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.
În aplicarea dispozițiile art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, există o jurisprudență constantă a CEDO în cauzele pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și V. I., în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.
Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina „instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1).
Obligația pe care o impune art.6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81: Hotărârea V. der Hurk, precitată, p, 20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art.6 din CEDO este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârca Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997. Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930. paragraful 60).
Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat criticile de apel și a concluzionat că raportat la actele și lucrările dosarului la care a făcut și trimitere intimata nu a săvârșit nicio faptă ilicită, condiție cerută pentru a se constata existența raportului civil delictual.
În cauza de față, Curtea, în raport de prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, apreciază că nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de apel, care au constituit temei al soluției adoptate de către aceasta, așa încât acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este nefondat.
În ce privește critica vizând încălcarea și aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Critica nu poate fi primită.
Astfel, prin raportare la art. 998- 999 Cod civil din 1864, în vigoare la data săvârșirii pretinsei fapte ilicite invocate, instanța are a verifica dacă poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv întrunirea cumulativă a următoarelor patru condiții: 1. existența unei fapte ilicite; 2. existența unui prejudiciu; 3. existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4. existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența celui care a acționat. Totodată, conform art. 1000 alin. 2 Cod civil din 1864, părinții sunt obligați să repare prejudiciul cauzat de copii lor minori, care locuiesc împreună cu aceștia.
Așa cum s-a arătat anterior, Curtea nu poate face analiza probatoriului administrat în fața instanțelor devolutive pentru stabilirea situației de fapt, aspecte care rezultă din caracterul extraordinar al căii de atac a recursului.
Ca urmare, Curtea nu va lua reanaliza interogatoriul luat recurentei, declarațiile martorilor, raportul de expertiză depus la dosar, înscrisurile vizând plata utilităților, mărturisirile judiciare făcute prin actele procedurale depuse la dosar.
În cauză, Curtea are în vedere că situația de fapt este cea expusă mai sus, în sensul că pârâții nu au locuit în imobilul în litigiu și nu au realizat alte acte materiale care să împiedice reclamanții să folosească imobilul în perioada pentru care s-a solicitat lipsa de folosință. Ca urmare, neexistând fapta ilicită invocată de recurenți constând în ocuparea fără titlu a imobilului, respectiv una dintre cele patru condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, în mod corect cererea reclamanților a fost respinsă pe acest capăt de cerere vizând lipsa de folosință, neputându-se antrena răspunderea delictuală a intimatei.
Curtea reține că anterior prezentului litigiu, reclamanții nu au formulat vreo acțiune în evacuare împotriva moștenitorului cumpărătorului, reclamanții opunând pârâților ca și titlu de proprietate sentința civilă nr. 6273 din data de 21.04.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al autorului reclamanților în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A., care nu mai dețineau în proprietate apartamentul respectiv, acesta fiind înstrăinat numitei Deciulescu M., la data de 24.04.1997.
Or, hotărârea obținută în acțiunea în revendicare stabilea obligația de a lăsa în deplină proprietate și posesie doar în sarcina pârâților Consiliului cu Consiliul General al Municipiului București și S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A., hotărârea producând, sub semnul relativității efectelor, drepturi și obligații doar față de părți. Într-adevăr, faptul că a avut loc o judecată și rezultatul verificărilor pe care le-a realizat judecătorul este consemnat într-o hotărâre, reprezintă un aspect care face credință față de toată lumea. Față de terți, ceea ce s-a consemnat în hotărârea judecătorească are valoare de fapt juridic, iar odată stabilit, un asemenea fapt poate fi invocat, fără nicio restricție, cu privire la orice persoană (dar cu posibilitatea pentru terți, de a face dovada contrară, întrucât opozabilitatea față de ei a hotărârii se manifestă ca fapt juridic). Or, intimata este terț față de hotărârea obținută în revendicare de către recurenții reclamanți.
Din actele dosarului nu rezultă modalitatea în care recurenții reclamanți au opus intimatei titlul lor de proprietate după obținerea acestei hotărâri, în scopul intrării efective în posesia imobilului.
Într-adevăr, Curtea are în vedere că prin sentința civilă nr.7948/16.12.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă ca urmare a admiterii recursului și respingerii apelului, prin decizia civilă nr. 687 din 23.03.2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, în Dosarul nr._/2/2005, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4101/_/14.04.1997, însă fără a se stabili o altă sarcină în privința beneficiarilor contractului care a fost anulat, cum ar fi obligația de predare a bunului imobil către reclamanți.
Recurenții reclamanți nu au făcut nicio dovadă în sensul că după obținerea celor două hotărâri sus-menționate au notificat intimata să păsărească imobilul, respectiv să predea cheia imobilului, iar aceasta și-ar fi exprimat poziția în sensul nerecunoașterii titlului reclamanților și, prin aceasta, opunerii eventualelor diligențe ale reclamanților de a intra în imobil.
Recurenții au susținut prin cererea de recurs refuzul eliberării spațiului de către intimată, or, în sprijinul acestei afirmații nu s-a fost făcută nicio dovadă de către susținători.
În consecință, față de considerațiile expuse mai sus, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 5, 7 și 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți R. S. și R. F., împotriva deciziei civile nr.2236/19.06.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. A. C. și C. V. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25.02.2016
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
F. D.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
2 ex/16.03.2016
---------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – E.R.
- A.M.B.
Jud.Sector 1 – M.S.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 116/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 210/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
