Acţiune în constatare. Decizia nr. 380/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 380/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 380/2013
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 380
Ședința publică de la 28.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți M. L. și M. I. împotriva deciziei civile nr. 1101 A din 05.12.2012 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - reclamant DANEȚIU N. V. și cu intimatele pârâte M. A. M. și M. C..
P. are ca obiect – acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenții pârâți M. L. și M. I., prin mandatar P. P., în baza procurii judiciare autentificate de B.N.P. A. P. C. F. (fila 40 dosar Judecătoria Sector 5 București) și avocat P. C., în calitate de reprezentant al intimatului - reclamant Danețiu N. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind intimatele pârâte M. A. M. și M. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenții pârâți nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilite de instanță prin rezoluție.
Mandatarul recurenților pârâți depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 5,00 lei, chitanța nr._/1/27.02.2013 și timbru judiciar de 0,15 lei.
Curtea procedează la anularea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru depuse de mandatarul recurenților pârâți, după care procedează la legitimarea acestuia, respectiv P. P. care prezintă CI . nr._, CNP_ eliberată de Secția 15 la 31.03.2004 și acordă cuvântul în dezbaterea probatoriului.
Mandatarul recurenților pârâți solicită acordarea unui termen de judecată în vederea depunerii de un set de înscrisuri noi.
Apărătorul intimatului reclamant se opune la administrarea acestei probe.
Curtea, după deliberare, respinge proba cu înscrisuri solicitată de recurenții pârâți, prin mandatar, nefiind indicate în mod concret, după care, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Mandatarul recurenților pârâți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat și acordarea cheltuielilor de judecată.
Apărătorul intimatului reclamant solicită respingerea recursului ca inadmisibil, deoarece nu au fost indicate motivele de recurs pe care se întemeiază și din lecturarea acestora nu reiese niciunul dintre punctele limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.
Curtea întrerupe dezbaterile și acordă cuvântul asupra chestiunii nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în prevederile art. 304 Cod procedură civilă.
Mandatarul recurenților pârâți învederează că nu a redactat motivele și nu poate spune ce cuprind acestea, motiv pentru care nu poate susține această chestiune.
Curtea, după deliberare, calificând excepția invocată ca fiind excepția nulității recursului, o va respinge ca nefondată, având în vedere că în cuprinsul recursului s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999, deci motivele se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, după care acordă reacordă cuvântul asupra recursului.
Apărătorul intimatului reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat. Din actele aflate la dosar rezultă faptul că între părți a fost încheiat un contract de închiriere care a expirat, aspect ce a fost reținut corect de instanța de fond și de tribunal. Arată că reclamantul a notificat în termen legal pârâții pentru a aduce la cunoștință intenția acestuia de a nu încheia un nou contract, așa încât în acest moment pârâții ocupă imobilul fără niciun titlu, îngrădind reclamantului dreptul de proprietate.
Cu privire la cheltuielile de judecată, arată că acestea vor fi solicitate pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02.09.2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr._, reclamantul Danețiu N. V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. L., M. I., M. A. M. și M. C., să se constate faptul că la data de 16.06.2010 a expirat contractul de închiriere încheiat de părți la data de 16.06.2000, cu toate prelungirile sale de drept, contract ce avea ca obiect apartamentul nr. 3 situat în București, .. 28, corp A, . și ca o consecința a expirării acestui contract de închiriere să se dispună evacuarea pârâților din imobilul proprietatea reclamantului, care este ocupat în mod abuziv și fără să mai existe vreun titlu în acest sens.
Prin sentința civilă nr. 5631/29.06.2011, Judecătoria Sectorului 5 București a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâților din apartamentul nr. 5 situat în București, .. 28, corp A, ., luând act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin dispoziția nr. 500/05.04.2000 a Primarului General al Municipiului București a fost retrocedat reclamantului și numitului Danețiu V. imobilul situat în București, .. 28, sector 5.
La data de 16.06.2000, între reclamant și pârâta M. L. s-a încheiat un contract de închiriere având ca obiect apartamentul nr. 3 situat în imobilul din .. 28, corpul A, . au fost recunoscute drepturi locative și celorlalți pârâți, membri ai familiei titularei M. L..
Termenul închirierii a fost stabilit la 3 ani, cu începere de la data de 16.06.2000 și până la data de 16.06.2003.
În ceea ce privește prelungirea ope legis a contractului, până la data de 16.06.2010, invocată de reclamant, instanța a considerat necesar să facă următoarele precizări:
Conform art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2001, citat de reclamant, contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență s-au prelungit de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia, în aceleași condiții, cu excepția nivelului chiriei.
Potrivit art. 7 din același act normativ, prelungirea contractelor de închiriere, realizată în baza prevederilor art. 1 rămâne valabilă și în cazul redobândirii imobilelor respective de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după . acestei ordonanțe de urgentă.
Din coroborarea textelor de lege evocate rezultă că primele dispoziții legale se refereau la prelungirea pe o perioadă de 5 ani a contractelor de închiriere privind suprafețe locative deținute de stat sau de unitățile administrative ale acestuia. Aceeași prelungire opera și în cazul imobilelor redobândite de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, în măsura în care redobândirea ar fi survenit după . O.U.G. nr. 40/1999, adică după 8 aprilie 1999.
Conform art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, în cazurile prevăzute la art. 2-7, între proprietari și chiriași se va încheia un nou contract de închiriere numai la cererea chiriașului sau a fostului chiriaș, după caz.
Contractul în discuție a încetat la data de 8 aprilie 2004, când s-a împlinit termenul pentru care legea a acordat prelungirea de drept a contractelor de închiriere ce fac obiectul O.U.G. nr. 40/1999, art. 1 din O.U.G. nr. 8/2004 referindu-se numai la suprafețele locative cu destinația de locuințe proprietatea statului sau a unităților administrative.
În opinia instanței, dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 40/1999 nu au fost aplicabile în speță, ipoteza avută în vedere de textul de lege anterior menționat fiind aceea în care între chiriaș și proprietar s-a încheiat un contract de închiriere valabil până la data de 8 aprilie 2004.
Dacă părțile au stabilit un alt termen, contractul va fi guvernat de dispozițiile dreptului comun. Această soluție se impune întrucât dreptul chiriașului la reînnoirea contractului, consacrat, se naște la expirarea termenului de închiriere stabilit conform ordonanței (adică 8 aprilie 2004).
Cu toate acestea, având în vedere că după expirarea termenului de închiriere reclamantul nu s-a opus continuării raporturilor de locațiune prin anunțarea concediului, pârâții continuând să locuiască în imobil, instanța a constatat că în cauză a intervenit tacita relocațiune. Această relocațiune potrivit dreptului comun operează pe durată nedeterminată și, ca atare, locatorul poate denunța unilateral contractul, cu singura condiție a respectării termenului de preaviz (art. 1436 alin. 2 Cod civil).
Instanța a mai reținut că prin notificarea comunicată prin intermediul B.E.J. I. R. la data de 12.06.2009, reclamantul le-a adus la cunoștință pârâților că nu mai dorește reînnoirea contractului de închiriere.
În baza art. 1438 Cod civil, odată notificat concediul, chiriașul este dator sa părăsească imobilul, fără a putea opune tacita relocatiune.
Conform art. 1431 Cod civil, locatarul are obligația de a restitui bunul în starea în care l-a primit, odată cu încetarea raporturilor contractuale.
Totodată, potrivit art. 480 Cod civil, printre atributele dreptului de proprietate se numără și dreptul de a folosi bunul, astfel încât ocuparea imobilului de către pârâți fără a justifica un titlu locativ opozabil reclamantului proprietar apare ca o atingere adusă dreptului acestuia.
Or, în speță, instanța a constatat că pârâții nu au făcut dovada vreunui titlu locativ asupra imobilului în litigiu aflat în proprietatea reclamantului, titlu care să le confere un drept de folosință asupra acestuia.
Împotriva acestei sentințe, la data de 11.04.2012, pârâții M. L. și M. I. au declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 18.05.2012.
Prin decizia civilă nr. 1101/05.12.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește motivele de apel, în care se susține în esență faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și cele prevăzute de O.U.G. nr. 40/1999, netemeinicia acestora, față de considerentele primei instanțe, pe deplin aplicabile, și de următoarele aprecieri:
Dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 au urmărit protejarea chiriașilor prin impunerea unor sarcini în baza unor patrimonii private cu o minimă implicare a statului.
Astfel, proprietarii s-au văzut în imposibilitatea obiectivă de a-și exercita prerogativele dreptului de proprietate, fiind obligați să accepte perspectiva ocupării perpetue de către chiriași a imobilului.
Pentru a pune capăt acestei situații, prin O.G. nr. 8/2004 legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea prelungirii de drept a dreptului de închiriere a unităților locative aflate în administrarea autorităților publice.
per a contrario, în privința imobilelor restituite proprietarilor, această posibilitate nu mai subzistă, dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 40/1999 fiind implicit abrogate.
După anul 2004, nicio dispoziție legală nu mai obligă reclamantul să accepte prezența chiriașilor în apartamentul proprietatea sa.
Cu toate acestea, înțelegând situația acestora, reclamantul din prezenta cauză a tolerat prezența chiriașilor pentru o perioadă de încă 8 ani, perioadă scursă din anul 2004 și până la data pronunțării hotărârii.
Prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului a fost garantat dreptul de proprietate, o garanție similară regăsindu-se și în dispozițiile constituționale.
Existența foștilor chiriași în spațiul proprietatea sa îl împiedică pe reclamant să dispună de bunul său, iar în măsura în care s-ar aprecia că dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 rămân aplicabile ulterior anului 2004, se poate aprecia, așa cum Curtea Europeană a Dreptului Omului a statuat în cauzele contra Românei, că reclamantului i-a fost stabilită de legiuitor o sarcină deosebit de împovărătoare, vădit disproporționată față de scopul legitim urmărit, și anume protejarea unei categorii sociale a chiriașilor din imobilele preluate abuziv după 1947 de Statul Român, cu atât mai mult aplicabilă în speța de față, față de cele arătate mai sus.
A impune reclamantului obligația ca din cinci în cinci ani să încheie contract de închiriere cu foștii chiriași înseamnă a îl priva în fapt și în drept de prerogativa cea mai importantă a dreptului de proprietate, și anume folosința.
Acesta este motivul pentru care nu pot fi primite argumentele apelanților în sensul că legea a prevăzut în favoarea lor, practic, o folosință veșnică.
Nu în ultimul rând este de subliniat, din aceeași perspectivă a privării dreptului de proprietate, că și prerogativa dreptului de a dispune de bunul proprietate este în egală măsură afectată, fiind previzibil că nicio persoană nu va cumpăra (sau dacă o va face, tranzacția se va face la un preț mult mai mic) un imobil pe care știe că este foarte posibil să nu-l poată folosi niciodată.
Interesul legitim de protejare a unei categorii sociale nu se poate realiza exclusiv prin grevarea dreptului de proprietate a particularilor.
Deși este indiscutabil o modalitate facilă de rezolvare a unor situații locative urgente, o asemenea măsură încalcă în mod evident dreptul de proprietate, depășind limitele la care fac referire alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
Prin urmare, constatând că prima instanță în mod corect a constatat lipsa dreptului pârâților la ocuparea spațiului în litigiu, față de dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 interpretate prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa cum s-a arătat mai sus, în sensul că orice prelungire a lipsirii reclamantului de folosința propriului bun constituie o gravă încălcare a dreptului de proprietate a acestuia, tribunalul a constatat că apelul este neîntemeiat.
Împotriva acestei decizii, la data de 28.01.2013, au declarat recurs pârâții M. L. și M. I., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 14.02.2013.
În motivarea cererii lor, recurenții pârâți au arătat că locuiesc în apartamentul în litigiu din anul 1964, iar în anul 2000 imobilul din București, .. 28, sector 5, a fost restituit intimatului reclamant.
Recurenții pârâți au menționat că în apartamentul în litigiu au crescut cele două fete, iar vestea că trebuie să evacueze apartamentul a avut un impact negativ asupra stării de sănătate a recurentei-pârâte M. L.. În urma nenumăratelor citații primite și a presiunilor exercitate de intimat ca să evacueze apartamentul a suferit o depresie majoră, ce s-a agravat în timp, iar în acest moment nu mai este în toate facultățile mintale. Deși recurentul pârât a încercat să o facă să înțeleagă care este situația de fapt și că trebuie ca într-o buna zi să elibereze acest apartament, nu a reușit acest lucru. Starea de sănătate a recurentei pârâte s-a agravat în ultimele luni și cu părere de rău recurentul pârât recunoaște ca în acest moment este o persoană iresponsabilă din punct de vedere psihic, trăind practic într-o altă lume. În momentul de față nu mai are discernământul necesar pentru a răspunde pentru faptele sale.
La data de 16.06.2000, având în vedere prevederile O.U.G. nr. 40/1999, au încheiat un contract de închiriere având ca obiect imobilul sus menționat pentru o perioada de 3 ani. Ca urmare a modificărilor aduse O.U.G. nr. 40/1999 prin Legea nr. 241/2001, durata contractului de închiriere s-a prelungit de drept. Conform acestui text de lege, la expirarea termenului de închiriere stabilit conform ordonanței de urgență chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeași perioadă, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii. Așadar, chiriașul se bucură de plin drept și fără îndeplinirea vreunei formalități de dreptul la reînnoirea repetată a contractului de închiriere, care, astfel cum este reglementat de art. 14 alin. 1, conferă o folosință locativă practic viageră, dacă nu a intervenit o cauză legală în prezenta căreia proprietarul poate refuza reînnoirea contractului.
Între părți nu s-a mai încheiat un alt contract de închiriere, iar la data de 12.04.2007 reclamantul a notificat pârâții cu privire la eliberarea imobilului, arătând că nu mai este de acord cu prelungirea contractului. Plecând de la data acestei notificări, consideră că, astfel, contractul de închiriere a expirat în anul 2012, luna aprilie, anul 2007 fiind practic anul din care s-a prelungit automat contractul cu încă 5 ani.
În mod eronat, atât instanța de apel cât și cea de fond au admis cererea intimatului reclamant prin interpretarea greșită a legii.
Recurenții pârâți au mai arătat că locuiesc în imobil în baza contractului de închiriere reînnoit, iar notificarea intimatului reclamant nu este operantă, ea nu respectă termenul prevăzut de O.U.G. nr. 40/1999, iar contractul de închiriere nu este supus dispozițiilor dreptului comun, așa cum greșit susține instanța de fond.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299-316 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, prin dispoziția nr. 500/05.04.2000 a Primarului General al Municipiului București, emisă în executarea deciziei civile nr. 2964/12.11.1999 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 4278/1999, a fost retrocedat reclamantului și numitului Danețiu V. imobilul situat în București, .. 28, sector 5.
La data de 16.06.2000, între reclamant și pârâta M. L. s-a încheiat un contract de închiriere având ca obiect apartamentul nr. 3 situat în imobilul din .. 28, corpul A, . au fost recunoscute drepturi locative și celorlalți pârâți, membri ai familiei titularei M. L.. Termenul închirierii a fost stabilit la 3 ani, cu începere de la data de 16.06.2000 și până la data de 16.06.2003.
II.1. În drept, Curtea reține că, în condițiile redobândirii imobilului de către fostul proprietar prin decizia civilă nr. 2964/12.11.1999 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 4278/1999, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999, au devenit incidente prevederile art. 7 din acest act normativ: „Prelungirea contractelor de închiriere, realizată în baza prevederilor art. 1, rămâne valabilă și în cazul redobândirii imobilelor respective de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după . prezentei ordonanțe de urgență”, care fac trimitere la art. 1: „Durata contractelor de închiriere pentru suprafețele locative deținute de stat sau de unitățile administrative ale acestuia la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu destinația de locuințe sau folosite de unități de învățământ, de așezăminte social-culturale ori ca sedii de partide politice legal înregistrate, de sindicate sau de organizații neguvernamentale, aflate în curs de executare, se prelungește de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.
În aplicarea acestei dispoziții legale, între intimatul reclamant, în calitate de proprietar, pe de o parte, și recurenta pârâtă, pe de altă parte, s-a încheiat la data de 16.06.2000 un contract de închiriere având ca obiect imobilul în litigiu, termenul de închiriere fiind de 3 ani, respectiv 16.06.2000 – 16.06.2003.
În temeiul dispozițiilor art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 241/2001, la expirarea termenului de închiriere stabilit conform acestei ordonanțe de urgență, chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului de închiriere pentru aceeași perioadă, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii.
Contrar susținerilor recurenților pârâți, dispozițiile art. 14 din ordonanță nu prevăd posibilitatea unor reînnoiri nelimitate. De vreme ce potrivit art. 14 alin. 6 din O.U.G. nr. 40/1999 „sunt permise mai multe reînnoiri succesive”, cu toate că art. 14 alin. 1 prevede că „chiriașul are dreptul la reînnoire”, rezultă că reînnoirea nu este obligatorie pentru proprietar decât în anumite condiții. D. fiind că O.U.G. nr. 40/1999 a avut în vederea protecția chiriașilor pentru o anumită perioadă de timp, exprimată prin termenele stabilite în art. 1-7, reiese că pentru a da eficiență atât alineatului 1, cât și alineatului 6 din art. 14, dar și pentru a se pune în practică rațiunea urmărită de legiuitor, singura interpretare logică, rațională și teleologică care poate fi dată este aceea a obligativității reînnoirilor până la expirarea termenelor instituite de ordonanță, deci în speță cel mai târziu la 8.04.2004.
În consecință, după expirarea termenului de 5 ani de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999, raporturile locative existente în temeiul legii au încetat, astfel că recurenții pârâți ocupă imobilul fără titlu, fapt ce aduce atingere caracterului exclusiv și absolut al dreptului de proprietate al intimatului reclamant, ocrotit de art. 480 Cod civil.
2. Mai mult decât atât, chiar admițând teza recurenților pârâți potrivit căreia art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 ar conferi chiriașilor o folosință practic viageră, potrivit art. 14 alin. 1 lit. a din O.U.G. nr. 40/1999: „Proprietarul poate refuza reînnoirea contractului de închiriere dacă locuința este necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soțului, părinților ori copiilor oricăruia dintre aceștia, numai dacă sunt cetățeni români cu domiciliul în România”.
Or, intimatul reclamant a solicitat recurentului pârât, cu notificările nr. 150/11.06.2009 și 281/09.06.2010, trimise prin executor judecătoresc I. R., să elibereze locuința deoarece îi este necesară pentru satisfacerea nevoilor de locuit ale fiului său.
Este adevărat că simpla invocare a acestei situații nu conduce în mod obligatoriu la nereînnoirea contractului, întrucât posibilitatea reînnoirii ar fi lăsată la latitudinea discreționară a proprietarului, ceea ce nu poate fi admis. Având în vedere că reclamantul proprietar nu poate face însă dovada faptului negativ că nu are asigurate nevoile sale de locuit, ale soțului, părinților sau copiilor, sarcina probei se răstoarnă și revine în aceste condiții pârâților, care nu au administrat probe în acest sens.
3. În sfârșit, starea sănătății recurentei pârâte nu este de natură să producă vreo consecință în planul raporturilor juridice dintre părți, în absența unei dispoziții legale care să îi confere o asemenea valoare.
Față de aceste considerente, nereținând niciunul din motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții pârâți M. L. și M. I. împotriva deciziei civile nr. 1101 A din 05.12.2012 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - reclamant DANEȚIU N. V. și cu intimatele pârâte M. A. M. și M. C., ca nefondat.
Ia act că intimații pârâți solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. M. H. I. S.
GREFIER
I. A. G.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex.2/29.03.2013
T.B. Secția a IV-a Civ. - A. G. Țambulea
- E. R.
Jud.sector 5 București - F.F.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 170/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Validare poprire. Decizia nr. 365/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
