Obligaţie de a face. Decizia nr. 162/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 162/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2012 în dosarul nr. 162/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 162R
Ședința publică de la data de 27.01.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - G. A. G.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 689/07.09.2011 pronunțată de tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. S. S.A., cauza având ca obiect” obligația de a face”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea reține cauza în pronunțare, având în vedere că s-a solicitat de către recurentul pârât, prin motivele de recurs,judecarea cauzei în lipsă în baza art. 242 alin.2 din Codul de procedură civilă.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 7094 din 13 aprilie 2010, Judecătoria Sectorului 1 București a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul M. București prin Primarul General împotriva pârâtei . prin care se solicita obligarea acesteia la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apt. 36 din București, . nr. 1-3, ., ..
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, prin contractul de asociere nr. 1877/08.02.1992 încheiat între Imobiliara RA și Asociația de Locatari C., având ca obiect construcția blocului XXIE din ansamblul Electronicii, s-a stipulat în art. 4 din actul adițional că terenul aferent blocului este concesionat pe durata existenței construcției, Asociația de Locatari obligându-se să achite taxa anuală de concesionare. A mai reținut instanța că prin procesul-verbal nr. 59/31.10.1993 de recepție preliminară s-a hotărât ieșirea din asociere, iar după repartizarea apartamentelor către membri, la data de 10.11.1994 Asociația de proprietari C. a încetat să mai existe ca persoană juridică.
Odată cu eliberarea titularilor de proprietate asupra apartamentelor a fost atribuit în folosință pe durata existenței construcției și terenul aferent acesteia, fără a se stipula în contract în sarcina noilor proprietari de apartamente și obligația de a achita taxa anuală de concesionare către reclamantă.
Reținând că între părțile în proces nu a fost perfectat un contract de concesiune pentru terenul aferent apartamentului, iar consimțământul pârâtei în acest sens nu există potrivit dispozițiilor art. 948/2 Cod civil, instanța a respins acțiunea formulată ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe în termen legal, reclamanta a declarat recurs, cale de atac calificată de tribunal, în raport de obiectul acțiuni, ca fiind apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei interpretări de către instanță a probelor administrate în cauză și a greșitei aplicări a dispozițiilor art. 40 alin. 2 și 41 din Legea nr. 50/1991.
Prin decizia civilă nr. 689A din 07.09.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul M. București prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâta . sentinței civile nr. 7094 din 13.04.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat că, în mod corect, instanța, reținând situația de fapt expusă, a apreciat că orice obligație juridică presupune existența unui raport juridic, care să îi fi dat naștere și orice raport juridic presupune existența unui izvor care poate fi un act sau un fapt juridic.
Potrivit art. IX lit. b – Asociația C. s-a obligat să achite taxa anulată de concesionare, însă, reclamanta în calitate de succesor al Imobiliara RA nu poate pretinde plata acestei sume de la pârâtă, care nu a fost parte în contractul de asociere și nu și-a asumat nici un moment o astfel de obligație, iar în lipsa unui consimțământ valabil exprimat, pârâta nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune, în sensul solicitat prin acțiune, neavând relevanță față de obiectul cererii prevederile art. 40 și 41 din Legea nr. 50/1991.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat ca legală și temeinică sentința pronunțată în cauză, conform art. 296 Cod procedură civilă, a respins apelul declarat împotriva acesteia, ca nefondat.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamantul M. București, prin Primarul General, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului recurentul-reclamant a arătat următoarele:
Tribunalul a reținut în mod greșit că între apelantul-reclamant și intimata-pârâtă nu s-a făcut dovada existentei vreunui contract, din care să decurgă obligații în sarcina pârâtei.
Recurentului-reclamant consideră că dobândirea de către intimată a dreptului de concesiune asupra cotei-părți din terenul aparținând domeniului privat al municipalității a presupus inclusiv transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, obligație asumată de autor în baza contractului de asociere încheiat la data de 08.02.1992.
Astfel, în baza contractului mai sus menționat autorul – Asociația C. se obliga să achite o taxă anuală de concesionare a terenului concesionat ulterior taxa urmând a fi preluată de drept asupra fiecărui proprietar de apartament.
Pârâta este unul din dobânditorii apartamentelor edificate și vândute de autor, pârât ce a dobândit odată cu dreptul de proprietate și dreptul de concesiune și obligația de plată a taxei de concesiune.
Astfel, potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 republicată «odata cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă-parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. De asemenea, art. 41 din Legea nr. 50/1991 prevede că „dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a cărei realizare acesta a fost constituit”.
Așadar, cumpărătorul este obligat la plata taxei de concesiune pentru terenul aferent construcției care aparține municipalității, ceea ce evidențiază calitatea sa de concesionar al terenului, respectiv calitatea de concedent al Municipiului București.
Neachitarea la termen a taxei de concesiune obligă proprietarul la plata majorărilor și penalităților de întârziere de întârziere stabilite de Primăria Municipiului București.
Pârâta a fost somată în nenumărate rânduri să achite taxa de concesiune, dar a refuzat să dea curs solicitărilor recurentei.
Având în vedere că taxa de concesiune era datorată anual, aceasta trebuia achitată până cel mai târziu la data de 31 decembrie a fiecărui an. Pentru toate plățile efectuate după această dată s-au calculat majorări de întârziere și penalități de întârziere.
Față de cele învederate, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, iar, pe fond, admiterea acțiunii ca fiind legală și temeinică.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
Analizând recursul declarat în prezenta cauză, din prisma criticilor formulate și, în raport de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect s-a reținut de către instanțele de fond faptul că nu poate fi reținut temeiul contractual al obligației solicitate prin acțiune, respectiv obligația de a încheia contractul de concesiune pentru terenul aferent apt. 36 din București, . nr. 1-3, ., ., întrucât între părți nu există vreo convenție, care să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru nașterea valabilă a unui contract de concesiune.
Curtea învederează că contractul de asociere nr. 1877/08.02.1992 încheiat între Imobiliara RA și Asociația de Locatari C., având ca obiect construcția blocului XXIE din ansamblul Electronicii, nu poate constitui temei al obligației de încheia un contract de concesiune între cumpărător și M. București.
Or, atât timp cât pârâta nu este parte a unei convenții prin care să-și asume această obligație de a încheia un contract de concesiune, potrivit principiului conform căruia nimeni nu poate fi obligat prin voința unei alte persoane, efectele obligatorii ale contractului vizează numai părțile contractante.
Principiul relativității efectelor juridice ale unui contract este dedus din art. 973 coroborat cu art. 969 C.civ, și potrivit acestuia, rezultă că această obligație de a încheia un contract de concesiune pentru terenul menționat, nu este opozabilă pârâtului, care este terț față de contractul de asociere nr. 1877/1995 încheiat între Imobiliara RA și Asociația de Locatari C., având ca obiect construcția blocului XXIE din ansamblul Electronicii
În cadrul recursului, se invocă drept temei al obligației de a încheia un contract de concesiune Legea nr. 50/1991.
Potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 rep, o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, proprietarul apartamentului a dobândit și dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau unității administrativ teritoriale.
Codul Civil consideră că sunt izvoare ale obligațiilor: contractul, cvasicontractul (specii de cvasicontracte reținute de cod sunt gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat), delictul, cvasidelictul și legea. Dintre izvoarele menționate (prin această noțiune înțelegând un fapt juridic în sens larg, care dă naștere unui raport juridic obligațional), recurentul a invocat în cuprinsul căii de atac, ca temei al pretențiilor sale, legea.
Legea ar fi putut constitui izvorul obligației de a încheia un contract de concesiune, numai în ipoteza în care ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Or, art. 40 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, temei de drept invocat de recurent, nu generează o obligație civilă, în mod direct și nemijlocit în sarcina proprietarului apartamentului, fără a fi nevoie de un alt fapt juridic care să medieze nașterea obligației.
Astfel, Curtea învederează că, în mod corect, prima instanță a reținut că textul legal nu este aplicabil în cauză, de vreme ce între reclamant și pârâtă nu poate fi vorba de încheierea unui contract de concesiune tipic, întrucât O.U.G. nr. 54/2006 stabilește, în mod clar, că numai bunurile proprietate publică a statului pot face obiectul contractului de concesiune.
În aceste condiții, este evident că dispozițiile Legii nr. 50/1991 nu au fost adaptate noilor modificări legislative în materia concesiunilor, așa încât textele legale invocate de reclamant au devenit caduce.
Față de cele arătate mai sus, instanța de recurs constată că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt și a aplicat în mod judicios normele de drept substanțial la situația de fapt astfel reținută, așa încât motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. invocat de recurent în susținerea recursului nu este incident în cauză.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. rap., va respinge recursul, ca nefondat, declarat de recurentul - reclamant M. București, prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 689/07.09.2011 pronunțată de tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. S. S.A
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant M. București, prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 689/07.09.2011 pronunțată de tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. S. S.A
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.01.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Z. C. M. S. G. A.
G.
GREFIER,
L. D.
Red. ZD
Tehnored. PS/ZD 2 ex.
23.01.2012
Jud. apel: M. P.
C. T.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 398/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 395/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
