Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 61/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 61/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 61/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.61A
Ședința publică de la 12.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N. - G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea cererii apel formulată de apelanta-reclamantă A. N., împotriva sentinței civile nr.48 din 21.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – reparare prejudicii erori materiale.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanta-reclamantă A. N., prin avocat F. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 16.10.2014, emisă de Baroul București, atașată la fila 21 din dosar și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic S. M., în baza delegației nr.405/12.02.2015 pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea apelantei-reclamante o cerere de probatorii la care se află atașate un set de înscrisuri, precum și din partea intimatului-pârât întâmpinare, în două exemplare, act procedural comunicat și părții adverse, potrivit dovezi de citare anexate la dosarul cauzei.
Curtea procedează la înmânarea unui exemplar al înscrisurilor către intimatul-pârât.
Apărătorul apelantei-reclamante solicită în susținerea cererii de apel proba cu înscrisurile depuse la dosar prin care să dovedească motivul împiedicării introducerii acțiunii în termenul de prescripție.
Reprezentantul intimatului-pârât arată că nu solicită în combaterea cererii de apel administrarea de probe noi. Totodată, arată că se opune la încuviințarea înscrisurilor depuse la dosar de către apelanta-reclamantă, întrucât apreciază că nu sunt utile, pertinente și concludente soluționării cauzei.
Reprezentantul Ministerului P. arată că nu se opune la încuviințarea probei cu înscrisuri solicitată de apelanta-reclamantă.
Curtea, după deliberare, având în vedere susținerile părții și teza probatorie, va încuviința primirea la dosar a înscrisurilor depuse de către apelanta-reclamantă, urmând a aprecia relevanța și utilitatea acestora în raport de celelalte probe administrate în cauză.
Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apărătorul apelantei-reclamante solicită admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii apelate pentru considerentele expuse pe larg în motivele de apel, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
Reprezentantul Ministerului P. solicită respingerea apelului ca nefondat, întrucât instanța de fond în mod corect a apreciat că nu s-au dovedit motivele obiective care au împiedicat partea să introducă acțiunea în termenul de prescripție.
Mai mult decât atât, cererea de repunere în termenul de prescripție trebuia făcută în termen de o lună de la data încetării cauzelor care a împiedicat partea să introducă acțiunea în termenul de prescripție, conform art.19 din Decretul nr.167/1958, ori, în cauză s-a depășit cu mult termenul prevăzut de lege de 1 an și 6 luni.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 28.02.2013, reclamanta A. N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 4.380.000 lei, pentru repararea prejudiciului cauzat prin privarea sa de libertate în mod nelegal; de asemenea, a solicitat repunerea în termenul de prescripție extinctivă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința penala nr. 1860/2002 a Judecătoriei Tulcea, i-a fost aplicată pedeapsa rezultanta de 2 ani și 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în forma continuata. Împotriva sentinței penale nr. 1860/2002, a declarat apel la data de 07.10.2012, care a fost respins ca nefondat prin decizia penala nr. 42/25.02.2003 a Tribunalului Tulcea.
În perioada soluționării apelului, a avut un accident rutier în apropierea Municipiului Constanta, în urma căruia a intrat în coma profunda pentru 12 zile, fiind spitalizata mai mult de 30 de zile.
Hotărârea pronunțata de Tribunalul Tulcea a rămas definitiva prin nerecurare, fiind în imposibilitate de a declara recurs, având în vedere starea gravă de sănătate.
Astfel, la data de 14.10.2003, IPJ Tulcea - Serviciul Politiei Judiciar a dispus darea în urmărire generala, cat și internaționala, prin Biroul N. Interpol.
Ulterior, reclamanta a arătat că a fost arestata și încarcerată la Penitenciarul Targsor, rămânând în detenție pentru un interval de 9 luni.
A mai arătat reclamanta că a formulat din penitenciar o contestație la executare, susținând ca pedeapsa care i-a fost aplicata intra sub incidența dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 545/2002 - privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor masuri și sancțiuni.
La data de 07.06.2005, Judecătoria Ploiești, fiind investita cu soluționarea contestației la executare, prin sentința penala nr. 1545/07.06.2005, a admis cererea sa, constatând ca Tribunalul Tulcea în mod greșit i-a respins apelul și nu a făcut aplicarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 545/2002.
De asemenea, Judecătoria Ploiești, prin aceeași sentința, a dispus punerea sa de îndată în libertate de sub puterea MEPI nr. 2108/4467/26.08.2003 emis de Judecătoria Tulcea.
După punerea sa în libertate, aceasta a fost reinternata la Spitalul Județean Tulcea pentru 140 de zile la Secția de Terapie Intensiva, deoarece au apărut mai multe complicații medicale ca urmare a accidentului rutier, dar și pentru ca în locul de deținere nu a avut parte de un tratament medical adecvat.
În ceea ce privește repunerea în termenul de prescripție extinctiva, reclamanta a arătat ca după externare s-a deplasat în Germania pentru a urma un tratament la o clinica specializata în tratarea persoanelor care suferă în urma accidentelor de circulație rutiera.
Aceasta a fost ținuta sub observație și tratament în acest centru medical timp de 14 luni, pana la data de 17.09.2005.
După aceasta lunga perioada, reclamanta s-a externat, insa deși problemele de natura medicala cauzate de lipsa acordării de tratament în perioada detenției s-au ameliorat, a beneficiat de terapie psihologica și psihiatrica în cadrul mai multor cabinete medicale din Germania (în orașele Munchen, Dusseldorf și Ludwigshafen).
Reclamanta a precizat că pentru mai mult de 3 ani după ce a fost externata, reclamanta a fost nevoita sa urmeze un tratament strict atât de terapie psihologica, cat și medicamentos pentru ca starea sa de sănătate sa se amelioreze.
Așa cum se poate constata printr-un calcul simplu, termenul de prescripție pentru promovarea unei cereri pentru repararea prejudiciului suferit prind privarea de libertate în mod nelegal, s-a împlinit la data de 07.12.2006.
Problemele de natura medicala, cu precădere cele psihice, nu au încetat sa dispară în cazul său, urmând chiar și în prezent un tratament de terapie psihologica în Dusseldorf.
S-a arătat că, la momentul în care a fost privata de libertate în mod nelegal, desfășura afaceri în România, care evident s-au prăbușit ca urmare a celor arătate mai sus.
Consideră evident prejudiciul moral ce i s-a adus prin privarea acesteia de libertate în mod nelegal.
De asemenea, a solicitat instanței ca la pronunțarea hotărârii sa aibă în vedere și prejudiciul material suferit.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 - 507 C.proc.pen. și 2522 C.civ.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat, în temeiul art. 205 alin. 1 C.proc.civ., întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întemeiată pe dispozițiile art. 504 din Codul de procedura penala.
Pârâtul a apreciat ca se impune invocarea acestei excepții, pornind de la reglementarea prevăzuta de articolul 504 din Codul de procedura penala.
Articolul 504 invocat de reclamanta ca temei legal al cererii de chemare în judecata prevede care sunt cazurile care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.
Numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 din Codul de procedura penala, reclamanta are dreptul de a solicita despăgubirile materiale și morale.
În cauza dedusa judecații, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii celor doua condiții cumulative ale art. 504 alin. 1 C.proc.pen., respectiv a existentei unei hotărâri definitive de condamnare, urmata de rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare și nici a celor de la alin. 2 care se refera la cazurile în care pe parcursul cercetării judecătorești, în cadrul unui litigiu penal finalizat cu o hotărâre definitiva de achitare, împotriva unei persoane au fost dispuse masuri privative de libertate.
S-a precizat că în cazul de fata reclamanta face vorbire de noțiunea de grațiere, ce reprezintă un act de clementa al statului, și nu se confunda nicidecum cu noțiunea de achitare.
Grațierea este prevăzuta la articolul 120 din Codul penal și reprezintă un act de clemență sau de renunțare din partea statului la dreptul său de a impune executarea pedepsei, având ca efect faptul că cel condamnat este iertat de executarea pedepsei, total sau parțial sau pedeapsa i se comută într-una mai ușoară.
Totodată, s-a solicitat a se observa că reclamanta nu se afla nici în situația prevăzuta de art. 504 alin. 3, aceasta nefiind titulara dreptului de a solicita despăgubiri, întrucât pentru a avea dreptul la repararea pagubei suferite, ar fi trebuit ca reclamanta sa fie privata de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
În cazul în speța, reclamanta a fost grațiata în baza Legii nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, act normativ pe care ii invoca prin acțiune și care este reținut și de Judecătoria Ploiești în sentința penala nr. 1545/07.06.2005.
La articolul 1 din lege se prevăd următoarele: „Se grațiază în întregime pedepsele cu închisoare până la 5 ani inclusiv, precum și pedepsele cu amendă aplicate de instanțele de judecată”.
Din cuprinsul hotărârii instanței penale prin care reclamanta a fost grațiata în temeiul legii, reiese faptul ca aceasta a avut de executat „pedeapsa rezultanta de 2 ani și 6 luni închisoare cu executare în regim privativ de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în forma continuata”.
Pârâtul a susținut că în urma coroborării textelor de lege mai sus citate, reclamanta nu are calitate procesuala activa, deoarece nu se încadrează la situațiile prevăzute de art. 504 din Codul de procedura penala și ca urmare a solicitat admiterea excepției invocate, cu consecința respingerii acțiunii.
De asemenea, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantei, raportat la prevederile art. 506 alin. 2 C.proc.pen.
Sentința penala nr. 1545 a Judecătoriei Ploiești la care face referire reclamanta a fost pronunțata la data de 7 iunie 2005, termenul de prescripție prevăzută de art. 506 alin. 2 din Codul de procedura penala fiind împlinit la data de 07.12.2006, după cum recunoaște chiar reclamanta prin cererea de chemare în judecata.
Acțiunea în pretenții prevăzuta de art. 504 C.proc.pen., poate fi pornita de persoana îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecata sau a ordonanțelor procurorului.
Prin urmare, raportându-ne la hotărârea de grațiere a instanței penale, se poate lesne observa ca reclamanta nu mai este în termenul imperativ prevăzut de lege pentru a promova o astfel de acțiune pe tărâmul art. 504 C.proc.pen.
În speță, instanța nu poate repune reclamanta în termen, pentru motivele invocate în cererea de chemare în judecata și care fac referire la faptul ca aceasta a urmat tratamente medicale în Germania în urma accidentului rutier suferit.
Pretinsa eroare judiciara nu a avut nicio înrâurire în ceea ce privește tratamentele pe care Ie-a avut de urmat reclamanta.
Reclamanta a avut la dispoziție serviciile medicale din sistemul penitenciar, iar tratamentele urmate în Germania sunt în opinia pârâtului o cheltuiala voluptorie realizata de aceasta.
Mai mult, reclamanta trebuie sa probeze susținerile potrivit cărora, urmare a restrângerii de libertate, starea de sănătate a acesteia a fost agravata.
De asemenea, s-a subliniat faptul ca reclamanta avea la îndemâna mijloacele legale prin care sa beneficieze de asistenta medicala în străinătate, decontata de M. Sănătății și la care putea sa apeleze în mod legal.
Așadar, ținând seama de textul de lege invocat în cele ce preced, (art. 506 alin. 2 din Codul de procedura penala), a solicitat instanței respingerea acțiunii reclamantei ca fiind prescrisa.
Pârâtul a arătat că temeiul de drept invocat de reclamanta în susținerea cererii de chemare în judecata, și anume articolul 2522 din Codul civil - repunerea în termenul de prescripție, nu poate avea aplicabilitate în cauza, întrucât reglementarea speciala expresa din Codul de procedura penala este de stricta interpretare și aplicare, fata de norma generala din dreptul civil și raportat la obiectul cauzei.
Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut ca cererea de chemare în judecata este neîntemeiata în raport de pretențiile solicitate.
Asa cum a arătat în cele de mai sus, numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 din Codul de procedura penala, despăgubirile materiale și morale solicitate de reclamantă ar putea sa tinda la o satisfacție echitabilă, insa acordarea acestora trebuie sa se întemeieze pe probe concrete care sa justifice pretențiile reclamantei.
Mai mult, acestea nu pot fi solicitate într-un cuantum exagerat, nejustificat, față de circumstanțele spetei în cauză și să confere părții adverse un folos material, fără o justificare cauzală în raport de pretinsa eroare judiciară și consecințele acesteia.
În speță, pârâtul a susținut că nu sunt întrunite condițiile reglementate de art.504 C.proc.pen.
Din probatoriul administrat în cauza trebuie sa rezulte stabilirea prejudiciului creat, probe care sa determine legătura de cauzalitate, dintre măsura privativa de libertate și eventualele consecințe ale acestei masuri asupra reclamantei.
Prejudiciul material și moral solicitat de reclamanta nu poate fi prezumat de instanța, acesta necesitând probe care sa justifice susținerile din cererea de chemare în judecata.
Pârâtul a susținut că în speța nu s-a făcut dovada unei legături de cauzalitate intre afecțiunea de care aceasta a suferit și litigiul penal în care a figurat ca inculpata.
În opinia pârâtului, în cauza trebuie administrata o expertiza medico-legala care sa evidențieze patologia și sa confirme ca afecțiunea de care se face vorbire în acțiune are drept cauza suferința psihica ce a fost pricinuita de arestare și ca reclamanta nu a beneficiat de un tratament adecvat în perioada detenției.
În măsura în care rezultă faptul că reclamanta a avut aceste afecțiuni și în trecut ori au fost pricinuite de accident, atunci nu se poate considera ca exista o legătura de cauzalitate cu împrejurarea arestării reclamantei.
În consecință, raportându-se la afirmațiile din cererea de chemare în judecata, pârâtul a arătat că nu se poate concluziona că starea de sănătate a reclamantei s-a deteriorat din cauza arestării sau a existentei procesului penal.
Având în vedere cele mai sus arătate, a susținut că acordarea sumei de 4.380.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezintă o îmbogățire fără justa cauza.
Totodată, s-a solicitat a se avea în vedere diminuarea cuantumului acestora, în măsura în care va aprecia ca exista eroare judiciara în prezenta pricina, ținând seama de faptul ca, privitor la daunele morale, în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, în sensul adoptării unei poziții moderate prin acordarea unor sume rezonabile, în raport de circumstanțele cauzei.
Nu în ultimul rând, pârâtul a arătat că afirmația reclamantei privitoare la faptul ca la momentul privării de libertate, aceasta desfășura afaceri în România, care au avut de suferit în urma arestării este neprobata și nesustinuta, urmând ca pe parcursul procesului sa realizeze un probatoriu în consecința celor arătate prin cererea de chemare în judecata.
Prin sentința civilă nr.48/21.01.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a respins cererea de repunere în termenul de prescripție, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A. N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința penala nr.1860/2002 a Judecătoriei Tulcea, reclamantei i-a fost aplicată pedeapsa rezultanta de 2 ani și 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată.
Împotriva sentinței penale nr. 1860/2002, reclamanta a declarat apel la data de 07.10.2012, care a fost respins ca nefondat, prin decizia penală nr. 42/25.02.2003 a Tribunalului Tulcea.
Prin sentința penală nr. 1545/7.06.2005 pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 5480/2005, a fost admisă contestația la executare formulată de reclamantă cu privire la pedeapsa aplicată prin sentința penala nr. 1860/2002, s-a constatat grațiată pedeapsa, reținându-se în considerente că Tribunalul Tulcea, investit cu soluționarea apelului formulat de către condamnată, în mod greșit nu a făcut aplicarea dispozițiilor prevăzute de legea de grațiere, iar condamnata a fost dată în urmărire generală și internațională. Totodată, s-a dispus punerea de îndată a condamnatei în libertate.
În cauza de față, Tribunalul a apreciat că cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 Cod proc. penală, deoarece reclamanta invocă privarea de libertate în mod nelegal, prin faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea decretului de grațiere. Grațierea presupune într-adevăr existența unei fapte penale și a condamnării legale, însă efectele acestei condamnări nu se produc, prin aceea că este înlăturată executarea pedepsei. Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească (sentința penală nr. 1545/7.06.2005) se constată că executarea pedepsei aplicate reclamantei a fost nelegal dispusă.
Mai mult, dispozițiile art. 3 din Protocolul 7 adițional la CEDO stabilește următoarele: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabil în tot sau în parte.”
În consecință, Tribunalul a apreciat că reclamanta justifică un interes în judecarea prezentei cauze, fiind titularul dreptului de a solicita repararea pagubei cauzate de o eroare judiciară. Pentru aceste motive, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 506 alin. 2 Cod proc. penală, acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504.
În cauza de față, termenul se calculează de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 1545/7.06.2005 pronunțate de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 5480/2005, prin care s-a constatat nelegala detenție a reclamantei.
Termenul de 18 luni a fost cu mult depășit, față de data depunerii la poștă a plicului cu prezenta acțiune – 27.02.2012.
Instanța i-a pus în vedere reclamantei să dovedească solicitarea formulată de repunere în termenul de prescripție, pe motive medicale, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Totodată, instanța a avut în vedere aceste împrejurări ca eventuale cazuri de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, conform dispozițiilor art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Reclamanta a invocat faptul că a fost internată în spital, fiind implicată într-un accident auto, însă nu a dovedit o imposibilitate absolută care să justifice timp de peste 5 ani pasivitatea în efectuarea unui act de întrerupere a termenului de prescripție. Din actele medicale depuse la dosar, rezultă că reclamanta a efectuat tratament regulat la un psiholog în Dusseldorf din noiembrie 2005 până în 2007, din cauza traumatismului care a avut loc. Cu toate acestea, tratamentul regulat nu presupune internarea în spital sau o asemenea frecvență încât să o împiedice în mod absolut pe reclamantă să acționeze în apărarea drepturilor sale legate de prezenta cauză. Mai mult, tratamentul psihologic s-a finalizat în 2007, iar prezenta acțiune a fost formulată abia în anul 2012.
De asemenea, reclamanta a depus acte medicale din care rezultă că s-a aflat în tratament începând cu luna ianuarie 2007, pentru afecțiuni generale, precum: dureri de cap puternice, atacuri de migrenă, gastrită cronică, depresie, care însă nu au o asemenea gravitate care să o împiedice pe reclamantă să formuleze o acțiune în justiție.
Reclamanta a depus acte medicale din care rezultă că a început tratamentul la un medic specialist în chirurgie plastică și estetică la data de 9.10.2012, împrejurare nerelevantă pentru curgerea termenului de prescripție, deoarece se situează după momentul formulării prezentei cereri.
Aspectele prezentate anterior nu conturează elementele necesare pentru a se aprecia că în cauză a intervenit un caz de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție. Reclamanta, deși a fost implicată într-un accident rutier, care a necesitat îngrijiri medicale, putea într-un interval de timp rezonabil de la producerea evenimentului să formuleze acțiune în justiție pentru apărarea dreptului la despăgubiri. Reclamanta nu a invocat un caz de forță majoră care să justifice o imposibilitate absolută de acțiune timp de peste 5 ani. Chiar dacă s-ar fi aflat la tratament în altă țară, putea trimite acțiunea prin poștă.
Din lecturarea dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, Tribunalul a reținut că cererea de repunere în termenul de prescripție putea fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, or reclamanta a depășit cu mult acest termen legal, pentru motivele prezentate anterior.
Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de prescripție, ca neîntemeiată și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. În consecință, acțiunea a fost respinsă, ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. N., solicitând modificarea în parte a hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Față de soluția primei instanțe de respingere a cererii de repunere în termenul de prescripție, apelanta pârâtă a solicitat a se constata netemeinicia și nelegalitatea sentinței pronunțate în fondul cauzei.
În motivare, apelanta a arătat că, pentru a se pronunța în sensul celor de mai sus, instanța de fond s-a limitat la a face un calcul strict al termenului prevăzut de art. 506 alin 2 din Codul de procedura penală, termen vizat pentru introducerea unei acțiuni privind repararea pagubei din erori judiciare, fără a corobora situația de fapt, toate probele administrate în dosar și normele legale invocate și/sau aplicabile, în justificarea perioadei de timp care s-a scurs după împlinirea termenului de prescripție.
A susținut apelanta că instanța de fond și-a motivat sentința având în vedere doar o parte din înscrisurile de natură medicală depuse la dosar pe aspectul dovedirii de către aceasta a împrejurărilor, situațiilor de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție.
În acest sens, s-a arătat că instanța de fond a reținut doar acele înscrisuri care fac referire la starea sa de sănătate pentru o perioada limitată de timp, respectiv cele care acoperă perioada cuprinsa între noiembrie 2005 și până în anul 2007. Față de această situație, s-a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că, starea sa precară de sănătate era dovedită chiar și la momentul depunerii acțiunii, instanța omițând să analizeze și atestatul medical aflat în dosarul cauzei la fila 60.
Mai mult, apelanta a considerat interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor privind prescripția extinctivă ca fiind o interpretare restrânsă și incorectă, întrucât tratamentul la care a fost și este supusă, nu a constat într-o internare în spital a acesteia, este considerat de către instanța de fond drept o situație ce nu dovedește o imposibilitate absolută care să justifice întârzierea apelantei în efectuarea vreunui act întrerupător de prescripție.
De asemenea, a arătat că instanța de fond trebuia să procedeze la o analiză corectă a situației dovedite, de altfel, de apelanta-reclamantă prin înscrisurile depuse la dosar și să le coroboreze cu situația de fapt, așa cum aceasta a fost detaliată în acțiunea introductivă.
Apelanta a arătat că privarea sa de libertate în mod nelegal a avut consecințe extreme, deosebit de grave asupra vieții sale, repercusiuni de ordin moral și material. În mod concret, starea de privare de libertate în mod ilegal a înrăutățit starea de sănătate a apelantei-reclamante care suferise un accident rutier în timpul judecării dosarului penal, ca urmare a netratării corespunzătoare în timpul detenției. Evenimentele premergătoare specifice urmăririi penale, cât și însăși starea de detenție au creat un impact negativ, dezastruos asupra apelantei-reclamante, la nivel psihic și psihologic, aceasta fiind nevoită să urmeze și în prezent tratament de specialitate. Nu în ultimul rând, s-a arătat că starea de privare de libertate a produs consecințe grave sub aspect financiar și social pentru apelanta-reclamantă. În acest sens, apelanta-reclamantă a fost pusă în situația de a pierde toate activitățile și/sau afacerile promovate pe teritoriul României, dar și pe teritoriul Germaniei.
Pentru a sublinia aceste împrejurări, apelanta a învederat faptul că, urmare a Sentinței penale nr. 1545 din 07.06.2005 pronunțată de Judecătoria Ploiești, prin care s-a constatat aplicarea greșită a dispozițiilor legii penale, dar și punerea în libertate a apelantei-reclamante, dar mai ales pe fondul neîncrederii într-un sistem de drept eronat, apelanta-reclamanta a decis să își reia activitățile începute cu mult înainte pe teritoriul Germaniei, inclusiv să încerce să urmeze tratament medical, moment în care aceasta s-a confruntat cu starea de imposibilitate absolută, pe care o invoca instanța de fond în sentința apelată.
Prin urmare, ca o consecință directă a privării de libertate, apelanta-reclamantă a fost pusă în situația de a-și pierde toate drepturile câștigate pe teritoriul Germaniei, respectiv apelanta-reclamantă și-a pierdut casa închiriată și toate bunurile personale aflate în aceasta pentru neplata la timp a obligațiilor, și-a pierdut locul de muncă, cu imposibilitatea de a se reîntoarce, aceasta nemaiprezentând credibilitate, practic, apelanta-reclamantă a fost nevoită să înceapă totul de la zero, întrucât orice datorie pe teritoriul Germaniei este evidențiată și centralizată într-un sistem de protecție al creditorilor, figurând chiar și astăzi în sistemul german denumit Schufa, aspect pe care înțelege să îl dovedească cu înscrisuri. Acest fapt nu face altceva decât să mențină starea de debitor a apelantei-reclamante, aceasta fiind în imposibilitate de a contracta orice tip de credit, leasing sau de a achiziționa bunuri în rate.
Față de aspectele evocate mai sus, apelanta a arătat că este evidentă starea de imposibilitate absolută a apelantei-reclamante de a face vreun demers judiciar care sa întrerupă termenul de prescripție aplicabil în speță.
Apelanta a susținut că raportat la dispozițiile Codului civil privind forța majoră, așa cum aceasta este definită de lege, este posibil ca instanța de apel să fie tentată în a considera situația sa ca necircumscriindu-se forței majore. Cu toate acestea, instanța trebuie să aibă în vedere împrejurarea atipică, dar concludentă și justificată în care s-a aflat apelanta reclamantă, consecințele grave ale erorii judiciare constituindu-se chiar într-o situație de imposibilitate absolută pentru reclamantă, pe cale de consecință, neimputabilă titularului dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei, apelanta reclamantă a arătat că cererea sa este întemeiata pe dispozițiile art.504 alin.2 și 3 Codul de procedura penala, având astfel legitimare procesuală activa, aspect constatat de instanța de fond învestita să judece cererea de reparare daune pentru eroare judiciară.
A arătat aceasta că a fost privată de libertate pentru o perioadă de noua luni, perioadă suficient de mare astfel încât să creeze un prejudiciu moral evident și aproape de neînlăturat pentru aceasta. Privarea de libertate în mod nelegal, la care se adaugă și modul de desfășurare a urmăririi penale, i-au imprimat o stare de stres psihic accentuat, stări de panică, angoasă și groază, ce i-au fost imprimate și inoculate încă de la data ridicării de pe aeroport, de către organele de urmărire penală.
Ca o consecință a condamnării pe nedrept, apelanta-reclamantă a arătat că a fost indiscutabil prejudiciată din punct de vedere material, așa încât, paguba materială rezidă în pierderea locului de muncă, pierderea casei de locuit și a bunurilor personale; acumularea de datorii, situație generatoare de cazier și . incidență a plaților, imposibilitatea de accesare a oricărui mijloc de finanțare, în
contextul intenției apelantei-reclamante de a se redresa pe plan financiar.
Față de considerentele ce preced, susținând că prima instanță nu a înțeles să facă o examinare coroborată, unitară a probelor din dosar, respectiv că a făcut o aplicare restrictivă și generală a dispozițiilor legilor incidente, apelanta a solicitat să se dispună în consecință, având în vedere solicitările și argumentele menționate în cererea de apel.
În conformitate cu dispozițiile art. 453 NCPC, apelanta a solicitat cheltuieli de judecată ocazionate de acest proces.
Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimatul a arătat că sentința penală nr.1545 a Judecătoriei Ploiești la care face referire apelanta - reclamantă a fost pronunțată la data de 7 iunie 2005, termenul de prescripție prevăzut de art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală fiind împlinit la data de 07.12.2006.
Acțiunea în pretenții prevăzută de art. 504 din C.p.p putea fi pornită de persoana îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului.
Prin urmare, instanța de fond, raportându-se la hotărârea de grațiere a instanței penale, a judecat corect și a constatat că termenul imperativ prevăzut de lege pentru a promova o astfel de acțiune pe tărâmul art. 504 din Codul de procedură penală este prescris.
În opinia intimatului, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinic motivată neadmițând cererea apelantei-reclamante de repunere în termenul de prescripție.
Astfel, tribunalul a reținut corect că, deși din actele medicale depuse în probatoriu rezultă că apelanta - reclamantă a fost internată în spital ca urmare a implicării într-un accident auto, că a urmat tratament regulat la un psiholog în Dusseldorf între anii 2005 - 2007 și că ulterior, începând cu luna ianuarie a anului 2007, s-a aflat în tratament pentru afecțiuni generale, aceste aspecte nu conturează elementele necesare pentru a se aprecia că în cauză a intervenit un caz de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripție.
Mai mult, instanța fondului a constatat că apelanta - reclamantă nu a invocat un caz de forță majoră care să justifice o imposibilitate absolută de acțiune timp de peste 5 ani, cu atât mai mult cu cât acțiunea putea fi depusă prin intermediul serviciilor poștale.
Intimatul pârât a arătat că susținerile cuprinse în motivele de apel referitoare la faptul că reluarea activităților profesionale și efectuarea unor tratamente medicale pe teritoriul Germaniei constituie cazuri de imposibilitate absolută de promovare a unei acțiuni care să întrerupă curgerea cursului prescripției extinctive nu pot fi reținute de instanța de apel.
Pretinsa eroare judiciară nu a avut nici o înrâurire în ceea ce privește tratamentele pe care le-a avut de urmat apelanta - reclamantă.
De asemenea, nici faptul că nu a putut contracta niciun tip de credit, leasing sau de a achiziționa bunuri în rate nu poate justifica starea de imposibilitate absolută a apelantei - reclamante de a face vreun demers judiciar, cu atât mai mult cu cât potrivit art.15 alin.1 lit.g) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru (în vigoare la momentul introducerii acțiunii), sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la stabilirea și acordarea despăgubirilor decurgând din condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept.
De asemenea, intimatul pârât a achiesat soluției instanței de fond referitoare la analizarea cererii de repunere în termenul de prescripție prin raportare la dispozițiile Decretului nr.167/1958 și nu la articolul 2522 din Codul civil, deoarece perioada în discuție este guvernată de dispozițiile legii vechi, conform principiului tempus regit actum.
Pe fondul cauzei, intimatul pârât a susținut că apelul este neîntemeiat în raport de pretențiile solicitate.
Așa cum s-a arătat și în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată, numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală, despăgubirile materiale și morale solicitate ar putea sa tinda la o satisfacție echitabilă, însă acordarea acestora trebuie să se întemeieze pe probe concrete care sa justifice pretențiile apelantei - reclamante.
În opinia intimatului, în prezenta cauză, nu sunt întrunite condițiile reglementate de art. 504 din C.proc.pen.
Din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat stabilirea prejudiciului creat și nici legătura de cauzalitate dintre măsura privativa de libertate și consecințe atribuite de apelanta - reclamantă acestei măsuri.
Prejudiciul material și moral solicitat nu poate fi prezumat de instanța, acesta necesitând probe care să justifice susținerile din motivele de apel.
Intimatul consideră că în speță nu s-a făcut dovada unei legături de cauzalitate între afecțiunea de care a suferit apelanta - reclamantă și litigiul penal în care a figurat ca inculpată.
Nu în ultimul rând, a arătat că afirmația apelantei - reclamante privitoare la faptul ca la momentul privării de libertate, aceasta desfășura afaceri în România și în Germania, care au avut de suferit în urma arestării nu a fost dovedită.
Așadar, ținând seama de dispozițiile legale invocate, intimatul pârât a solicitat respingerea apelului apelantei - reclamante și menținerea în tot a sentinței pronunțate în judecarea fondului, ca legală și temeinică.
Curtea, analizând criticile de apel, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prioritar, Curtea reține incidentă în cauză decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr. 1/2014, potrivit căreia prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Cu alte cuvinte, noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011.
Spre deosebire de acestea, prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât în privința acestora instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.
În speță, în privința termenului în care poate fi introdusă acțiunea întemeiată pe art. 504 Cod procedură penală, dar și momentul de la care începe să curgă acesta este incident art. 506 alin. 2 Cod proc. penală, care dispune în sensul că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504, restul aspectelor procedurale în legătură cu prescripția (repunerea în termen, cazurile de întrerupere sau suspendare) fiind reglementate de actul normativ Decretul nr.167/1958, care reprezintă dreptul comun al materiei prescripției.
În cauza de față, așa cum corect a reținut și prima instanță, termenul se calculează de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr.1545/7.06.2005 pronunțate de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 5480/2005, prin care s-a constatat nelegala detenție a reclamantei.
Prin raportare însă la data depunerii la poștă a plicului cu prezenta acțiune – 27.02.2012, termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. 2 Cod procedură penală fiind împlinit la data de 07.12. 2006, acest termen fiind cu mult depășit de introducerea prezentei acțiuni.
Apelanta reclamantă a solicitat repunerea în termenul de prescripție determinat de faptul că starea precară de sănătate a împiedicat-o pe aceasta să formuleze prezenta acțiune în termenul prescris de art. 506 alin. 2 Cod procedură penală.
A susținut aceasta că ulterior punerii în libertate a fost internată în Spitalul Județean Tulcea pentru o perioadă de 140 de zile, iar după externarea sa din această unitate spitalicească s-a deplasat în Germania pentru a urma un tratament la o clinică specializată în tratarea persoanelor care au avut de suferit de pe urma accidentelor rutiere, la această clinică fiind ținută sub observație și tratament timp de 14 luni, până la data de 17.09.2005.
Potrivit art.19 din Decretul nr.167/1958, cererea de repunere în termenul de prescripție se poate face în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.
În speța de față, reclamanta a depus la dosarul cauzei Atestatul medical de specialitate datat 14.03.2013, emis de Dr.M. Mertens – medic specialist pentru psihiatrie și psihoterapie, Dusseldorf, potrivit căruia apelanta reclamantă a beneficiat de tratament regulat în specialitatea psihologie din noiembrie 2005 până în 2007, din cauza tulburărilor depresive recurente și a tulburărilor de somn în urma traumatizării care a avut loc.
De asemenea, potrivit Atestatului medical datat 04.12.2013, emis de Astrid Niebling – medic practician, apelanta reclamantă suferă deseori de dureri de cap puternice și atacuri de migrene. De asemenea, ea suferă de gastrită cronică și de puternice depresiuni și stări anxioase. În același atestat se precizează că apelanta reclamantă se află în tratamentul prescris de acest medic din ianuarie 2007 și că aceasta este considerabil restricționată în viața ei de zi cu zi de suferințele ei.
Curtea are în vedere, totodată, adresa emisă de KO-AESTETICS –Dusseldorf la data de 3.07.2013, potrivit căreia apelanta reclamantă se află în tratament la această clinică începând cu 9.10.2012, timp în care a făcut mai multe intervenții ambulatorii pentru corectarea și reconstrucția sprâncenei stângi, pentru aceasta făcându-se mai multe ședințe de tratament cu laser și corecturi operatorii, aceste defecte ale țesutului fiind provocate în cadrul unui accident auto în România, și în prezent impunându-se și alte tratamente.
Toate aceste acte medicale nu dovedesc însă o imposibilitate absolută, lipsită de orice culpă, care să determine inacțiunea apelantei reclamante în formularea unei acțiuni în justiție pentru apărarea dreptului său la despăgubiri.
Potrivit conținutului actelor medicale, tratamentele la care a fost supusă apelanta reclamantă nu au împiedicat-o în mod absolut pe aceasta să acționeze în sensul solicitării drepturilor sale pe calea unei acțiuni cum este cea prezentă.
Indiferent că această stare de sănătate este urmarea accidentului auto sau a stării de detenție ori a celor două evenimente împreună, apelanta reclamantă avea a dovedi că s-a aflat într-o imposibilitate absolută pentru perioada cuprinsă între data pronunțării sentinței penale nr.1545/7.06.2005 pronunțată de Judecătoria Ploiești și data de 27.01.2012, această dată fiind cea până la care apelanta reclamantă avea a dovedi imposibilitatea în care s-a aflat prin raportare la art.19 din Decretul nr.167/1958, care dispune că cererea de repunere în termenul de prescripție putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor, care justifică depășirea termenului de prescripție.
Or, adeverința datată 29.11.2013 emisă de psihiatrul M. Mertens dovedește, așa cum chiar apelanta reclamantă a arătat, o stare precară de sănătate la nivel psihiatric și psihologic și nu o imposibilitate absolută de a acționa în sensul cerut de lege pentru dobândirea despăgubirilor la care ar fi fost îndreptățită aceasta în temeiul art.504 C.proc.pen. De asemenea, adeverința medicală datată 06.06.2014 emisă de practician medical Astrid Niebling, așa cum a arătat și apelanta reclamantă, dovedește stările depresive și teama pe care le-a trăit și încă le resimte în starea de sănătate generală apelanta reclamantă și, nicidecum o imposibilitate absolută, așa cum susține aceasta.
Totodată, adeverința medicală emisă de dr.M. Mertens, datată 18.07.2014, probează starea de sănătate a apelantei reclamante, care în continuare se află în tratament regulat la un psiholog pentru tulburări depresive recidivante și tulburări de somn, cu coșmaruri pe baza unei traume trăite, fiindu-i recomandată terapie verbală cu un medic specialist, precum și pastile în caz de tulburări de somn.
Potrivit adeverinței medicale emise de dr.M. Mertens datată 2.02.2015, apelanta reclamantă și în prezent este în tratament psihiatric de specialitate cu frecvență pentru tratarea traumelor trăite.
Fără îndoială, procedurile medicale au presupus alocarea de timp pentru refacerea psihică a apelantei reclamante, fiind de înțeles că tratamentul pentru refacerea sănătății a constituit o prioritate pentru aceasta, însă, apelanta reclamantă nu a probat faptul că acestea impuneau alocarea unui timp care să-i suprime posibilitatea fizică să suporte demersurile formulării unei acțiuni în fața instanțelor din România.
Cunoscut este faptul că, justițiabilii se pot adresa instanțelor române prin înaintarea cererilor lor prin curierate poștale, faxuri, e-mail-uri, astfel încât aceștia nu sunt restricționați în acțiunile lor, în condițiile în care nu pot face deplasări directe către instanțele de judecată.
Mai mult, ca toți justițiabilii și apelanta reclamantă putea apela la un mandatar dintre rudele apropiate sau chiar un avocat pentru a-i reprezenta interesele, astfel că și din acest punct de vedere, apelanta nu justifică depășirea termenului de prescripție.
Actele medicale corespunzătoare lunii ianuarie 2007 dovedesc afecțiuni generale, precum dureri de cap puternice, atacuri de migrenă, gastrită cronică, depresie, ce nu au asemenea gravitate, așa cum a reținut și prima instanță, care să o împiedice pe reclamantă să formuleze acțiunea în justiție pentru apărarea dreptului la despăgubiri.
Actele medicale anterior prezentate nu relevă împrejurări de natură a fi caracterizate drept cazuri de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție.
La dosarul cauzei reclamanta a mai depus o . acte, precum contract de închiriere privind locuința de domiciliu, informații Schufa, copie card bancar, somații creditor din Germania, înscrisuri emise de un avocat din Germania, card de asigurare socială, o decizie penală emisă de un tribunal districtual din Germania, dovezi privind creanțe ale apelantei reclamante, înscrisul din care rezultă că apelanta reclamantă este inclusă în sistemul de protecția a creditorilor Schufa, o listă de creanțe, informări ale unui avocat pentru dovedirea unor creanțe.
Or, toate aceste acte au relevanță în ce privește fondul cauzei și nicidecum în susținerea cererii de repunere în termenul de prescripție, chestiune de drept asupra căreia instanța de fond și cea de apel au considerat-o prioritară și în privința căreia instanța de fond s-a pronunțat în sensul respingerii ei.
Apelanta reclamantă a susținut că instanța de fond a omis să analizeze Atestatul medical aflat în dosarul de fond la fila 50. Or, contrar celor susținute de apelantă, instanța de fond, la alineatul 9 a luat în considerare acest act, reținând că acesta face dovada afecțiunilor generale ale apelantei reclamante, care nu sunt de natură să o împiedice să formuleze o acțiune, cum este cea prezentă, într-un termen cerut de prescripțiile legale.
Neîndoios, apelanta reclamantă a resimțit privarea sa de libertate, aceasta având repercusiuni de ordin moral și material, însă acestea trebuiau să determine o stare de imposibilitate în privința reclamantei, de natură să o împiedice să formuleze o acțiune cum este cea de față.
Faptul că apelanta reclamantă și-ar fi pierdut drepturile câștigate pe teritoriul Germaniei, respectiv casa închiriată, bunurile personale pentru neplata la timp a obligațiilor, locul de muncă, imposibilitatea de a se reîntoarce, ar fi putut constitui motiv de analiză pentru instanța de fond numai în situația în care s-ar fi constatat că cererea de față ar fi fost formulată în termenul prescris de lege.
Cum însă, apelanta reclamantă nu a făcut dovada evidentei stări de imposibilitate absolută, de a face vreun demers judiciar, care să întrerupă termenul de prescripție aplicabil în speță, Curtea nu va putea trece la analiza aspectelor de fond, care tind la dovedirea prejudiciului înregistrat de apelanta reclamantă prin privarea sa de libertate în mod nelegal.
De asemenea, Curtea reține că apelanta nu a făcut dovada vreunei cauze legale de suspendare a termenului de prescripție.
Împrejurările invocate de către apelanta reclamantă cu trimiteri la actele susmenționate nu relevă o situație de imposibilitate absolută pentru apelanta reclamantă, de natură a absolvi aceasta de orice culpă pentru introducerea prezentei acțiuni abia la data de 27.02.2012, cu mult peste termenul de 18 luni, în care aceasta avea obligația de a formula acțiunea pentru apărarea dreptului la despăgubire.
Curtea are în vedere, totodată, faptul că starea materială precară invocată de apelanta reclamantă nu poate constitui în sine o imposibilitate absolută de introducere a prezentei acțiuni, știut fiind că, potrivit art.15 alin.1 lit.g din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în vigoare la momentul introducerii acțiunii, cererile având ca obiect despăgubiri ca urmare a prejudiciilor înregistrate urmare erorilor judiciare sunt scutite de taxe judiciare de timbru, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac.
În consecință, prin raportare la considerațiile expuse mai sus, în temeiul art.480 C.proc.civ., va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. N., cu domiciliul ales în București, ..26, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.48/21.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 12.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
F. D.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
4 ex/03.03.2015
----------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – R.E.G.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 75/2015. Curtea de Apel... | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 170/2015. Curtea... → |
|---|
