Pretenţii. Decizia nr. 37/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 37/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 37/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.37
Ședința publică din 20.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - N. - C. I.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs promovată de recurenta – reclamantă Homorniceanu L. împotriva deciziei civile nr. 1192 A din data de 27.11.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul –pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
P. are ca obiect - acțiune civilă pentru pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Curtea reține cauza în pronunțare, având în vedere că recurenta - reclamantă a solicitat prin motivele de recurs aflate la dosarul cauzei aplicarea dispozițiilor art.242 alin.2 C.pr.civ. privind judecata în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub numărul_ la data de 13.09.2012 prin disjungerea cererii de chemare în garanție de cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr._/299/2011, reclamanta H. L. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, . S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii prețului de piață al imobilului situat în București, . nr. 7, ., estimată la suma de 50.000 euro.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că întrucât se pune problema unei evicțiuni totale solicită obligarea pârâților la plata valorii de piață a imobilului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și art. 60 din Codul de procedură civilă.
În susținerea cererii de chemare în judecată au fost depuse la dosar înscrisuri (filele 13-33).
În probațiune, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și expertiza tehnică specialitatea construcții.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
La data de 06.11.2012 a formulat o cerere modificatoare a cadrului procesual pasiv, în sensul că solicită judecarea în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și S. Romând, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de prevederile art. 501 al. 1, 50 al. 3 din Legea nr. 10/2001.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 50 al. 21 și 3, art. 501 al. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 60 din Codul de procedură civilă.
La data de 05.12.2012 reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită judecarea în contradictoriu doar cu Ministerul Finanțelor Publice.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 50 al. 21 și 3, art. 501 al. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 60 din Codul de procedură civilă.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în instanță.
La termenul de judecată din data de 05.12.2012, în baza dispozițiilor art. 167 din Codul de procedură civilă, instanța a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică specialitatea construcții.
La data de 10.12.2012 reclamanta a formulat cerere de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata onorariului de expert, cerere admisă de instanță prin încheierea de ședință din data de 09.01.2013.
La termenul de judecată din data de 06.02.2013 reclamanta a depus la dosar o notă de ședință prin care a arătat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile și contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 85/1992. Împrejurarea că norma internă nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării unor imobile, nu înseamnă exceptarea sau excluderea lor de la incidența acestuia, și prin consecință închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obține despăgubiri echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, decât cu riscul încălcării dispozițiilor art. 6 al. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție coroborat cu art. 14 din același act.
La termenul de judecată din data de 17.04.2013 s-a depus la dosar raportul de expertiză tehnică judiciară de către expertul Carbunescu C. (filele 68-82).
Prin sentința civilă nr._/05.06.2013 pronunțată în dosarul civil nr._, Judecătoria Sectorul 1 București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta H. L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, în baza art. 19 al. 1 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ (fila 14), încheiat de . la data de 26.04.1994, reclamanta H. L. și H. C. au cumpărat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 și HG nr. 562/1991 locuința situată în București, ., ., cu prețul de 53.644 lei. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare aceștia au achitat întregul preț.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 45 din 10.03.1997 (fila 13), de pe urma defunctului H. C. a rămas în calitate de moștenitoare reclamanta din prezenta cauză, masa succesorală fiind compusă, printre altele, din cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentei cauze.
Prin sentința civilă nr. 4097/19.06.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorul 1 București (filele 22-31), definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 507/23.02.2006 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._ încheiat între . și H. C. (decedat la data de 29.09.1992) și reclamanta H. L., precum și nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. 45/10.03.1997 eliberat de BNP A. R. Z. cât privește bunul imobil, . București, .. 7, demisol, sector 1.
În considerentele sentinței anterior menționate s-a reținut că, imobilul descris anterior a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 363/1948, acest act normativ de preluare nefiind un titlu legal. Așadar, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.
În ceea ce privește constatarea nulității absolute a actului juridic de înstrăinare a apartamentului, s-a reținut că întregul imobil din București, . Midia) nr. 7, sector 1 a fost supus locațiunii, iar în urma apariției Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992, ., în calitate de administrator la acea vreme a imobilului a procedat la vânzarea apartamentelor, printre care și apartamentul din prezenta cauză.
Conform art. 1 din Legea nr. 85/1992 locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990, iar potrivit art. 7 din acel act normativ pot fi vândute titularilor și locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
În continuare, s-a constatat că statul a vândut o locuință construită de un proprietar persoană fizică, cu încălcarea dispozițiilor imperative și exprese prevăzute de Legea nr. 85/1992 la art. 19, astfel că actele de vânzare cumpărare, printre care și cel încheiat de reclamantă, sunt lovite de nulitate absolută, atât vânzătorul, cât și cumpărătorii săvârșind acte ilicite, prin încheierea unor acte de vânzare-cumpărare cu valoare de act autentic deși cunoșteau prevederile legale.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară de către expertul Carbunescu C. (filele 68-73), valoarea de piață a imobilului la data de 15.03.2013 este de 134.513 lei, iar valoarea îmbunătățirilor efectuate raportat la procesul-verbal de predare-primire din 28.08.1993 este de 14.152 lei.
Instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 50 indice 1 al. 1 din Legea nr. 10/2001, solicitând restituirea prețului de piață al imobilului.
Potrivit art. 50 indice 1 al. 1 din Legea nr. 10/2001 „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”
Așadar, instanța a reținut că articolul menționat anterior se referă la contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, or contractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul cauzei a fost încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992.
Chiar dacă s-ar aplica Legea nr. 10/2001 și contractului de vânzare-cumpărare nr._ pe considerentul că norma internă neincluzând în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării, nu a exclus celelalte acte de la incidența acesteia, ori că situația juridică a persoanelor aflate în situații asemănătoare trebuie să fie tratată la fel, nediscriminatoriu, respectiv să fie despăgubite pentru pierderea suferită, instanța constată că nu sunt întrunite condițiile pentru restituirea către reclamantă a prețului de piață al imobilului.
Astfel, din aceste dispoziții legale pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și în limitele cărora instanța este obligată să se pronunțe pentru respectarea cauzei acțiunii civile, instanța a reținut că au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului numai foști chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 care au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu statul cu respectarea dispozițiilor legii menționate. Așadar, foștii chiriași care au încheiat contractele de vânzare cumpărare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu consecința că aceste contracte au fost anulate nu pot solicita acordarea prețului de piață al imobilului. Aceștia au dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare anulat.
Această soluție reiese din interpretarea sistematică a dispozițiilor relevante din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 50 indice 1 al. 1, art. 50 al. 2 și 21. Astfel, la alineatul 2 al art. 50 se prevede că „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”, iar la alineatul 21 al aceluiași articol se stipulează că „Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”
Din cuprinsul acestor prevederi rezultă că acest act normativ reglementează diferit situația despăgubirii foștilor chiriași care au pierdut imobilul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, după cum au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea sau încălcarea dispozițiilor acestei legi. Astfel, foștilor chiriași care au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte nu au fost anulate dar au pierdut dreptul de proprietate într-o acțiune în revendicare introdusă de fostul proprietar, legea le recunoaște dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului (ipoteza prevăzută de art. 50 al. 21 și art. 501 din Legea nr. 10/2001). Dimpotrivă, foștilor chiriași care au cumpărat imobilul fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte au fost anulate pierzând astfel dreptul de proprietate, legea le recunoaște dreptul doar la restituirea prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, urmând ca acest preț să fie actualizat (situația prevăzută de art. 50 al. 2).
Așadar, condiția esențială pentru ca titularul titlului desființat să beneficieze de însăși valoarea de piață a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și ., ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate.
Or, în prezenta cauză, față de considerentele sentinței civile nr. 4097/19.06.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorul 1 București (filele 22-31), definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 507/23.02.2006 a Curții de Apel București, prin care s-a stabilit că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr._ nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 85/1992, întrucât imobilul care a făcut obiectul contractului nu fusese preluat de stat cu titlu, iar subdobânditorii (inclusiv reclamanta) au fost de rea-credință, întrucât singura diligență depusă pentru verificarea condițiilor de contractare a fost aceea a solicitării titlului vânzătorului, a eliberării unui certificat de sarcini și a unui certificat fiscal, insuficientă însă în contextul discuțiilor publice referitoare la restituirea imobilelor naționalizate către foștii proprietari, cumpărătorii având cu atât mai mult obligația de a verifica titlul și temeiul juridic de intrare a imobilului în patrimoniul statului, instanța apreciază că reclamanta nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 al. 2 din Legea nr. 10/2001.
Mai mult decât atât, potrivit art. 19 din Legea nr. 85/1992, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 61/1990 și ale acestei legi sunt lovite de nulitate absolută. Prefecții vor organiza depistarea acestor cazuri și sesizarea instanțelor judecătorești pentru constatarea nulității și restabilirea situației anterioare. Din sumele ce se restituie cumpărătorilor se va a reținut chiria aferentă perioadei de la contractare și până la restituire. Sumele restituite nu sunt purtătoare de dobânzi și nici nu se actualizează. Așadar, față de aceste dispoziții legale, reclamanta nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului.
În consecință, față de principiul disponibilității, instanța fiind ținută de limitele obiectului cererii, respectiv acordarea prețului de piață al imobilului, raportat la valoarea stabilită de expert, instanța a apreciat că reclamanta nu poate beneficia de dreptul de a obține restituirea prețului de piață al imobilului, motiv pentru care instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
În baza art. 19 al. 1 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, instanța a dispus ca, cheltuielile procesuale avansate de către stat, să rămână în sarcina acestuia.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta H. L., în baza art. 282 si urm. Cod proc. civila, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate nelegala si netemeinica, pentru următoarele, în motivarea cererii arătând următoarele:
Instanța de fond s-a cantonat într-un formalism excesiv manifestat pe stricta aplicare, ad literam, a legii interne, discriminatorii față de chiriașii-cumpărători în raport de actul normativ ce a constituit baza legală a încheierii actului de vânzare-cumpărare, reținând îndreptățirea celor ce au încheiat asemenea act juridic în temeiul Legii nr. 112/1995 la mai multe drepturi față de ceilalți, aflați într-o situație identică cu încălcarea dispozițiilor art. 1 pct. 1 ultima teză și pct. 2 din Protocolul nr. 12 Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a liberalităților fundamentale.
Deși titlul apelantei a fost desființat, cu încălcarea dreptului acesteia de proprietate, restituindu-se apartamentul foștilor proprietari, in prezent fiind și evacuata prin executor judecătoresc, instanța de fond recunoaște dreptul chiriașului-cumpărător de la stat la despăgubiri, însă îl face neexecutabil prin respingerea acțiunii formulate in contra Statului R. prin M. Economiei și Finanțelor, contrar jurisprudenței CEDO/Cauza R. contra României), motivând ca dispozițiile Legii 10/2001 nu este aplicabilă contractelor de vânzare cumpărare încheiate in baza Legii 85/1992.
Instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului raportat la art. 41 din același act normativ și a jurisprudenței convenționale relevante. Stabilindu-se însă, irevocabil, că bunul litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat fiind restituit foștilor proprietari, iar actul de vânzare-cumpărare al recurentei-reclamante fiind desființat., aceasta era îndreptățită la despăgubiri, statul fiind obligat sa răspundă pentru evicțiune, neputandu-se face abstracție de normele legii speciale - Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 - care reglementează categoria de imobile în care este inclus și cel în cauză.
Aceasta pentru că, înțelegând să reglementeze inclusiv ipoteza dedusă judecății - desființarea actului cumpărătorului unui atare bun și limitele răspunderii Statului prin organele sale ori unității deținătoare - legiuitorul a urmărit să acopere legislativ și astfel de situații, ce necesitau o reglementare distinctă, scoțându-le astfel de sub jurisdicția dreptului comun, de ale cărei dispoziții nu se poate face desigur abstracție cât privește condițiile exercitării.
În acest context, reținând că legea specială face referire exclusivă la normele Legii 112/1995 si constatând că normele acestui act normativ (Legea nr. 10/2001) pot fi aplicate doar pentru bunurile vândute în temeiul acestei legi, instanța de fond a omis însă tocmai regimul juridic al bunului litigios, e adevărat vândut în temeiul unei alte legi (Legea 85/1992) ceea ce însă, nu poate atrage pentru considerentele expuse, inaplicabilitatea actului normativ ce constituie dreptul comun în materia dedusă judecății.
Nu se poate considera că, după . Legii nr. 1/2009, persoanele care au dobândit acest drept prin contracte perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 se bucură de o situație mai favorabilă sub toate aspectele reglementate de această lege în raport de cu care au achiziționat imobilele preluate abuziv, cu același statut locativ, de chiriași ai statului, în temeiul unor alte acte normative ce au permis, de asemenea, înstrăinarea apartamentelor/imobilelor pe care le ocupau.
Într-o atare situație, soluția se impune și pentru o reglementare unitară, nediscriminatorie a situației persoanelor aflate în ipostaze identice care au cumpărat bunuri preluate de stat, indiferent de modalitate și care trebuie să fie despăgubite pentru pierderea suferită.
Nu poate fi admis ca incoerența legislativă constatată și de instanța europeană în materia dedusă judecății, să se constituie într-un element de continuă insecuritate juridică cu consecința creării unor noi prejudicii disproporționate în sarcina persoanelor aflate în situația subsemnatei - reclamante asemenea speței de față. împrejurarea că norma internă nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării unor asemenea bunuri, nu înseamnă excluderea lor de la incidența acestuia, si prin consecința închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obține despăgubiri echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, decât cu riscul încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție coroborat cu art. 14 din același act normativ.
Instanța de fond a reținut, în esență, că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 50 indice 1 din aceeași lege astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, rezultă că obiectul de reglementare al acestor acte normative se raportează exclusiv la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și numai pentru ipotezele în care aceste contracte au fost desființate sau cumpărătorii au fost evinși, dispoziții ce reglementează în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor de a restitui prețul raportat la valoarea de circulație a imobilului ce a constituit obiectul acestor acte translative de proprietate.
În exercitarea rolului activ, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea de a schimba calificarea juridică dată de reclamant, în funcție de conținutul cererii, iar nu de denumirea dată de parte in acest sens art. 84 Cod proc.civ. Conform art. 84 Cod proc. civ., instanța nu este ținuta de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea de a schimba calificarea juridica a acesteia dar numai prin punerea în discuția pârtilor, pentru a da posibilitatea acestora de a-si formula apărările. Instanța are obligația de a cere părților să prezinte explicații și să pună în discuție orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată (art. 129 alin 4 C.pr.civ.), fără să facă o aplicare restrictivă a dispozițiilor art.129 alin 6 Cod procedură civilă, deoarece investirea este făcută cu situația de fapt în întregul său.
Prin decizia civilă nr.1192A/27.11.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulată de apelanta reclamantă H. L., reținând următoarele:
Asupra aplicării dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001, situației juridice a cumpărătorului unei locuințe de la stat in temeiul altei legi decât Legea nr.112/1995 s-a pronunțat Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia 4301/2010, ale cărei considerente vor fi citate in continuare. „În acest context, reținând că legea specială face referire exclusivă la normele Legii nr.112/1995, și constatând că normele acestui act normativ (Legea nr.10/2001) pot fi aplicate doar pentru bunurile vândute în temeiul acestei legi, instanța de apel a omis însă tocmai regimul juridic al bunului litigios, e adevărat vândut în temeiul unei alte legi (Legea nr.85/1992) ceea ce însă, nu poate atrage pentru considerentele expuse, inaplicabilitatea actului normativ ce constituie dreptul comun în materia dedusă judecății.
În atare situație se vădesc a fi legale dispozițiile primei instanțe care, alăturat considerentelor întemeiate pe dispozițiile legale incidente, a reținut suplimentar că soluția se impune și pentru reglementare unitară, nediscriminatorie a situației persoanelor aflate în ipostaze identice - au cumpărat bunuri preluate de stat, indiferent de modalitate - și care trebuie să fie despăgubite pentru pierderea suferită.
Nu a putut fi admis că incoerența legislativă constatată și de instanța europeană în materia dedusă judecății, să se constituie într-un element de continuă insecuritate juridică cu consecința creării unor noi prejudicii disproporționate în sarcina persoanelor aflate în situația reclamanților asemenea speței de față.
Împrejurarea că norma internă nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării unor atari bunuri, nu înseamnă exceptarea/excluderea lor de la incidența acestuia, și prin consecință închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obține despăgubiri echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, decât cu riscul încălcării dispozițiilor art.6 alin.(1) din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție coroborat cu art. 14 din același act normativ”.
Reținând aplicabilitatea acestor argumente cauzei de fata, având în vedere ca reclamanta a pierdut posesia imobilului cumpărat in temeiul legii 85/1992, Tribunalul a verificat temeinicia în fapt a cererii de plata a despăgubirilor constând in valoarea de piață a apartamentului.
În temeiul art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 având în vedere ca acțiunea in anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost admisă, reținându-se că apelanta cu intenție frauduloasă a încheiat contractul asupra unui bun căruia nu i se aplicau dispozițiile Legii nr.85/1992, nefiind construit din fondurile statutului, reclamanta are dreptul la plata prețului actualizat de către M. Finanțelor, iar nu la plata prețului de piață, in condițiile alin.21 din Legea nr.10/2001. Această din urmă dispoziție legala prevede acest drept pentru cumpărătorii care au încheiat contractele cu respectarea dispozițiilor legale.
Despăgubirea in cuantumul prețului actualizat exclude posibilitatea obținerii despăgubirii la valoarea prețului de circulație a apartamentului. Situația juridica pentru dreptul la despăgubirea constând in prețul actualizat e contrara situației juridice care poate constitui temei pentru plata valorii de circulație a apartamentului.
Asupra aplicării dispozițiilor art.50 alin.21 din Legea nr.10/2001 unei situații de fapt similare s-a pronunțat Înalta Curte de Casație si justiție prin decizia nr.6233/2011.
Prețul de piața nu poate fi acordat drept despăgubire chiriașilor compărători al căror titlu a fost desființat pentru nerespectarea dispozițiilor legii sau pentru reaua credința a cumpărătorilor.
Împotriva acestei decizii, la data de 17.07.2014 a declarat recurs reclamata H. L. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 19.11.2014.
În motivarea recursului său, recurenta – reclamantă a atât instanța de fond cât și cea din apel, s-au cantonat într-un formalism excesiv manifestat pe stricta aplicare, ad literam, a legii interne, discriminatorii față de chiriașii-cumpărători în raport de actul normativ ce a constituit baza legală a încheierii actului de vânzare-cumpărare, reținând îndreptățirea celor ce au încheiat asemenea act juridic în temeiul Legii nr.112/1995 la mai multe drepturi față de ceilalți, aflați într-o situație identică cu încălcarea dispozițiilor art. 1 pct.1 ultima teză și pct.2 din Protocolul nr.12 Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a liberalităților fundamentale.
Deși recunoaște dreptul chiriașului-cumpărător de la stat la despăgubiri, îl face neexecutabil prin eliminarea Statului R. prin M. Economiei și Finanțelor, contrar jurisprudenței CEDO (Cauza R. contra României).
Dând eficiență exclusivă dispozițiilor Legii nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu încălcarea dispozițiilor art.1 din primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului raportat la art.41 din același act normativ și a jurisprudenței convenționale relevante. Stabilindu-se însă, irevocabil, că bunul litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat și că actul de vânzare-cumpărare ce l-a privit a fost încheiat cu nerespectarea unei dispoziții legale (art. 19 din Legea nr. 85/1992) cu reținerea incidenței normei alin.(1) a art.45 din Legea nr.10/2001, nu se poate face abstracție de normele legii speciale - Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009 - care reglementează categoria de imobile în care este inclus și cel în cauză.
Aceasta pentru că, înțelegând să reglementeze inclusiv ipoteza de dusă judecății - desființarea actului cumpărătorului unui atare bun și limitele răspunderii Statului prin organele sale ori unității deținătoare - legiuitorul a urmărit să acopere legislativ și astfel de situații, ce necesitau o reglementare distinctă, scoțându-le astfel de sub jurisdicția dreptului comun, de ale cărei dispoziții nu se poate face desigur abstracție cât privește condițiile exercitării.
In acest context, reținând că legea specială face referire exclusivă la normele Legii 112/1995 si constatând că normele acestui act normativ (Legea nr. 10/2001) pot fi aplicate doar pentru bunurile vândute în temeiul acestei legi, instanța de fond a omis însă tocmai regimul juridic al bunului litigios, e adevărat vândut în temeiul unei alte legi (Legea 85/1992) ceea ce însă, nu poate atrage pentru considerentele expuse, inaplicabilitatea actului normativ ce constituie dreptul comun în materia dedusă judecății.
Nu se poate considera că, după . Legii nr.1/2009, persoanele care au dobândit acest drept prin contracte perfectate în temeiul Legii nr.112/1995 se bucură de o situație mai favorabilă sub toate aspectele reglementate de această lege în raport de cu care au achiziționat imobilele preluate abuziv, cu același statut locativ, de chiriași ai statului, în temeiul unor alte acte normative ce au permis, de asemenea, înstrăinarea apartamentelor/imobilelor pe care le ocupau.
Prin Decizia nr. 4301/2010 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție, se arata că ". situație, soluția se impune și pentru o reglementare unitară, ne discriminatorie a situației persoanelor aflate în ipostaze identice care au cumpărat bunuri preluate de stat, indiferent de modalitate și care trebuie să fie despăgubite pentru pierderea suferită.
Nu poate fi admis ca incoerența legislativă constatată și de instanța europeană în materia de dusă judecății, să se constituie într-un element de continuă insecuritate juridică cu consecința creării unor noi prejudicii disproporționate în sarcina persoanelor aflate în situația reclamante asemenea speței de față. Împrejurarea că norma internă nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării unor asemenea bunuri, nu înseamnă excluderea lor de la incidența acestuia, și prin consecința închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obține despăgubiri echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, decât cu riscul încă1cării dispozițiilor art.6 alin.(1) din Convenția europeană a drepturilor omului și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la convenție coroborat cu art.14 din același act normativ."
Instanța de fond și cea din apel au reținut, în esență, că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art.50 alin.(2) și (3) din Legea nr.10/2001 și art.501 din aceeași lege astfel cum a fost introdus prin Legea nr.1/2009, rezultă că obiectul de reglementare al acestor acte normative se raportează exclusiv la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 și numai pentru ipotezele în care aceste contracte au fost desființate sau cumpărătorii au fost evinși, dispoziții ce reglementează în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor de a restitui prețul actualizat sau prețul raportat la valoarea de circulație a imobilului ce a constituit obiectul acestor acte translative de proprietate.
Consideră că s-a făcut o greșită aplicare a legii, fiindu-i aplicabile dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001, au fost respectate prevederile Legii nr.85/1992 pentru vânzarea imobilului în litigiu și nu au fost eludate prevederile art.19 la data cumpărării imobilului situat in București, . nr.7, . 1.
Așa cum a arătat in cererea de chemare in judecata, a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr._ cu . fostul proprietar nu formulase cerere de restituire sau vreo acțiune prin care să solicite restituirea in natura a bunului imobil, abia in anul 2002 au început litigiile prin care se solicita constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr._ încheiat cu . a format obiectul dosarului nr._/2002 al Judecătoriei sect. 1 București si ulterior s-a formulat cerere in evacuare, iar prin sentința civila nr._/16.11.2012, pronunțata in dosar nr._/299/2011, rămasă definitivă și irevocabila, a fost evacuată din imobil, fiind in imposibilitate de a-și putea procura o alta locuința.
La momentul înstrăinării imobilului de către S. R. prin instituțiile sale, le reveneau competenta de a verifica dacă imobilul era revendicat. dacă era liber, dacă persoanele ce au solicitat încheierea contractului de vânzare cumpărare erau titularele vreunui contract de închiriere, respectiv dacă erau îndeplinite condițiile stabilite de Legea nr. 85/1992 pentru vânzarea imobilului către chiriași, în speță fiind evidentă culpa majoră a Statului R. care, prin instituțiile sale, abilitate a face verificările mai sus enumerate, a înstrăinat imobilul către apelanta-reclamantă din prezenta cauză.
Recurenta arată că a cumpărat imobilul în baza Legii nr.85/1992, cu îndeplinirea condițiilor prescrise de acest act normativ, iar faptul că ulterior s-a reținut reaua credință prin hotărârile despre care am făcut vorbire mai sus, nu atrage inaplicabilitatea dispozițiilor art. 501 alin.l din Legea nr. 10/2001, textul de lege invocat statuând asupra dreptului la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Consideră ca, pretențiile sale de dezdăunare pentru pierderea imobilului, atât prețul achitat cât și sporul de valoare adus imobilului (raportat la procesul verbal de predare-primire din data de 28.08.1993), sunt întemeiate, obligația in garanție pentru evicțiune cu aplicarea in speța a normelor cuprinse in Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr.1/2009 privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața a imobilului, fiind o reparație echitabilă în raport cu dispozițiile art.41 din CEDO.
De altfel, apreciază ca cererea formulată de recurentă este justificată și potrivit dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.1 al CEDO, iar dispozițiile legale interne mai sus enunțate vin în confirmarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind necesar ca despăgubirea să fie reală, corespunzătoare prejudiciului suferit, urmare a anulării unui act ce conferă proprietatea asupra unui bun, în înțelesul Convenției, cu atât mai mult cu cât în speță, culpa Statului R. trebuie privita în condițiile în care acesta a creat aparenta unei înstrăinări valabile.
S. R. a promulgat o lege, potrivit căreia puteau fi înstrăinate chiriașilor imobile aflate în proprietatea statului ce fuseseră preluate de la persoane fizice și având destinația de locuință, înstrăinând el însuși prin societățile care aveau ca obiect de activitate administrarea fondului locativ de stat imobilele respective, efectele unei astfel de vânzări îmbrăcând forma evicțiunii determinate de culpa vânzătorului însuși, caz în care valoarea despăgubirilor este cea a prețului de piață al imobilului.
Mai mult, generând în calitate de vânzător el însuși, motivul de nulitate a actului juridic civil, prin scoaterea la vânzare a imobilului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu se poate prevala de propria sa culpă fată de chiriașii care au avut în patrimoniu, după cumpărare un bun în înțelesul art.1 din Protocolul1 al Convenției Europene ale Drepturilor Omului. bun pe care l-au pierdut, de aici decurgând și obligația pârâtului Ministerul Finanțelor Publice de a despăgubi integral pentru a fi reparat în întregime prejudiciul suferit, caci dacă nu s-ar fi pierdut evicțiunea, ar fi deținut și în prezent imobilul.
Pentru toate motivele expuse mai sus, recurenta solicită admiterea recursului și rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii si obligarea pârâtului la plata despăgubirilor conform raportului de expertiza efectuat in cauza.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința apelată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Recurenta și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.
În ceea ce privește acest motiv de recurs formulat și întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Examinând cererea de recurs, Curtea constată că reclamanta a criticat decizia atacată sub aspectul aplicabilității în cauză a dispozițiilor art 50 din legea 10/2001, precum și din punct de vedere al îndreptățirii sale la obținerea prețului de piață.
În ceea ce privește prima critică, Curtea reține că se impune necesitatea stabilirii dacă sunt sau nu incidente în cauză dispozițiile art 50 din legea 10/2001, care constituie temeiul cererii de chemare în garanție, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare al imobilului, pierdut în urma admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute, a fost încheiat în temeiul dispozițiilor legii 85/1992.
Pentru clarificarea acestei chestiuni și pentru a da un răspuns motivului de critică formulat de recurentă, Curtea pornește în analiza sa de la prevederile art 50 din legea 10/2001, care stabilesc modalitatea de despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în baza dispozițiilor legii 112/1995, ale cărora acte de dobândire au fost desființate sau au devenit ineficace printr-o altă modalitate legală, singurul criteriu de distincție pe care legiuitorul îl introduce fiind acela al respectării normelor legale la perfectarea contractului. Trebuie subliniat faptul că acest criteriu de distincție își produce efectele doar sub aspectul întinderii despăgubirii cuvenite, lăsând neatins dreptul la despăgubire. Având în vedere caracterul special al acestor dispoziții legale și constatând că legiuitorul recunoaște expres posibilitatea obținerii unei reparații, în condițiile prevederilor art 50 din legea 10/2001 (potrivit distincției anterior evidențiate) doar pentru cumpărătorii imobilelor în temeiul legii 112/1995 și care au pierdut proprietatea imobilului fie în urma admiterii unei acțiuni în constatarea nulității absolute fie în urma admiterii unei acțiuni în revendicare promovate de fostul proprietar, Curtea apreciază că nu există suportul legal pentru a da o interpretare extensivă a dispozițiilor juridice anterior menționate. Motivul esențial ce poate fi adus în sprijinul acestei susțineri rezidă în faptul că prevederile art 50 se înscriu în categoria mijloacelor legale create de legiuitor pentru rezolvarea exhaustivă a situației imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, iar referirea exclusivă la legea 112/1995 în conținutul art 50 din legea 10/2001 se explică prin faptul că în temeiul acestui act normativ detentorii precari au cumpărat aceste imobile, în condițiile în care, în multe situații, foștii proprietari sau moștenitorii lor făcea demersuri legale pentru recuperarea locuințelor de care au fost deposedați, prevalându-se chiar de dispozițiile reparatorii ale legii 112/1995. Atât acest act normativ cât și legea 10/2001, cu toate modificările aduse pe parcurs, sunt speciale de reparație, legea 10/2001 având un domeniu de aplicabilitate mai larg și conferind prioritate principiului restituirii în natură a imobilelor trecute în proprietatea statului. În considerarea acestui principiu, legea 10/2001 conține dispoziții( art 45) care au permis foștilor proprietari să obțină, în cadrul unui termen special de prescripție, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a imobilelor preluate abuziv, încheiate în temeiul legii 112/1995, astfel că s-a pus problema identificării unei modalități de acordare unei reparații foștilor chiriași, dobânditori ai acestor imobile și deposedați în urma demersurilor legale ale foștilor titulari. În acest context s-a reglementat prin dispozițiile art 50 din legea 10/2001, dreptul foștilor chiriași de a obține fie prețul de piață fie prețul actualizat, în funcție de cum au fost respectat sau nu condițiile legii 112/1995 la perfectarea contractului.
Or, în speța de față contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în temeiul legii 85/1992, iar prin hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a acestuia, s-a reținut pe lângă reaua-credință a cumpărătorilor și neîndeplinirea condițiilor legii 86/1992, în sensul că imobilul nu e construit din fondurile statului, ci de către un fost proprietar, deposedat în temeiul decretului 363/1948.
Concluzionând, Curtea reține că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art 50 din legea 10/2001, sub aspectul sferei de aplicabilitate este fidelă voinței legiuitorului, care a instituit această modalitate de reparație,( ce poate îmbrăca două forme: prețul de piață, respectiv prețul actualizat) doar în beneficiul celor care au cumpărat imobilele preluate abuziv în temeiul legii 112/1995, fără ca prin această să se creeze o situație discriminatorie, în condițiile în care, din coroborarea dispozițiilor art 1 și 7 din legea 85/1992, rezultă, în mod indubitabil, că în domeniul de aplicabilitate al acestei legi nu intră imobilele preluate abuziv.
Chiar și în ipoteza în care s-a trece peste aceste considerente și s-ar considera că dispozițiile legii 10/2001 ar fi aplicabile, cererea reclamantei având ca obiect acordarea prețului de piață nu poate fi considerată ca întemeiată, având în vedere că în mod irevocabil, contractul de vânzare cumpărare a fost constatat nul absolut, justificat de neîndeplinirea cerințelor legii 85/1992, reținându-se totodată și reaua-credință a cumpărătoarei. Din această perspectivă, Curtea subliniază că reclamanta nu este în situația de a se prevala de dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și de protecția conferită de norma convențională, având în vedere actul de dobândire a imobilului, ce reprezintă titlul său de proprietate a fost constatat nul absolut pentru nerespectarea cerințelor legale.
În egală măsură, Curtea reține ca nepertinente cauzei susținerile reclamantei referitoare la responsabilitatea statului de a fi promulgat o lege care permite chiriașilor să cumpere imobilele pe care le dețineau cu titlu precare, atâta timp cât recurenta a cumpărat imobilul în temeiul altui act normativ, iar în virtutea efectului retroactiv al nulității, actul de achiziționare a imobilului de către reclamantă se consideră că nu a existat niciodată.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă H. L. împotriva deciziei civile nr.1192A/27.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârât M. FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GRERIER
N. C. I.
Red. I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.2/27.01.2015
T.B.Secția a V-a Civilă - C.L.B.
- L.P.
Jud.sector 1 București –M.P.
| ← Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr.... | Legea 10/2001. Decizia nr. 145/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
