Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 170/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 170/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2014 în dosarul nr. 170/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.170 A
Ședința publică din 23.04.2014
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - A. DorisTomescu
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea, după casare, a apelului formulat de apelantul reclamant M. București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.2224 din 10.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilierul juridic I. M. în calitate de reprezentant al apelantului reclamant M. București, prin Primarul General și lipsește intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care reprezentantul apelantului arată că nu are alte cereri de formulat și nu solicită administrarea de noi probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul apelantului reclamant M. București, prin Primarul General solicită admiterea apelului, astfel cum a fost motivat în scris, schimbarea în tot a sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Solicită obligarea instituției pârâte la plata sumei ce reprezintă valoarea imobilului, avându-se în vedere temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță și hotărârile judecătorești pronunțate anterior, prin care M. București, prin Primarul General a fost obligat la plata prețului, deși costul a fost primit de Ministerul Finanțelor Publice.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr._/302/2011 la data de 09.09.2011 reclamantul M. București prin Primarul General a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 668.355,65 lei, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr.504/14.01.1997 încheiat de reclamant, prin AFI, cu G. M. și G. M. cu privire la apartamentul nr.24, situat în București Calea Dorobanților nr.135-145, ., prin Decizia civilă nr.1020R/17.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În motivarea cererii, reclamantul arată că prin Decizia civilă nr.1020R/17.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus obligarea instituției reclamante la plata sumei de 652.574 lei, valoarea de circulație a apartamentului în litigiu.
Mai arată reclamantul că, potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995, a HG nr.20/1996 și a Normelor de punere în aplicare a legii, sumele obținute din vânzarea apartamentului nu au fost însușite de instituția reclamantă, ci s-au constituit venit extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor.
Subliniază reclamantul că, deși a figurat parte în contract, prețul efectiv al vânzării nu a fost încasat de Primărie, ci de către o altă instituție prevăzută de lege. De fapt, reclamantul a fost mandatat în numele statului să încheie contractul de vânzare – cumpărare, dar sumele au fost virate la bugetul de stat prin intermediul ministerului.
Se mai adaugă că prin ordinele de plată anexate acțiunii se face dovada că suma menționată a fost plătită de către Primărie, iar potrivit art.14 pct.6 din Ordonanța nr.119/ 31.08.1999, privind auditul intern și controlul financiar preventiv, aceste sume trebuiau recuperate de la instituția publică în contul căreia s-au vărsat, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art.998 – 999 C.civ.; Legea nr.112/1995; HG nr.11/1996, Normele de aplicare a legii nr.112 și OUG nr.184/2002.
În susținerea cererii s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul dispozițiilor art.17 din Legea nr.146/1997.
La data de 20 februarie 2012, prin Serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de pârât prin care s-a invocat excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București.
În motivarea excepției, pârâtul arată că față de prevederile art.2 alin.1 lit. b C.pr.civ. competența de soluționare a litigiului de față aparține Tribunalului București și nu Judecătoriei Sectorului 5 București.
Prin sentința civilă nr.1580 din data de 21 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2011 a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București.
Dosarul a fost înaintat Tribunalului București unde a fost înregistrat la data de 25 mai 2012 pe rolul Secției a III-a Civilă sub numărul_ .
În cauză s-a admis și administrat, pentru reclamant, proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.2224/10.12.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a luat act de faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
A reținut tribunalul că prin sentința civilă nr.34/13.01.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2008 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G. M. și G. M. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 684.051 lei, reprezentând 31.477 lei, prețul actualizat achitat de reclamanți prin contractul de vânzare – cumpărare nr.504/1997 și 652.574 lei – valoarea de circulație a imobilului, plus 600 lei cheltuieli de judecată.
Soluția tribunalului a fost modificată, în recurs, prin decizia civilă nr.1020/ 17.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/3/2008, hotărâre prin care a fost admis recursul declarat de pârâtul M. București prin Primarul General, iar pe fond a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâtul fiind obligat numai la plata sumei de 652.574 lei, valoarea de circulație a imobilului.
Pentru a pronunța această soluție ICCJ a reținut cu putere de lucru judecat faptul că dreptul de proprietate al reclamanților G. asupra imobilului a fost pierdut în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, contractul de vânzare – cumpărare nr.504/1997, prin care reclamanții, în calitate de chiriași, au devenit proprietari în temeiul legii nr.112/1995, nefiind anulat de instanță, iar acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.1337 și art.1341 alin.1 C.civ.
Prin urmare, a mai arătat instanța de recurs, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.50 alin.2, alin.21 și alin.3 din Legea nr.10/2001, ci dreptul comun în materie, situație în care calitate procesuală pasivă în cauză are partea care a perfectat contractul care nu a fost desființat, respectiv vânzătorul.
Reținând aplicabilitatea dispozițiilor dreptului comun în materie de evicțiune Înalta Curte a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului de piață al imobilului, adică a valorii sale de circulație, însă nu în temeiul Legii nr.10/2001, motiv pentru care solicitarea de obligare a pârâtei și la plata prețului actualizat al imobilului este neîntemeiată.
Sentința civilă nr.34/13.01.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr.1020/ 17.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost pusă în executare de numiții G. M. și G. M., fiind format dosarul de executare nr.437/2010 al B. „Raportorul G.”
În urma executării silite, reclamantul M. București prin Primarul General, a achitat creditorilor G. suma totală de 668.355 lei, compusă din: 652.574 lei – valoare de circulație a imobilului, 600 lei – cheltuieli de judecată și 15.181,65 lei – cheltuieli de executare, la data de 29 august 2011, conform extrasului de cont prezentat, iar prin acțiunea de față solicită restituirea sumei plătite de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Examinând temeinicia cererii, prin raportare la temeiul de drept indicat de reclamant, instanța a reținut că, în conformitate cu art.998-999 C.civ, „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa, astfel că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane fizice sau juridice pentru fapta proprie este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită, existența unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
În cauza de față nu sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum se desprind din interpretarea prevederilor legale menționate mai sus, atât timp cât reclamantul nu a dovedit săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârât.
Fapta ilicită este definită ca a fi orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, or în cauza de față nu a fost invocată și nici dovedită săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârât. Simplul fapt că sumele de bani încasate de reclamant au fost virate într-un fond extrabugetar aflat la dispoziția pârâtului nu este suficient pentru a dovedi existența unei fapte ilicite cazatoare de prejudicii săvârșite de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
În opinia instanței, soluția este aceeași și prin raportare la temeiul juridic al acțiunii indicat în pagina doi a cererii de chemare în judecată. În acest sens se reține că potrivit art.13 din Legea nr.112/1995 pentru plata despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari cărora nu li se restituie în natură imobilele „la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din: sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor; sumele obținute din lansarea unor împrumuturi de stat cu această destinație, în condițiile prevăzute de Legea nr.91/1993 privind datoria publică”, iar potrivit art.51 alin.2 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificat prin OUG nr.184/2002 „Restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin. 6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare”.
În atare condiții, s-a reținut că sumele de bani încasate de M. București din vânzarea imobilelor în baza Legii nr.112/1995 au fost vărsate într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor pentru achitarea despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari, iar art. 51 alin.2 din Legea nr.10/2001 modificat vizează situația contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, dispoziție inaplicabilă în speța de față.
După cum a reținut cu putere de lucru judecat ICCJ în decizia civilă nr.1020/ 17.02.2010, reclamantul a fost obligat la restituirea prețului actualizat în temeiul art.1344 C.civ., în calitate de vânzător, și nu în temeiul art.50 din Legea nr.10/2001, caz în care ar obligația de despăgubire ar fi revenit Ministerului Finanțelor Publice.
Pe cale de consecință, constatând că temeiurile de drept indicate de reclamant nu pot fi reținute drept temei pentru obligația de restituire a sumei executate silit de numiții G. M. și G. M., având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse anterior instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.
În temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ. și a principiului disponibilității instanța a luat act de faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată în cauza de față.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel M. București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
Analizând în mod greșit probatoriul administrat în cauză și făcând o aplicare greșită în cauză a dispozițiilor art.1334 C.Civ. prin raportare la dispozițiile speciale ale pct. 14 si 17 din Legea nr. 1/2009, a art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 republicată in M.O. partea I nr. 798 din 02.09.2005, a art.1, pct.5 teza I din OUG nr.184/2002 si a art.13 alin. 6 pct. a din Legea nr.112/1995, instanța de fond a respins cererea de chemare in judecată a instituției reclamante.
Având în vedere faptul că legiuitorul a stabilit în mod clar, în conținutul Legii nr.112/1995 (art.13 alin. 6) că prețul plătit de către chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, acesta fiind folosit în mod efectiv pentru plata despăgubirilor cuvenite proprietarilor și moștenitorilor acesta, apelantul – reclamant consideră întemeiată cererea de chemare in judecată a Ministerului Finanțelor Publice si solicitarea acestuia de a i se restitui suma 668.355 lei plătită către creditorii G. M. si G. M..
Aceleași prevederi se regăsesc și in Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 (art.39. precum si art.40-42), unde se arată in mod clar ca M. Finanțelor colectează sumele provenite din vânzarea apartamentelor, aceste sume depunându-se într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului de Finanțe.
De asemenea, OUG nr. 184/2002 prevede, la art.5, în mod expres că plata sumelor reprezentând prețul reactualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit in temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
Deși instituția reclamantă a figurat ca parte contractantă, prețul efectiv al vânzării nu a fost încasat de către aceasta, ci a fost încasat de fostele ICRAL-uri conform Legii nr.112/1995 și contractelor de prestări servicii încheiate între PMB si acestea, iar suma obținută a fost virată în contul Ministerului de Finanțe.
In susținerea cererii reclamantul a invocat si prevederile art.51 alin 2 si 3 din Legea nr. 10/2001 modificate prin prevederile Legii nr. 1/2009, precum și dispozițiile actuale și de imediată aplicare ale pct. 14 si pct. 17 din Legea nr. 1/2009, prevederi pe care instanța de judecată a ignorat a le avea in vedere la pronunțării hotărârii.
Astfel punctul 17 din legea mai sus menționată prevede că:
La articolul 50, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins:
"(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995,cu modificările ulterioare."
Chiar dacă în cauză ar fi vorba despre o răspundere pentru evicțiune, așa cum reține instanța de judecată, se ignoră faptul indiscutabil că prețul plătit de către apelant a fost încasat și folosit în mod efectiv de către Ministerul Finanțelor Publice și nu de către Primăria Municipiului București.
Atâta timp cât legiuitorul a stabilit în mod expres în conținutul Legii nr.112/1995 (prin art.13 alin.6) că prețul plătit de către chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, este foarte clar că prețul pe care l-au plătit pârâții a fost virat în contul acestui minister (în fondul extrabugetar) care l-a și folosit efectiv pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995.
Astfel, dispozițiile art. 13 alin. 6 pct. a din Legea nr.112/1995 prevăd in acest sens că, "La dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii in aplicare a prevederilor prezentei legii care se va alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor (...) după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentului", reținut de către societatea mandatară vânzătoare la momentul înstrăinării imobilului.
Tot în acest sens sunt și prevederile art.39 pct.1 lit.a din H.G. nr. 20/1996 republicată: "In baza prevederilor art. 13 din Lege, se constituie la dispoziția Ministerului Finanțelor, Fondul Extrabugetar conform Legii nr.112/1995 din următoarele surse: a) sumele obținute din vânzarea apartamentelor (...) după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor inclusiv penalitățiile virate pentru neplata la termen a sumelor obținute din vânzarea apartamentelor".
Apelantul – reclamant consideră că aceste sume nu pot fi restituite decât de către cei care le-au încasat, respectiv Ministerul Finanțelor Publice (persoană juridică în patrimoniul căreia s-a produs efectiv aceasta îmbogățire), acțiunea în restituirea prețului nefiind altceva decât o aplicare a principiului evitării îmbogățirii fără justă cauză aplicabil în dreptul civil român.
Oricum, atâta timp cât aceste sume obținute din vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr.112/1995 nu au fost însușite de instituția apelantă, aceasta nu poate fi obligată la restituirea lor.
Prin ordinul de plata anexat prezentei acțiuni, apelantul – reclamant a făcut dovada că a plătit creditorilor suma de 668.355 lei, iar potrivit art. 14 pct.6 din Ordonanța nr.119/31.08.1999, privind auditul intern si controlul financiar preventiv, aceste sume trebuie recuperate de Ia instituția publică in contul căreia s-au vărsat, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia civilă nr.34 A/11.02.2013, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, deși motivele de apel au fost amplu și corect argumentate, apelanta nu a invocat și faptul că s-a ajuns la această situație, nu din neaplicarea textelor de lege arătate în apel, ci așa cum rezultă din situația de fapt reținută la fond, ca urmare a deciziei civile nr. 1020 din 17 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (care a fost pusă în executare, a se vedea fila 11 dosar fond).
Or, suma nu a fost plătită ca urmare a unor raționamente juridice proprii fondului, în baza unor texte legale, ci tot conform legii (hotărârea judecătorească este legea aplicată la speță) pe baza unei decizii ale instanței supreme.
A se însuși argumentele din apel și a acorda suma solicitată, practic ar însemna modificarea unei hotărâri judecătorești irevocabile (hotărâre dată de Înalta Curte de Casație și Justiție) ceea ce nu este posibil.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul M. București prin Primar General, solicitându-se modificarea ei în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii instanței de fond în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata sumei de 668.355,65 lei.
Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
Se susține astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deși motivele de apel invocate vizau greșita aplicare a dispozițiilor art. 1344 cod civil raportat la pct. 14 și 17 din Legea nr. 1/2009 și art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 13 alin. 6 lit. „a” din Legea nr. 112/1995 .
În aceeași idee se mai învederează și faptul că din cuprinsul hotărârii nu rezultă examinarea motivelor de apel prin raportare la dispozițiile pct. 14 și 17 din Legea nr. 1/2009, art. 5 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 1 pct. 5 teza I din OUG nr. 184/2002 precum și ale art. 13 alin. 6 pct. a din Legea nr. 112/1995, art. 1334 și 998 – 999 Cod civil.
Prin decizia civilă nr.4640/21.10.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul M. București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 34 A din 11 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
S-a reâținut că este real că instanța de apel, deși a sintetizat motivele de apel ce vizau greșita aplicare a dispozițiilor art. 1344 Cod civil, raportat la pct. 14 și 17 din Legea nr. 1/2009 și art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 art. 13 alin. 6 lit. „a” din Legea nr. 112/1995, totuși din considerentele hotărârii nu rezultă examinarea cauzei prin prisma dispozițiilor legale sus evocate.
De altfel, este de observat că, într-adevăr, considerentele hotărârii nu cuprind argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției.
Or, considerentele unei hotărâri trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.
Motivarea unei hotărâri are astfel un caracter esențial, întrucât în baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate. De altfel, motivarea unei hotărâri înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt și de drept, respectiv încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi.
Astfel, raportând cele expuse la hotărârea instanței de apel este de reținut că, într-adevăr din considerentele acesteia nu rezultă motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției de respingere a apelului reclamantului.
Întrucât legalitatea hotărârii atacate se analizează în funcție de motivele de fapt și de drept, ce trebuie să fie concordante cu actele de la dosar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanța de recurs nu poate verifica legalitatea soluției, motiv pentru care exercitarea controlului judiciar este imposibil de realizat în ce privește analiza și justețea soluției adoptate în întregul său.
Or, din perspectiva celor expuse în temeiul art. 312 pct. 5 Cod procedură civilă, raportat la art.304pct.7 Cod procedură civilă, a fost admis recursul, a fost casată hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, sub nr._, la data de 10.01.2014.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Sub un prim aspect, trebuie observat că cererea prin care apelul a fost motivat de către apelantul reclamant, la data de 21.12.2012, nu cuprinde nicio critică sub aspectul neîndeplinirii condițiilor cerute conform art. 998-999 C.civil pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului, temei juridic pe care și-a fundamentat în principal pretențiile, ci se referă în esență la împrejurarea că prețul a fost încasat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, singurul care are deci obligația restituirii sumei reprezentând valoarea de circulație a imobilului ce a făcut obiectul executării silite și a fost plătită de apelant.
Ca atare, Curtea constată că, raportat la art. 287 alin. 1 pct. 3 și alin. 2 teza a II a C.pr.civ., susținerile apelantului din cuprinsul concluziilor scrise, depuse la dosar la data de 11.02.2013, referitoare la caracterul ilicit al faptei pârâtului Ministerul Finanțelor Publice (de a încasa prețul plătit de chiriașii cumpărători și folosirea acestuia pentru alte plăți, faptă cauzatoare a prejudiciului reclamantului prin angajarea nedreaptă a angajării răspunderii pentru evicțiune) sunt tardive, fiind formulate ulterior momentului primei zi de înfățișare, până la care motivele de apel puteau fi înfățișate instanței separat de cererea de declarare a apelului.
În ce privește critica prin care se invocă de către apelant încălcarea de către prima instanță, prin hotărârea pronunțată, a prevederilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor Metodologice de aplicarea a acesteia, potrivit cu care prețul încasat din contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul acestei legi se constituia într-un fond bugetar la dispoziția Ministerului de Finanțe, dar și a dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2007, Curtea constată că susținerile apelantului sunt neîntemeiate.
Astfel, este esențial pentru determinarea debitorului obligației de plată a sumei de_,65 de lei, pe care apelantul reclamant a plătit-o creditorilor G. M. și G. Miia, urmare a declanșării de către aceștia a executării silite, stabilirea naturii acestei datorii. Cu privire la acest aspect, s-a constatat corect de către prima instanță că puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1020/17.02.2010 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală nu poate fi ignorată.
Trebuie reținut că potrivit acestei decizii, obligarea Municipiului București la plata sumei de 652.574 lei către reclamanții G. s-a dispus constatându-se îndeplinite condițiile evicțiunii, în temeiul art. 1334 C.civil, iar suma a reprezentat valoarea de circulație a imobilului și nu a inclus prețul actualizat. Înalta Curtea a reținut în cuprinsul hotărârii că „reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului de piață a imobilului, adică a valorii sale de circulație, însă nu în temeiul Legii nr. 10/2001, ci în temeiul răspunderii pentru evicțiune, motiv pentru care pârâta nu poate fi obligată și la plata prețului reactualizat, care este o componentă a prețului de piață, alături de excedentul de valoare în timpul evicțiunii. ”
Din cuprinsul deciziei la care s-a făcut referire (fila 10-15 dosar judecătorie), rezultă că temeiurile de drept invocate de apelantul reclamant în prezenta cauză ca fundamentând pretențiile sale, au făcut obiectul judecății în acel proces, finalizat irevocabil prin decizia1020/17.02.2010.
Astfel, în recursul soluționat de Înalta Curte prin această hotărâre s-a invocat de către M. București lipsa calității procesuale pasive, instanța reținând, așa cum s-a arătat, că nu sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. 2, 21 și 3 din Legea nr. 10/2011, ci dreptul comun în materie de răspundere pentru evicțiune, astfel că are calitate procesuală pasivă partea care a perfectat contractul care nu a fost desființat, respectiv vânzătorul.
Sub aspectul posibilității de a repune în discuție aceste aspecte, reține Curtea că hotărârea judecătorească, produce, ca orice act jurisdicțional, efecte obligatorii pentru părțile care au participat la judecata finalizată prin pronunțarea hotărârii, efecte întemeiate pe principiul relativității, dar și efecte de opozabilitate față de terți.
Altfel spus și având în vedere dispozițiile art. 1200 pct. 4 C.civil, pentru părțile din proces statuările din hotărârile irevocabile au valoarea de prezumții legale cu caracter absolut. Pentru terți, persoane care nu au participat în proces, aceste statuări își produc de asemenea efecte, aceștia neputând ignora hotărârea, aceasta producându-se însă doar sub forma unei prezumții cu caracter relativ, câtă vreme terții nu au participat la dezbaterea finalizată cu pronunțarea hotărârii și deci nu și-au putut face propriile apărări. Ca atare, într-un proces ulterior, terțul are posibilitatea să răstoarne prezumția invocată de parte, prin administrarea de probe care să conducă la o situație diferită de cea reținută prin hotărâre, câtă vreme aceasta are doar caracterul unei prezumții relative.
Raportat la datele cauzei, trebuie observat că hotărârea irevocabilă prin care a fost analizată obligația de a răspunde pentru evicțiune în situația pierderii bunului imobil de către cumpărătorii G. M. și G. Miia, atât sub aspectul debitorului acestei obligații, cât și al întinderii daunelor datorate, a fost pronunțată în contradictoriu cu M. București în calitate de pârât. Așadar, față de acesta caracterul obligatoriu al dezlegărilor din hotărârea irevocabilă nu poate fi înlăturat.
Împrejurarea că în procesul anterior Ministerul Finanțelor Publice nu a avut calitatea de parte nu poate naște pentru reclamant dreptul de a repune în discuție statuările anterioare ale instanțelor, dată fiind calitatea sa de parte în acest proces și care determină caracterul absolut, obligatoriu, al prezumției amintite în ceea ce îl privește pe acesta.
Constatând, așadar, legală soluția pronunțată de prima instanță, Curtea apreciază că nu mai pot face obiectul analizei, nici în primă instanță și cu atât mai mult în apel, susținerile privind titularul obligației de plată a sumei reprezentând valoarea de circulație a imobilului.
În consecință, în raport de cele arătate, Curtea constată că apelul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 296 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul formulat de apel formulat de apelantul – reclamant M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, .. 291 – 293, sector 6, împotriva sentinței civile nr. 2224 din 10 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ 2010, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și cu sediul ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, cu sediul în București, . Gerota nr. 13, sector 2.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R./Tehnodact.R.L./M.G.R.
5 ex./28.05.2014
T.B.-S.3.-I.C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 682/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Validare poprire. Decizia nr. 769/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
