Legea 10/2001. Decizia nr. 682/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 682/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2014 în dosarul nr. 682/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.682
Ședința publică din 23.04.2014
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - A. D. T.
Judecător - I. A. H. P.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.876 din 02.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți D. E., D. Iavorciuc B. N. și D. D. A..
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilierul juridic I. M. în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar și avocatul P. A. în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți D. E., D. Iavorciuc B. N. și D. D. A., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimații au depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare.
Reprezentantul recurentului arată că partea adversă i-a comunicat întâmpinarea.
Părțile arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea de noi probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului pârât M. București, prin Primarul General solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul de a se dispune acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.165/2013. Arată că nu insistă în susținerea motivului ce vizează excepția prematurității acțiunii, față de decizia nr.88/2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial la data de 16.04.2014.
Avocatul intimaților reclamanți D. E., D. Iavorciuc B. N. și D. D. A. solicită respingerea recuruslui, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată. În opinia sa, decizia amintită a Curții Constituționale tranșează problema cu privire la neretroactivitatea legii.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.876/02.05.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D. E., D. I. B. N. și D. D. A., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, a obligat pârâtul să emită dispoziție conținând propunerea de acordare de despăgubiri către reclamanți pentru imobilul situat în București, . (fost nr.89), sector 4, compus din teren în suprafață de 2.488 mp, despăgubiri ce se vor acorda în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 și a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin notificarea nr. 633/12.07.2001 comunicată Primăriei Municipiului București prin intermediul B. I. R., reclamanții D. E., D. I. B. N. și D. D. A. au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, . (fost nr.89), sector 4, în suprafață de 2.766 mp.
La Primăria Municipiului București s-a format dosarul administrativ nr.5885, pentru analizarea acestei cereri.
Până în prezent, Primăria Municipiului București nu a emis o dispoziție, prin care să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamanți privind restituirea în natură a terenului menționat mai sus.
În aceste condiții, tribunalul este competent să soluționeze pe fond notificarea formulată de reclamanți, atitudinea pârâtului echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare. În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, prin Decizia XX din 19.03.2007, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Verificând pretențiile formulate prin notificare, s-au reținut următoarele:
Prin actul dotal autentificat sub nr._/02.12.1921 de Tribunalul I., Secția notariat, numitul C. I. a constituit dotă fiicei sale, E. I., la încheierea căsătoriei cu V. D. un teren în suprafață de 3.370 mp situat în București, pe .> Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/18.08.1949 de Tribunalul I. - Secția I Civilă Comercială, E. I. a înstrăinat numitei Victorița N. terenul situat în București, Prelungirea Oltenița f.n, în suprafață de 504 mp.
Terenul situat în București, ., sector 4 a trecut în proprietatea statului în baza următoarelor acte normative/de autoritate: suprafața de 1.908 mp a fost preluată de stat prin Decizia nr.1267/04.05.1963 emisă de Sfatul Popular al Capitalei - Comitetul Executiv, în baza Decretului de expropriere nr.194/22.04.1963, fosta proprietară, I. E. fiind înscrisă în anexa 1 a decretului, la poziția 14; suprafața de 286 mp a fost preluată de stat prin Decizia nr.1447/03.10.1975 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, prin care s-a acceptat oferta de donație autentificată sub nr.8624/12.11.1974 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 făcută de numita I. E..
Conform adresei nr.674/21.11.2002 emise de S.C A.V.L Berceni S.A, pentru terenul din București, ., sector 4, în suprafață de 1.908 mp, expropriat în baza Decretului nr.194/1963 nu au fost acordate despăgubiri fostei proprietare.
Potrivit certificatului de moștenitor nr.291/09.05.1985 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, de pe urma defunctei I. E., decedată la data de 17.02.1985 a rămas ca unic moștenitor D. N., în calitate de fiu.
Potrivit certificatului de moștenitor nr.88/21.09.2000 emis de BNP L. M. V., de pe urma defunctului D. N., decedat la data de 19.05.2000 au rămas ca moștenitori reclamanta D. E., în calitate de soție supraviețuitoare și reclamanții D. I. B. N. și D. D. A., în calitate de fii.
Prin sentința civilă nr.1779/27.02.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2010 - rămasă definitivă prin respingerea apelurilor și irevocabilă prin respingerea recursului - s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificate sub nr.8624/12.11.1974 făcută de I. E. cu privire la terenul în suprafață de 286 mp situat în București, .-67 (fost 89), precum și nulitatea absolută a Deciziei nr.1147/03.10.1975 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv.
Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul M. F., astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecțiuni a fost identificat terenul situat în București, fosta ., sector 4 și s-a stabilit că acesta avea o suprafață de 2.488 mp și că este afectat în prezent de construcții și elemente de sistematizare - blocul G2 de pe .(parțial); post trafo; blocul G1 de pe . (parțial); parcări betonate; alei de acces blocuri; blocul 2 de pe . (parțial); spațiu verde aferent blocurilor; loc de joacă pentru copii (amenajat).
Tribunalul a constatat că reclamanții D. E., D. I. B. N. și D. D. A. au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .(fost nr.89), sector 4, compus din teren în suprafață de 2.488 mp.
Tribunalul a apreciat că suprafața terenului pentru care reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent este de 2.488 mp, având în vedere concluziile raportului de expertiză topo efectuat în cauză (astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecțiuni), potrivit cărora terenul situat în fosta . (fost nr.89), sector 4, rămas în proprietatea autoarei reclamanților după înstrăinarea suprafeței de 504 mp către Victorița N. avea o suprafață de 2.488 mp.
Este adevărat că în speță nu s-a făcut dovada formală a preluării de către stat decât pentru suprafața de 2.194 mp(1.908 mp+296 mp), însă tribunalul apreciază că diferența de 294 mp a fost preluată fără titlu, având în vedere că, din probele administrate în cauză reiese că întreaga suprafață de teren se afla, în anul 1990, în proprietatea unității administrativ teritoriale, fiind afectată de construcții (blocuri de locuințe) și elemente de sistematizare ( amenajări de utilitate publică –parcări, spații verzi, alei etc). În acest sens, tribunalul reține că există o prezumție relativă de preluare abuzivă de către stat a suprafeței de 294 mp,astfel cum prevăd disp.art.1 lit. e) din H.G nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, prezumție care nu a fost răsturnată de pârât.
Pentru considerentele arătate mai sus, în baza dispozițiilor art.26 alin. 1 și 3 din Legea nr.10/2001, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul să emită dispoziție conținând propunerea de acordare de despăgubiri către reclamanți pentru imobilul situat în București, . (fost nr.89), sector 4, compus din teren în suprafață de 2.488 mp, despăgubiri ce se vor acorda în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005; a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului, ca neîntemeiată, întrucât din probele administrate a reieșit că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de construcții și amenajări de utilitate publică - astfel cum acestea sunt definite la pct.10.1 și 10.3 din H.G nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Cât privește solicitarea reclamanților privind stabilirea de către instanță a valorii măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubiri), tribunalul a constatat că nu este întemeiată.
S-a reținut că odată cu adoptarea Legii nr.247/2005, procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii.
Într-o primă etapă, reglementată de Legea nr.10/2001, unitatea deținătoare a imobilului sau entitatea învestită cu soluționarea notificării analizează notificarea, verifică dacă notificatorul are calitatea de persoană îndreptățită, dacă preluarea imobilului a fost abuzivă și dacă imobilul poate fi restituit în natură, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă emite decizie sau dispoziție prin care propune acordarea de despăgubiri persoanei îndreptățite, decizia sau dispoziția putând fi atacată de cel care se consideră îndreptățit la Secția Civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării.
În cea de-a doua etapă, reglementată de Legea nr.247/2005-Titlul VII, deciziile sau dispozițiile emise de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării prin care s-a propus acordarea de despăgubiri sunt trimise la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,care numește evaluator,iar după întocmirea raportului de evaluare emite decizie reprezentând titlul de despăgubire, după care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite un titlu de conversie și/sau de plată, pe baza opțiunii persoanei îndreptățite.
În cadrul primei etape a procedurii administrative, prevăzută de Legea nr.10/2001, instanța competentă să exercite controlul judecătoresc cu privire la deciziile/dispozițiile emise de unitatea deținătoare a imobilului sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu este abilitată să verifice decât calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului,preluarea abuzivă și natura măsurilor reparatorii propuse. Cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate nu poate fi verificat decât de instanța de contencios administrativ, care potrivit Legii nr.247/2005 are căderea să exercite controlul asupra modului de desfășurare al celei de-a doua etape a procedurii administrative.
În sensul acestei interpretări a fost pronunțată și Decizia LII/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: „Prevederile cuprinse în art.16 și următoarele din Legea nr.247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.147/2005”.
per a contrario, notificările soluționate ulterior adoptării Legii nr.247/2005 sunt supuse prevederilor art.16 din Titlul VII, cum este cazul în speță. Anterior modificării Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, dispozițiile de drept material din art.24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligația unității deținătoare, care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor bănești, aspect care intra în competența instanței civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestației împotriva dispoziției sau deciziei motivate conținând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanța însăși, în cadrul unei acțiuni de sancționare a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau dispoziția.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, criticând-o ca nelegală, prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, pentru următoarele motive:
- în ceea ce privește măsurile reparatorii, potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi conform art.1 alin.1 și alin.2, art.4, art.16 și art.50 din Legea nr.165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectarea prin puncte pentru imobilul în litigiu;
- invocă excepția de prematuritate a cererii față de . Legii nr.165/2013.
Actul normativ de imediată aplicare a introdus noi termene în procedura administrativă, astfel că având de soluționat 5.000 de notificări, Primăria Municipiului București are la dispoziție un termen de 36 luni pentru soluționarea notificării, termen care conform art.33 alin.2 din Legea nr.165/2013 începe să curgă de la data de 01.01.2014, astfel că aflându-se în interiorul termenului legal de soluționare a notificării, nu poate fi reținut la acest moment.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 și 2 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Va fi analizat prioritar, potrivit dispozițiilor art.137 Cod de procedură civilă, motivul de recurs prin care recurentul invocă excepția de prematurității acțiunii, excepție ce va fi găsită neîntemeiată.
Prin cererea de chemare în judecată de la data de 07.07.2010, reclamanții au solicitat - față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificării nr.633/12.07.2001, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001- aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și analiza în fond a cererii de restituire formulate de acesta conform Legii nr. 10/2001. Trebuie observat că acest din urmă act normativ era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că Legea nr. 165/2013 a întrat în vigoare la data de 20.05.2013.
Prin urmare, este incontestabil că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond și a interpretării obligatorii date art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv a art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța supremă, dreptul reclamanților de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea adresată pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
S-a stabilit astfel că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
Astfel, la data formulării cererii, Legea nr. 10/2001 stabilea un termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Or, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea formulată de reclamant nu a fost soluționată de către pârâtă, deși trecuse un interval de timp de circa 9 ani. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
De asemenea, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu conține norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
În plus, termenul stabilit prin Legea nr. 165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 02.05.2013.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie regula potrivit cu care actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi", sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi", în aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificatoare - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune, în contextul celor anterior reliefate - nu a fost înlăturat prin nici o dispoziție legală ulterioară.
În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr.830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de Statul Român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (...). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (...) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire".
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
Pe de altă parte, Curtea are în vederea faptul că prin decizia nr. 88/27.02.2014 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Curtea va găsi fondat motivul de recurs vizând incidența în cauză a Legii nr.165/2013 întrucât Decizia nr.88/27.02.2014 a Curții Constituționale a statuat constituționalitatea art.4 din lege (mai puțin incidența art.33), în sensul că acest act normativ este de imediată aplicare tuturor cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Ca atare, la momentul soluționării recursului nu se mai poate reține că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri ce se vor acorda în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, atâta vreme cât prin art.1 din Legea nr.165/2013, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută de Cap.III din lege.
În consecință, față de aceste considerente, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.165/2013 pentru imobilul în litigiu și va menține restul dispozițiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.876 din 02.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți D. E., D. IAVORCIUC B. N. și D. D. A..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.165/2013 pentru imobilul în litigiu.
Menține restul dispozițiilor.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
E. C.
Red.I.A.H.P.
Tehdact.R.L.
2 ex./18.07.2014
TB-S.5 – S.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 777/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 170/2014. Curtea... → |
|---|
