Anulare act. Decizia nr. 1116/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1116/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-06-2014 în dosarul nr. 1116/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1116
Ședința publică de la 30 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentul-reclamant T. S., împotriva deciziei civile nr. 1340 A din 20.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. DE A. E. P. V..
Cauza are ca obiect – anulare act, contract de asistență juridică.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 16 iunie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 23 iunie 2014 și apoi la 30 iunie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 24.11.2011, sub nr._, pe rolul Judecătoriei Motru, reclamantul T. S. a chemat în judecată pârâtul CABINET DE A. E. P.V., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de asistență juridică nr._/13.10.2008.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a convenit cu pârâtul, prin reprezentantul său avocat E. V., să îl reprezinte într-un dosar în care se judeca în contradictoriu cu Statul Român, pentru repararea unor erori judiciare, în schimbul unei sume de 2.500 lei plus 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de transport, sens în care a și încheiat cu acesta contractul de asistență juridică nr._/13.10.2008.
Deși a solicitat pârâtului la momentul încheierii contractului să completeze toate rubricile acestuia și să identifice suma reprezentând onorariul de avocat, pe care deja o achitase, pârâtul a refuzat să treacă în contract suma convenită cu titlu de onorariu de avocat, spunând că trebuie să aibă încredere în el și că o va consemna ulterior.
După finalizarea procesului, reclamantul a constatat însă că la rubrica privind onorariul de avocat apăruse o sumă exorbitantă de 100.000 lei, sumă ce reprezintă jumătate din reparațiile pe care le-a primit în dosarul în care a fost reprezentat de pârât și pe care nu a convenit-o niciodată cu acesta.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art.953, 960, 961, 969 și 970 C.civ.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Motru și excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că a încheiat cu reclamantul dosarul de asistență juridică menționat în acțiune, conform căruia reclamantul avea obligația de a achita un onorariu legal în cuantum de 102.000 lei.
A susținut că la data încheierii contractului de asistență juridică s-au respectat și întrunite toate condițiile de valabilitate (capacitatea de a contracta, consimțământul valabil exprimat, un obiect determinat și o cauză licită) și de validitate (forma scrisă) prevăzute de lege.
În final, a învederat că reclamantul, prin acțiunea promovată, nu încearcă altceva decât să se sustragă de la plata unei obligații legale și să tergiverseze executarea silită a contractului în discuție.
În drept, pârâtul a invocat dispoz.art.115 – 118 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr.205/27.01.2012, Judecătoria Motru a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, reținând dispozițiile art.5 C.proc.civ. și faptul că sediul pârâtului este în sectorul 2.
La termenul de judecată din data de 12.09.2012, în condițiile art.132 alin.1 C.proc.civ., reclamantul și-a întregit cererea de chemare în judecată, prin invocarea unor noi motive de nulitate a contractului de asistență juridică menționat în cererea introductivă de instanță.
În motivarea cererii, a învederat că, în măsura în care nu se va constata nulitatea contractului pentru lipsa consimțământului său la stabilirea onorariului de avocat, solicită să se constate că în cuprinsul contractului a fost înserată o clauză interzisă de lege, respectiv un pact de quota litis, onorariul fiind stabilit în funcție de rezultatul judiciar al cauzei.
În finalul cererii, reclamantul a făcut referire la dispoz.art.274 alin.3 C.proc.civ., precizând că înserarea în contract a unui asemenea onorariu ar constitui o cauză imorală și solicitând totodată reducerea onorariului avocațial.
Prin sentința civilă nr._/19.12.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a respins acțiunea reclamantului, precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între reclamantul T. S. și pârâtul Cabinet de A. E. P. V. s-a încheiat contractul de asistență juridică nr._/13.10.2008 (citat în continuare contract), obiectul contractului fiind acordarea de asistență și reprezentare juridică reparare eroare judiciară, conform art. 1.1 din contract. Mai trebuie precizat că acest contract este unul tipizat, conform anexei nr. 1 la Statutul profesiei de avocat. În art. 2.1 din contract se precizează că onorariul convenit este în cuantum de 102.000 lei, din care suma de 2.000 lei se va achita până la data de 10.12.2008, iar suma de 100.000 lei se va achita până la data de 01.01.2010, conform art. 2.2 din contract.
La o analiză vizuală a contractului, instanța a constatat că rubricile „nr.”, „data”, „forma de exercitare a profesiei” și „client/reprezentant” au fost completate cu un anumit instrument de scriere sau cu o anumită substanță, iar toate celelalte rubrici ale contractului au fost completate cu un alt instrument de scriere sau cu o altă substanță. De altfel, în cadrul rezoluției din data de 30.03.2012, emisă de P. de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1460/P/2011 (f. 78-88), privind soluționarea plângerii penale formulate de reclamant împotriva reprezentantului pârâtului, respectiv E. V., rămasă definitivă prin respingerea plângerii formulate în temeiul art. 278¹ C.proc.pen. conform sentinței penale nr. 315/13.08.2012, pronunțată de Curtea de Apel București (f. 104-109), s-a menționat că în urma constatării tehnico-științifice grafice a reieșit că mențiunile olografe de la rubrica „client/reprezentant” de pe contract au fost efectuate de T. S., însă nu se poate stabili dacă semnătura de la rubrica susmenționată îi aparține sau nu lui T. S., deoarece cele două categorii de semnături prezintă atât asemănări cât și deosebiri. S-a mai constatat că scrisul ce completează rubricile contractului aparține lui E. V., însă nu se poate stabili dacă mențiunile olografe de la rubricile „nr., data, forma de exercitare a profesiei și client/reprezentant” au fost sau nu realizate anterior celorlalte mențiuni care completează restul rubricilor, însă acestea au fost realizate cu o altă substanță scripturală decât substanța folosită la completarea celorlalte rubrici.
Susținerea reclamantului privind împrejurarea că această constatare (menționată în paragraful anterior) este suficientă prin ea însăși să dovedească faptul că pârâtul a completat ulterior contractul de asistență juridică în discuție la rubrica onorariu de succes a fost apreciată de către instanță drept neîntemeiată, întrucât nu se poate reține, dincolo de orice îndoială, că reprezentantul pârâtului a completat art. 2 din contract ulterior semnării acestuia de către reclamant.
S-a constatat astfel, pe de o parte, că există o constatare tehnico-științifică grafică prin care se arată că nu se poate stabili dacă mențiunile olografe de la rubricile „nr., data, forma de exercitare a profesiei și client/reprezentant” au fost sau nu realizate anterior celorlalte mențiuni care completează restul rubricilor, iar pe de altă parte, există o . contradicții în susținerile pârâtului și neconcordanțe între afirmațiile pârâtului și ansamblul probator administrat în cauză.
În acest sens, instanța a constatat că în declarația dată de reclamant la P. de pe lângă Curtea de Apel C., ca urmare a plângerii penale formulate împotriva reprezentantului pârâtului, reclamantul a precizat că a acceptat să semneze contractul în alb, fără a trece conținutul acestuia, inclusiv onorariul. Pe de altă parte, într-o ordonanță președințială formulată de reclamant adresată Judecătoriei Sectorului 5 București (dosar ECRIS nr._ ), acesta a arătat că nu a semnat contractul și că apărătorul său (E. V.) l-a semnat și pentru el. Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul a menționat că a semnat contractul, fiind completat numărul și data, rubrica privind forma de exercitare a profesiei și datele sale de identificare, respectiv CNP, . nr. cărții de identitate, dar și numele întărit de semnătură.
Pe de altă parte, în declarația dată de reclamant la P. de pe lângă Curtea de Apel C. (f. 94), acesta a arătat că au fost prezenți la momentul semnării contractului numiții Marmaneanu C. și M. G., iar în recursul formulat de reclamant în dosarul nr._, acesta a menționat că în momentul în care a semnat contractul au fost prezenți Marmaneanu C. și T. Polina (f. 96).
În atare condiții, instanța a apreciat că este lesne de observat că există contradicții flagrante între susținerile reclamantului, care dovedesc nesinceritatea acestuia.
Sub un alt aspect, instanța de fond a reținut că martorul Marmaneanu C. a declarat atât în fața instanței de judecată, fiind audiat nemijlocit (f. 66), cât și în fața Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C. (f. 93), că reclamantul a semnat contractul în alb, nefiind completată nicio rubrică din contract, fiind tipizat cu caractere dactilografice, fără scris de mână. În declarația dată la P. de pe lângă Curtea de Apel C., martorul a susținut că singurul scris de mână de pe contract era semnătura reclamantului și . buletin a acestuia.
Or, reclamantul însuși a precizat prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, că a semnat contractul, fiind completat numărul și data, rubrica privind forma de exercitare a profesiei și datele sale de identificare, respectiv CNP, . nr. cărții de identitate, dar și numele întărit de semnătură.
De asemenea, martorul Marmaneanu C. a menționat că la momentul încheierii contractului, a fost prezent alături de reclamant și pârât, în vreme ce reclamantul a fost oscilant sub acest aspect, susținând că au fost prezenți la momentul semnării contractului ba numiții Marmaneanu C. și M. G., ba Marmaneanu C. și T. Polina.
În același sens, martorul Marmaneanu C. a susținut sub aspectul culorii contractului că acesta era galben (foarte probabil ca martorul să fi văzut împuternicirea avocațială și nu contractul), în vreme ce s-a constatat de către instanță că acest contract este de culoare roz cu un chenar galben la rubrica „forma de exercitare a profesiei”, iar în partea de jos a contractului acesta este de culoarea albastră.
Afirmația reclamantului privind faptul că în momentul în care a fost încheiat contractul de asistență juridică, pârâtul prin reprezentant i-a cerut să-i prezinte buletinul și să semneze contractul, pe care era consemnat faptul că era emis de Baroul București, aducându-i-se la cunoștință că va fi reprezentat la toate instanțele competente din țară în conflictul său cu Statul Român pentru repararea erorii judiciare, în schimbul unei sume de 2.500 lei, pe care o achitase anterior, cu prilejul unui termen de judecată în care se prezentase reprezentantul pârâtului, reclamantul menționând că a plătit și suma de 2.000 lei la Curtea de Apel C., a fost apreciată de prima instanță ca fiind nefondată. În acest sens, instanța a constatat că prin sentința nr. 114/03.07.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._ (f. 27-29), a fost admisă, în parte, cererea reclamantului și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând daune morale, fiind obligat acesta din urmă și la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.
S-a reținut de instanță ca fiind neîndoielnic faptul că reclamantul a fost reprezentat și/sau asistat de reprezentantul pârâtului la procesul ce s-a desfășurat pe rolul Tribunalului Gorj, așa cum rezultă din susținerile concordante ale părților, care se coroborează cu împuternicirea avocațială privind contractul de asistență juridică nr._/05.06.2008 pentru Tribunalul Gorj (f. 42) și chitanță nr. 121/10.06.2008, privind plata sumei de 2.500 lei, reprezentând onorariu avocat conform contract_/05.06.2008 (f. 43).
Așadar, suma de 2.500 lei a fost plătită cu titlu de onorariu avocațial pentru contractul de asistență juridică nr._/05.06.2008 și nicidecum pentru contractul a cărui nulitate o solicită reclamantul, respectiv nr._/13.10.2008. De altfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost obligat prin sentința nr. 114/03.07.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._, să plătească reclamantului suma de 2.500 lei, reprezentând onorariu de avocat, fiind fără putință de tăgadă că suma de 2.500 lei nu a reprezentat onorariul convenit pentru contractul nr._/13.10.2008, ci pentru contractul nr._/05.06.2008.
Mai mult decât atât, în cadrul rezoluției din data de 30.03.2012, emisă de P. de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1460/P/2011 (f. 78-88) s-a reținut că din cuprinsul contractului de asistență juridică nr._/05.06.2007 (de fapt este nr._/05.06.2008, f. 42 și 43) rezultă că obiectul contractului antemenționat constă din asistență și reprezentare juridică în fața Tribunalului Gorj, dosar nr._, Curtea de Apel C. – toate ciclurile procesuale, cu mențiunea că dacă dosarul ajunge la această din urmă instanță, părțile pot încheia un alt contract pentru serviciile ce vor fi prestate la instanța de apel, aspect care într-adevăr se coroborează cu chitanța nr. 121/10.06.2008, privind plata sumei de 2.500 lei, reprezentând onorariu avocat conform contract_/05.06.2008, dar și cu voința părților de a încheia un nou contract de asistență juridică, respectiv nr._/13.10.2008.
În ceea ce privește suma de 2.000 lei, instanța a constatat că reclamantul a plătit această sumă, reprezentând onorariu avocat, așa cum rezultă din chitanță nr. 145/08.12.2008 (f. 45). Or, așa cum deja instanța a reținut, în art. 2.1 din contract se precizează că onorariul convenit este în cuantum de 102.000 lei, din care suma de 2.000 lei se va achita până la data de 10.12.2008, iar suma de 100.000 lei se va achita până la data de 01.01.2010, conform art. 2.2 din contract.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat că atunci când reclamantul a achitat suma de 2.000 lei în data de 08.12.2008, acesta a înțeles practic să-și execute obligația asumată prin contract de a achita suma de 2.000 lei până la data de 10.12.2008.
Concluzionând, instanța a constatat că există neconcordanțe vădite între afirmațiile reclamantului și ansamblul probator administrat în cauză.
În drept, s-a reținut că, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa, astfel că își găsesc aplicabilitate dispozițiile din Codul civil 1864, câtă vreme se solicită declararea nulității contractului nr._/13.10.2008.
Conform art. 969 alin. 1 C.civ. 1984, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, acest text legal reglementând principiul forței obligatorii a contractului, pacta sunt servanda, în vreme ce potrivit art. 970 alin. 1 C.proc.civ. convențiile trebuie executate cu bună credință.
În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat (actualmente art. 121 alin. 1), contractul de asistență juridică este încheiat în formă scrisă, cerută ad probationem și trebuie să îndeplinească toate condițiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unei convenții.
Potrivit art. 948 C.civ. 1864, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părții ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.
Motivul principal pe care își întemeiază reclamantul cererea este lipsa consimțământului cu privire la onorariul avocațial stabilit la suma de 102.000 lei.
Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a oricărui act juridic civil, putând fi definit ca reprezentând exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, contractul fiind evident un act juridic civil. Atât în jurisprudență, cât și în literatura juridică s-a reținut că, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să întrunească următoarele condiții: 1. să provină de la o persoană cu discernământ; 2. să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; 3. să fie exteriorizat; 4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
În prezenta cauză, instanța a constatat că reclamantul nu doar și-a exprimat consimțământul la încheierea contractului nr._/13.10.2008, ci și că acest consimțământ a fost exprimat în mod valabil. Astfel, susținerea reclamantului privind lipsa consimțământului său cu privire la onorariul avocațial stabilit la suma de 102.000 lei prin contract este pe de o parte, lipsită de suport probator, iar pe de altă parte, este contrazisă de ansamblul probator administrat în cauză.
În primul rând, față de contradicțiile flagrante între susținerile reclamantului și neconcordanțele vădite dintre afirmațiile acestuia și ansamblul probator administrat în cauză, instanța a apreciat că reclamantul nu a fost în măsură să probeze că nu și-a exprimat consimțământul pentru stabilirea onorariului avocațial de 102.000 lei, deși sarcina probei îi incumbă conform art. 1169 C.civ. În al doilea rând, voința reală a părților a fost materializată în fapt, în sensul că pe lângă contractul nr._/05.06.2008, încheiat pentru asistență juridică și/sau reprezentare în fața Tribunalului Gorj, onorariul avocațial fiind de 2.500 lei, părțile au încheiat și contractul nr._/13.10.2008, reclamantul înțelegând să-și execute obligația asumată prin cel din urmă contract, în sensul că a achitat suma de 2.000 lei până la data de 10.12.2008, respectiv la data de 08.12.2008.
Or, împrejurarea că reclamantul a achitat suma de 2.000 lei în data de 08.12.2008, așa cum rezultă din chitanța nr. 145 (f. 54), înțelegând practic să își execute la termen obligația asumată în art. 2.2 din contract, este de natura a da naștere cel puțin unei prezumții simple, în condițiile art. 1203 C.civ., că reclamantul și-a exprimat un consimțământ valabil la încheierea contractului nr._/13.10.2008.
Prin cererea depusă în data de 12.09.2012 reclamantul a susținut că această clauză privind onorariul avocațial reprezintă un pact de quota litis și este imorală, iar în concluziile depuse în data de 18.10.2012 (f. 60-63), reclamantul a mai arătat că această clauză este imorală și ilicită. Cauza contractului, condiție de fond, esențială, de validitate și generală, poate fi definită ca reprezentând obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, o . condiții: 1. să existe; 2. să fie reală; 3. să fie licită și morală.
Potrivit art. 968 C.civ. 1864, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice, iar conform art. 966 C.civ. 1864 obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect. Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri (art. 5 C.civ.).
Or, clauza privind stabilirea unui onorariu avocațial în cuantum de 102.000 lei nu reprezintă prin ea însăși o cauză ilicită sau imorală, câtă vreme onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și ale statului profesiei, conform art. 133 alin. 1 teza I din Statutul profesiei de avocat (actualmente art. 128 alin. 1 teza I), onorariile putând fi, printre altele, fixe sau de succes, potrivit art. 134 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat (actualmente art. 129 alin. 1).
Analizând contractul în speță, instanța a constatat că onorariul avocațial de 102.000 lei este un onorariu fix, iar nu de succes, și nu reprezintă un pact de quota litis, neintervenind nulitatea art. 2 din contract.
În acest sens, potrivit art. 135 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat (actualmente art. 130 alin. 1 din Statut), este interzis avocatului să-și fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis, în vreme ce alin. 2 din art. 135 (actualmente art. 130 alin 2 din Statut) definește pactul de quota litis ca fiind o convenție încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, convenție care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. Totuși, observând art. 2 din contract, instanța a constatat fără putință de tăgadă că onorariul avocațial nu a fost stabilit în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, ci a fost stabilit într-un cuantum fix și s-au stabilit termene precise de plată, iar plata onorariului nu a fost condiționată în nici un fel de rezultatul procesului.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat că sunt lipsite de orice temei alegațiile reclamantului privind faptul că această clauză privind onorariul avocațial reprezintă un pact de quota litis și este imorală, dar și ilicită.
Instanța a apreciat că nu poate primi nici cererea reclamantului privind aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., potrivit căruia, judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
S-a considerat că acest text nu își găsește aplicabilitate în prezenta speță, căci privește ipoteza în care, în urma desfășurării unui proces, partea care a câștigat procesul are dreptul să-și recupereze cheltuielile de judecată (taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu avocațial, etc.) de la partea care l-a pierdut ( adică partea care a căzut în pretenții conform art. 274 alin. 1 C.proc.civ.), iar instanța, apreciind că onorariul avocațial este disproporționat și nerezonabil, procedează la diminuarea onorariului avocațial, cu precizarea că și în această situație de diminuare a onorariului avocațial cenzura instanței de judecată aplicată în ceea ce privește cheltuielile de judecată vizează exclusiv raportul procesual stabilit între părțile din proces, fără a aduce atingere raportului contractual stabilit de partea care a câștigat procesul cu avocatul ales, raport juridic liber consimțit de părțile acestuia, cât privește onorariul de avocat acceptat de beneficiarul serviciului juridic prestat.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, instanța a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată, aceeași fiind soluția și cu privire la cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, față de principiul accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta principalului) și constatând lipsa culpei procesuale a pârâtului.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii, apelantul a arătat ca hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, dacă se au în vedere toate dispozițiile care reglementează plata unor drepturi bănești ce reprezintă onorariul de succes pentru munca unui avocat, a cărui activitate poate fi caracterizată ca o obligație de diligentă pe care și-o asumă la încheierea contractului, obligații pentru care este plătit cu un onorariu fix, iar atunci când se pretinde și o sumă globală, pentru o activitate care depășește munca obișnuită a unui apărător, obligația asumată prin contract devine o obligație de rezultat și numai obținerea unei soluții în conformitate cu obiectul cauzei poate duce la plata unui asemenea onorariu de succes. În cauza de față, față de faptul că pârâtul în calitate de avocat nu a desfășurat o activitate care să depășească la fond onorariu de 2500 lei + 1000 lei transport, iar la instanța de apel o activitate care să depășească suma de 2000 lei, (cât de fapt s-a și achitat), se poate deduce cu ușurință faptul că nici nu a fost discutată vreo clauză legată de onorariu de succes, iar munca prestată de avocat până în faza de judecată a apelului nu a fost o activitate care să atragă un asemenea onorariu, dată fiind cunoscută practica în materia judecării acțiunilor în baza art. 504 C. proc. pen. unde oricum statul Român în cazul unei erori judiciare va fii obligat la plata unor despăgubiri către cel vătămat în drepturile sale. Hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât analizează contractul de asistență juridică doar sub aspectul condițiilor de valabilitate al acestuia ca și orice contract civil, fără a se face referire și la condițiile în care se poate însera o clauză pentru un onorariu de succes, într-un asemenea contract care devine titlu executoriu. Motivarea în extenso a hotărârii instanței de fond doar cu privire la condițiile de valabilitate în general a unui contract fără a se specifica și condițiile în care se poate percepe onorariu de succes nu poate fi considerată ca o motivare corespunzătoare a unui act juridic care va intra în puterea lucrului judecat și pe baza căruia un avocat să intre în posesia unei sume de bani necuvenite doar ca urmare a unor manopere pe care le-a făcut la încheierea contractului, cu toate că pentru munca prestată își primise onorariu cuvenit. Dacă instanța de fond ar fi analizat din punct de vedere al dispozițiilor legale, posibilitățile în care se pot percepe onorariile de succes, ar fi observat că pârâtul a înserat în contract asemenea clauză cunoscând suma de bani pe care Statul Român urma să o plătească pentru repararea unor erori judiciare, înserând astfel o clauză de quota litis, clauză interzisă de lege, întrucât avocatului nu îi este permis să încaseze sume de bani din afacerea judiciară dedusă judecății. Hotărârea pronunțată este vădit nelegală și netemeinică dacă se are în vedere faptul că și potrivit art. 275 C. proc. civ. onorariul avocatului poate fi diminuat în măsura în care acesta nu corespunde unor criterii stabilite prin L. 51/1995 republicată în 2011, criterii care vizează complexitatea cauzei, timpul de muncă afectat pentru soluționarea unui proces, performanțele profesionale ale avocatului etc, cu toate că și pentru asemenea onorarii se încheie un contract de asistență juridică care este supus cenzurii instanței. A admite faptul că, onorariul de succes stabilit în condițiile date numai de avocat avându-se în vedere doar disp. art. 969 C. civ., fără ca instanța (atunci când este sesizată) să se pronunțe cu privire la legalitatea și temeinicia onorariului, înseamnă a se admite de plano ca drepturile valorificate de justițiabili să se împartă în mod arbitrar cu avocații desemnați ca apărători.
Cererea de apel nu a fost motivata în drept.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă nr.1340/A/20.12.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, față de prevederile art.295 alin 1 C.proc.civ, se impune, în apel, analizarea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel.
În acest sens, instanța de control judiciar a reținut că, prima instanța a fost învestită cu o acțiune în anularea unui act juridic, cauzele de nulitate invocate fiind multiple, dar fără a fi susținute de un material probator adecvat, în condițiile în care, cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, chiar afirmațiile succesive ale reclamantului nu au fost constante.
Cu privire la critica vizând lipsa motivării instanței de fond, referitor la anumite condiții de validitate ale actului juridic supus controlului, tribunalul a arătat că se impune lămurirea apelantului asupra limitelor principiului disponibilității, care guvernează procesul civil și care se traduce prin obligația judecătorului de a analiza cererile ce îi sunt date spre soluționare exclusiv în raport de criticile și cauzele invocate.
În aceste condiții, verificând modul în care însuși reclamantul a înteles sa își gestioneze litigiul pe care l-a generat, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecata prin care a investit Judecătoria Motru a indicat drept temei de drept material prevederile art.953, respectiv art.960-961 C.civ. Aceste texte de lege reglementează trei cauze de nulitate relativa, respectiv vicierea consimțământului prin violenta, dol și eroare. Coroborând insa, aceste texte de lege cu motivele în fapt expuse în cuprinsul aceleiași cereri, tribunalul a reținut ca nu se indica nicio împrejurare care ar putea fi analizata în lumina cauzelor de nulitate relativa arătate. Potrivit art.129 alin.6 C.proc.civ, judecătorul hotărăște numai asupra obiectului cererii deduse judecății, prin aceasta legiuitorul înțelegând sa dea eficienta motivelor în fapt expuse de către părțile cauzei, calificarea în drept putând sa o facă instanța, fără a fi ținută de temeiul juridic indicat de reclamant. Conchizând asupra motivelor expuse de către reclamant, tribunalul a opinat ca motivul de nulitate ce se desprinde din modul în care a fost redactată cererea de chemare în judecata rezida în cauza ilicita a contractului de asistenta juridica.
Ulterior, prin cererea precizatoare înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2, reclamantul a adăugat cauzei de nulitate absoluta invocata inițial pe cea a lipsei consimțământului și cea a cauzei prohibite de lege.
Ca atare, analizând în continuare cererile reclamantului, cu respectarea principiului disponibilității, tribunalul a reținut că nulitatea absolută este instituția de drept civil care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc. Efectele nulității sunt consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității. G., efectul nulității consta în desființarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate și prin aceasta restabilirea legalității. În temeiul art.948 C.civ, condițiile esențiale pentru încheierea valabila a unui act juridic sunt capacitatea, consimțământul, obiectul determinat și cauza licita.
Consimțământul, ca o condiție de fond, esențială și generala a actului juridic reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia actul respectiv. Cerințele cumulative ale valabilității consimțământului derivă din necesitatea ca acesta sa provină de la o persoana cu discernământ, sa fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, sa fie exteriorizat și sa nu fie alterat de un viciu de consimțământ. Pentru a fi operativă cauza de nulitate absolută constând în lipsa totală a consimțământului este imperios necesar ca cele patru condiții cumulative sa nu fie întrunite în persoana autorului. Revenind la pretențiile reclamantului formulate pe calea cererii precizatoare, coroborate cu materialul probator administrat în cauza, tribunalul a observat că, de fapt, ceea ce invocă reclamantul nu este o lipsa totala de consimțământ, ci o viciere a acestuia, sub forma erorii. Nu se poate susține în mod obiectiv ca reclamantul nu și-a exprimat consimțământul la încheierea actului juridic, câtă vreme însăși partea a arătat ca a semnat contractul de asistenta juridica, cu rezervele asupra momentului și clauzelor preexistente în cuprinsul sau. Cum de altfel, a reținut și prima instanță, este de necontestat ca reclamantul și-a asumat angajamentul contractului de asistenta juridica. Astfel, prin cererea de chemare în judecata a relatat ca actul juridic a fost semnat la sediul Curții de Apel C., aspect confirmat de martorul Marmaneanu C., dar și personal de reclamant, prin răspunsurile la interogatoriul administrat în apel.
În ceea ce privește cauza de nulitate relativa privind eroarea-viciu de consimțământ descrisa de reclamant ca fiind falsa reprezentare asupra întinderii prețului contractului, respectiv onorariul de avocat, tribunalul a constatat că nu a fost probata în cauza. Reclamantul nu a reușit sa probeze niciuna dintre cele doua cerințe ale erorii de fapt pretinse. Astfel, prima cerința este desființată chiar de către reclamant prin propriul răspuns la interogatoriu. Pentru a fi apreciata ca viciu de consimțământ, elementul asupra căruia cade falsa reprezentare trebuie sa fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul ca daca ar fi fost cunoscuta realitatea, actul juridic nu s-ar fi încheiat. Or, la întrebarea nr.4 a interogatoriului administrat în apel, reclamantul a indicat ca ar fi fost de acord cu un onorariu de 40% din valoarea despăgubirilor obținute în cadrul litigiului purtat pentru repararea erorilor judiciare. Cum, în realitate onorariul de avocat a fost determinat la o suma reprezentând 50% din aceasta valoare, așadar apropiata de cea sugerata de reclamant în fata instanței de judecata, tribunalul a statuat asupra manifestării de voința de către acesta din urma în mod neserios, imprecis și vag și fata de conduita apelantului, a tras o prezumție simpla asupra valabilității consimțământului exprimat la formarea acordului de voință intre cele doua părți, prezumție pe care a coroborat-o cu întregul material probator administrat.
Afirmația reclamantului privind faptul că în momentul în care a fost încheiat contractul de asistență juridică, pârâtul i-a adus la cunoștință că îl va reprezenta, în schimbul unei sume de 2.500 lei, pe care o achitase anterior, împreună cu o altă sumă de 2.000 lei, plătită la Curtea de Apel C., a fost apreciată și de tribunal ca nefondată. În acest sens, s-a apreciat că în mod corect a statuat prima instanța că prin sentința nr. 114/03.07.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._, a fost admisă, în parte, cererea reclamantului și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând daune morale, fiind obligat acesta din urmă și la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial. Este neîndoielnic faptul că reclamantul a fost reprezentat și/sau asistat de reprezentantul pârâtului la procesul ce s-a desfășurat pe rolul Tribunalului Gorj, așa cum rezultă din susținerile concordante ale părților, care se coroborează cu împuternicirea avocațială privind contractul de asistență juridică nr._/05.06.2008 pentru Tribunalul Gorj și chitanță nr. 121/10.06.2008, privind plata sumei de 2.500 lei, reprezentând onorariu avocat conform contract_/05.06.2008. Așadar, suma de 2.500 lei a fost plătită cu titlu de onorariu avocațial pentru contractul de asistență juridică nr._/05.06.2008 și nicidecum pentru contractul a cărui nulitate o solicită reclamantul, respectiv nr._/13.10.2008. De altfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost obligat prin sentința nr. 114/03.07.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._, să plătească reclamantului suma de 2.500 lei, reprezentând onorariu de avocat, fiind fără putință de tăgadă că suma de 2.500 lei nu a reprezentat onorariul convenit pentru contractul nr._/13.10.2008, ci pentru contractul nr._/05.06.2008.
Mai mult decât atât, în cadrul rezoluției din data de 30.03.2012, emisă de P. de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1460/P/2011 s-a reținut că din cuprinsul contractului de asistență juridică nr._/05.06.2007 rezultă că obiectul contractului antemenționat constă din asistență și reprezentare juridică în fața Tribunalului Gorj, dosar nr._, Curtea de Apel C. – toate ciclurile procesuale, cu mențiunea că dacă dosarul ajunge la această din urmă instanță părțile pot încheia un alt contract pentru serviciile ce vor fi prestate la instanța de apel, aspect care se coroborează cu chitanța nr. 121/10.06.2008, privind plata sumei de 2.500 lei, reprezentând onorariu avocat conform contract_/05.06.2008, dar și cu voința părților de a încheia un nou contract de asistență juridică, respectiv nr._/13.10.2008.
În ceea ce privește suma de 2.000 lei, reprezentând onorariu avocat, instanța de apel a reținut că reclamantul a plătit-o, așa cum rezultă din chitanță nr.145/08.12.2008. Or, prețul contractului, așa cum rezulta din conținutul art. 2.1 este în cuantum de „102.000 lei, din care suma de 2.000 lei se va achita până la data de 10.12.2008, iar suma de 100.000 lei se va achita până la data de 01.01.2010”, conform art. 2.2 din contract.
Pe cale de consecință, coroborând toate aceste probe existente în dosar, tribunalul a statuat, în acord cu judecătorul fondului, ca atunci când reclamantul a achitat suma de 2.000 lei în data de 08.12.2008, acesta a înțeles practic să-și execute obligația asumată prin contract, respectiv de a achita suma de 2.000 lei până la data de 10.12.2008.
A mai invocat apelantul reclamant drept cauza de nulitate absoluta existenta în contractul supus controlului a unei cauze prohibite de lege, respectiv inserarea clauzei de quota litis.
Cu privire la această critică, instanța de control judiciar a reținut că, potrivit art.135 din Statul profesiei de avocat, este interzis avocatului să-și fixeze onorariile în baza unui pact "de quota litis". „Pactul de quota litis este o convenție încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, convenție care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. Onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor "aporturi din afacere" (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise”. Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 135 din Statutulprofesiei de avocat, este interzis avocatului să-și fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis, care este o convenție încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, prin care se fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. Înalta Curte a precizat că pactul de quota litis nu trebuie confundat cu onorariul de succes, prin care părțile convin asupra unui onorariu care să îndeplinească condiția proporționalității în raport de natura și complexitatea cauzei în care se acordă asistență juridică, la care se adaugă onorariul de succes cu titlu complementar raportat la atingerea de către avocat a unui anumit rezultat (Decizia nr. 2131 din 30 mai 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Acestea sunt criteriile în raport de care se poate aprecia asupra caracterului licit al clauzei cuprinse . asistenta juridica. Ca urmare, în speță tribunalul a apreciat că intre părți nu a fost încheiat un contract aleatoriu în care să existe atât posibilitatea unui câștig, cât și riscul unei pierderi, suma de_ lei cuprinsa în contractul de asistenta juridica având valoarea unui onorariu fix, astfel cum prevede art.134 alin.1 lit.b din Statut. Chiar daca părțile au intenționat să acorde acestei sume și valoarea unui onorariu de succes, această împrejurare nu afectează valabilitatea convenției. Astfel, în temeiul art.127 din Statutul profesiei de avocat contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu datele de identificare ale formei de exercitare a profesiei, denumirea, sediul profesional și reprezentantul acesteia; datele de identificare ale clientului: se indică persoana reprezentantului legal precum și mandatarul clientului, dacă este cazul; obiectul contractului, care poate fi limitat la una sau mai multe dintre activitățile prevăzute de art. 3 din Lege sau poate avea caracter general, dând dreptul avocatului la acte de administrare și conservare a patrimoniului clientului; onorariul; atestarea identității clientului sau a reprezentantului acestuia; modul de soluționare a litigiilor între avocat și client; semnăturile părților. Or, toate aceste mențiuni se regăsesc în cuprinsul actului juridic.
În genere, onorariul de succes se stabilește în funcție de rezultatul judiciar al cauzei și vizează exclusiv raporturile dintre avocat și clientul său, neconstituind o cheltuială de judecată în sensul dispozițiilor art.274 C.proc.civ, contrar opiniei apelantului. Sfera cheltuielilor de judecată reglementate de textul citat privește taxele de timbru, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Ele cuprind și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul va dovedi că le-a făcut, cum sunt onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății. Or, onorariul de succes nu se încadrează în dispozițiile art. 274 C. proc. civ., reprezentând un beneficiu pe care reclamantul a înțeles să îl asigure apărătorului său.
Cu referire la invocarea cauzei de nulitate absolută constând în caracterul imoral al cauzei actului juridic, tribunalul a reținut că motivele pentru care a fost antamată nu au vreo legătură cu raportul juridic dedus judecății. Cauza actului juridic reprezintă obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Pentru a fi valabila, cauza actului juridic trebuie sa existe, sa fie reala, licita și morala. Pentru a da eficienta sancțiunii legale, cauza imorala trebuie sa existe și sa se verifice la data încheierii actului juridic. Or, reclamantul își fundamentează aceasta teza pe un raport juridic déjà finalizat, respectiv obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri cu titlu de reparații pentru erori judiciare și totodată, la plata unor cheltuieli de judecata. Dar, cum s-a arătat, acest raport juridic este finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr.114/2008 de Tribunalul Gorj. Iar, în litigiul respectiv contravaloarea cheltuielilor de judecata a fost în suma de 2500 lei, fiind puse în sarcina paratului. Așadar, pretențiile de față nu au vreo legătură cu amintitul litigiu.
Rezumând, tribunalul a lămurit apelantul că o dată demarata procedura judiciara, prin investirea unei instanțe de judecata cu o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a unui act juridic, controlul judiciar se exercita în limita pretențiilor formulate, în raport de probele administrate și textele de lege incidente. Câtă vreme cauza de nulitate nu a fost dovedită, o instanța nu poate depăși cadrul procesual pentru a interveni în realitatea juridica constând în contractul de asistenta, în sensul limitării onorariului de avocat. Mai mult, obligația asumata de avocat, indiferent de cuantumul onorariului negociat, nu devine una de rezultat. Nici nu ar fi cu putință acest lucru, pentru ca altfel ar trebui sa se recunoască posibilitatea avocatului de a previziona soluția pe care o va pronunța judecătorul cauzei, ceea ce este imposibil.
Pentru aceste considerații, tribunalul a respins apelul, ca nefondat, văzând dispozițiile art.296 C.proc.civ.
Și împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs a susținut că onorariul de succes nu poate fi confundat cu onorariul fix, dată fiind distincția făcută de dispoz.art.135 alin.1 din Statutul profesiei de avocat (actualmente art.130). În cauză, ambele instanțe fac vorbire despre un onorariu fix, care, de regulă, se stabilește de părți în raport de complexitatea cauzei, de volumul de muncă al avocatului și de alte cheltuieli ce decurg din timpul desfășurării procesului, dar și în raport de rezultatul obținut în cauză, întrucât asemenea rezultat era previzibil în cazul despăgubirilor date în baza art.504 C.proc.pen.
În opinia recurentului și față de practica judiciară existentă în materie, era evident faptul că o acțiune introdusă în temeiul art.504 C.proc.pen. nu are o complexitate deosebită și nicio perioadă lungă de judecată, astfel încât un onorariu fix atât de consistent, precum cel invocat de pârât, este de neconceput și se impunea a fi diminuat de instanța de judecată.
În continuare, recurentul a arătat că, respingând apelul, Tribunalul București a făcut trimitere în considerentele deciziei pronunțate la decizia nr.2131/3.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, interpretând-o în defavoarea sa, deși, în realitate, această decizie descria o situație asemănătoare celei deduse judecății în prezenta cauză și era favorabilă recurentului reclamant.
În cuprinsul acestei decizii s-au reținut următoarele: „contractul de asistență juridică încheiat între reclamantă și pârât conține un astfel de pact de quota litis în privința onorariului fix, dat fiind că stabilește în mod exclusiv și în integralitatea sa onorariul convenit avocatului, în funcție de rezultatul demersului legal de reconstituire a dreptului de proprietate funciară. În consecință, acest act juridic este lovit de nulitate absolută, pentru încălcarea unei dispoziții legale imperative”.
Curtea a reținut, totodată, „că acest onorariu a fost stabilit cunoscând că nu există riscul unei pierderi și nu îndeplinește condiția proporționalității raportat la natura și complexitatea cauzei și nici a echitabilității, pentru a putea fi considerat onorariu de succes. Ca urmare, în raport de interdicția menționată expres la art.135 din Statutul profesiei de avocat, a cărei încălcare nu poate fi sancționată decât cu nulitatea absolută, în mod corect prima instanță a constatat nulitatea contractului de asistență juridică”.
Față de aceste considerente, arată recurentul, instanța ar fi trebuit să constate că și în cauza de față, rezultatul soluției în dosarul nr._ pentru care a fost încheiat contractul de asistență juridică menționat în acțiune, era previzibil, de vreme ce reclamantul fusese arestat pe nedrept 9 luni, iar onorariul avocatului nu putea să fie de jumătate din suma pe care reclamantul a obținut-o în proces.
În continuare, recurentul a susținut că atât instanța de fond, cât și de apel au interpretat greșit probele dosarului și legile aplicabile în materie, motivându-și soluțiile printr-o . teorii și definiții juridice, cu accent pe contradicțiile sale în declarații, fără a avea în vedere realitatea practică, în sensul că trecerea timpului și multitudinea de procese pe care acesta le-a avut în ultimii 10 ani puteau face ca memoria să-i joace feste.
În concluzie, a arătat că onorariul în cuantum de 102.000 lei, stabilit arbitrar de către avocat, indiferent dacă este considerat de succes sau fix, nu reflectă nici pe departe o muncă complexă depusă de acesta, în condițiile în care nici măcar nu s-a prezentat pentru susținerea recursului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar clauza din contract prin care a fost stabilit este ilicită și imorală.
Intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, pentru neîncadrarea criticilor dezvoltate în scris de către recurent prin motivele de recurs, în dispozițiile art.304 C.proc.civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
Analizând cu prioritatea impusă de lege excepția absolută și dirimantă invocată de intimatul pârât prin întâmpinare, Curtea va reține că este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Conform articolului 299 și următoarele Cod Procedură Civilă recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului ( atât în fapt cât și în drept ) în apel.
Cauza recursului constă deci în nelegalitatea hotărârii care se atacă și trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de articolul 304 Cod Procedură Civilă, în caz contrar fiind incidente dispozițiile articolului 306 Cod Procedură Civilă privind nulitatea recursului .
Simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.
Motivând în drept recursul, recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, text de lege care reglementează nelegalitatea unei hotărâri în cazul în care a fost pronunțată de instanță cu interpretarea sau aplicarea greșită a legii.
Din criticile dezvoltate în scris de către recurent prin memoriul de recurs, doar o parte se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, respectiv: cea vizând distincția pe care legea o face între onorariul fix și onorariul de succes, critica prin care se invocă interpretarea și aplicarea greșită a deciziei nr.2131/3.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și critica prin care se invocă obligația instanței de judecată de a aprecia cu privire la seriozitatea onorariului de avocat și asupra necesității reducerii acestuia, în condițiile legii.
Critica prin care recurentul susține că instanțele anterioare au interpretat greșit probele administrate în cauză nu poate fi subsumată motivului de nelegalitate invocat de acesta (art. 304 pct. 9 cod procedură civilă) și nici nu poate fi încadrat de instanță, din oficiu, în celelalte motive de recurs prevăzute expres și limitativ de lege, dar faptul că în memoriul de recurs există critici ce pot fi subsumate textului indicat de recurent impune respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimat, ca neîntemeiată.
Analizând motivele de nelegalitate formulate de recurent, Curtea va reține că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Statutul profesiei de avocat reglementează pe larg instituția onorariului de avocat, făcând o distincție clară între onorariile fixe și onorariile de succes, dar și între acestea și pactul de quota litis.
Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează ori, după caz, le prestează clientului și se datorează avocatului indiferent de rezultatul obținut prin prestarea serviciilor profesionale.
Avocatul are dreptul, însă, ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat și poate fi convenit, de părți, împreună cu onorariul orar sau fix, cu precizarea că în cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei.
Prin contractul încheiat între părți, onorariul a fost stabilit sub forma unei sume fixe de bani, iar în lipsa unei mențiuni exprese din care să rezulte că acesta va fi achitat de client doar în cazul atingerii de către avocat a unui anumit rezultat, în mod corect instanța de apel a apreciat că este vorba de un onorariu fix și nu un onorariu de succes.
S-a apreciat corect că nu sunt incidente în cauză, nici dispozițiile art. 130 din Statut privind nulitatea pactului de quota litis.
Potrivit acestui articol este interzis avocatului să își fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis, cu precizarea expresă că, pactul de quota litis este o convenție încheiată între avocat și clientul său înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, convenție care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare, ori în cauza de față onorariul menționat în contract, contestat prin acțiune de reclamant nu a fost stabilit numai sau pe baza rezultatului judiciar al cauzei.
În consecință, critica prin care recurentul contestă calificarea dată de instanța de apel onorariului de avocat stabilit prin contractul de asistență juridică invocat în acțiune este nefondată.
Nefondată este și critica prin care se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit a decizia nr.2131/3.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cu precizarea că decizia invocată de recurent este o decizie de speță, ce poate fi avută în vedere de instanța judecătorească doar ca practică judiciară, în ipoteza soluționării unei spețe asemănătoare, fără a avea, însă, caracter obligatoriu, Curtea constată că prin aceasta instanța supremă a dezlegat problema de drept privind nulitatea pactului de quota litis stabilit într-un contract de asistență juridică, pe baza altei situații de fapt, decât cea dedusă judecății în prezenta cauză. Din considerentele acestei decizii, rezultă că la pronunțarea ei instanța a avut în vedere un contract de asistență juridică, în cuprinsul căruia părțile au menționat expres plata onorariului de avocat în funcție de rezultatul demersului legal făcut în instanță de avocat, în numele clientului său, ceea ce nu este cazul în speța de față, astfel cum s-a arătat deja.
Cu privire la obligația instanței de judecată de a reduce onorariul de avocat ori de câte ori constată că acesta este excesiv de oneros în raport cu valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, Curtea constată că există o astfel de obligație, fiind impusă de dispozițiile art. 274 alin. Ultim cod procedură civilă.
Textul are însă în vedere, cum în mod corect au reținut și instanțele anterioare, situația în care partea căzută în pretenții urmează să fie obligată la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte, care a câștigat procesul și nu raporturile născute între avocat și client, cu privire la onorariu, în baza contractului de asistență juridică încheiat între acestea.
Între avocat și client onorariile pot fi contestate doar în procedura prevăzută în Statutul profesiei de avocat, prin contestație adresată decanului baroului.
În consecință, apreciind că decizia instanței de apel e legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant T. S., împotriva deciziei civile nr.1340 A din 20.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. DE A. E. P. V..
Obligă recurentul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.07.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
2 ex./16.07.2014
-------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – L.I.G.
- C.L.B.
Jud.Sector 2 – B.A.A.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 272/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 171/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
