Legea 10/2001. Decizia nr. 534/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 534/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-03-2014 în dosarul nr. 534/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.534
Ședința publică de la 31 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR -D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant O. V., împotriva sentinței civile nr. 2395 din 21.12.2012 și a sentinței civile nr.1512 din 06.09.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți . S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 17 martie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate recurentei-pârâte să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 24 martie 2014 și apoi la 31 martie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 20.04.2011 sub nr._, precizată la data de 22.03.2012, reclamantul V. O. a chemat în judecată pe pârâții . S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:
a) inexistenta - de la 2001, data adoptării Legii 10/2001 și a trimiterii Notificărilor nr. 3659 și nr.2188/2001 către . de proprietate al acestei pârâte (dreptul de proprietate al reclamantului fiind reactivat, în cazul de față, prin efectul §58 din decizia V. c României și § 136 din decizia M.A. șa c României ) asupra imobilului denumit "Fabrica SPIC" - fostă Fabrica Phenolit, fostă proprietate a bunicului său matern, N. B. - imobil situat în ., foste numerele 11-17, sector 2 București (imobilul aflat azi în incinta . la 2001 din teren (clădirile fiind demolate) în suprafață de 24 684 mp - . Raportul de expertiză topo întocmit de. ing V.;
b) existența - de la 2001- a dreptului reclamantului, în calitate de unic succesor al familiei bunicului său N. B., asupra b) întregului fond industrial al SPIC SAR și c)asupra întreprinderii SPIC, așa cum arată ea azi (acționarii sunt proprietarii întreprinderii, ca bun mobil, în cotă echivalentă cotei de acțiuni deținute);
2) a obliga . respecte dreptul actual de proprietate al reclamantului și să predea, după emiterea deciziei, imobilul teren . de 24.684 mp.
În subsidiar, pentru a aplica art. 29, fost 27 din legea nr. 10/2001 se solicită a se constata inexistența dreptului de proprietate la 1948-1949 al Statului b) asupra întreprinderii SPIC și asupra Fabricii SPIC și asupra fondului industrial al SPIC SAR.
În motivare a susținut că Fabrica SPIC era proprietatea lui N. B., autorul său, de la 1941; 100% din acțiunile SPIC erau proprietatea familiei autorului său, după 15 IV 1948 ; întreprinderea SPIC era proprietatea lui N. B., ca și întreg fondul industrial al SPIC SAR, fiind cumpărat odată cu cotele respective de acțiuni: după 15.IV.1948, toate cotele de acțiuni, respectiv, întreg fondul industrial al SPIC SAR era proprietatea familiei sale.
În 1941, N. B., bunicul său matern, a cumpărat prin fostul CNR, de la dr. Weissberg, proprietarul Fabricii Phenolit, redenumită SPIC, prin act de vânzare cumpărare, despre care vorbesc actele eliberate de către CNSAS și întocmite de organele Statului din perioada 1948-1953, fabrica fostei SPIC SAR, denumită Fabrica SPIC, cumpărată la 1921 de către SPIC SAR de la Comptoir de Commerce, alături de întreg fondul industrial. Menționează că dr. Weissberg era totodată și acționar al SPIC SAR și proprietar al Fabricii Spic.
De aceea, la 1941, apar 2 vânzări: prima viza vânzarea întregului pachet de acțiuni SPIC, de la familia Weissbwrg ș.a, iar a doua viza vânzarea Fabricii SPIC; în acțiunea în revendicare imobiliară de la 1945, grupul Weissberg ș.a. cerea justiției să constate că la 1941, odată cu acțiunile SPIC, s-a vândut și întreg fondul industrial al acelei societăți către alți acționari, dar nu cerea și restituirea imobilului vândut către N. B. la 1941; la 15 aprilie 1948 acțiunile SPIC erau deținute de fam. B., în cotă de 66,66 iar fam Weissberg și Revici dețineau restul de 33, 4%; din actele, eliberate de CNSAS și întocmite între 1948 și 1959 de către autoritățile statului, reiese că la naționalizare și mai înainte toate acțiunile SPIC erau deținute numai de membrii familiei B. (deci aveau 100% acțiuni), din care N. B. deținea pachetul majoritar, fără să se specifice anume ce cotă; din actele eliberate de CNSAS reiese că proprietarul Fabricii SPIC era doar bunicul său, N. B., nu SPIC SAR; deci, familia sa, al cărui unic moștenitor este, era proprietară atât pe toate acțiunile SPIC cât și pe întreg fondul industrial al SPIC, iar bunicul său, N. B., era proprietarul FABRICII SPIC, cum era și proprietarul ÎNTREPRINDERII SPIC. Aceasta este atestată de actele eliberate de CNSAS, acte de autoritate, ce se bucură de prezumția de veridicitate.
S. nu a naționalizat în 1948 nici acțiunile SPIC, nici fabrica, nici întreprinderea SPIC, rămase în proprietatea familiei/autorului său. La 1949 statul a înscris societatea SPIC SAR pe listele anexe de I., deși Fabrica era proprietatea lui N. B., autorul său.
După 1948, chiar și dacă statul ar fi preluat cu sau fără titlu acțiunile SPIC, întreprinderea SPIC și fabrica SPIC, azi, se prezumă legal, pe cale interpretativă, retroactivă, aceasta în baza deciziilor V. § 58 din aceasta, și a §136 din decizia A., că se bucură de reactivarea drepturilor asupra acțiunilor SPIC SAR și a fabricii SPIC SAR., așa cum a fost aceasta administrată de la 1948, pană la 2001 .
La 14 02 2001 a apărut Legea specială nr. 10/2001, situație în care, prin notificarea nr. 2188/2001 a cerut în mod expres măsuri reparatorii pentru cota de ,66,66 din imobilul fabrica SPIC, fără să renunțe la alte prevederi ale Legii nr.10/2001.
Cum deciziile CEDO, citate, reactivează drepturile ce le are asupra acțiunilor SPIC SAR și asupra dreptului ce îl are de a cere imobilul ce, real, aparținea bunicului său, și fictiv, acționarilor SPIC, al cărui moștenitor este, opinează că prin efectul deciziilor CEDO citate s-au reactivat drepturile asupra bunurilor, drept apărat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO, aceste drepturi fiind actuale, încă de la 2001.
Menționează că . dat decizia sa din 28 05 2001 asupra notificării 2188/2001, pe care nu a respins-o în totalitate, ci a respins doar cererea de restituire în echivalent a imobilului Fabrica SPIC, nu și cererea de restituire în natură, pe care legea o prevede ca pe excepție, atunci când imobilul era de fapt proprietatea reală a acționarilor și doar formal, în drept, ar fi fost proprietatea societății și pe care reclamantul înțelege să o formuleze pentru prima dată în prezenta cauză. Așa fiind, cum . respins cererea de restituire în echivalent și a arătat că este necompetentă să soluționeze acest tip de restituire în echivalent - A. fiind entitatea la care a fost trimis - rezultă că Notificarea 2188/2001 nu a fost respinsă în ceea ce privește întreaga aplicare a Legii 10/2001- pe cazul când imobilul aparținea acționarilor societății, în cazul de față, singurul proprietar al fabricii SPIC fiind și acționarul N. B..
Prin notificarea nr. 3659/2001 a cerut expres restituirea în natură de la . SPIC, fără să știe la acea dată că toate acțiunile aparțineau membrilor familiei sale, așa cum i-a comunicat CNSAS la 2010, când i-a transmis actele întocmite de organele Statului, care a rămas însă nesoluționată.
La 2005, după ce Legea 10 a fost modificată, pentru că i s-a părut că ar fi mai favorabile prevederile dreptului comun, a continuat să ceară pe dreptul comun imobilul de la .>
De aceea, a trimis o cerere de renunțare la notificările nr.2188/2001 și nr.3659/2001. Parata nu a luat act de acea renunțare, iar în 2011, văzând ce a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a renunțat la cererea de renunțare trimisă către . nr.1718/2005.
Prin acest ultim act a renunțat la renunțarea sa la Notificările 2188 și 3659/2001, astfel cele 2 Notificări de la 2001 fiind reactivate și supuse atenției paratei, în baza Legii 10/2001, cu efectul produs prin adoptarea ei, în interpretarea CEDO, prin deciziile menționate. La aceste notificări, ultime, nu a depus actele pe care le depune și acum, iar notificările nu au fost soluționate de pârâtă.
În reglementarea inițiala a Legii 10/2001, de la 2001, art. 27 alin. 1 din lege făcea distincția, după cum imobilele erau preluate cu titlu sau fără titlu și prevedea situația că pentru imobilele preluate cu titlu valabil să se acorde măsuri reparatorii în echivalent. per a contrario, în situația în care imobilul evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate era preluat fără titlu valabil, se aplica regula generală prevăzută de Legea nr. 10/2001 a restituirii în natura.
În urma modificării Legii 10/2001 prin legea nr. 247/2005, art. 27 alin. 1 a devenit art. 29 alin. 1, cu un conținut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile, în sensul că indiferent de modalitatea de preluate (cu titlu valabil sau fără titlu valabil) persoana îndreptățită nu mai putea obține restituirea în natura a imobilului.
Curtea Constituționala a reținut că, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se aflau într-o situație juridică identică și că legea nouă modifica în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, generând discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor, care după . modificărilor vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1, alin 1 și 2 coroborate cu art. 18 lit. a) din Legea nr.10/2001, art. 2 alin 1 lit. i) și alin 2, art. 3 alin 1 lit. a), art. 4, art. 6 alin 1, art. 7 alin. 1 și 2, art. 9, art. 10, art. 18 lit. a) din aceeași lege; art. 23, art. 29 în forma veche a art. 27, aplicabil prin decizia CC nr. 830/2008 din Legea 10/2001; art. 6 din Legea 213/1998; Codul procedura civila: art. 109 și 111 Cod procedură civilă, art. .338 alin 2 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 132 Cod procedură civilă și art. 246 Cod procedură civilă; art. 46 CEDO, cu referire la deciziile V. c.României, § 58, și M A. șa alții c României, § 136,, citate; art. 1 din I-ul Protocol la CEDO; art. 1073 și următoarele Cod civil, dar și decizia nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
La data de 20.04.2012 S.C. S. S.A a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția puterii de lucru judecat cu privire la acțiunea formulata de reclamant în baza Legii 10/2001, excepția de tardivitate și decădere, excepția lipsei calității procesuale active, a reclamantului prin raportare la dispozițiile art.18 lit. a), ale art.31 alin.l și 3 și art.3 din Legea 10/2001 și având în vedere faptul ca autorii reclamantului nu au fost niciodată proprietari ai imobilelor a căror restituire se solicita și nici proprietari asupra tuturor acțiunilor SPIC SAR, netemeinicia acțiunii având în vedere și renunțarea reclamantului la drepturile conferite de Legea 10/2001 - act juridic unilateral ce a produs pe deplin efecte juridice, excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. S. S.A., excepția de inadmisibilitate a acțiunii în constatare, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâta a arătat că reclamantul formulează prezenta acțiune în baza Legii 10/2001, deși între aceleași părți s-a derulat anterior un litigiu inițiat de același reclamant, tot pe temeiul Legii 10/2001, litigiu soluționat irevocabil prin Decizia ICCJ nr.3718/11 aprilie 2006.
Astfel, ca urmare a notificării adresate de reclamant către . temeiul Legii 10/2001 (notificări ce stau la baza prezentei acțiuni), S. SA a răspuns prin Decizia nr.2927/31.05.2001, prin care a respins cererea de restituire a imobilului Fabrica Fenolit.
Nemulțumit de această decizie, reclamantul a inițiat un litigiu în baza Legii 10/2001, care a făcut obiectul dosarului nr.4816/200l al Tribunalului Bucuresti - Secția a III a Civila, având ca obiect "Acțiune în revendicare imobiliara", în contradictoriu cu S. SA și paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Acest litigiu a fost soluționat irevocabil prin respingerea acțiunii formulata de reclamant cu privire la aceleași imobile.
De asemenea, reclamantul O. V. a adresat notificare în baza Legii 10/2001 și către A. cu privire la aceleași acțiuni deținute de bunicii săi la fostul SPIC SAR, iar în urma acestei notificări a inițiat un alt litigiu ce a format obiectul dosarului 5458/2001 al Tribunalului București Secția a III a Civila, litigiu soluționat de asemenea irevocabil prin Decizia ICCJ nr.3535/4 iunie 2010, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În acest din urma litigiu, reclamantul a obținut măsurile reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 pentru acțiunile pe care bunicii săi le-au deținut la SPIC SAR, dar a renunțat la drepturile câștigate și la orice măsuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 pentru cele 66,66% din acțiunile emise de SPIC SAR, inclusiv la dreptul de a cere despăgubiri, anume la aplicarea Legii 10/2001; motiv pentru care, în temeiul art.247 C.proc.civ a fost anulată hotărârea instanței prin care i-au fost acordate reclamantului măsuri reparatorii, iar pe fond i-a fost respinsa acțiunea în mod irevocabil (prin Decizia ICCJ nr.3535/4.06.2010).
În afara acestor două litigii inițiate pe temeiurile Legii 10/2001, reclamantul a inițiat și două acțiuni în revendicare pe temeiurile dreptului comun (art.480 și urm. C.civ. și CEDO), pentru revendicarea acelorași imobile ce au aparținut SPIC SAR și aflate în proprietatea S. SA., acțiuni derulare în contradictoriu cu S. și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Una dintre aceste acțiuni în revendicare de drept comun (cea care a făcut obiectul dosarului nr.22/1998 al Judecătoriei Sectorului 2, iar ulterior a dosarului nr.1135/1998 al Tribunalului București) a fost soluționată în mod irevocabil prin Decizia ICCJ nr.3604/3.05.2011, prin respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului, respectiv lipsa calității reclamantului de titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate.
Al doilea dosar de revendicare imobiliară inițiat de reclamant pe temeiurile dreptului comun este în curs de judecată și face obiectul dosarului nr._/3/2007 al Tribunalului București Secția a III a Civila, dosar în care a invocat excepția puterii de lucru judecat, ce urmează sa fie dezbătută la termenul din 11.05.2012.
Având în vedere cele de mai sus, pârâta a apreciat că acțiunea este inadmisibilă.
De asemenea, a susținut pârâta, sunt inadmisibile capetele de cerere în constatare, întemeiate pe dispozițiile art.111 C.proc.civ,. deoarece prin aceste capete de cerere reclamantul tinde la obținerea dreptului de proprietate asupra imobilelor a căror restituire în natura o cere, lucru inadmisibil din perspectiva dispozițiilor art.111 teza finala C.proc.civ.
În motivarea excepției autorității de lucru judecat, pârâta a susținut că între litigiul derulat între părți care a făcut obiectul dosarului nr.4816/2001 al Tribunalului București - Secția a III a Civila (soluționat irevocabil prin Decizia ICCJ nr.3718/11 aprilie 2006) și prezentul litigiu exista tripla identitate de părți, obiect și cauză.
- Identitatea de părți este evidentă, în ambele cauze figurând O. V. ca reclamant, iar S. și S. R. ca parați.
- Identitatea de obiect - în ambele acțiuni reclamantul a solicitat și a urmărit restituirea imobilelor ce sunt proprietatea S. și care au aparținut fostei SPIC SAR - persoana juridica.
- Identitatea de cauză - ambele acțiuni au fost formulate în temeiul Legii 10/2001 (identitatea temeiului de drept) și ambele acțiuni au avut ca temei de fapt aceleași împrejurări care au fost luate în considerare cu prilejul primei judecați.
Pe fond, pârâta a susținut că reclamantul nu este persoană îndreptățita la restituirea în natura sau în echivalent a imobilelor ce au aparținut fostei SPIC SAR, imobile care sunt proprietatea subscrisei S.C. S. S.A.
Autorii reclamantului nu au deținut niciodată în proprietate imobile, ci au fost numai acționari ai societății comerciale SPIC SAR, naționalizată prin Legea 119/1948 și Decretul 134/1949, deținând numai o parte (66,66%) din acțiunile acestei societăți (participații la capitalul social al SPIC SAR), după cum reiese din actele pe care le vom depune la dosarul cauzei.
Legea 10/2001 stabilește ca o condiție esențiala de promovare a acțiunii, calitatea reclamantului (sau a autorilor săi) fie de proprietar al imobilelor a căror restituire se solicita (art.3 lit. a din Legea 10/2001), fie calitatea reclamantului (sau autorilor săi) de asociat al persoanei juridice care deținea imobilele în proprietate la data preluării acestora (art.3 lit. b) din Legea 10/2001.
In conformitate cu dispozițiile art.18 lit. a și art.31 alin.l din Legea 10/2001 - persoanele prevăzute la art.3 lit.b din Legea nr. 10/2001 pot obține numai masuri reparatorii în echivalent - respectiv despăgubiri.
Reclamantul se încadrează în categoria persoanelor prevăzute la art.3 lit.b) din Legea 10/2001, încadrare ce a fost stabilita prin hotărâre judecătoreasca definitiva prin care i-au fost acordate și masurile reparatorii prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.
Reclamantul nu se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art.3 lit.a) din Legea 10/2001, nefiind nici el, nici autorii lui proprietarii imobilelor a căror restituire o solicita, după cum s-a stabilit în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin decizia irevocabila a ICCJ nr.3718/11 aprilie 2006, precum și pe calea dreptului comun.
Pe de alta parte, reclamantul (sau autorul sau) nu a fost unic asociat al SPIC SAR, iar acționarii acestei societăți nu au fost membrii ai aceleiași familii; prin urmare reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natura a imobilelor așa cum prevede art.18 lit.a teza finala din Legea 10/2001 și pct. 18.1 din normele de aplicare a acestuia.
Astfel, s-a solicitat a se constata că reclamantul nu poate să solicite restituirea în natură a imobilelor ce nu au fost niciodată în proprietatea autorilor săi, deci nu are calitate procesuala activă pentru promovarea unei acțiuni de restituire imobile întemeiata pe Legea 10/2001 și pe cale de consecința se impune respingerea acțiunii, ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. S. S.A. s-a arătat că, cu privire la acțiunea în despăgubiri (capătul 5 de cerere) formulata împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor - este evidentă lipsa calității procesuale pasive a S.. Cu privire la eventuale măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii 10/2001 pentru acțiunile deținute de autorii reclamantului la SPIC SAR - . nu are calitate procesuală pasivă conform dispozițiilor Legii 10/2001, astfel cum s-a stabilit în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat, în cauza ce a format obiectul dosarului nr.4816/2001 al Tribunalului Bucuresti - Sectia a III a Civila.
Prin sentința civilă rn.2395/21.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta S.C. S. S.A. și pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că puterea de lucru judecat (res pro veritate habetur) este reglementată de dispozițiile art. 1201 Cod civil, ca o prezumție legală absolută irefragabilă și în art. 166 Cod de procedură civilă, ca o excepție de fond, peremtorie și absolută.
Pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie să existe triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză.
Cât privește primul element (părțile), tribunalul a apreciat că se are în vedere nu numai prezența lor fizică la proces, ci prezența juridică, adică participarea la proces în nume propriu, sau prin reprezentant.
În sfera noțiunii de obiect al cererii de chemare în judecată se include nu numai obiectul material (pretenția concretă), ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material (de exemplu dreptul de proprietate).
Prin cel de-al treilea element (cauza) se înțelege fundamentul pretenției afirmate. Așadar, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituția sau categoria juridică, ori de principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția sa, iar cum soluția se pronunță într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept, ci și împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în aceea speță.
Tribunalul a reținut, pe de o parte că, în cauza de față figurează ca părți: reclamantul O. V. și pârâții . S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cererea de chemare are ca obiect (în esență) restituirea în natură a imobilului . de 24.684 mp (respectarea dreptul actual de proprietate al reclamantului și predarea imobilului, după emiterea deciziei, în exprimarea acestuia), iar ca și cauză juridică, cerere de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și pe dispozițiile dreptului comun (cel puțin în ceea ce privește primele două capete de cerere).
Pe de altă parte, din analiza actelor dosarului, Tribunalul a reținut că între părțile prezentei cauze (singure, sau alături de alte părți, foști acționari ai . A.) s-au derulat numeroase procese, având ca obiect restituirea/revendicarea aceluiași imobil, cauzele juridice ale acestor procese fiind atât dispozițiile Legii nr.10/2001, cât și dispozițiile de drept comun, respectiv art. 480 Cod civil, art. 111 Cod de procedură civilă.
Ca și o cronologie succintă a acestora, Tribunalul a reținut că reclamantul inițial a formulat notificarea nr. 2188/2001 adresată . temeiul Legii nr. 10/2001, prin care solicita restituirea în natură sau echivalent a imobilului în cauză (sau acțiuni emise de SPIC SAR).
Pârâta . urma acestei notificări a emis Decizia nr. 2927/31.05.2011, prin care a respins cererea de restituire a imobilului Fabrica Fenolit, apreciind că reclamantul, ca persoană îndreptățită la reparații, prin echivalent, se încadrează în prevederile art. 32 din Legea nr. 10/2001, neputând să invoce vreun drept de proprietate asupra vreunui imobil, ci doar procentul de 66,66% acțiuni la SPIC SAR, dându-se astfel recomandarea acestuia să se adreseze cu notificare instituției implicate în privatizare, respectiv FPS – APAPS, . privatizată prin contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 136/07.04.1999.
Reclamantul a contestat această dispoziție (decizie), iar prin decizia nr. 473/05.11.2003, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, irevocabilă, prin respingerea recursului (decizia civilă nr. 3718/2006 a ICCJ) a fost respinsă, ca nefondată acțiunea formulată împotriva Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice (pentru primul capăt de cerere – inexistența dreptului de proprietate al Statului asupra Spic SAR din ., nr. 11-17, sector 2), și ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, împotriva . petitele 2 și 3.
Referitor la primul capăt de cerere (identic, în esență - ca raport întreg-parte - cu cele două capete de cerere din prezenta cauză) s-a reținut de către Curte că, prin considerentele deciziei civile nr. 258/2003, pronunțată de Curtea de Apel București (prin care APAPS a fost obligată să acorde reclamantului acțiunile solicitate – în baza Legii nr. 10/2001) s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra nevalabilității titlului statului.
Astfel, sub acest aspect, Tribunalul a reținut autoritatea de lucru judecat, față de deciziile sus menționate.
În ceea ce privește celelalte capete de cerere, tribunalul a constatat că prin această decizie s-a reținut (cu putere de lucru judecat, de asemenea) că . are calitate procesuală pasivă, în sensul Legii nr.10/2001, de a soluționa notificarea (pretențiile reclamantului), această calitate revenindu-i exclusiv instituției publice implicate în privatizarea și administrarea participațiilor statului.
Tribunalul a mai reținut, totodată, că reclamantul a uzat de această cale, respectiv de a se adresa cu notificare instituției publice implicate în privatizarea și administrarea participațiilor statului, (A.) iar prin decizia civilă nr. 37 A/23.01.2008, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, irevocabilă prin decizia nr. 3535/04.06.2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – a fost respinsă pe fond acțiunea acestuia, având în vedere renunțarea sa la dreptul de a primi despăgubiri în baza Legii nr.10/2001, în temeiul art. 247 Cod de procedură civilă.
În continuare, Tribunalul a constatat că, reclamantul a mai formulat o notificare, nr. 3659/2001 adresată . care formula același pretenții ca și cele din notificarea nr.2188/2001). De asemenea, prin notificarea nr. 1718/2005, reclamantul a înștiințat . renunță la notificările de mai sus, deoarece a apreciat mai favorabile dispozițiile dreptului comun. În anul 2011, reclamantul, prin notificare nr.6/2011 a înștiințat . renunță la renunțare.
De asemenea, în cadrul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, acțiunea reclamantului de restituire a imobilului a fost respinsă, apreciindu-se că acesta nu are calitate procesuală activă, dovada calității de acționari a autorilor reclamantului, indiferent de proporția deținută din capitalul social, neputând substitui lipsa titlului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul lor ca persoane fizice, pentru ca reclamantul să fie în măsură a-și justifica legitimarea procesuală activă, față de caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare, care presupune calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat.
În concluzie – față de primele două petite ale prezentei cereri de chemare în judecată, tribunalul a apreciat că alte instanțe au statuat cu putere de lucru judecat asupra nevalabilității titlului statului, astfel cum rezultă din deciziile civile mai sus enunțate.
Față de al doilea petit, de asemenea s-a statuat cu putere de lucru judecat, în primul rând, că pârâta . are calitate de a se pronunța asupra notificării, vizând pretențiile reclamantului privind imobilul în cauză în temeiul Legii nr. 10/2001, această calitate având-o A.. În al doilea rând, s-a luat act definitiv și irevocabil, de manifestarea expresă de voință a reclamantului, de a renunța la dreptul pretins, respectiv la toate drepturile cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în al treilea rând, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost respinsă, constatându-se că reclamantul nu are calitate procesuală activă.
Față de aceste împrejurări, Tribunalul a constatat tripla identitate de părți, obiect și cauză existentă între prezenta cerere de chemare în judecată și hotărârile pronunțate anterior și enumerate mai sus și, ca urmare, a apreciat că excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă, este întemeiată.
În temeiul art. 274 al. 1 Cod de procedură civilă, constatând culpa procesuală a reclamantului, Tribunalul a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces și efectuate de pârâta . onorariu avocat, în cuantum de 13.764 lei, conform OP-urilor depuse la dosar.
Prin cererea înregistrată la 21.06.2013, reclamantul a solicitat instanței de fond lămurirea alin.1 din dispozitivul sentinței pronunțate, în sensul de a explicita clar față de care hotărâri a fost admisă excepția și la care capete de cerere din acțiunea precizată se referă aceasta și completarea aceleiași sentințe, în care s-a omis a se da o soluție punctuală cu privire la cererea din 23.05.2012, de restituire a parcelei I în baza art.18 lit.a din Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005.
Prin sentința civilă nr.1512/6.09.2013, instanța de fond a respins cererile ca neîntemeiate, reținând în esență că dispozitivul sentinței este clar sub aspectele invocate de reclamant prin cererea de lămurire și nu se poate reține că prin aceasta instanța ar fi omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs a susținut că sentința instanței de fond este lipsită de temei juridic, fiind pronunțată în baza dispozițiilor art.1201 din vechiul Cod civil, text de lege care nu mai este în vigoare din data de 15.02.2013, astfel cum rezultă din Legea nr.71/2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil.
În continuare, a arătat că instanța de fond a greșit și atunci când a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta S.C. S. prin întâmpinare, deși hotărârile anterioare nu erau pronunțate asupra fondului cauzei, iar între cauzele soluționate irevocabil prin aceste hotărâri și acțiunea de față, nu exista identitate de cauză.
Prin hotărârile anterioare, acțiunile reclamantului au fost respinse fie pentru lipsa calității procesuale active, fie ca inadmisibile, fără să se fi cercetat fondul cauzei, situație în care acestea nu puteau fi reținute de instanța de fond în argumentarea excepției autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește lipsa identității de cauză, tribunalul a făcut o confuzie între cauza întemeiată pe anumite texte din Legea nr.10/2001 și acțiunea de față, care este întemeiată pe alte texte din aceeași lege specială și pe dispozițiile ce reglementează acțiunea în constatare, respectiv art.111 C.proc.civ. Pe de altă parte, prin acțiunea de față, a invocat refuzul pârâtei de a soluționa notificarea nr.3659/2001, care cuprinde și alte persoane în afara sa, precum și alte pretenții imobiliare, refuz ce nu a fost niciodată invocat în pricinile ce au purtat anterior între părți.
În finalul motivelor de recurs, s-a susținut că prin soluția pronunțată, instanța de fond a interzis accesul apelantului reclamant la instanță, argument în acest sens reprezentându-l și respingerea abuzivă a cererii sale de amânare pentru imposibilitate de prezentare la termenul de judecată din 11.12.2012, când, din cauza vremii nefavorabile era blocat în afara localității.
Cu privire la cheltuielile de judecată, recurentul reclamant a arătat că sunt nejustificate, deoarece apărătorul pârâtei S.C. S. S.A. nu a făcut un efort considerabil pentru apărarea pârâtei în această cauză.
La 26.06.2013, recurentul reclamant a depus la dosar o cerere intitulată „Completare a motivelor de recurs” prin care a susținut că tribunalul a încălcat dispozițiile art.129 alin.5 C.proc.civ., privind rolul activ pe care orice judecător trebuie să îl aibă în soluționarea unei cauze, nestăruind în aflarea adevărului în cauză.
Prin cererea înregistrată la 02.10.2013, recurentul reclamant a formulat recurs și împotriva sentinței civile nr.1512 pronunțată de instanța de fond la 06.09.2012, prin care s-au respins ca neîntemeiate cererile de lămurire și completare a sentinței civile nr.2395/21.12.2012, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea dispoz.art.281 ind.1 și art.281 ind.2 C.proc.civ.
Intimata S.C. S. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că dispozițiile art.1201 din vechiul cod civil erau aplicabile în cauză, în raport de data formulării acțiunii, iar în cauză există autoritate de lucru judecat față de hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate între aceleași părți, în alte cauze, întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001 sau dispozițiile dreptului comun.
La data de 17.03.2014, instanța a acordat părților cuvântul, în vederea susținerii, respectiv combaterii motivelor de recurs formulate de recurentul reclamant, după care a reținut cauza în vederea pronunțării, pronunțarea fiind amânată, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 cod procedură civilă.
Prin cererea depusă la dosar la data de 24.03.2014, recurentul reclamant a solicitat repunerea pe rol a cauzei, în vederea recalificării căii de atac exercitată împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal, susținând că acestea ar fi susceptibile de apel și nu de recurs, deoarece nu s-a emis niciodată decizie prin care să se soluționeze notificarea nr. 2188/2001 și notificarea 3659/2011.
Curtea a respins cererea formulată de recurentul reclamant, apreciind că nu există motiv de repunere pe rol a cauzei, față de dispozițiile art. 151 cod procedură civilă și de precizarea acțiunii de către reclamant la instanța de fond, prin care se invocau expres dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Analizând recursul formulat de recurent împotriva sentințelor prin care instanța de fond a respins acțiunea acestuia pentru autoritate de lucru judecat și cererea de lămurire și completare a acestei sentințe, Curtea va reține că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 223 din Legea nr. 71/2011, dacă prin această lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă și comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a noului cod civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Noul cod civil a intrat în vigoare la data de 01.10.2011, iar acțiunea a fost înregistrată de către reclamant la instanța de fond la data de 20.04.2011.
Fiind vorba de o acțiune introdusă pe rolul instanței de judecată anterior intrării în vigoare a noului cod civil, erau incidente în cauză, conform textului de lege anterior menționat, dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, inclusiv dispozițiile art. 1201 din vechiul cod civil, critica formulată în acest sens de către recurent, fiind nefondată.
În baza acestui text de lege și a hotărârilor judecătorești depuse la dosar, instanța de fond a reținut că există în cauză autoritate de lucru judecat și, pe cale de consecință, a dispus prin sentința civilă nr. 2395/21.12.2012, respingerea acțiunii reclamantului, astfel cum a fost precizată de acesta.
Conform articolului 1201 Cod Procedură Civilă există autoritate de lucru judecat când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este fundamentată pe același temei juridic și este formulată de aceleași părți și în contra lor, în aceiași calitate. În plus, este necesar ca prima hotărâre rămasă definitivă să fi rezolvat pe fond procesul dintre părți
Atunci când prin prima hotărâre, acțiunea a fost respinsă fără să se fi analizat temeinicia motivelor invocate, este evident că existența unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acțiuni, din moment ce în primul proces fondul raporturilor juridice dintre părți nu fusese soluționat.
Prin acțiunea de față, astfel cum a fost precizată la data de 22.03.2012, reclamantul V. O. a chemat în judecată pe pârâții . S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:
a) inexistenta - de la 2001, data adoptării Legii 10/2001 și a trimiterii Notificărilor nr. 3659 și nr.2188/2001 către . dreptului de proprietate al acestei pârâte (dreptul de proprietate al reclamantului fiind reactivat, în cazul de față, prin efectul §58 din decizia V. c României și § 136 din decizia M.A. șa c României ) asupra imobilului denumit "Fabrica SPIC" - fostă Fabrica Phenolit, fostă proprietate a bunicului său matern, N. B. - imobil situat în ., foste numerele 11-17, sector 2 București (imobilul aflat azi în incinta . la 2001 din teren (clădirile fiind demolate) în suprafață de 24 684 mp - . Raportul de expertiză topo întocmit de. ing V.;
b) existența - de la 2001- a dreptului reclamantului, în calitate de unic succesor al familiei bunicului său N. B., asupra b) întregului fond industrial al SPIC SAR și c)asupra întreprinderii SPIC, așa cum arată ea azi (acționarii sunt proprietarii întreprinderii, ca bun mobil, în cotă echivalentă cotei de acțiuni deținute);
2) a obliga . respecte dreptul actual de proprietate al reclamantului și să predea, după emiterea deciziei, imobilul teren . de 24.684 mp.
În subsidiar, pentru a aplica art. 29, fost 27 din legea nr. 10/2001 se solicită a se constata inexistența dreptului de proprietate la 1948-1949 al Statului b) asupra întreprinderii SPIC, asupra Fabricii SPIC și asupra fondului industrial al SPIC SAR.
În motivare a susținut, în esență, dreptul exclusiv de proprietate al autorilor săi asupra imobilului solicitat prin notificările nr. 2188/2001 și nr. 3659/2001, notificări care nu au fost soluționate de pârâtă, astfel cum impuneau dispozițiile Legii nr. 10/2001, lipsa titlului pârâților asupra imobilului, iar în drept a invocat dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și dispozițiile art. 111 cod procedură civilă și jurisprudența CEDO.
Prin precizarea depusă la dosar la data de 12.10.2012, ca răspuns la întâmpinarea prin care intimata pârâtă . autoritatea de lucru judecat, recurentul reclamant a precizat încă o dată, dacă mai era necesar, faptul că acțiunea are ca obiect lipsa răspunsului acestei pârâte la notificarea nr. 3659/2001 și în subsidiar la notificarea nr. 2188/2001, cu precizarea că nici aceasta din urmă nu a primit un răspuns pe fond, iar temeiul de drept îl reprezintă decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție .
Prin această decizie pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe că, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, refuzul fiind asimilat cu respingerea notificării.
Recurentul reclamant a învestit instanța de judecată cu soluționarea unei acțiuni întemeiată pe refuzul entității învestite cu soluționarea notificărilor nr. 2188/2001 și nr. 3659/2001, dar și cu cereri întemeiate pe dispozițiile de drept intern cuprinse în art. 111 cod civil și pe jurisprudența CEDO, respectiv: constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei . imobilului denumit "Fabrica SPIC" - fostă Fabrica Phenolit, de la data adoptării Legii nr. 10/2001 și înregistrării de către reclamant a notificărilor menționate în acțiune, existența, de la aceeași dată a dreptului reclamantului asupra imobilului; obligarea pârâtei . respecte dreptul actual de proprietate al reclamantului și să predea, după emiterea deciziei, imobilul teren . de 24.684 mp.
Între aceleași părți au existat anterior mai multe litigii, finalizate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv două contestații la Legea nr. 10/2001 și două acțiuni de drept comun, ce priveau cota de 66,66% din imobil, cu precizarea că dintre acestea din urmă doar una a fost soluționată irevocabil, astfel cum se va arăta în continuare.
Contestațiile la Legea nr. 10/2001 au avut ca obiect anularea deciziei nr. 2927/31.05.2011 prin care . respins notificarea înregistrată de reclamant sub nr. 2188/2001, prin care solicita acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru 66,66% din imobilul teren și construcții denumit până la naționalizare fabrica Fenolit, cu recomandarea de a se adresa A., fiind vorba de o societate privatizată și respectiv acțiunea prin care reclamantul invoca refuzul A. de a soluționa notificarea adresată A., urmare a recomandării făcută în cealaltă contestație de către instanță.
La data de 05.11.2001, reclamantul a adresat, însă, pârâtei . nouă notificare, înregistrată sub nr. 3659/2001, prin care solicita restituirea în natură a mobilului Fabrica Fenolit, teren în suprafață de 29.825 mp plus construcțiile aferente.
Această notificare nu a fost soluționată până în prezent de către pârâtă, motiv pentru care, reclamantul contestă în prezenta cauză refuzul . a-i soluționa notificarea, asimilat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XX/2007, cu respingerea notificării.
Nu a existat anterior între părți un litigiu având același obiect și cauză, situație în care în mod greșit instanța de fond a apreciat că există în cauză, autoritate de lucru judecat, cu privire la cererile formulate de reclamant prin acțiune, în baza Legii nr. 10/2001.
Faptul că între părți au existat acțiuni de drept comun în care instanța a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâta . are calitate de a se pronunța asupra notificării, nu o scutea pe aceasta de obligația soluționării și a notificării nr. 3659/2001, prin decizie/dispoziție motivată, în condițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001 și nici nu poate justifica reținerea excepției autorității de lucru judecat. Considerentele hotărârii judecătorești în care se reținea că pârâta . are calitate de a se pronunța asupra notificării, precum și împrejurarea că reclamantul mai formulase anterior o notificare cu privire la același imobil, înregistrată sub nr. 2188/2001 și soluționată de . decizia nr. 2927/31.05.2011, rămasă irevocabilă prin respingerea contestației formulată de către reclamant, precum și renunțarea acestuia la despăgubirile ce i se cuveneau în baza Legii nr. 10/2001, puteau fi reținute de pârâtă în motivarea deciziei/dispoziției de soluționare a notificării nr. 3659/2001, dar nu o scuteau pe aceasta de obligația de a soluționa notificarea prin decizie/dispoziție motivată. Instanța era obligată, conform dispozițiilor deciziei nr. XX/2007 să cenzureze refuzul pârâtei de a soluționa și această notificare, invocat de reclamant prin acțiune, iar în condițiile în care nu existase între părți un alt proces având același obiect, nu putea reține că în cauză există autoritate de lucru judecat.
Nu putea reține autoritatea de lucru judecat nici cu privire la cererile întemeiate de reclamant pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 111 cod procedură civilă, prin care se solicita constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâților asupra imobilului solicitat prin notificarea nr. 3659/2001, cu începere de la data înregistrării notificării și constatarea existenței dreptului reclamantului asupra aceluiași imobil, cu începere de la aceeași dată.
Din probele administrate a rezultat că între părți a existat un prim proces întemeiat pe dreptul comun, înregistrat inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. 22/1998, soluționat irevocabil de instanța de judecată prin decizia civilă nr. 3604/03.05.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, în sensul respingerii acțiunii reclamantului pentru lipsa calității procesuale active.
Acest proces a avut ca obiect acțiunea formulată de reclamantul din prezenta cauză împotriva pârâtei . în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care se solicita constatarea nulității absolute a înscrierii SPIC S.A.R (în prezent . listele anexe ale Decretului nr. 134/1949 pentru naționalizarea unităților sanitare, constatarea validității neîntrerupte a dreptului autorilor reclamantului asupra a 66,66% din patrimoniul Fabricii SPIC SAR, respectiv teren în suprafață de_,66 mp și clădiri, instalații, accesorii, materii prime, mărfuri preluate cu inventar de comuniști, să se constate dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de unic succesor al autorilor săi asupra cotei de 66,66% din acțiuni. Temeiul juridic invocat de reclamant, reținut expres și în considerentele deciziei civile nr. 5852/13.06.2006 pronunțată în această cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție era reprezentat de dispozițiile art. 480 cod civil și nu de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Cauza de față are ca obiect contestația reclamantului împotriva refuzului pârâtei . a-i soluționa cea de a doua notificare înregistrată sub nr. 3659/2001, dar și cererile, întemeiate pe dreptul comun, prin care reclamantul solicită instanței să constate inexistența dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului denumit "Fabrica SPIC" - fostă Fabrica Phenolit, - imobil situat în ., foste numerele 11-17, sector 2 București (imobilul aflat azi în incinta . la 2001 din teren (clădirile fiind demolate) în suprafață de 24 684 mp - . Raportul de expertiză topo întocmit de. ing V., începând cu data înregistrării notificării și existența dreptului său asupra aceluiași imobil, începând cu aceeași dată. Temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea capetelor de cerere de drept comun îl reprezintă dispozițiile art. 111 c.pr.civ. și jurisprudența CEDO.
Deși litigiul anterior a purtat între aceleași părți și a fost soluționat irevocabil de instanțele de judecată, nu justifică soluția instanței de fond, în sensul reținerii în prezenta cauză a existenței autorității de lucru judecat, cu privire la capetele de cerere întemeiate pe dreptul comun, deoarece, nu există între aceste procese identitate deplină de obiect și nici identitate de cauză.
În ceea ce privește obiectul, Curtea constată că primul proces a avut ca obiect o cotă de 66,66% din patrimoniul Fabricii SPIC SAR, iar cauza de față are ca obiect întreg imobilul denumit „Fabrica SPIC”.
În ceea ce privește cauza,se observă căprimul proces a fost întemeiat de reclamant pe dispozițiile de drept comun ce reglementează revendicarea, respectiv art. 480 cod civil și a avut ca scop redobândirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra cotei de 66,66% din patrimoniul Fabricii SPIC SAR, prin compararea și stabilirea preferabilității titlurilor invocate de părți, iar cauza de față este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 111 cod procedură civilă și are ca scop constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra întregului imobil prin raportare la efectele juridice produse de notificările înregistrate de acesta.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că prin decizia civilă nr. 3604/03.05.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, reținută de instanța de fond în motivarea soluției de admitere a excepției invocată de pârâtă, acțiunea formulată de reclamant a fost respinsă pentru lipsa calității sale procesuale active. Or, o astfel de soluționare a cauzei, în care nu s-au analizat pe fond cererile formulate de reclamant, deși irevocabilă, nu poate constitui temei pentru reținerea autorității de lucru judecat, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.
Admiterea excepției nu se justifică nici în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate până în acest moment, între aceleași părți, în cauza înregistrată sub nr._/3/2007, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă, ce are ca obiect cererea reclamantului privind constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului R. asupra imobilului Fabrica Fenolit, a fructelor civile și a 66,66 % din acțiunile SPIC, să se constate că statul este posesor de rea credință de la data de 11.06.1948 până la 23.11.1990, inexistența dreptului de proprietate al pârâtei . a 66,66% din acțiunile SPIC, ieșirea din indiviziune a părților cu privire la aceste acțiuni, revendicarea de la . terenului în suprafață de_,345 mp cu clădirile aferente și mijloacele fixe, precum și obligarea statului la contravaloarea fructelor civile capitalizate din acțiunile reprezentând 66,66% din acțiunile SPIC.
Acest litigiu nu a fost încă soluționat irevocabil, se află în faza procesuală a recursului, fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III a Civilă și Pentru Cauze cu Minori și de Familie, sub nr._, astfel cum rezultă din informațiile din Ecris, iar prin sentința pronunțată în primă instanță de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, nu s-a analizat pe fond cauza ci s-a dispus respingerea acțiunii ca inadmisibilă (a se vedea sentința civilă nr. 1029/25.05.2012 filele 224 și următoarele din dosarul de fond vol. II).
O astfel de soluționare a cauzei nu creează autoritate de lucru judecat, motiv pentru care, având în vedere toate considerentele anterior menționate, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă admiterea recursului formulat de recurentul reclamant împotriva sentinței civile nr. 2395/21.12.2012 și a sentinței civile nr. 1512/06.09.2013, va casa sentințele și va trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei ca neîntemeiată.
Admite recursul declarat de recurentul reclamant O. V. împotriva sentinței civile nr.2395 din 21.12.2012 și a sentinței civile nr.1512 din 06.09.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. S. S.A. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentințele și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
2 ex./02.04.2014
-------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – M.B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 171/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 547/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
