Anulare act. Hotărâre din 25-10-2012, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-10-2012 în dosarul nr. 1853/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Î N C H E I E R E
Ședința publică de la 04.10.2012
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. N.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea recursurilor promovate de recurentul - reclamant B. M. M. și de recurentul pârât M. S. M. împotriva deciziei civile nr. 639 A din data de 01.07.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, S.C. TITAL AL S.A., T. R. P., B. C. N., M. I., M. G., Z. I. C. și K. D..
P. are ca obiect – anulare act și partaj.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei, pe lista amânărilor fără dezbateri, se prezintă avocat M. N., în calitate de reprezentant al recurentului - reclamant B. M. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2011, emise de Baroul București (fila 6), avocat Lelioara P., în calitate de reprezentant al recurentului - pârât M. S. M., în baza împuterniciri avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 26) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului - pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, în baza delegației depuse la fila 27, lipsind intimații - pârâți S.C. T. AL S.A., T. R. P., B. C. N., M. I., M. G., Z. I. C., și K. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții recurentului - reclamant și al recurentului - pârât solicită instanței a constata lipsa de procedură cu partea intimată S.C. T. AL S.A.
Curtea, având în vedere că la acest moment nu sunt prezente sau reprezentate toate părțile în cauză, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, la ordine.
La a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat M. N., în calitate de reprezentant al recurentului - reclamant B. M. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2011, emise de Baroul București (fila 6), avocat Lelioara P., în calitate de reprezentant al recurentului - pârât M. S. M., în baza împuterniciri avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 26) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului - pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, în baza delegației depuse la fila 27, lipsind intimații - pârâți S.C. T. AL S.A., T. R. P., B. C. N., M. I., M. G., Z. I. C., și K. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurentul - pârât, prin apărător, depune înscrisurile solicitate de către instanță la termenul anterior, respectiv: actul dotal autentificat de Tribunalul Dâmbovița - Secția Civilă sub nr. 788/1944, actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr._ din 28 martie 1940 de fostul Tribunal I. - Secția a IX a notariat, certificat de moștenitor nr. 1184 din 02 noiembrie 1982 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 3 București.
Reprezentanții părților învederează că nu mai au alte cereri de formulat, probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurentul - reclamant B. M. M., prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, prin admiterea capătului de cerere privind partajul succesoral al defunctului B. N., față de următoarele considerente:
În mod greșit Tribunalul București a respins apelul invocând autoritatea lucrului judecat a sentinței civile nr. 5464/1999, pronunțate de către Judecătoria Sectorului 3 București, în condițiile în care Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 1434/2008, în recursul ce viza o primă hotărâre de fond, arătând că nu există autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor art. 1201 Cod civil.
Prin toate probele administrate în cauză, consideră că a dovedit împrejurarea că recurentul - reclamant deține o cotă parte din dreptul de proprietate în cotă de ½ asupra imobilului situat în București, .. 21, sector 3, împreună cu sora sa.
Mai solicită respingerea recursului promovat de pârâtul M. S. M., să se constate că în mod corect instanțele anterioare au constatat că titlul statului nu este valabil întrucât trecerea în proprietatea statului a cotei de ¼ din dreptul de proprietate s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974, care contravenea dispozițiilor legale în vigoare.
Solicită cheltuieli de judecată.
Recurentul - pârât M. S. M., prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de reclamant, admiterea recursul formulat de partea pe care o reprezintă, modificarea în parte a hotărârii pronunțate de tribunal și modificarea hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii introductive privind constatarea nulității absolute a deciziei de trecere în proprietatea statului a cotei de ¼ din imobilul
Consideră că ceea ce s-a solicitat de reclamant este de a se constata că în proprietatea acestuia a continuat să rămână cota de ¼ ca urmare a anulării sentinței penale de condamnare, ce a avut ca efect și măsura de confiscare a cotei de ¼ din imobil. Cu această cerere a fost sesizată instanța de judecată, iar nu cu una prin care să se stabilească dacă trecerea imobilului în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, a fost una valabilă.
Pe de altă parte, instanța ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni, raportat la faptul că partea reclamantă a avut la îndemână dispozițiile legii speciale, în baza căreia a fost și emisă dispoziție de către unitatea administrativ teritorială, prin care i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la ceastă cotă.
Solicită respingerea recursului reclamantului, având în vedere că prin hotărârile anterior pronunțate s-a reținut că mama lui M. S. M. a deținut o cotă de ¾ din imobil, iar B. M. M. o cotă de ½.
Chiar dacă s-ar constata nulitatea preluării imobilului pentru cota de ¼, starea de indiviziune nu „renaște”, întrucât cota de ¼ din dreptul de proprietate aparține lui M. S. M., prin moștenire de la mama sa, iar pentru cota de ½ din dreptul de proprietate există două titluri, respectiv titlul lui M. S. M., care a cumpărat-o de la Statul Român, și titlul lui B. M., ca urmare a constatării acestei nulități.
Conchizând, apreciază că nu se poate aplica teoria efectului declarativ al partajului.
Solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul București, ca legală și temeinică.
CURTEA
Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 11.10.2012.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.10.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. S. C. N. M. H.
GREFIER,
S. R.
Dosar nr._
(_ )
Î N C H E I E R E
Ședința publică de la 11.10.2012
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 18.10.2012.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.10.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. S. C. N. M. H.
GREFIER,
S. R.
Dosar nr._
(_ )
Î N C H E I E R E
Ședința publică de la 18.10.2012
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 25.10.2012.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.10.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. S. C. N. M. H.
GREFIER,
S. R.
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1853
Ședința publică de la 25.10.2012
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. N.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor promovate de recurentul - reclamant B. M. M. și de recurentul pârât M. S. M. împotriva deciziei civile nr. 639 A din data de 01.07.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, S.C. TITAL AL S.A., T. R. P., B. C. N., M. I., M. G., Z. I. C. și K. D..
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 04.10.2012, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezentând, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 11.10.2012, 18.10.2012 și apoi la 25.10.2012.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2004 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._/2004 (număr în format nou_/301/2004), reclamantul B. M. M. a chemat în judecată pe pârâții T. R. P., B. C. N., M. S. M., M. I., M. G., Z. I. C., K. D., Consiliul General al Municipiului București și S.C. T. Al S.A, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța următoarele:
1) să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 958 din 14 iulie 1981 emise de Biroul Permanent al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București privind trecerea în proprietatea statului a terenului și casei din București (cotă sa indiviză), .. 21, sector 3;
2) să se constate rezoluțiunea, ca efect al admiterii cererii de la punctul 1 al acțiunii, contractului de vânzare nr._ din 22 noiembrie 1996 autentificat la nr. 1123 din 22 noiembrie 1996 la Biroul Notarului Public „N. I.”, prin care pârâta S.C. T. Al S.A. a vândut către pârâtul, nepot al său, dreptul său indiviz asupra imobilului din București, .. 21, sector 3;
3) partajarea averii defunctului său tată B. N., decedat în anul 1943, avere ce se compune din: terenul de 1.100 m.p. situat în București, .. 21, sector 3, casă cu zece camere și dependințe aflate pe aceste teren;
4) să se constate rezoluțiunea parțială sau totală în limitele lotului ce îi va fi atribuit a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de M. S. M. și soția sa M. I. cu pârâta K. D. pentru imobilul din București, .. 21, sector 3, contract încheiat la data de 22 noiembrie 1996 și autentificat de Biroul Notarului Public „I. N.” cu nr. 5449 din aceeași dată și transcris la 25 noiembrie 1996 sub nr._ la Judecătoria Sectorului 3 București;
5) evacuarea pârâtei cumpărătoare K. D. din partea de imobil ce îi va fi atribuită din casa de zece camere și terenul situate în București, .. 21, sector 3.
Pârâții T. R. P. și B. C. N. au depus la data de 13 octombrie 2004 întâmpinare la dosar, prin care au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive.
La data de 22 octombrie 2004 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de Z. I. C., prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
La data de 27 octombrie 2004 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de pârâta K. D., prin care a solicitat respingerea acțiunii în principal ca inadmisibilă și în secundar ca nefondată.
La data de 10 noiembrie 2004 și pârâtul M. București, prin Primarul General, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, excepția inadmisibilității capătului 1 din cererea reclamantului, excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capetele de cerere 3 și 4, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 160 din 09 ianuarie 2006, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, cu motivarea că, cererea principală având ca obiect partaj succesoral, în cauză sunt aplicabile art. 14 Cod procedură civilă, conform căruia în materie de moștenire competența este a instanței celui din urmă domiciliu al defunctului, competență care, conform art. 159 alin. 3 Cod procedură civilă coroborat cu art. 19 Cod procedură civilă este de ordine publică. Față de faptul că reclamantul a arătat că ultimul domiciliu al defunctului a fost ., fapt reținut și de judecătoria Târgoviște prin încheierea din data de 14 martie 2005, în dosarul nr. 3489/2003, instanța a constatat că această cauză este de competența Judecătoriei Târgoviște.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 13 ianuarie 2006 a declarat recurs pârâtul M. M., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr._/301/2004.
Prin decizia civilă nr. 1072/R din 31 mai 2006, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă a admis recursul; a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza în vederea soluționării la aceeași instanță, reținând că cererea de împărțeală a bunurilor succesorale, între care și un imobil, formulată după finalizarea procedurii succesorale, este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află imobilul, în conformitate cu art. 13 Cod procedură civilă, iar nu de competența instanței ultimului domiciliu al defunctului, stabilită de art. 14 Cod procedură civilă.
Cauza a fost reînregistrată la data de 17 octombrie 2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 23 februarie 2007 instanța a invocat din oficiu excepția puterii de lucru judecat pentru al treilea petit și excepția de interes pentru primul capăt de cerere, iar la termenul de judecată din data de 30 martie 2007 instanța a pus în dezbatere aceste excepții, precum și excepția lipsei calității procesuale active pentru petitele în constatarea rezoluțiunii invocată de pârâta Khaut D..
Prin sentința civilă nr. 2869 din 30 martie 2007, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția puterii de lucru judecat, a admis excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei de interes, a respins petitul în partaj, a respins petitele în constatarea rezoluției ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală și a respins petitul în constatarea nulității absolute ca lipsit de interes.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, în ce privește petitul al treilea având ca obiect partajarea averii defunctului B. N., din analiza conținutului sentinței civile nr. 2837 din 24 mai 1979 a Judecătoriei Sectorului 4 București și al sentinței civile nr. 5464 din 26 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 3 București, sentința definitive și irevocabile, tripla identitate de obiect, cauză și părți între menționatul petit și cererile soluționate prin respectivele sentințe. Așa fiind și ținând seama de prevederile art. 1201 cod civil și art. 166 Cod procedură civilă, instanța a admis excepția puterii de lucru judecat și a respins petitul în partaj pentru autoritate de lucru judecat.
Privitor la contractele a căror rezoluțiune a solicitat-o reclamantul a fi constatată, prin al doilea și al patrulea capăt de cerere, din interpretarea art. 1020 și 1021 Cod civil reiese că părțile din contract pot cerere rezoluțiunea și, a fortiori, constatarea rezoluțiunii. Or, reclamantul nu este parte în acele contracte și deci nu poate sta în proces în calitate de reclamant. Așa fiind, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins petitele în constatarea rezoluțiunii ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală. De altfel, reclamantul a tins la obținerea aceluiași efect al desființării contractelor pe cale de cerere în constatarea nulității absolute, care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 3 București.
În ce privește primul petit, în constatarea nulității absolute a deciziei nr. 958 din 14 iulie 1981 emise de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, având în vedere soluțiile date celorlalte petite, interesul procesual al părții în formularea acestui capăt de cerere nu este personal, petitul fiind astfel lipsit de folos practic. Așa fiind, instanța a admis excepția lipsei de interes și a respins capătul de cerere ca lipsit de interes.
Privitor la petitul în evacuare, reclamantul nedovedind dreptul său de proprietate ce poartă asupra imobilului, instanța a respins capătul de cerere ca neîntemeiat.
Împotriva aceste hotărâri judecătorești, la data de 22 mai 2007 a declarat apel reclamantul B. M. M., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.
Prin decizia civilă nr. 1389/A din 02 noiembrie 2007, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul; a luat act că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că imobilul asupra căruia s-a formulat cerere de partaj în cauză se regăsește și între imobilele indicate de reclamant în cererea completatoare din dosarul nr. 3489/2003 al Judecătoriei Târgoviște.
Prin încheierea din 14 martie 2005, Judecătoria Târgoviște a stabilit care sunt bunurile ce intră în masa succesorală, care sunt moștenitorii defunctului și care sunt cotele succesorale ce le revin.
Această încheiere pronunțată la data de 14 martie 2005 era supusă potrivit dispozițiilor art. 6738 Cod procedură civilă, în forma dinainte de modificarea adusă la 17 iulie 2005, apelului pe cale separată, astfel încât neexercitarea acestuia în termenul legal a închis părților posibilitatea de a ataca dispozițiile încheierii odată cu fundul cauzei, încheierea de admitere în principiu fiind deci definitivă asupra problemelor dezlegate (masa succesorală, moștenitorii și cotele succesorale) și putând constitui o hotărâre față de care să se analizeze autoritatea de lucru judecat, întrucât a rezolvat fondul acestor probleme litigioase.
Tribunalul a constatat că sunt întrunite condițiile identității de părți, obiect și de cauză, astfel încât soluția instanței de fond de constatare a autorității de lucru judecat este corectă, pentru motivele expuse mai sus și care au înlocuit considerentele instanței de fond.
În ceea ce privește critica adusă hotărârii de fond sub aspectul greșitei admiterii a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului pe cererile de rezoluțiune, tribunalul a constatat că este nefondată.
Astfel, rezoluțiunea este o sancțiune ce intervine în cazul actelor juridice bilaterale, sinalagmatice, în care una dintre părți nu-și îndeplinește obligațiile pe care și le-a asumat, fiind pusă exclusiv la îndemâna cocontractantului care și-a îndeplinit obligațiile asumate sau este gata să le îndeplinească. Este adevărat că doctrina și practica au statuat că în situația vânzării unui bun indiviz de către un coindivizar, actul este încheiat sub condiția rezolutorie ca la partaj bunul să cadă în lotul coindivizarului vânzător. Neîndeplinirea condiției rezolutorii poate fi invocată numai de părțile contractante nu și de terți. Prin urmare, faptul că apelantul reclamant a formulat cererile de rezoluțiune doar ca solicitări accesorii partajului este irelevant în aprecierea calității sale procesuale.
Tribunalul a constatat nefondată și critica privind greșita respingere a excepției lipsei de interes a cererii de constatare a nulității absolute a deciziei nr. 958 din 14 iulie 1981, față de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, prin s-a recunoscut caracterul abuziv al preluărilor efectuate chiar în temeiul unor acte normative dar care contraveneau Constituției în vigoare, categorie în care este inclus și Decretul nr. 223/1974, reclamantul neobținând nici un folos practic și din recunoașterea judiciară a caracterului abuziv al preluării cotei sale.
Împotriva acestei decizii, la data de 05 februarie 2008 a declarat recurs reclamantul B. M. M., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la 06 martie 2008.
Prin decizia civilă nr. 1434 din 07 octombrie 2008, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul; a casat decizia sus menționată; a admis apelul; a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 3 București cu privire la capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a deciziei nr. 958 din 14 iulie 1981 și partaj succesoral; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că între prezenta cerere și cea soluționată prin sentința civilă nr. 2837 din 24 aprilie 1979 a Judecătoriei Sectorului 4 București nu există identitate de părți și de obiect, acea acțiune având ca obiect anulare certificat de moștenitor și nu partajul succesoral de pe urma defunctului B. N..
De asemenea, prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 7110/1997 al Judecătoriei Sectorului 3 București, instanța a fost învestită în primul rând cu acțiunea în constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantului B. M. M. asupra cotei indivize de ¼ din imobilul situat în București, .. 21, sector 3.
Existența dreptului său de proprietate a fost analizată în raport de titlul invocat de către stat, respectiv Decretul nr. 223/1974, analiză realizată în baza normelor de drept comun și nu în temeiul Legii nr. 213/1998, care a intrat în vigoare ulterior învestirii Judecătoriei Sectorului 3 București.
Constatându-se că imobilul în litigiu a trecut cu titlu în proprietatea statului, instanța a apreciat că nu poate fi restituită cota pretinsă de către reclamant și, prin urmare, nu s-a putut proceda nici la partajarea imobilului, atâta timp cât reclamantului nu i s-a recunoscut cota ideală din dreptul de proprietate asupra imobilului.
Or, la momentul învestirii instanței cu prezenta acțiune, instanța are obligația de a analiza valabilitatea titlului statului în raport de dispozițiile speciale în materie, reglementate de art. 6 din Legea nr. 213/1998, motiv pentru care Curtea a apreciat că între cele două acțiuni nu există identitate de cauză.
Instanța de apel însă a greșit prin reținerea autorității de lucru judecat în raport de încheierea de admitere în principiu din data de 14 martie 2005 a Judecătoriei Târgoviște, întrucât imobilul din litigiu a fost exclus de la masa partajabilă tocmai pe motiv că acesta a făcut obiectul litigiilor soluționate prin sentința civilă nr. 2837/1979 a Judecătoriei Sectorului 4 București și nr. 5464/1999 a Judecătoriei Sectorului 3 București, în raport de care, astfel cum deja s-a arătat, Curtea a apreciat că nu există autoritatea de lucru judecat.
Neexistând identitate de cauză nici în raport de această încheiere de admitere în principiu care, mai mult, nu a soluționat fondul partajului între părți în ceea ce privește imobilul din .. 21, sector 3, Curtea a apreciat că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența dispozițiilor art. 1201 Cod civil.
Greșită este și soluția în ceea ce privește reținerea lipsei de interes a recurentului reclamant în constatarea nulității absolute a deciziei nr. 958 din 14 iulie 1981, prin care statul a preluat cota de ¼ din imobil în baza Decretului nr. 223/1974.
Constatarea nevalabilității titlului statului asupra acestei cote are ca efect dobândirea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al recurentului reclamant asupra cote părți din imobil și îi permite acestuia să solicite, în contradictoriu cu ceilalți moștenitori, partajarea bunului conform cotelor fiecăruia.
În ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantului de a solicita rezoluțiunea contractelor de vânzare - cumpărare nr._ din 22 noiembrie 1996 și cel autentificat sub nr. 5449 din 22 noiembrie 1996 de Biroul Notarului Public „I. N.”, instanța de apel a menținut corect soluția primei instanțe, întrucât acțiunea în rezoluțiunea contractului poate fi introdusă numai de partea care a executat sau este gata să-și execute obligațiile contractuale, respectiv creditorul obligației neexecutate.
Cauza a fost reînregistrată la data de 03 martie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._ .
Prin încheierea de ședință din data de 07.04.2009, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Hohaut D., pentru motivele reținute în respectiva încheiere.
La termenul din 05 mai 2009, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu M. București, prin Primar General, și nu cu Consiliul General al Municipiului București.
La termenul din 06 octombrie 2009, pârâtul M. S. M. a invocat excepția tardivității cererii precizatoare formulate de reclamant la termenul din 05 mai 2009, iar instanța a pus în discuție excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului General al Municipiului București.
Prin încheierea de ședință din data de 06 octombrie 2009, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale de folosință a Consiliului General al Municipiului București și excepția tardivității cererii precizatoare formulate de reclamant la data de 05 mai 2009.
La termenul din 19 ianuarie 2010, pârâtul M. S. M. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr. 958 din 14 iulie 1981.
Prin sentința civilă nr. 1486 din 02 februarie 2010, Judecătoria Sectorului 3 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul 1 de cerere a pârâților persoane fizice M. S. M., T. R. P., M. G., Z. I. C., B. C. N. și M. I., ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de reclamantul B. M. M. în contradictoriu cu pârâta K. D., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea; a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 958/1981 emise de Consiliul Popular al Municipiului București – Comitetul Executiv – Biroul Permanent, pe capătul de cerere având ca obiect nulitate act, formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâții M. București, prin Primar General, și S.C. T. Al S.A.; a respins capătul de cerere având ca obiect partaj succesoral formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâții M. S. M., T. R. P., M. G., Z. I. C., B. C. N. și M. I., ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în fapt, că prin sentința penală nr. 1405 din 08 decembrie 1980, pronunțată de Tribunalul M. București a fost condamnat reclamantul la o pedeapsă de șapte ani închisoare, interzicerea unor drepturi pe patru ani și confiscarea parțială a averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de refuz de înapoiere din țară. Conform dispozitivului, s-a dispus confiscarea unui autoturism și a unei sufragerii din lemn lustruit mahon și ridicarea sechestrului instituit asupra celorlalte bunuri. Prin urmare, nu s-a dispus confiscarea cotei părți din imobilul situat în București, .. 21, sector 3, proprietatea reclamantului.
Prin decizia nr. 958/1981 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București – Comitetul Executiv – Biroul Permanent a fost trecută fără plată, în proprietatea statului, cota parte indiviză de ¼ din imobilul situat în București, .. 21, sector 3, proprietatea reclamantului, întrucât acesta a plecat temporar în străinătate și, la expirarea termenului stabilit, nu s-a înapoiat în țară.
Prin sentința penală nr. 81 din 24 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul M. București în dosarul nr. 54/2004, s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de refuz de înapoiere din țară și a fost ridicat sechestrul asigurator dispus asupra bunurilor acestuia prin Ordonanța din 25 septembrie 1980 și restituirea bunurilor asupra căruia a fost instituit sechestrul, conform procesului verbal din 07 octombrie 1980, la punctul 1 în dispozitiv figurând cota parte deținută de reclamant din imobilul în litigiu.
Prin dispoziția nr. 8648 din 21 august 2007 Primarul General al Municipiului București a decis respingerea cererii formulate de reclamant de restituire a cotei de ½ din imobilul situat în București, .. 21, sector 3, deoarece a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, și a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ¼ din imobilul imposibil de restituit.
Instanța, față de împrejurarea că reclamantul a menționat expres că pe acest capăt de cerere se judecă cu M. București, prin Primar, și S.C. T. Al S.A., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de preluare în proprietatea statului a cotei de ¼ din imobil, ca neîntemeiată.
Pe fond, asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr. 958/1981, instanța a reținut că, deși prin sentința penală nr. 1405 din 08 decembrie 1980 pronunțată de Tribunalul M. București nu s-a dispus confiscarea cotei părți din imobilul situat în București, .. 21, sector 3, proprietatea reclamantului, fiind ridicat sechestrul instituit asupra celorlalte bunuri cu excepția celor confiscate, totuși prin decizia nr. 958/1981 a fost trecută în proprietatea statului cota parte indiviză deținută de reclamant din imobilul menționat.
Instanța a mai reținut că prin sentința penală nr. 81 din 24 iunie 2004, pronunțată de Tribunalul M. București în dosarul nr. 54/2004 a fost ridicat sechestrul asigurator dispus asupra bunurilor aparținând reclamantului prin Ordonanța din 25 septembrie 1980 și restituirea bunurilor asupra căruia a fost instituit sechestrul, conform procesului verbal din 07 octombrie 1980, la punctul 1 figurând cota parte deținută de reclamant din imobilul în litigiu.
Mai mult, caracterul abuziv al deciziei de preluare a fost recunoscut prin dispoziția nr. 8648 din 21 august 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, care a decis respingerea cererii formulate de reclamant de restituire a cotei de ½ din imobilul situat în București, .. 21, sector 3, deoarece a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 și prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ¼ din imobilul imposibil de restituit.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, iar potrivit alin. 2, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Coroborând prevederile legale menționate cu împrejurarea că pârâtul M. București prin Primar General a recunoscut în mod explicit prin dispoziția nr. 8648 din 21 august 2007 că preluarea cotei aparținând reclamantului din imobil a fost abuzivă, văzând și dispozițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a constatat că cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr. 958/1981 emise de Consiliul Popular al Municipiului București – Comitetul Executiv – Biroul Permanent este întemeiată și a admis-o.
Asupra capătului de cerere având ca obiect partajul succesoral, instanța a reținut că prin contractul de vânzare – cumpărare nr._/1996 S.C. T. AL S.A. a vândut cota de ¼ aflată la acea dată în proprietatea statului către M. M. M., ulterior imobilul fiind vândut în întregime pârâtei K. D.. Aceste contracte nu a fost desființate niciodată, iar reclamantul nu a formulat o acțiune în revendicare prin care să solicite compararea titlurilor și nici repunerea în situația anterioară. În același sens, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999 rămasă irevocabilă s-a respins cererea reclamantului de constatare a nulității absolute a celor două contracte, iar prin decizia civilă nr. 1434 din 07 octombrie 2008 s-au menținut dispozițiile sentinței civile nr. 2869 din 30 martie 2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București privind rezoluțiunea acelorași contracte.
Coroborând cele reținute mai sus instanța a constatat că cererea având ca obiect partajul succesoral al imobilului situat în București, .. 21, sector 3, nu este întemeiată, deoarece constatarea nulității absolute a deciziei de preluare nu are ca efect revenirea automată în patrimoniul reclamantului a cotei ce i-a aparținut din imobil, întrucât aceasta a fost vândută unor persoane străine de actul anulat. De altfel, în speță, instanța nu a fost învestită și cu o cerere de anulare a actelor subsecvente, ca urmare a anulării actului de preluare, pentru a analiza efectele nulității față de terți.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 19 aprilie 2010 a declarat apel reclamantul B. M. M. și la data de 19 mai 2010 a declarat apel pârâtul M. București, prin Primarul General, cererile fiind înregistrate la data de 07 iulie 2010 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă.
La termenul din 26 mai 2011, a formulat cerere de aderare la apel pârâtul M. S. M..
Prin decizia civilă nr. 639/A din 01 iulie 2011, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins apelurile, ca nefondate, și a respins cererea de aderare la apel, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că principalul motiv de apel formulat de apelantul pârât M. București, prin Primarul General, îl constituie excepția lipsei de interes a cererii de constatare a nulității absolute a deciziei nr. 958/1981, emise de Consiliul Popular al Municipiului București – Comitetul Executiv – Biroul Permanent, reiterată în apel în al treilea ciclu procesual.
Excepția lipsei de interes nu poate fi primită în raport de decizia civilă nr. 1434 din 07 octombrie 2008 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă, prin care s-a stabilit cu putere obligatorie pentru judecătorii fondului, conform dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, că în mod greșit a fost respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes.
Criticile formulate de apelantul pârât M. București, prin Primarul General, și de apelantul pârât M. S. M., referitoare la inadmisibilitatea cererii de constatare a nulității absolute a deciziei nr. 958/1981, emise de Consiliul Popular al Municipiului București – Comitetul Executiv – Biroul Permanent, sunt nefondate.
Susținerea apelantului pârât M. București, prin Primarul General, în sensul că reclamantul nu a indicat cauzele de nulitate absolută ale actului administrativ de preluare a cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului de către stat, sunt nefondate, în cererea de chemare în judecată fiind expuse motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază acest capăt de cerere, cauza de nulitate ce rezultă din motivarea acțiunii fiind încălcarea dispozițiilor imperative ale legii.
Pe de altă parte, prin decizia de casare s-a calificat acest capăt de cerere ca având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului, s-a stabilit că reclamantul justifică un interes legitim în promovarea acestei cereri și că nu există autoritate de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, deoarece, printre altele, valabilitatea titlului statului asupra cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv Decretul nr. 223/1974, a fost analizată prin această sentință în baza normelor de drept comun și nu în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, intrată în vigoare ulterior introducerii acțiunii.
Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, prin urmare, cele statuate prin decizia de casare cu privire la obiectul, cauza și interesul primului capăt de cerere nu mai pot fi repuse în discuție în rejudecarea după casare. În același timp, prin respingerea ca inadmisibil a acestui capăt de cerere s-ar încălca principiul „non reformatio în pejus”, consacrat de art. 296 și art. 315 alin. 4 Cod procedură civilă, pricina aflându-se în rejudecare după casare ca urmare a admiterii căii de atac declarate de reclamant.
De altfel, criticile formulate de apelantul M. București, prin Primarul General, sub aspectul inadmisibilității cererii, sunt contradictorii, deoarece, pe de o parte, acesta susține că decizia administrativă de preluare a cotei din imobil de către stat nu are caracter constitutiv de drepturi, ci caracter declarativ, iar pe de altă parte, apelantul susține că statul a dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu, în baza deciziei administrative de preluare, dreptul de proprietate al statului constituindu-se pe data emiterii respectivei decizii, care, astfel, are caracter constitutiv de drepturi.
Totodată, susținerile apelantului pârât M. S. M. privind inadmisibilitatea cererii de constatare a nulității deciziei de preluare a cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite în recurs în interesul legii, sunt nefondate.
Cererea de constatare a nevalabilității titlului statului asupra cotei de ¼ din imobilul în litigiu nu poate fi asimilată unei acțiuni în revendicare în temeiul dreptului comun, pentru a se putea invoca o eventuală inadmisibilitate a acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și ale Legii nr. 10/2001, acțiune vizată de decizia din recursul în interesul legii. Aceasta întrucât, pe de o parte, nu poate fi revendicată o cotă parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra imobilului, ci numai bunul în materialitatea sa, iar pe de altă parte, reclamantul nu a învestit instanța cu o acțiune în revendicare, iar cauza trebuie soluționată în limitele cererii de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă și în limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, potrivit dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă.
Împrejurarea dacă imobilul poate fi supus partajului, în raport de faptul că statul a înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 cota de ¼ din dreptul de proprietate preluată de la reclamant, ceea ce a determinat emiterea dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru reclamant, pentru cota de ¼ și de faptul că întregul imobil a fost vândut de pârâtul M. S. M. pârâtei K. D., reprezintă chestiuni de fond cu privire la cererea de partaj și nu de admisibilitate a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului asupra cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Cele reținute de prima instanță cu privire la nevalabilitatea titlului statului asupra cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului, prin raportare la sentința penală nr. 1405 din 08 decembrie 1980, pronunțată de Tribunalul M. București și la ordonanța procurorului din 25 septembrie 1980, prin care s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător și restituirea către reclamant a bunurilor sechestrate, între care figura și cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, sunt corecte. De aici rezultă că hotărârea penală de condamnare a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de refuz de înapoiere în țară nu poate constitui temei al dobândirii de către stat a cotei părți din bun deținute de reclamant.
Pe de altă parte însă, așa cum a observat și apelantul pârât M. S. M., decizia nr. 958/1981, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București – Comitetul Executiv – Biroul Permanent, de preluare de către stat, fără plată, a cotei de ¼ din imobil ce a aparținut reclamantului, nu a fost emisă în temeiul sentinței penale, ci în temeiul Decretului nr. 223/1974, acest act normativ constituind titlul statului asupra cotei părți de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului. Prin urmare, nevalabilitatea acestui titlu trebuie să fie analizată de instanță în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, așa cum s-a stabilit prin decizia de casare.
Analizând valabilitatea titlului statului cu privire la cota de ¼ din acest imobil, în virtutea prerogativelor conferite de art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a apreciat că dispozițiile Decretului nr. 223/1974 contravin dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România din anul 1965, potrivit cărora proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, art. 481 Cod civil și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România aderase anterior, care asigurau protecția specială a dreptului de proprietate privată și interziceau exproprierea pentru alte cauze decât cele de utilitate publică și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție.
Trecerea cotei de ¼ din imobil în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată, nu este justificată de nicio cauză de utilitate publică și, în mod evident, nu asigură adevăratului proprietar o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție, astfel că reprezintă o preluare fără titlu valabil.
Nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu se apreciază și prin raportare la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, deoarece prevederile art. 2 lit. i din lege menționează ca fiind abuzivă și fără titlu valabil preluarea imobilelor fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, așa cum este și cazul Decretului nr. 223/1974.
Dimpotrivă, în art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001 se prevede că titlul valabil de preluare a imobilelor este cel definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. În dispozițiile art. 2 lit. h și i din Legea nr. 10/2001 se face distincția între imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și imobile preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
În consecință, chiar legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, impune verificarea valabilității titlului statului asupra imobilului preluat abuziv prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, prin art. 6 alin. 3 din acest act normativ conferindu-se în mod expres competență instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului statului.
Imobilul a fost preluat de stat în perioada de referință prevăzută de art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, încadrându-se în dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. i din lege.
Întrucât statul a preluat cota de ¼ din imobil fără titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate al apelantului reclamant asupra cotei de ¼ din imobil nu s-a stins în patrimoniul acestuia prin preluarea lui de către stat.
În ceea ce privește criticile formulate de apelantul reclamant B. M. M., tribunalul a reținut, de asemenea, că sunt nefondate.
Astfel, prin sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 424/A din 15 februarie 2000 a Tribunalului București – Secția a III- Civilă, s-au reținut cu putere de lucru judecat cotele-părți ale reclamantului B. M. M. și pârâtului M. S. M. asupra imobilului în litigiu, în sensul că deși în acel proces reclamantul a pretins o cotă de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului, ca și în prezenta cauză, instanțele din acel litigiu au reținut că reclamantul are numai o cotă de ¼ din drept, încercând să inducă în eroare instanța de judecată cu privire la pretinsa cotă de ½.
Deși prin decizia de casare dată în prezenta cauză s-a reținut că nu există autoritate de lucru judecat între cererea pendinte și cererile soluționate prin sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, nefiind întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză impusă de art. 1201 Cod civil, totuși, sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999, rămasă irevocabilă, se bucură de efectul puterii de lucru judecat, astfel încât, în virtutea aspectului negativ al puterii lucrului judecat, reclamantul nu poate repune în discuție într-un nou litigiu întinderea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, în sensul că ar deține cota de ½ din drept și nu cota de ¼ din drept, reținută prin această hotărâre judecătorească irevocabilă.
Chiar dacă prin respectiva sentință acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, considerentele ce explică dispozitivul hotărârii și fac corp comun cu acesta se bucură de puterea lucrului judecat, prin această sentință fiind respinsă ca neîntemeiată și cererea conexă prin care reclamantul a solicitat să se constate existența dreptului său de proprietate asupra cotei indivize de ½ din imobil.
Critica privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei K. D. este nefondată.
Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, împotriva pârâtei K. D. sunt formulate capetele de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții M. S. M. și M. I., în calitate de vânzători, și pârâta K. D., în calitate de cumpărător, precum și evacuare, cereri respinse în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 2869 din 30 martie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în al doilea ciclu procesual. Prin decizia civilă nr. 1434 din 07 octombrie 2008, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a desființat în parte sentința civilă nr. 2869 din 30 martie 2007 și a trimis cauza spre rejudecare numai cu privire la cererile de constatare a nevalabilității titlului statului și partaj succesoral, astfel încât pârâta nu are calitate procesuală pasivă în cadrul acestor cereri, fiind subdobânditor cu titlu oneros al imobilului în litigiu.
În ceea ce privește cererea de partaj, ea a fost în mod corect respinsă de prima instanță, întrucât în cauză nu se regăsește ipoteza înstrăinării întregului bun de către unul dintre coindivizari, astfel încât soarta actului de înstrăinare să depindă de soarta partajului.
Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și din sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, irevocabilă și intrată în puterea lucrului judecat, pârâtul M. S. M. a dobândit cota de 3/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin moștenire de la mama sa, M. M. (fostă B.) și prin cumpărarea drepturilor succesorale de la fratele său, M. N. F., iar cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărare de la stat în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 22 noiembrie 1996.
De altfel, indiferent dacă B. P. a dispus de bunul său ori de bunul altuia, actul dotal autentificat sub nr. 788 din 06 noiembrie 1944, prin care a constituit ca dotă în favoarea lui M. M. (fostă B.) cota de ½ din imobilul situat în București, .. 21, sectorul 3, produce efecte juridice, nefiind constatat nul sau anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Rezultă că problema vânzării lucrului altuia se poate pune doar în privința cotei de ¼ din imobil preluată de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Prin sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, irevocabilă, s-au respins ca neîntemeiate cererile de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 22 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin S.C. T. Al S.A., și M. S. M. și M. I., cu privire la cota de ¼ din imobil preluată de stat și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5449 din 22 noiembrie 1996 de Biroul Notarului Public „I. N.”, încheiat între M. S. M. și M. I., în calitate de vânzători și K. D., în calitate de cumpărător, cu privire la întregul imobil.
Cauzele de nulitate ale celor două acte de înstrăinare a imobilului, invocate de reclamant în litigiul anterior, au fost tocmai încălcarea dreptului său de proprietate asupra cotei-părți de ½ din imobil, ca urmare a nevalabilității titlului statului asupra cotei de ¼ din drept preluată de la reclamant și a vânzării de către un coindivizar a întregului bun, deși cota de ½ aparținea reclamantului.
Așa cum s-a relevat anterior, prin sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamantul nu deținea la data preluării imobilului de către stat decât cota de ¼ din dreptul de proprietate, restul cotei de ¾ aparținând autoarei pârâtului M. S. M., că înstrăinarea cotei de ¼ din drept către pârât s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar apoi întregul imobil a fost vândut de către M. S. M. și M. I. pârâtei K. D., cu respectarea legii, vânzătorii fiind proprietarii întregului imobil, prin dobândirea dreptului de proprietate în modul arătat mai sus.
În consecință, în prezent imobilul nu se mai regăsește în masa succesorală, fiind înstrăinat în întregime către un terț dobânditor cu titlu oneros, al cărui titlu a fost consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, la fel ca și titlul vânzătorilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Condiția esențială pentru realizarea partajului o reprezintă, conform art. 6731 Cod de procedură civilă, existența dreptului de proprietate comună asupra imobilului.
Or, în speță, deși ca efect al constatării nevalabilității titlului statului asupra cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului, apelantul reclamant dobândește cu efect retroactiv cota de ¼ din drept, asupra imobilului nu există în prezent un drept de proprietate comună a reclamantului și pârâtului M. S. M., așa cum impun dispozițiile art. 6731 Cod de procedură civilă pentru realizarea împărțelii.
Aceasta deoarece prin respingerea irevocabilă a cererilor de constatare a nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare susmenționate, dreptul de proprietate al pârâților M. S. M. și M. I. asupra întregului imobil s-a consolidat, astfel încât aceștia au înstrăinat bunul către K. D. în calitate de titulari ai întregului drept. Dreptul de proprietate exclusivă al pârâtei K. D. asupra întregului imobil s-a consolidat, de asemenea, cu efect retroactiv, astfel încât nici aceasta nu deține un drept de proprietate comună cu reclamantul.
De altfel, apelantul reclamant a obținut remediul juridic pentru această situație, prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 8648 din 21 august 2007, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind respinsă cererea reclamantului de restituire în natură a cotei de ½ din imobil și propunându-se acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru cota de ¼ din imobil.
Prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, apelantul reclamant este îndreptățit să obțină despăgubiri pentru cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, în condițiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Rezultă, deci, că ipoteza invocată de apelantul reclamant, în care soarta actelor de înstrăinare depinde de soarta partajului, nu se regăsește în speță, deoarece cererile de constatare a nulității actelor de înstrăinare a imobilului au fost respinse ca neîntemeiate prin hotărâre irevocabilă, iar restituirea imobilului în natură nu este posibilă potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 și art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001. Prin cererea de partaj reclamantul urmărește practic restituirea în natură a imobilului pe calea dreptului comun, deși nu a formulat acțiune în revendicare și nu a produs dovezi din care să rezulte că dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, de respingere a cererii de restituire în natură a cotei de ½ din imobil, a fost desființată în justiție.
Pe de altă parte, în virtutea principiului de drept „electa una via”, apelantul reclamant nu poate obține o dublă reparație pentru cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului preluată de stat, atât prin acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și prin atribuirea imobilului în natură în tot sau în parte în cadrul partajului judiciar pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei decizii, la data de 01 martie 2012 a declarat recurs reclamantul B. M. M., iar la data de 02 martie 2012 a declarat recurs pârâtul M. S. M., cererile fiind înregistrate la 26 martie 2012 pe rolul Curții de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
În motivarea cererii sale, recurentul reclamant a învederat că, astfel cum a arătat și prin cererea de apel, prin decizia nr. 1434/2008 pronunțată în recursul la ce viza prima hotărâre de fond, Curtea de Apel București a constatat că nu există autoritate de lucru judecat între cererea de partaj succesoral a reclamantului și sentința din anul 1999 sus amintită.
Curtea a reținut că nu sunt întrunite cerințele art. 1201 Cod civil privind tripla identitate referitoare la părți, obiect și cauză între prezenta cerere de partaj succesoral și aspectele soluționate prin sentința civila nr. 2837 din 24 aprilie 1979 a Judecătoriei Sectorului 4 București (care a avut ca obiect anulare certificat de moștenitor) și prin sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 3 București (al cărui obiect a fost constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantului B. M. M. asupra cotei sale indivize din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu).
De asemenea, Curtea a apreciat că în urma constatării nulității absolute a deciziei nr. 958/1981 emise de Consiliul Popular al Municipiului București, prin care statul a preluat cota de ¼ din imobil în baza Decretului nr. 223/1974, reclamantul dobândește cu efect retroactiv dreptul de proprietate asupra cotei părți din imobil, aspect care îi permite acestuia să solicite în contradictoriu cu ceilalți moștenitori, partajarea bunului conform cotelor fiecăruia.
Or, cum cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 728 Cod civil, potrivit cărora dreptul de a cere împărțeala este imprescriptibil, cum caracterul devolutiv al partajului duce la subordonarea actelor săvârșite de fiecare proprietar în mod separat asupra bunurilor comune în timpul indiviziunii de rezultatul partajului, consideră nelegală și netemeinică respingerea cererii formulate de recurent.
Recurentul reclamant consideră nelegală și netemeinică și concluzia instanței de apel referitoare la întinderea cotei indivize din dreptul de proprietate a imobilului, ce a aparținut reclamantului la data preluării imobilului de către stat.
Din întreg materialul probator a cauzei rezultă că imobilul în litigiu a rămas în proprietatea indiviză a reclamantului și a surorii sale M. M. (ulterior a moștenitorului acesteia M. S. M.), fiecăreia revenindu-le o cotă indiviză de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului.
Astfel, în urma partajului voluntar intervenit în anul 1947 între moștenitorii lui B. N. (decedat în anul 1943) și fratele acestuia, B. P., imobilul în litigiu a revenit în întregime reclamantului B. M. M. și fraților săi B. D. și B. M.. B. D. a cedat ulterior fratelui și surorii sale partea sa din imobil, cedare recunoscută de moștenitorii acestuia Tamavschi R. Pulcheria și B. C. N. în tranzacția consfințită prin sentința civilă nr. 2837/1979 a Judecătoriei Sectorului 4 București.
În ceea ce privește actul dotal din 1944, prin care fratele tatălui reclamantului dădea ca dotă cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului, este lipsit de eficiență juridică în condițiile în care a fost încheiat și semnat de B. P. pentru bunurile altuia, respectiv pentru bunurile fratelui său decedat B. N., fapt consfințit la dezbaterile succesorale ulterioare.
Astfel, prin certificatul de moștenitor nr. 1389 din 25 octombrie 1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 6, în urma decesului lui B. D. (fratele reclamantului), se atestă faptul că defunctul moștenise de la tatăl său B. N. decedat în 1943, cota indiviză de 1/3 din imobilul situat în București, .. 21.
Dar, în anul 1979, reclamantul B. M. M. și sora acestuia M. M. (fostă B.) au formulat o acțiune în anularea certificatului de moștenitor nr. 1389 din 25 octombrie 1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 6, motivat de faptul că fratele acestora, B. D., primise în schimbul cotei indivize de 1/3 din imobilul situat în București, .. 21, bani și alte bunuri din succesiunea tatălui lor.
Această acțiune a fost admisă prin sentința civilă nr. 2837/1979 rămasă definitivă, astfel încât cota de 1/3 din imobil, ce fusese atribuită lui B. D., a revenit la masa succesorală în indiviziune a reclamantului B. M. M. și a surorii acestuia M. (fostă B.) M..
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9, art. 274 Cod procedură civilă.
I. În motivarea cererii sale, pârâtul M. S. M. a arătat că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală dată cu încălcarea dispozițiilor art. 112 art. 129 alin. 6 și art. 132 Cod procedură civilă, în sensul că instanța a încălcat principiul disponibilității și al limitelor învestirii, în analiza motivelor de nulitate invocate de către intimatul – reclamant cu privire la constatarea nulității absolute a deciziei nr. 958/1981.
1. Se remarcă faptul că, așa cum rezultă și din considerentele hotărârii atacate, reclamantul a invocat drept cauză de nulitate încălcarea normelor imperative și prohibitive ale art. 165 Cod procedură civilă, potrivit cărora este obligatorie păstrarea bunului sechestrat până la momentul ridicării sechestrului. Aceste aspect rezultă inclusiv din întemeierea în drept a acțiunii introductive de instanță.
2. Prin acțiunea introductivă de instanță nu a fost invocată nulitatea absolută a deciziei nr. 958/1981 pentru motivul că imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar acest act normativ nu ar reprezenta un titlu valabil de preluare.
3. Față de cele mai sus-menționare, rezultă că instanța de judecată nu putea permite reclamantului să invoce un alt motiv de nulitate decât cel indicat prin cererea introductivă și să modifice și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, în speță nefiind în ipoteza art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă.
4. Prin analiza nevalabilității titlului statului prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998, precum și ale Legii nr. 10/2001, instanța a încălcat prevederile art. 112, art. 129 alin. 6 și art. 132 Cod procedură civilă referitoare la principiul disponibilității și respectarea limitelor investirii, dar și ale art. 132 Cod procedură civilă, care impune ca reclamantul să nu poată realiza modificarea acțiunii introductive de instanță decât până la un anumit moment procesual.
5. Se remarcă și faptul că analiza caracterului de titlu valabil sau nu a Decretului nr. 223/1974 nu se poate face pe cale de excepție în favoarea reclamantului.
II. Instanța a făcut aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001 apreciind ca nevalabilitatea titlului statului se analizează în raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
6. Reține instanța de judecată în hotărârea pronunțată faptul că valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului poate fi apreciată și în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
7. Solicită instanței de recurs să observe că Legea nr. 10/2001 este o lege specială ale cărei dispoziții trebuie aplicate și se analizează în contextul cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, cereri făcute în temeiul dispozițiilor sale.
III. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 - potrivit căruia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foști proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație” - atunci când a reținut faptul că este nefondată excepția inadmisibilității acțiunii formulate de către intimatul recurent. Apreciază totodată că instanța de apel a înțeles greșit argumentele sale, pe care le-a reiterat după cum urmează:
8. În mod evident, în cauză nu a fost introdusă o acțiune în revendicare, ci o acțiune în constatarea nulității deciziei nr. 958/1981, cu atât mai mult cu cât se tinde la redobândirea unei cote părți din dreptul de proprietate asupra unui imobil.
9. Efectul admiterii acțiunii în constatarea nulității ar fi (teoretic) acela al întoarcerii (sau al constării faptului întoarcerii) în patrimoniul persoanei a unui bun, cota parte din dreptul de proprietate asupra unui imobil, cota preluată de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 .
10. Reparațiile pentru încălcarea dreptului de proprietate lezat prin aplicarea Decretului nr. 223/1974 se poate face însă numai în condițiile unei legi speciale de reparație, conform art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
11. Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 poate fi extins printr-o interpretare teleologică, care vizează scopul reglementării, nu numai la acțiunea în revendicare propriu-zisă în care se pune problema restituirii unui bun corporal determinat, dar și cu privire la restituirea bunului reprezentat de cota parte dintr-un bun (cota parte dintr-un imobil). De altfel, Legea nr. 10/2001 a fost aplicată și cu privire la acordarea de măsuri reparatorii pentru cote părți din imobile, iar nu numai pentru imobilul preluat în întregime.
12. Preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 223/1974 asupra cotei de ¼ din imobilul situat în București, .. 21, sectorul 3, din patrimoniul lui B. M. M., se înscrie între actele de preluare abuzivă prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul enumerării cuprinse în dispozițiile art. 2 din lege.
13. Că face obiect al Legii nr. 10/2001 a admis atât apelantul reclamantul, prin faptul că a formulat notificarea în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, cât și persoana juridică destinatoare, respectiv M. București prin Primarul General, care a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri.
14. S-a reținut însă imposibilitatea restituirii în natură în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care impun restituire numai prin echivalent în cazul imobilelor care au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, bunul fiind restituit unei alte persoane.
17. Prin introducerea acțiunii în constatarea nulității deciziei nr. 958/1981 se realizează o abatere de la principiul introdus de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și concretizat de Legea nr. 10/2001 care impune numai alegerea căii prevăzute de legea specială, nefiind admisibilă parcurgerea unei alte căi de restituire a bunului respectiv.
18. Consideră că argumentele cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, prin care s-a analizat posibilitatea de a mai promova acțiunea în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001, trebuie să fie aplicată și în speța de față pentru același considerent de extindere a interpretării dispozițiilor Legii nr. 213/1998 la cazul acțiunilor de constatare a nulității absolute a actului de preluare în proprietatea statului care are drept consecință recunoașterea proprietății continue asupra bunului, în cazul de față a cotei de ¼ din dreptul de proprietate și eludarea prevederilor legii speciale de acordare de măsuri reparatorii.
La solicitarea instanței, au fost depuse de către recurentul - pârât la dosar, în fotocopie: actul dotal autentificat de Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă sub nr. 788/1944, actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._ din 28 martie 1940 de fostul Tribunal I. – Secția a IX-a Notariat și certificatul de moștenitor nr. 1184 din 02 noiembrie 1982 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 3 București.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1.i. Referitor la recursul declarat de recurentul reclamant, Curtea reține, sub un prim aspect, că în mod corect a constatat instanța de apel faptul că sentința civilă nr. 5464 din 26 mai 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 7110/1997, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 424A din15 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 5053/1999, are putere de lucru judecat cu privire la cotele deținute de părți din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 21, sector 3.
Prin cererea cu care reclamantul la data de 13 iunie 1997 a sesizat instanța în acea cauză, acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.L.M.B. și S.C. T. Al S.A., să se constate existența dreptului său de proprietate asupra cotei indivize de ¼ din imobilul în litigiu. Din considerentele sentinței civile sus menționate mai reiese că la 07 iulie 1997, reclamantul a formulat o altă cerere de chemare în judecată (conexată la termenul din 20 mai 1998), de data aceasta a pârâtului M. S., cerere înregistrată sub nr._/1997, prin care a solicitat să se constate existența dreptului său de proprietate asupra cotei indivize de ½ din imobil. Ulterior, la termenul din 21 octombrie 1998, reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând instanței să dispună anularea contractului de vânzare cumpărare nr._/1996, prin care S.C. T. Al S.A. a vândut pârâților M. S. M. și M. I. cota de ¼ din imobilul în litigiu și anularea parțială pentru cota de ½ din imobil a contractului de vânzare cumpărare prin care pârâtul M. S. M. a înstrăinat lui K. D. imobilul în litigiu. Reclamantul a solicitat introducerea în cauză și a numitelor Mihăilecu I. și K. D., solicitând în finalul cererii completatoare și ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul în litigiu, prin partajarea în natură a acestuia.
Prin sentința civilă nr. 5464/26.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 7110/1997, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată. Argumentele esențiale în favoarea soluției pronunțate au fost următoarele: potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 republicate în temeiul prevederilor H.G. nr. 11/1997 cota de ¼ din imobil a trecut cu titlu în proprietatea statului; mama pârâtului M. S. M. a deținut ¾ din imobil (½ în baza actului dotal nr. 788 din 6 noiembrie 1944 și ¼ în baza sentinței civile nr. 2887/1979), iar reclamantul ¼ din imobil; contractul dintre pârâții M. și S.C. T. Al S.A. a fost încheiat în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995; acest contract fiind perfect valabil, și cel de-al doilea contract este pe deplin valabil.
Prin hotărârea instanței de recurs pronunțată în ciclul procesual anterior s-a constatat că în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond că este neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă anterior menționată. În mod expres, s-a reținut că nu există identitate de cauză între cererea cu care a fost învestită în primul rând instanța în dosarul nr. 7110/1997 al Judecătoriei Sectorului 3 București, respectiv cu constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantului asupra cotei indivize de ¼ din imobil, și solicitarea reclamantului în prezentul dosar de a se constata nulitatea absolută a deciziei nr. 958 din 14 iulie 1998, prin care statul a preluat cota de ¼ din imobil. Astfel, Curtea a constatat că: „Existența dreptului său de proprietate a fost analizată în raport de titlul invocat de către stat, respectiv Decretul nr. 223/1974, analiză realizată în baza normelor de drept comun și nu în temeiul Legii nr. 213/1998, care a intrat în vigoare ulterior învestirii Judecătoriei Sectorului 3 București. Constatându-se că imobilul în litigiu a trecut cu titlu în proprietatea statului, instanța a apreciat că nu poate fi restituită cota pretinsă de către reclamant și, prin urmare, nu s-a putut proceda nici la partajarea imobilului, atâta timp cât reclamantului nu i s-a recunoscut cota ideală din dreptul de proprietate asupra imobilului. Or, la momentul învestirii instanței cu prezenta acțiune, instanța are obligația de a analiza valabilitatea titlului statului în raport de dispozițiile speciale în materie, reglementate de art. 6 din Legea nr. 213/1998, motiv pentru care Curtea a apreciat că între cele două acțiuni nu există identitate de cauză”.
ii. Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiției.
Din conținutul aceluiași text de lege, coroborat cu dispozițiile art. 166 Cod procedură civilă, reiese că excepția autorității de lucru judecat presupune, în mod necesar, să existe tripla identitate de elemente cu privire la părți, obiect și cauză, între cererea anterioară și cea cu care este învestită instanța în fața căreia se invocă acest aspect. Prin urmare, nu este suficientă existența unei statuări judecătorești în legătură cu raportul juridic pus în discuție, ci trebuie să existe o deplină identitate între cele două cereri în primul rând sub aspectul obiectului lor.
Nici în cazul inexistenței unei asemenea identități judecătorul celei de-a doua cereri nu poate nesocoti prima hotărâre al cărei conținut este protejat prin efectul negativ al lucrului; dimpotrivă, date fiind prevederile art. 1202 rap. la art. 1200 pct. 4 Cod civil, el va trebui să se fondeze pe conținutul hotărârii anterioare pentru a soluționa litigiul adus în atenția sa. Aceasta constituie manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care constituie mijlocul juridic prin care este prezervată eficacitatea indirectă a actului jurisdicțional. Cu alte cuvinte, aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat permite părții interesate să se prevaleze de constatările jurisdicționale ale instanței într-un nou litigiu, pentru a deduce alte consecințe juridice ale unei situații deja consacrate, potrivit cu obiectul și cauza acestei din urmă cereri, distincte de prima. Este de menționat și faptul că în sistemul Codului civil autoritatea lucrului judecat este asimilată de art. 1201 Cod civil cu o instituție de natură probatorie, respectiv o prezumție care are ca fundament faptul că interesul social reclamă ca hotărârile instanțelor judecătorești în litigiile supuse spre dezlegarea lor să fie considerate ca exprimând adevărul (res iudicata pro vertitate habetur).
În acest mod, principiul puterii lucrului judecat se opune la repunerea în discuție a chestiunii litigioase dezlegate de prima instanță și atunci când această problemă constituie numai un element necesar pentru soluționarea celei din urmă pricini, iar nu obiectul cauzei înseși, fără a fi vorba totuși în raport de prevederile exprese ale art. 1201 Cod civil de excepția autorității de lucru judecat.
Referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008.
Curtea a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: „(…) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului de la Bejenie. (…) În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de instanțele care au judecat pe fond partajul cât și de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea pe rol, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a hotărârii definitive și irevocabile din data de 25 octombrie 1991 executată la data de 7 august 1995, nu se poate justifica din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh împotriva Rusiei, nr._/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX). Instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare ar fi trebuit să ia în considerare faptul că în momentul partajului, bazându-se pe expertizele și celelalte probe pe care părțile au înțeles să le folosească, instanțele ar fi soluționat definitiv situația terenului de 1.600 m². De aceea, instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (…) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice. Instanțele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție”.
De asemenea, în ceea ce privește posibilitatea ca respingerea unei cereri ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat să constituie o încălcare a dreptului de acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza L. împotriva României, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006.
În acest caz, Curtea a arătat că: „Prima acțiune în revendicare a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (…). Deși în urma acțiunii în constatare ea a obținut o sentință rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective (…) ea nu și l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acțiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv de autoritate de lucru judecat (…) chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acțiunea sa”.
Concluzia care se desprinde din examinarea celor două decizii ale instanței de contencios european este aceea că, în cadrul unei hotărâri ulterioare nu pot fi contrazise constatări ale instanțelor cu privire la o anumită situație de fapt și nici sancționarea acelei situații de fapt, în consecințele aplicării normei de drept substanțial analizate în speță; în schimb, este obligatorie analizarea unui alt temei juridic.
D. fiind că în litigiul anterior a fost respinsă cererea reclamantului de constare a calității sale de coproprietar cu o cotă de 1/2 din imobil, prin considerentele care explică și fac corp comun cu dispozitivul fiind constatate persoanele care au calitatea de coproprietare ale imobilului care formează obiectul acțiunii, precum și cotele care se cuvin acestora (1/4 pentru reclamant și 3/4 pentru pârât), în prezenta cauză aceste elemente nu mai pot fi puse în discuție, chiar dacă de această dată reclamantul a solicitat să se constate că are o cotă de 2/3, iar în subsidiar una de 5/12 (2/3 – 1/4).
În lumina celor expuse anterior în legătură cu efectul puterii de lucru judecat, Curtea conchide că prezumția legală instituită de art. 1201 Cod civil constituie un impediment în analizarea susținerile reclamantului cu privire drepturile indivize pe cote părți asupra imobilului situat în București, .. 21, sector 3.
iii. În fine, admițând totuși că pârâtul nu s-ar putea prevala de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, Curtea are în vedere faptul că, prin actul dotal autentificat sub nr. 788/1944 de Tribunalul Dîmbovița – Secția Civilă, depus direct în recurs, P. N. B., „în calitate de tutore dativ al minorei M. N. B.” a constituit ca dotă minorei M. N. B., la trecerea sa în căsătoria cu dl. ing. Crisant I. M., următoarea avere mobilă rămasă de pe urma def. ei tată (…) A. Avere imobilă: (…) 2. Una două / jumătate / din imobilul situat în București, .. 21, adică tot dreptul def. ei tată Nic. B. deci în indiviziune cu subsemnatul (…)”. În contract mai apare mențiunea: „Subsemnata P. N. B. totuarea copiilor rezultați din căsătorie lui N. B. cu subsemnata consimt la acest act dotal fără nici o rezervă”.
Sunt necesare unele precizări privind regimul matrimonial dotal în sistemul vechiului Cod civil, în forma anterioară intrării în vigoare a Codului familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1953, precum și cu instituția tutelei, ca mijloc juridic de ocrotire a minorului, sub imperiul aceluiași act normativ.
Ca regim matrimonial, dota se concretiza într-unul separatist de sorginte convențională, prin care anumite bunuri erau oferite în administrarea bărbatului, cu scopul ca acesta să suporte sarcinile căsătoriei.Potrivit dispozițiilor art. 1233 Cod civil: „Dota este averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”, fiind considerată ca aportul material și necondiționat al femeii în vederea întemeierii unei familii. Într-un sens mai propriu și mai restrâns, prin dotă se înțelegea așadar averea pe care soția o aducea în folosința bărbatului în vederea susținerii sarcinilor căsătoriei. Într-un sens mai larg, prin dotă se înțelegea averea pe care părinții sau alți terți o dădeau viitorilor soți în același scop. În acest ultim caz, din punct de vedere juridic aveau loc două operațiuni: prima, o operațiune care intervenea între donator și femeie și care constituia o donație propriu zisă (supusă raportului și reducțiunii); a doua - mai abstractă -, care intervenea între femeie și bărbat și care avea un anumit caracter oneros.
Pentru cazul când dota era constituită de către părinți, Codul civil stabilea reguli speciale în ce privește contribuția părinților la constituire, prin art. 1237-1239. Astfel, era posibil ca, în ipoteza în care unul dintre părinți a murit, cel rămas în viață, în loc să constituie dotă fără vreo altă distincție, să constituie dotă din bunuri paterne și materne, adică nu numai din averea sa, ci și din averea părintelui decedat. Dacă în contract nu se specifică partea contributivă a fiecărei categorii de bunuri (paterne și materne) la plata dotei, conform art. 1239, dota se lua din partea de succesiunea la care avea dreptul copilul înzestrat asupra averii părintelui decedat; numai dacă această parte succesorală era mai mică decât dota constituită, părintele supraviețuitor era obligat să completez dota din averea sa personală. Prin urmare, legea recunoștea posibilitatea ca dota să fie constituită din averea părintelui decedat, de către alte persoane decât moștenitorii acestuia (moștenitor fiind și femeia care intra în căsătorie). Este de menționat că reguli juridice asemănătoare existau și în dreptul roman, care admitea posibilitatea ca, în anumite situații și pentru o perioadă de timp limitată, patrimoniul defunctului să nu aibă titular.
În ceea ce privește ocrotirea minorilor, vechiului Cod civil, în forma inițială, reglementa în primul rând puterea părintească, care reprezenta totalitatea drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor copilului, atât timp cât acesta era minor și neemancipat. Puterea părintească aparținea atât tatălui, cât și mamei, dar în timpul căsătoriei tatăl o exercita singur, în calitate de cap de familie (art. 216 și 327 Cod civil). O a doua măsură de protecție prevăzută de lege în interesul minorului o constituia tutela. Tutela se deschidea prin moartea unuia dintre părinți, indiferent dacă era vorba despre tată sau despre mamă. În acest caz, părintele supraviețuitor era de drept tutorele copiilor, tutore legal (art. 344 Cod civil). Tutorele mai putea fi desemnat prin testamentul părintelui supraviețuitor (art. 349 Cod civil), caz în care se vorbea despre o tutelă testamentară, iar în lipsa (deces sau refuz) tutorelui legal sau a vreunei indicații de această natură în testament, era ales de consiliul de familie (art. 355 Cod civil), caz în care se vorbea despre o tutelă dativă. Cu excepțiile prevăzute de lege, tutela era exercitată de un singur tutore. Totuși, era prevăzută desemnarea unui tutorele ad-hoc, care era tot un tutore dativ, însărcinat să reprezinte pe minor în privința actelor în care interesele sale sunt contrare cu ale tutorelui; astfel, spre exemplu, dacă erau mai mulți minori cu interese contrare.
Analizând din această perspectivă actul dotal intervenit în anul 1944, se constată că este vorba despre o dotă constituită în favoarea M. N. B. din averea părintelui ei decedat, N. B., de către tutorele său dativ, fratele tatălui decedat, P. N. B., existând în același timp acordul părintelui rămas în viață, tutore legal al minorilor rezultați din căsătoria cu N. B., astfel că acest act juridic era permis de Codul civil, în forma în vigoare la acea dată.
Prin urmare, pe această cale, B. (M.) M. a dobândit o cotă de ½ din imobil.
În urma partajului intervenit în anul 1947 între pe de o parte, P. N. B. și pe de altă parte P. B., tutorele minorilor M. și D. și M. C. M., majoră, moștenitorii lui N. B. au luat în deplină proprietate și liniștită posesie, între altele, imobilul din București, .. 21. Astfel, M. M., B. M. M. și B. D. au dobândit în cote egale de 1/3 cealaltă jumătate din imobil.
Prin certificatul de moștenitor eliberat sub nr. 1389 din 25 octombrie 1978 de fostul Notariat de Stat Sector 6, s-a constatat că din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului B. D., decedat la data de 11 aprilie 1978, face parte, între altele, și o cotă de 1/3 din imobilul în litigiu, patrimoniul fiind dobândit de moștenitorii acestuia, B. R. P. și B. C. N.. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 23 aprilie 1979 sub nr. 3274/1979, reclamanții M. M. și B. M. M. au chemat în judecată pe B. R. P., în nume propriu și ca reprezentantă a fiului său minor, B. C. N., solicitând să se dispună anularea certificatului de moștenitor în discuție, numai în ceea ce privește dreptul de succesori al pârâților asupra cotei de 1/3 din imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 2837 din 24 mai 1979, instanța a luat act de tranzacția părților, prin care pârâții au fost de acord cu anularea certificatului de moștenitor în sensul arătat, recunoscând existența unei înțelegeri a defunctului B. D. prin care a cedat fraților săi dreptul indiviz al acestuia din imobilul obiect al acțiunii.
În aceste condiții, cealaltă cotă de ½ din imobil a revenit, în cote egale, reclamantului și autoarei pârâților M. S. M., M. G. și Z. I. C..
Pe cale de consecință, reținând că urmare a actelor juridice enumerate reclamantul a devenit titularul unei cote de ¼ din imobil, preluată ulterior în mod abuziv de către stat, Curtea constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat.
2. În ceea ce privește efectele juridice ale constatării nulității deciziei nr. 958 emise la data de 14 iunie 1981 de fostul Consiliu Popular al Municipiului București, Curtea constată că, într-adevăr, în ciclul procesual anterior, instanța de recurs a reținut că: „Constatarea nevalabilității titlului statului asupra acestei cote are ca efect dobândirea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al recurentului reclamant asupra cotei părți din imobil și îi permite acestuia să solicite, în contradictoriu cu ceilalți moștenitori, partajarea bunului conform cotelor fiecăruia”.
În primul rând, acest considerent este obligatoriu în fazele ulterioare ale procesului potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă numai în limitele în care a fost expus, și anume în explicarea și susținerea soluției de respingere a excepției lipsei de interes, iar nu și în privința rejudecării cererii de partaj.
În al doilea rând, statuarea instanței este una de principiu, și anume că redobândirea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra cotei părți din imobil îi permite acestuia să solicite, în contradictoriu cu ceilalți moștenitori, partajarea bunului. În speță însă, admițând că reclamantul ar avea dreptul de a-i fi restituită în natură o cotă de ¼ din imobil, partajul, cu chestiunile adiacente pe care le implică, nu s-ar putea realiza numai în contradictoriu cu moștenitorii lui B. (M.) M., care au dobândit pe cale succesorală de la B. N. cealaltă cotă de ¾, ci și cu terțul subdobânditor K. D. (care a cumpărat nu numai cota acestora din urmă, ci și pe cea a reclamantului - de la M. S. M. și Mihăilecu I., care la rândul lor o dobândiseră de la stat în temeiul Legii nr. 112/1995). Aceasta întrucât în cauză nu se regăsește ipoteza clasică a vânzării bunului indiviz, în care unul dintre coindivizari vinde și cota aparținând celuilalt, situație în care oricare dintre coindivizari poate cere ieșirea din indiviziune, iar soarta contractului de vânzare cumpărare depinde de rezultatul partajului, pentru că, de aceasta dată, nu a fost vândută pur și simplu și o cotă din dreptul de proprietate care nu aparținea vânzătorului, ci una dobândită în temeiul unui contract de vânzare cumpărare, ceea ce determină obligativitatea punerii în discuție a valabilității acestuia, precum și a actului subsecvent. Or, analizarea drepturilor terților subdobânditori implică rezolvarea și a altor probleme de drept în afara celei expuse de instanța de recurs, astfel că se poate ajunge la concluzia inexistenței dreptului reclamantului de a obține partajarea imobilului.
În fine, Curtea constată că nici contractul de vânzare cumpărare nr._ din 22 noiembrie 1996 (prin care M. S. M. și M. I. au dobândit de la Primăria Municipiului București cota de ¼ din imobil) și nici contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5449 din 22 noiembrie 1996 (prin care aceștia au înstrăinat pârâtei K. D. întreg imobilul) nu au fost desființate, ci, din contră, s-a respins cererea cu acest obiect prin sentința civilă nr. 5464/26.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 7110/1997, iar în temeiul dispoziției nr. 8648 din 21 august 2007 emise de Primarul General al Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001 a avut loc o transformare a vechiului drept de proprietate al reclamantului într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 142.
Pe cale de consecință, Curtea urmează să respingă acest recurs ca nefondat.
II. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul pârât, Curtea constată că instanța de recurs, în primul ciclu procesual, a dezlegat cu caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, cauza juridică a primului capăt de cerere, arătând că „la momentul învestirii instanței cu prezenta acțiune, instanța are obligația de a analiza valabilitatea titlului statului în raport de dispozițiile speciale în materie, reglementate de art. 6 din Legea nr. 213/1998”. Este de menționat că, spre deosebire de folosul practic al formulării unei acțiuni/cereri, care este un element exterior și subsecvent cererii în sine (și care poate să constea sau nu în recunoașterea unui drept pe temeiul căruia ar putea fi susținută o altă acțiune/cerere), cauza acțiunii/cererii reprezintă un element inerent acesteia, astfel încât clarificările aduse de instanța de recurs sub aspectul arătat cu prilejul soluționării excepției trebuie respectate și în ceea ce privește judecarea fondului. Mai mult decât, caracterul obligatoriu al dezlegării date acestei probleme rezultă din formularea folosită de Curte în acea hotărâre.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă și acest recurs ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 316 cu referire la art. 298 și 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a acestuia, Curtea va Respinge cererea recurentului - reclamant B. M. M. privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurentul - reclamant B. M. M. și de recurentul - pârât M. S. M. împotriva deciziei civile nr. 639/A din 01 iulie 2011, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV- Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți M. București, prin Primarul General, S.C. T. Al S.A., T. R. P., B. C. N., M. I., M. G., Z. I. C. și K. D., și, ca nefondate.
Respinge cererea recurentului - reclamant B. M. M. privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
Ia act că intimatul - pârât M. S. M. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 octombrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
I. S. C. N. M. H.
Grefier,
S. R.
Red.C.N.
Tehnodact.C.N./C.F.
2 ex./26.11.2012
T.B.-S.4.-D.I.T.;M.I.L.
Jud.S.3.-A.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 745/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1909/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
