Cereri. Decizia nr. 138/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 138/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 138/2014
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.138 R
Ședința publică din data de 23.01.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
JUDECĂTOR: S. G.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în recursurile declarate de recurenta reclamantă S. D. C., de recurenții pârâți C. M., D. N., R. A., R. A. C., de recurentul intervenient D. V. și de recurentul chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.591A/31.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. C. M., B. V., D. E., M.-C. L., intimata intervenientă Z. I. A. și intimații chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE și ., cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară; anulare act; alte cereri”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 16.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 23.01.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16.08.2002, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București reclamantul G. D. A. a chemat în judecată pârâții M. Bucuresti și Primăria Municipiului Bucuresti, R. A. C., R. M., V. Achiliana, D. N., C. M., Lozinca M., Lozinca I., D. E., B. V., B. C. M., Zorila I. E. V., solicitând instanței ca prin compararea titlului său de proprietar, să fie obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele pe care le dețin în imobilul proprietatea reclamantului, situat în București, ., sector 1, împreună cu cota aferentă din teren și dependințele comune, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de Primăria Municipiului București cu pârâții și să fie obligați aceștia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, pârâtul D. N. a solicitat respingerea acțiunii, în motivare arătând că reclamantul nu a formulat nici un fel de notificare anterior anului 2001, iar în dosarul nr. 1433/2002 aflat pe rolul Curții de Apel București, același reclamant a cerut suspendarea până la soluționarea cererii pe cale administrativă.
Z. I. A. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în calitate de unică moștenitoare a lui Z. I. E. V. și întâmpinare.
În motivarea cererii de intervenție a susținut că a dobândit imobilul din ., mansardă, . mama sa, prin moștenire legală, conform certificatului de moștenitor nr. 115/01.08.2001 eliberat de BNP C. M. P.. În motivarea întâmpinării a evidențiat că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare al mamei sale reclamantul nu formulase nici o notificare.
A invocat prescripția cererii privind constatarea nulității absolute a contractului său de vânzare cumpărare, în temeiul art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
A cerut respingerea cererii de suspendare pentru că sentința pronunțată în dosarul nr. 4661/2000, care s-a aflat pe rolul Tribunalului București a fost atacată cu apel, apelul face obiectul dosarului nr. 1433/2002 pe rolul Curții de Apel București, iar aceasta, la cererea reclamantului, prin încheierea din 12.09.2002 a suspendat judecata.
Prin întâmpinare, pârâții R. A. C., R. M., Vicu Achilina, D. N., D. E., L. M., L. I., B. V. și B. C. M. (Z. I. E. V., deși apare menționată în antet, nu a semnat, fiind decedată) au cerut respingerea acțiunii, pentru aceleași motive și a cererii de suspendare. Deși apare în antet, nici C. M. nu a semnat, a formulat separat întâmpinare, cu aceeași motivare.
Prin încheierea interlocutorie din 14.11.2002, instanța a respins excepția necompetenței materiale a judecătoriei sectorului 1 București, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtelor decedate R. M. și Z. I. E. V., respingând cererea formulată de reclamant privind introducerea în cauză în calitate de pârâți a moștenitorilor lui R. M..
Prin aceeași încheiere a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de Z. I. A..
Prin încheierea interlocutorie din 05.12.2002, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulată de reclamant, prin care s-a cerut introducerea în cauză în calitate de intervenient în interes propriu a numitului R. A., moștenitor legal al pârâtei defuncte R. M.; în baza art. 137 alin. 2 C.pr.civilă s-a dispus unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primarul General invocată de acesta.
Prin încheierea din 19.12.2002 instanța a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și al netimbrării capătului 2 al cererii, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a lui V. (V.) Achilina, decedată la 01.07.1999.
La data de 06.01.2003 D. V. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, ca unic moștenitor la defunctei V. Achilina, încuviințată prin încheierea interlocutorie din 23.01.2003.
La data de 13.02.2003, instanța a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, pentru lipsa semnăturii reclamantului.
În ședința publică din 06.03.2003, instanța s-a pronunțat asupra cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 C.pr.civilă, invocată de către pârâți și intervenienți, dispunând respingerea acestei cereri.
Prin sentința civilă nr. 2201 pronunțată la data de 27.03.2003 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București cu privire la primul capăt de cerere, având ca obiect revendicarea imobilului, respingând primul capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și ca inadmisibil față de pârâții persoane fizice.
Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea reclamantului privind constatarea nulității absolute ca neîntemeiată.
Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamantul și prin decizia civilă nr. 154 A pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă la data de 03.02.2004 a fost respins ca nefondat apelul, în dosar nr. 3133/2003.
Prin încheierea nr. 5068 pronunțată la data de 10.06.2006 – dosar_/2004 – antepenultimul volum - Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă a declinat competenta de soluționare a recursului declarat împotriva deciziei nr. 154 A din 03.02.2004 pronunțată de Tribunalul București, în favoarea Curții de Apel București.
Prin decizia civilă nr. 1025 pronunțată la data de 02.05.2006 în dosar nr. 3920/2005, nr. nou_/2/2005, Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă a admis recursul formulat de recurentul G. D. A. împotriva deciziei civile nr. 154/A/03.02.2004 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, a casat decizia recurată, a admis apelul formulat de apelantul reclamant împotriva sentinței civile nr. 2201/27.03.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a desființat sentința apelată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
In fond, pentru rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 31.05.2006 sub numărul_/299/2006.
Prin sentința civilă nr._ pronunțată la data de 26.10.2006 în dosarul nr._/299/2006 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetentă materială a Judecătoriei Sectorului 1 București, declinând competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secție Civilă.
Prin sentința civilă nr. 295 pronunțată la data de 21.02.2007 Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis excepția de necompetentă materială, a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București și constatându-se ivit conflict negativ de competentă a înaintat cauza Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului de competentă.
Prin decizia civilă nr. 20 pronunțată la data de 29.05.2007 (în dosar nr._/ 2006 - penultimul dintre volume) Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a stabilit competenta de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta D. E. și prin decizia nr. 2245/03.04.2008 Înalta curte de Casație și Justiție – Secția Civilă a respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 20 din 29 mai 1007 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă.
La data de 06.10.2009 S. D. C. a formulat cerere de introducere în cauză în calitate de reclamant, ca moștenitor al defunctului G. D. A..
La data de 19.04.2010 (fila 309 vol. II), M. C. L. a formulat cerere de intervenție principală, în baza art. 243 pct. 1, 254 pct. 2 și art. 49 - 53 C.pr.civilă, întrucât părinții ei, L. I. și L. M. au fost chemați în judecată în calitate de pârâți, iar la data de 11.09.2009 tatăl ei, L. I. a decedat, instanța dispunând introducerea în cauză a moștenitorilor. A precizat că la data de 22.02.2010 la BNP FIDELIS a avut loc dezbaterea succesiunii acestuia, iar certificatul de moștenitor nr. 2 din 22.02.2010 atestă calitatea sa. De asemenea, precizează că, așa cum s-a reținut în contractul de partaj voluntar autentificat de același birou notarial, a realizat partajul voluntar al imobilului, ceilalți 2 moștenitori - L. M., soția supraviețuitoare și L. I., fratele ei – exprimându-și acordul în sensul ca ea să devină unica proprietară a apartamentului în litigiu.
Prin încheierea din 19.04.2010 instanța a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu.
Prin sentința civilă nr._/25.10.2010, instanța de fond a respins cererea formulată de reclamanta S. D. C., ca nefondată, a respins cererea de chemare în garanție, formulată în contradictoriu cu M. București prin Primarul General, S.C. H. N. SA și M. Economiei și Finanțelor, ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut cu privire la excepția lipsei capacității de reprezentare, că acesta fost soluționată irevocabil prin încheierea din 13.02.2003, neatacată odată cu fondul.
În fapt, prin contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 9197/ 26.04.1922, și sub nr._/13.05.1922, de fostul Tribunal I., Secția notariat, tatăl reclamantului, D. G., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 1297 mp, reprezentând loturile 6 și 7 din Parcul Bonaparte, Șoseaua Bonaparte nr. 21, București, pe care ulterior a construit o locuință compusă din subsol, parter, 2 etaje și mansardă, conform autorizației de construcție nr. 357 din 21.12.1922.
Conform procesului verbal nr. 3369/28.03.1940 (filele 45 - 47) emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților funciare în București, s-a procedat la înscrierea în cartea funciară, în favoarea tatălui reclamantului, ing. D. G., a dreptului de proprietate asupra imobilului din București, ., compus din teren pe care se află un corp de casă, alcătuit din subsol cu 3 camere de locuit și dependințe, parter, etajul 1 și etajul 2 cu câte 6 camere și dependințe, mansarda cu 5 camere și dependințe, imobil dobândit în proprietate în baza contractelor de vânzare cumpărare și autorizației de construcție menționate anterior, astfel cum rezultă și din adresa nr._/_/ 14.12.2000 a PMB - Serviciul Nomenclatură urbană.
Din dosarul succesoral nr. 8208/1948 al Judecătoriei II Populară București, potrivit încheierii de la data de 05.01.1949, de pe urma defunctului D. G., decedat la 01.09.1948, cu ultimul domiciliu în București, ., au rămas ca succesori soția, E. G., și fiul, A. D. G.. În urma decesului mamei sale, reclamantul a rămas unic moștenitor, conform certificatului de moștenitor nr. 4/16.01.1996, eliberat de BNP Ș. C. G., fiind astfel justificată calitatea procesuală activă a reclamantului în cauza de față.
La data de 05.07.2009 G. D. A. a decedat, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 29 din 02.10.2009 eliberat de notar public D. I. în cadrul BN „Acord” din București, S. D. C. fiind unica moștenitoare, în baza testamentului autentificat sub nr. 615/31.05.2005 de BNP M. M.. Rezultă calitatea sa procesuală activă.
Astfel cum a rezultat și din adresa nr. CF/_/31.05._ a PMB- D.G.A.F.I, întregul imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în Anexa de București, poziția 3360, menționându-se ca proprietar E. G..
Situația reținută anterior a fost confirmată și de istoricul de rol fiscal comunicat prin adresa nr._/08.04.1997 emisă de Administrația financiară Sector 1.
În baza Legii nr. 112/1995, apartamentele din acest imobil au fost înstrăinate de PMB prin mandatar H. N. către chiriașii care le ocupau astfel: cele 3 apartamente de la subsol/demisol către pârâții R. A. C. (contract fila 116 dosar din 2002), R. M., V. Achilina; apartamentul nr.1 aflat la . și garajul aferent către pârâții D. N. și C. M. (contract filele 110 - 111 dosar din 2002), apartamentul nr. 4 situat la etajul 1 al imobilului către L. M. și L. I., alte 2 apartamente situate la . către D. E. și, respectiv, B. V. și B. C. M., apartamentul nr. 6 situat la mansarda imobilului către Z. I. E. V..
Prin decizia Primarului Municipiului București nr. 597 emisă la 16.10.2002, reclamantului G. D. A. i-a fost restituit în natură imobilul din ., compus din teren în suprafață de 262 mp și construcție, cu excepția apartamentelor vândute în baza legii nr.112/1995 și imobilul reprezentat de teren liber de construcții din ., fiind stabilite măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele înstrăinate.
Referitor la aceleași imobile, instanța a reținut că a fost pronunțata sentința civilă nr. 08.11.2001 a Tribunalului București, în dosar nr. 4661/2000, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București și admisă acțiunea formulată de reclamantul G. D. A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, constatându-se nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în . și imobilului teren din . A. Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcție formată din subsol, parter, 2 etaje și mansardă, din . și să îi plătească suma de 2._ lei reprezentând echivalentul valoric al dreptului de proprietate asupra suprafeței de 787 mp, situată în București, . A, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În apel a fost pronunțată decizia civilă nr. 2110 A/07.10.2004 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă, prin care a fost admis apelul pârâtei, admise cererile de intervenție în interes propriu formulate de B. V., B. C. M., D. N., C. M., D. E. și respinsă acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtei Primăria Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, deoarece Primăria nu mai avea dreptul de administrare al apartamentelor vândute, iar cu privire la terenul din . A, reclamantul se putea adresa pe calea procedurii administrative speciale pentru obținerea despăgubirilor în condițiile legii nr. 10/2001.
S-a menținut admiterea cererii referitoare la nevalabilitatea titlului statului. Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 345/20.02.2007 a Curții de apel București (filele 255 - 260).
Sub acest aspect, a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar, în ceea ce privește buna-credință a cumpărătorilor, că, la data încheierii contractelor, erau în vigoare Normele metodologice de aplicare a legii nr.112/1995, conform cărora trecerea imobilului în proprietatea statului în baza decretului nr.92/1950 era considerată preluare cu titlu, în sensul art. 1 din legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. 2 din HG nr. 11/1997, de aceea, pârâții persoane fizice nu aveau nici obligația și nici calitatea la momentul dobândirii să analizeze valabilitatea titlului statului; aveau numai obligația de a depune diligențe pentru a cunoaște situația juridică a imobilului, deoarece aprecierea valabilității titlului statului asupra imobilului respectiv era și este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
În cauză, a constat prima instanță, nu există nici o probă din care să rezulte că reclamantul i-ar fi notificat personal sau prin mandatarul S. D. pe chiriași despre revendicarea imobilului ori că ar fi introdus vreo acțiune în instanță,împotriva lor sau a statului, anterior încheierii contractelor de vânzare cumpărare.
Este adevărat că sub nr.1700, la data de 18.07.1996, S. D. C. a înregistrat la Primăria Municipiului București – Comisia de aplicare a legii nr. 112/1995 cererea privind restituirea în natură a imobilelor din ., . și ., cu atașarea unor înscrisuri doveditoare, dar aceasta conduce numai la reținerea relei credințe a vânzătorului, nici acest înscris nefiindu-le opozabil cumpărătorilor.
Împotriva acestei soluții, a declarat apel S. D. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 696 din 29.06.2011 Tribunalul București – Secția a V-a civilă, a respins atât apelul principal formulat de apelanta-reclamantă S. D. C., împotriva sentinței civile nr._/25.10.2010 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._/299/2006 în contradictoriu cu intimații-pârâți R. A., R. A. C., D. N., C. M., D. E., B. V. și B. C. M., și M. București prin Primar General, cu intimații-intervenienți Z. I. A., D. V., M. C. L. și intimații-chemați în garanție M. București, prin Primar General, S.C. H. N. SA, Ministerul Finanțelor Publice, cât și apelul incident formulat de D. N., M. C. L. și Z. I. A., ca nefondate și a respins cererea intimaților-pârâți B. V. și B. C. M., de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Analizând sentința, prin prisma dispozițiilor legale incidente și prin raportare la criticile formulate, Tribunalul a reținut următoarele:
Date fiind problemele pe care le ridică apelul incident declarat de D. N., M. C. L. și Z. I., respectiv modalitatea în care s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale active a apelantei S. D.-C., a verificat, cu prioritate, aceasta, constatând că motivele invocate nu sunt întemeiate.
În acest sens, s-a observat că, până la termenul de judecată din 30.11.2009, S. D.-C., a acționat, în cauză, ca mandatar al unchiului său, reclamantul D. G., decedat la data 05.07.2009, întrucât, contrar susținerilor apelanților, „Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului”, după cum dispune art. 71 C. proc. civ., prevederi speciale față de acelea ce reglementează contractul de mandat de drept comun.
Ca nefondat, a fost respins și apelul principal, declarat de reclamanta S. D.-C., pentru considerentele ce urmează:
Prin decizia nr. 1025/02.05.2006 Curtea de Apel București, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr._/2/2005, s-a admis recursul formulat de recurentul G. D. A., s-a casat decizia recurată, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, s-a desființat sentința nr. 2201/27.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București și s-a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță, cu motivarea că soluționarea acțiunii în revendicare presupune verificarea legalității titlului statului asupra imobilului solicitat, iar o astfel de verificare nu se poate face legal decât în contradictoriu cu M. București, prin Primar General, în proprietatea căruia a fost transmis imobilul în urma preluării.
Anterior, însă, la data de 01.08.2000, același reclamant chemase în judecată Primăria Municipiului București pentru a se constata nevalabilitatea actului de trecere în proprietatea statului a imobilului și obligarea pârâtei la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil sau, în măsura în care acest lucru nu este posibil, să fie obligată la plata de despăgubiri.
Cererea sa a făcut obiectul dosarului nr. 4661/2000.
Prin sentința civilă nr. 1696/08.11.2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, s-a admis cererea precizată (respectiv numai pentru imobilele ce nu i-au fost restituite pe calea procedurii administrative), s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor situate în București, . și nr. 45 A, sector 1 București, a fost obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, . 1, format din teren în suprafață de 480 mp și construcția compusă din subsol, parter, două etaje și mansardă, a fost obligată aceiași pârâtă la plata sumei de 2._ lei, reprezentând echivalentul valoric al dreptului de proprietate pentru suprafața de 787 mp, teren, situat în . A.
Sentința a fost schimbată în parte prin decizia nr. 2110 A/07.10.2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în sensul că s-au admis cererile de intervenție accesorii formulate de B. V. și B. C. M., D. N. și C. M., respectiv D. E., a fost respinsă acțiunea în revendicare împotriva Primăriei Mun. București pentru lipsa calității procesuale pasive, fiind păstrate dispozițiile privitoare la constatarea nevalabilității titlului statului.
Hotărârea a fost menținută de Curtea de Apel București prin decizia nr. 345/20.02.2007.
Cum, în cauză, reclamanta, ca și continuatoare a autorului său, a solicitat restituirea în natură a unor imobile, pentru care, prin Dispoziției Primarului General al Capitalei nr. 597/16.10.2003 s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, iar această dispoziție este valabilă și în prezent, rezultă că solicitarea acesteia nu poate fi primită, așa cum s-a reținut de către Curtea de Apel București, nefiind permisă utilizarea a două căi paralele sau combinarea lor pentru obținerea aceluiași drept.
În orice caz, cererea de chemare în judecată se impunea a fi respinsă și prin prisma evoluției prezente a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, schimbare de viziune ce a fost ilustrata pentru prima data în cauza M. împotriva României și a fost detaliata și subliniata în cauza pilot M. A. și alții împotriva României.
Astfel, nu s-a mai recunoscut în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv „un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv”, ci se aduce în discuție existenta unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totala sau parțiala a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României).
Împotriva acestei sentințe, la data de 17.08.2011, a declarat recurs reclamanta S. D. C., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 27.09.2011.
Prin decizia civilă nr. 166/01.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._ (2249/2011), s-a admis recursul împotriva deciziei civile nr. 696 din 29.06.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți R. A., R. A. C., D. N., C. M., D. E., B. V., B. C. M., cu intimații - intervenienți Z. I. A., D. V., intimată-pârâtă M. – C. L., și cu intimații-chemați în garanție M. București prin Primarul General, S.C. H. N. S.A. și Ministerul Finanțelor Publice, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această decizie, examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că este fondat pentru următoarele considerente.
Cu privire la acțiunea în revendicare, s-a solicitat compararea titlurilor părților în proces și constatarea preferabilității titlului reclamantului.
În primul ciclu procesual, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a fost respinsă ca nefondată, iar acțiunea în revendicare ca inadmisibilă.
Prin decizia de casare nr. 1025/2006, s-a admis recursul și s-a casat cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanța să se pronunțe asupra întregii cereri, apreciind că, deși „capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a fost soluționat pe fond, se impune o casare totală a hotărârii, între soluția ce se va pronunța pe acest capăt de cerere și soluția în revendicare, existând o strânsă legătură în raport de dispozițiile art. 46 din legea nr. 10/2001”.
În fond după casare, prin sentința_/2010 judecătoria a respins acțiunea ca nefondată.
Cu privire la constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, judecătoria a reținut că, buna credință a pârâților cumpărători în temeiul legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare reprezintă o excepție de la nulitatea contractului, astfel că acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat. În revendicare, s-a reținut ca fiind preferabil titlul chiriașilor cumpărători în temeiul legii nr. 112/1995.
Apelanta reclamantă a criticat sentința instanței de fond sub două aspecte, unul vizează soluția asupra nulității contractelor de vânzare cumpărare, apreciind că, în mod greșit s-a considerat că pârâții sunt cumpărători de bună credință.
Al doilea motiv a vizat soluția pe capătul de cerere privind revendicarea, apreciind apelanta că titlul său de proprietate este preferabil.
Curtea a constatat că, sunt întemeiate criticile recurentei privind nepronunțarea pe capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare.
Astfel, contrar criticilor cu care a fost investită și asupra cărora avea obligația să se pronunțe potrivit dispozițiilor legale, tribunalul a reținut că „pornind de la inexistența titlului de proprietate al reclamantei, este inutil a se cerceta legalitatea contractelor de vânzare cumpărare”.
Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 312 alin. 5 C.pr.civilă Curtea a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.
Cererea a fost înregistrată la data de 08.03.2012, în calea de atac a apelului, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._ .
Analizând apelul declarat de S. D. C., Tribunalul l-a găsit întemeiat in parte, in privința cererilor privind contractele de vânzare – cumpărare ( si imobilele ce fac obiectul acestora ) încheiate ulterior datei de 4 februarie 1997. La aceasta data a intrat in vigoare a HG nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 .
Cat privește insa contractele de vânzare-cumpărare încheiate înainte de 4 februarie 1997, acestea au fost menținute. Reglementând, in aplicarea Legii 112/1995 care sunt imobilele preluate cu titlu, Normele Metodologice din 17.01.1996 – pana la modificarea din 4 februarie 1997 - au statuat ca acestea sunt printre altele cele preluate prin Decretul 92/1950. Cum in cauza nu a existat un litigiu la data vânzării apartamentelor, cererea adresata pe cale administrativa privind proprietatea imobilului nu îi poate fi opusa cumpărătorului. Acesta a considerat cu buna credința ca imobilul poate fi vândut de vreme ce actul normativ si actul administrativ de aplicare ii consfințeau dreptul de a cumpăra locuința fără altă condiție decât ca imobilul sa fi fost preluat prin Decretul 92/1950.
Prin decizia civilă nr. 591A/31.05.2012 Tribunalul București- Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanții pârâți D. N., M. C. L. și Z. I. A. împotriva sentinței civile nr._/25.10.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București - Secția Civilă, a admis apelul declarat de S. D. C., împotriva aceleiași sentințe civile, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr. 4554/_ din_ ; nr. 3525/_ din_ ; nr. 4957/_ din_ și nr. 4447/_ din_, a obligat pe pârâtul-intervenient D. V. la predarea apartamentului situat la subsolul imobilului din București, ., sector 1, astfel cum este identificat în contractul 4554/_ din_, a obligat pe pârâții D. N. și C. M. la predarea apartamentului nr.1 din imobilul din București, ., sectorul 1 astfel cum este identificat în contractul 3525/_ din_, a obligat pe pârâtul R. A. C. la predarea apartamentului situat la demisolul imobilului din București, ., sectorul 1, astfel cum este identificat în contractul 4957/_ din_, a obligat pe pârâtul R. A. la predarea apartamentul situat la demisolul imobilului din București, ., sectorul 1, astfel cum este identificat în contractul 4447/_ din_ și a menținut dispoziția de respingere a acțiunii împotriva pârâților M. C. L., Bidileanu V. și Bidileanu C. M., D. E. și a pârâtei-interveniente Zorila I. Alexndra și de respingere a cererilor de chemare în garanție.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta S. D. C., pârâții C. M., D. N., R. A., R. A. C. și intervenientul D. V. și de recurentul chemat în garanție M. București prin Primarul General.
În recursul declarat de către pârâtul D. N. se expune situația de fapt existentă în cauză, arătându-se ulterior, că în mod greșit instanța de apel și-a motivat soluția raportat la HG nr.11/1997.
Recurentul menționează că Legea nr. 112/1995 a intrat în vigoare la 29.01.1996, arătând că dispozițiile ce priveau înstrăinarea locuințelor au fost prorogate 6 luni,devenind aplicabile la data de 20.07.1996.
Se menționează că la data de 23.01.1996, au fost publicate Normele Metodologice de aplicare a legii aprobate prin HG nr. 20/1996, și că apariția unui nou set de norme metodologice prin HG nr. 11/1997, fără ca legea propriu zisă să fi suferit modificări, trebuie să stârnească circumspecție, creând primejdia de a se conferi Normelor de aplicare un efect mai puternic decât efectul legii.
Recurentul arată că nu critică valabilitatea normelor ulterioare de aplicare, ci modul extensiv în care s-a făcut interpretarea acestora.
Se mai arată că normele aprobate prin HG 11/1997 au stabilit obligații pentru unitățile deținătoare, și nu pentru chiriașii cumpărători, esența obligației fiind de a verifica înainte de eventuala înstrăinare a bunului, și nu de a nu vinde după verificarea indiciilor.
Recurentul precizează că suspendarea viza categoria imobilelor preluate fără titlu, la data aceea neexistând în legislație distincția fără titlu valabil, iar în speță, ar trebui reținut că imobilul era preluat cu titlu, respectiv prin Decretul nr. 92/1950.
Criticile din primul motiv de recurs pot fi încadrate în dispozițiile sart. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivul doi de recurs, care poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se arată că greșeala de a recunoaște unei hotărâri de guvern puterea de a modifica o lege aprobată de Parlament, este inacceptabilă constituționale, astfel că instanța nu trebuia să o comită.
Se precizează că instanța trebuia să se sesizeze din oficiu, cu privire la neconstituționalitatea acelor norme și să pună tot din oficiu, în discuția părților, excepția de nelegalitate, conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 554/2004.
În ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct., 7 Cod procedură civilă, se susține că limitarea hotărârii de apel la criteriul intrării în vigoare a Normelor aprobate prin HG nr. 11/1997 poate fi privită ca o nemotivare a hotărârii.
În recursul declarat de M. București prin Primarul General se arată că potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Se consideră că instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare menționate, în mod greșit fiind respectate condițiile prevăzute de art. 948 Cod civil: capacitate, consimțământ, obiect și cauză.
Se mai arată că nu a fost răsturnată prezumția relativă de bună credință a părților contractante, iar din actele depuse la dosar nu rezultă reaua credință și că potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, singura condiție impusă pentru chiriași este ca aceștia să aibă contract de închiriere legal încheiat, iar actul să fie de bună credință.
În cel de-al treilea motiv de recurs declarat de către pârâții R. A. C. și R. A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se arată faptul că aceștia au făcut toate demersurile legale pentru a afla situația juridică a imobilului, astfel că nu se poate vorbi de culpa acestora, iar faptul că vânzătorul ar fi fost de rea credință pentru că nu a suspendat procedurile administrative de înstrăinare a bunului, nu este de natură a atrage sancționarea recurenților, deoarece nu a fost probată reaua lor credință.
Se mai arată că în cauză nu există o notificare a acestor pârâți recurenți, așa cum reiese din verso-ul cererii de cumpărare a acestora.
În recursul declarat de pârâtul D. V. se arată că anterior cumpărării imobilului, autoarea acestuia a avut calitatea de chiriaș, în baza unui contract de închiriere, care a încetat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autoarea sa îndeplinind condițiile prevăzute de Legea nr.112/1995, pentru a putea încheia valabil contractul, deoarece era titulara unui contract de închiriere valabil, imobilul nu făcea partea din categoria imobilelor prohibite la vânzare, prevăzute de art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar chiriașul îndeplinea condiția potrivit cu care nu dobândise și nu înstrăinase o locuință, proprietate personală, după 1 ianuarie 1990.
Se mai arată că autoarea recurentului nu avea nici obligația, și nici calitatea să analizeze valabilitatea titlului statului, ci doar să depună diligențe pentru a cunoaște situația juridică a imobilului, deoarece aprecierea valabilității titlului statului asupra imobilului respectiv, era și este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
Se precizează că la dosar nu există dovezi, din care să rezulte că reclamantul ar fi notificat-o pe autoarea recurentului despre revendicarea imobilului, astfel că nu se poate reține că încheierea actului s-a făcut pe riscul acesteia.
Se interpretează faptul că obligația prevăzută de HG nr. 11/1997, de a se întreprinde demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor revine comisiilor locale și județene, respectiv comisiilor de sector și a Municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sau unităților specializate care vând locuințe în condițiile Legii nr. 112/1995.
Recurentul arată că atât doctrina, cât și practica judiciară stabilesc necesitatea dobândirii bunei credințe a dobânditorului care a dobândit un bun cu titlu oneros, ori în speță, numitul D. V. este subdobânditor al imobilului în cauză, acesta dobândind imobilul prin moștenire de la autoarea sa.
Se mai menționează că la momentul formulării cererii de cumpărare a imobilului, titlul statului nu era desființat, acesta desființându-se ulterior prin decizia civilă nr. 345/20.02.2007 pronunțată de Curtea de Apel București, moment în care această decizie a rămas irevocabilă și că în cauză, nu s-a ținut cont de prevederile art. 45 alin. 21 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că în ceea ce privesc contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii lor.
În recursul declarat de către pârâta C. M. se invocă art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și se arată că instanța nu a ținut cont de această dispoziție legală și că a făcut o aplicare greșită a art. 92 din HG nr. 11/1997.
Se precizează că cererea de restituire adresată primăriei nu este opozabilă recurentei, nefiind dublată de un demers judiciar și că soluționarea unor cereri adresate comisiilor legal investite se putea face numai în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind stabilite termene precise atât pentru depunerea actelor cât și pentru soluționarea cererilor.
Recurenta menționează că din moment ce chiriașii au respectat termenul prevăzut la art. 14 din Legea nr. 112/1995, nu se poate reține reaua credință a acestora, mai ales că încheierea actelor de înstrăinare s-a produs la peste 7 luni de la depunerea cererii de cumpărare.
Se arată că instanța a transferat în mod nelegal obligațiile Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995 și ale unității deținătoare către chiriașii cumpărători și că art. 1 din HG nr. 11/1997 are în vedere că nu toate locuințele care au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 pot fi considerate cu titlu valabil pentru a intra sub incidența legii nr. 112/1995.
Recurenta precizează că aspectul cumpărării apartamentului după . HG nr. 11/1997, consolidează atât prezumția bunei credințe, cât și întrunirea legalității înstrăinării imobilului.
Se arată de asemenea că din decizia definitivă și irevocabilă nr. 345/2007 reiese că s-a stabilit retroactiv nevalabilitatea titlului statului, nicidecum inexistența legalității titlului statului la momentul analizat.
Recurenta arată că pârâții persoane fizice nu aveau nici obligația și nici calitatea la momentul dobândirii de a face diligențe pentru căutarea indiciilor privind valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, această apreciere fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
Se menționează că reclamanta nu i-a notificat pe pârâți și nu a introdus o acțiune în instanță împotriva acestora sau a statului, buna credință a acestora neputând fi răsturnată.
Se arată că instanța a considerat în mod greșit cererea prezentată de către reclamantă din care reiese că la data de 18.07.1996 ar fi solicitat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995 să se abțină de la orice demers în sensul constituirii dreptului de proprietate, această cerere neconstituind un indiciu al nerespectării prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Cu privire la lipsa diligențelor se precizează că acestea ar fi trebuit să fie îndeplinite de membrii comisiilor implicați în soluționarea cererilor, competențele fiind stabilite prin dispozițiile Legii nr. 112/1995, HG nr. 20/1996 și HG nr. 11/1997. Aceste comisii aveau obligația de a veghea la respectarea Legii nr. 112/1995 și a normelor de aplicare a acesteia.
Recurenta arată că în subsidiar, dacă instanța validează raționamentul greșit și nelegal din motivarea deciziei nr. 591 A/2012 a Tribunalului București, solicită, constatarea excepției de nelegalitate a prevederilor alin. 1 art. 13 și alin. 4 din art. 1 din HG nr. 11/1997, în raport cu art. 9 din Legea nr. 112/1995, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 20 alin. 2 din Constituția României, în sensul prevederilor art. 6, paragraf 1 din convenție. Se precizează încă odată că motivul de nelegalitate invocat se susține numai dacă instanța consfințește ca fiind legală și corectă interpretarea prevederilor atacate pe care se bazează decizia nr. 591/2012 a Tribunalului București.
Se mai arată că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, condiția clarificării situației juridice a imobilului trebuia îndeplinită în cel mult 60 de zile de la expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar în cazul imobilelor ce urmau să fie restituite în natură, cei investiți cu aplicarea acestei legi erau obligați să comunice în scris această hotărâre chiriașilor din imobile.
Se menționează că, în fapt, comisia de aplicare a legii sau unitatea specializată care vindea imobilul nu a decis suspendarea procedurii de vânzare, fiind neîntemeiat considerentul reținut în sensul că acordul chiriașilor de cumpărare s-ar fi dat fără a aștepta îndeplinirea condiției clarificării situației juridice.
De asemenea, se arată că neîndeplinirea culpabilă a celor investiți de către Statul Român pentru aplicarea legii a fost în mod greșit și nelegal pusă în sarcina pârâților cumpărători, iar în ceea ce privește cererea formulată de către reclamanți în vederea restituirii imobilului în cauză, chiriașii nu au fost încunoștințați despre existența ei și nu poate reprezenta un motiv de răsturnare a bunei lor credințe. Dacă li s-ar fi comunicat că există intenția vreunei persoane îndreptățite să solicite restituirea în natură nu mai cumpărau apartamentul, putând cumpăra o altă locuință în aceeași zonă la un preț accesibil. Cu privire la apartamentul cumpărat, recurenta știa că acesta fusese dat în exploatare înainte de naționalizare, iar din Decretul nr. 92/1950 reieșea faptul că dacă a aparținut unei familii, naționalizarea se consemna pe numele unui singur membru al acesteia.
Recurenta consideră că recursul declarat de aceasta se poate încadra în dispozițiile art. 304 pct. 4, 7,8 și 9 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel constată însă că raportat la criticile formulate, acestea pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9, recursul vizând numai aspecte de nelegalitate. Pentru a putea fi încadrat un motiv de recurs într-un anumit punct al art. 304 este necesar ca din dezvoltarea criticilor precizate de către recurent, să reiasă că motivul de recurs este bazat pe respectivul punct.
În speță, dezvoltarea motivelor de recurs conduce la concluzia că acestea nu se încadrează în temeiurile procedurale ale recursului, care au fost expuse doar sintetic, prin redarea textului punctelor menționate din articol. Faptul enumerării punctelor 4,7 și 8 ale art. 304 Cod procedură civilă, cât timp în dezvoltarea motivelor nu se regăsesc și aspectele corespunzătoare ce ar fi făcut posibilă încadrarea efectivă în aceste puncte al art. 304 Cod procedură civilă, nu face posibilă analiza acestora.
În recursul declarat de către recurenta – reclamantă, se arată că instanța a greșit atunci când a considerat că sunt valabile contractele de vânzare – cumpărare încheiate anterior datei de intrare în vigoare a HG nr. 11/1997, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată sub acest aspect cu încălcarea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 1898 din codul civil și art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Se precizează că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat preluarea imobilului în cauză fără titlu valabil, iar prin aplicarea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută.
Se arată că nici unul dintre intimații pârâți nu au făcut dovada bunei credințe în conformitate cu dispozițiile 486 și 1898 din Codul civil pentru a răsturna prezumția legală a nulității absolute a actelor de vânzare – cumpărare încheiate în legătură cu imobilul în litigiu și că reclamanta a dovedit că pârâții au fost de rea credință la dobândirea bunului, astfel încât contractele nu pot fi considerate valabile.
Se mai arată că toți pârâții au cunoscut atât faptul că imobilul este preluat de stat fără titlu valabil, prin naționalizare de la intelectuali profesioniști, cu încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950, cât și somația de a nu se vinde imobilul formulată prin cererea înregistrată la primărie în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenta – reclamantă menționează că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 interziceau vânzarea imobilelor pentru care statul nu avea titlu valabil și aceste dispoziții erau în vigoare la momentul când au fost vândute apartamentele către pârâții Z., B., D. și L..
Se arată faptul că familiile acestor chiriași au cunoscut aspectul lipsei titlului statului, așa cum au recunoscut și la interogatoriile formulate, știind așadar că apartamentele cumpărate nu puteau face obiectul vânzării, neintrând sub incidența Legii nr. 112/1995. Recurenta de asemenea se prevalează și de decizia de îndrumare nr. 33/2008 pronunțată de ICCJ care stabilește că Legea nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se poate prevala, la rândul său,de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol Adițional la convenție. Se arată, în acest sens, că reclamanta deține un bun în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO.
Se mai arată că în timp ce pârâții au un remediu efectiv prevăzut de Legea nr. 1/2009 în cazul admiterii acțiunii reclamantei, aceștia dobândind despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, reclamanta nu are recunoscut un drept de proprietate asupra imobilului și astfel nu are posibilitatea de valorificare a dreptului său.
Recursul declarat de către reclamantă vizează critici de nelegalitate, putând fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În cauză, a formulat întâmpinare reclamanta S. D. C., solicitând respingerea recursurilor declarate de către pârât, ca fiind neîntemeiate, considerând că sub aspectul citricilor formulate, cele reținute de către instanța de apel sunt corecte, legale.
De asemenea, în dosar au mai formulat întâmpinare și pârâții D. V., R. A. și R. A., solicitând respingerea recursului reclamantei ca nefondat, având în vedere legalitatea contractului de vânzare – cumpărare încheiat de către aceștia.
Din analiza recursurilor declarate, Curtea de Apel reține următoarele considerente:
Analizând recursul declarat de către pârâtul D. N., Curtea de Apel constată că acesta este nefondat.
Instanța nu a adăugat la lege, așa cum pretinde recurentul, ci doar s-a raportat la Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, așa cum acestea au fost adoptate prin HG nr. 20/1996 și completate prin HG nr. 11/1997, precum și la dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Art. 1 din Legea nr. 112/1995 menționează că intră sub incidența acestei legi numai imobilele preluate de către stat cu titlu.
Normele metodologice de aplicare a art. 1 din Legea nr. 112/1995 nu au făcut nici o adăugare la lege, ci au definit noțiunea cuprinsă în art. din lege statuând că art. 1 alin. 2 din lege, va avea următorul cuprins: „imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă”.
Art. 1 alin. 3 a fost stabilit ca având următorul cuprins: „prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din Decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării” .
Art. 1 a fost completat cu alin. 4, 5 și 6, în sensul că prin alin. 4 s-a stabilit: „locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia, și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995”.
A.. 5 stabilește că: „imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului, pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor formulate de persoanele îndreptățite, pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun”.
Conform art. 9 alin. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin HG nr. 20/1996, așa cum au fost completate și modificate prin HG nr. 11/1997, atunci când comisiile locale și județene, respectiv comisiile de sector și a Municipiului București, pentru aplicarea Legii nr.112/1995 au indicii că o locuință face parte din categoria imobilelor menționate la art. 1 alin. 4 din Normele metodologice, ori din aceea a imobilelor exceptate de la vânzare în conformitate cu art. 10 din lege, ele au obligația să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor, suspendând procedura de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor, sau după caz, de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.
Conținutului HG nr. 11/1997 i se aplică principiul „nemo legem ignorarem censentur” (nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaște legea), din care reiese raportat la speța de față, reaua credință a cumpărătorilor care au încheiat contractul după . HG nr. 11/1997, în condițiile în care, cererile proprietarului nu fuseseră rezolvate, iar procedura de cumpărare fusese suspendată prin lege.
În speță s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că statul nu a avut niciodată titlu asupra imobilului din ., actele de înstrăinare fiind prezumate nule conform art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 până la proba contrară a bunei credințe ce poate fi realizată de către persoana interesată.
Reiese astfel netemeinicia criticilor din primul motiv de recurs.
Motivul doi de recurs privind pretinsa obligație aparținând instanței de a sesiza Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a HG nr. 11/1997, sau să se invoce din oficiu, excepția de nelegalitate a acestui act normativ, Curtea consideră că această critică, nu are nici un suport legal, cât timp nu există nici o dispoziție legală care să impună instanței o asemenea conduită, obligație.
Este de menționat oricum că în speță, prin decizia nr. 4/1999 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 1 alin. 5 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, stabilite prin HG nr. 20/1996, modificate și completate prin HG nr. 11/1997.
Și ultimul motiv de recurs este neîntemeiat, considerând că hotărârea recurată pronunțată de către tribunal conține motivele corespunzătoare criticilor formulate.
S-ar fi putut considera că instanța nu cuprinde motivele pe care se sprijină, numai atunci când instanța nu ar fi discutat motivele de apel în hotărârea sa, nu și atunci când instanța a procedat la sistematizarea motivelor, întrucât, între acestea exista o legătură logică, examinându-le împreună.
În ceea ce privește recursul declarat de M. București prin Primarul General, Curtea constată că acesta este nefondat.
Referitor la condițiile de valabilitate ale contractelor în conformitate cu dispozițiile art. 948 Cod civil, articol invocat de către recurentă, Curtea de Apel constată că în speță cauza a fost ilicită. Atât vânzătorul, cât și cumpărătorul aveau obligația de a verifica dacă sunt întrunite cerințele stabilite prin HG nr. 11/1997. În acest sens, s-a stabilit că atunci când comisiile locale și județene, respectiv comisiile de sector și a Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au indicii că o locuință face parte din categoria imobilelor menționate la art. 1 alin. 4 din Normele metodologice (locuințele ce au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă fiind considerate trecute fără titlu în posesia acestuia și neintrând în incidența Legii nr.112/1995), ele au obligația să depună toate demersurile pentru a clarifica situația juridică a locuințelor, suspendând procedura de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor, sau, după caz, de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Neprocedându-se astfel, în mod corect, au fost anulate actele de vânzare-cumpărare încheiate în perioada în care procedura de vânzare trebuia suspendată până la clarificarea situației juridice a imobilului.
Analizând recursul declarat de către pârâții R., Curtea constată că acesta este nefondat .
Recurenții pârâți cunoșteau sau trebuiau să cunoască faptul că la data cumpărării imobilului, proprietarul formulase o cerere pentru restituirea în natură în baza Legii nr. 112/1995, iar această cerere nu fusese soluționată la data vânzării imobilului.
În această cerere, se aduce la cunoștință faptul că imobilul este preluat fără titlu și se solicita ca acesta să nu fie vândut, iar conform art. 91 din HG 11/1997, procedura de vânzare-cumpărare era suspendată, apreciindu-se greșit că numai vânzătorul a fost de rea credință, și nu și cumpărătorul, obligația de a cunoaște legii revenindu-i și acestuia din urmă.
Buna credință de care încearcă a se prevala recurenții ar fi trebuit să fie perfectă, dincolo de orice dubiu, pentru a putea răsturna prezumția legală de nulitate absolută a contractului, ceea ce în speță, nu s-a realizat.
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fără a se stabili dacă imobilul intră sau nu sub incidența art. 1 din Legea nr. 112/1995, cu ignorarea normelor metodologice de aplicare a acestei legi, în baza căreia s-a încheiat contractul, dovedește reaua credință a părților contractante.
Și recursul declarat de către pârâtul D. V. este considerat a fi neîntemeiat.
Autoarea recurentului a cumpărat apartamentul în cauză, anterior stabilirii situației juridice a acestuia și valabilității titlului vânzătorului, proprietarul formulând o cerere de restituire a imobilului și de constatare a lipsei valabilității titlului statului. În condițiile în care prin HG nr. 11/1997 se stabilea necesitatea suspendării procedurii de vânzare, în cazul precum cel în speță, reiese că se poate concluziona că în cauza de față există suficiente elemente pentru care în mod corect s-a decis că autoarea recurentului D. nu poate fi considerată de bună credință, și că în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare, acesta este nul absolut.
Actul juridic de înstrăinare la care se raportează aplicarea art. 45 din Legea nr. 10/2001 este contractul încheiat de către M. București cu autoarea recurentului D., nulitatea acestui act vizând condițiile de la momentul încheierii actului.
Faptul că efectele nulității acestui contract și obligația de restituire se reflectă în patrimoniul moștenitorului cumpărătoarei, nu schimbă cu nimic situația dată și nu îl apără pe moștenitor de la aplicarea sancțiunii nulității contractului.
De asemenea, nici aspectul că actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este declarat, considerat un act autentic, nu schimbă cu nimic cerințele de validitate ale acestui act.
În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta C. M.,
Curtea constată că acesta este, de asemenea, neîntemeiat.
Criticile formulate de către recurentă privind buna - credință a acesteia și legalitatea contractului încheiat sunt neîntemeiate pentru aceleași considerente pentru care au fost respinse și criticile celorlalți recurenți pârâți care nu se necesită a mai fi reluate.
În ceea ce privește aplicarea în cauză a HG nr. 11/1997, Curtea de Apel reține că acesta este un act normativ în vigoare, care nu a fost abrogat, modificat, ori anulat pe calea excepției de nelegalitate, astfel încât produce efectele în vederea cărora a fost edictat.
Poziția recurentului, conform căreia se ridică excepția de nelegalitate condiționat de considerentele pe care instanța de recurs le va menține și ca atare, în funcție de soluția pe care Curtea o va pronunța, nu poate să fie primită.
Modul de soluționare a recursurilor formulate se constată doar cu ocazia judecării acestora, ca o consecință a analizării criticilor formulate în recurs.
Ca atare, Curtea consideră că „excepția”de nelegalitate invocată nu este o reală excepție de nelegalitate, aceasta neputând fi invocată condiționat.
Analizând recursul declarat de către reclamantă, Curtea constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În susținerea recursului formulat, reclamanta a încercat o interpretare eronată a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect trebuie reținut că persoana care solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/_ trebuie să facă dovada încheierii contractului cu rea credință, interpretarea fiind una în deplină concordanță cu principiul fundamental al procesului civil, conform căreia sarcina probei revine reclamantului.
De asemenea conform art. 1899 alin. 2 din codul civil, buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce invocă reaua-credință.
Conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ce erau în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare chiriașii titulari de contract ai apartamentelor situate în imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, puteau opta pentru cumpărarea acestor apartamente. Astfel fiind, dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii respectivelor contracte de vânzare cumpărare, la care face referire recurenta-reclamantă dădeau dreptul chiriașilor să cumpere imobilele.
Astfel, chiriașii cumpărători ai celor patru apartamente, cu privire la care reclamanta solicită să se constate nulitatea actelor încheiate, au considerat cu bună credință că imobilul poate fi vândut, de vreme ce actul normativ consfințea dreptul acestora de a cumpăra locuința, reținând și faptul că aceste contracte au fost încheiate anterior datei de 4.02.1999, când a intrat în vigoare HG nr. 11/1997, pentru modificarea și completarea normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, la care instanța a făcut referire în analiza recursurilor anterioare.
În mod corect tribunalul a menținut dispoziția de respingere a acțiunii împotriva pârâților M., Bidileanu, D. și Z., cât timp aceștia au încheiat contractele cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii actelor, dovedind bună-credință la încheierea acestora, așa cum rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză și care nu mai poate fi supus analizei.
În ceea ce privește solicitarea de revendicare a acestor apartamente, comparând titlurile părților, Curtea de Apel constată că în jurisprudența CEDO privind cauzele împotriva României în situații similare, curtea Europeană a drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza P. contra Româîniei).
De asemenea în hotărârea pronunțată de CEDO în cauza R. contra României s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, în virtutea principiului unanim recunoscut că „o nedreptate nu s e poate repara printr-o altă nedreptate”.
În cauza de față se poate aprecia că este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători M. C. L., B. V., B. C. M., D. E. și Z. I. A. de a se bucura de acest bun în condițiile în care contractele lor de vânzare –cumpărare nu au fost desființate.
În hotărârea dată în cauza M. A. și alții împotriva României din 12.10.2010 s-a reținut că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor care au fost deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
În această hotărâre dată în cauza A. s-a stabilit că hotărârea care constată că naționalizarea imobilului a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea apartamentului, reieșind că acest apartament nu reprezintă un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 de care reclamanta s-ar putea prevala.
Totuși, s-a mai reținut că deși constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine automat un drept de restituire a imobilului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârea instanței interne reiese că în ceea ce privesc condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Așadar și în speța dedusă judecății, reclamanta este beneficiara unui drept de a fi despăgubită.
Același aspect reiese și din decizia nr. 33 /2008 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, reținându-se că pentru cazul în care nu mai e posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că titlul subdobânditorului nu a fost anulat, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
Ca atare, și în urma comparării titlurilor părților se constată că titlul acestor pârâți este mai bine caracterizat decât cel al recurentei – reclamante întrucât la data încheierii contractelor supuse discuției, statul avea aparența că este proprietar al bunului, titlul său aparent nefiind pus la îndoială conform dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii acestor acte.
Față de toate aceste considerente, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel a respins toate recursurile declarate, ca fiind nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă S. D. C., de recurenții pârâți C. M., D. N., R. A. și R. A. C., de recurentul intervenient D. V. și de recurentul chemat în garanție M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 591A/31.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. C. M., B. V., D. E., M.-C. L., intimata intervenientă Z. I. A. și intimații chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice și ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. M. M. A. M. S. G.
GREFIER
M. D.
Red. SG
Tehnored. GC/TI – 2 ex
05.02.2014
Jud. apel: P. L.
C. B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 115/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 116/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
