Legea 10/2001. Decizia nr. 390/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 390/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2014 în dosarul nr. 390/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.390A
Ședința publică de la 01.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - T. A.-D.
JUDECĂTOR - R. M. G.
GREFIER - I. N. - C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-pârâtă P. M. București, împotriva sentinței civile nr.433 din 28.03.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. Z..
P. are ca obiect –legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele cererii de apel au fost comunicate intimatei, care, la data de 01.07.2014 a formulat întâmpinare, un exemplar al acesteia fiind comunicat apelantei P. M. București.
Se învederează totodată că apelanta-pârâtă P. M. București a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art.411 C.pr.civ..
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub nr._, reclamanta C. Z., a chemat în judecată pe pârâta P. M. București, (denumita in continuare "P."), prin care solicită (i) Obligarea Primăriei M. București de a emite, in termen de maxim 30 de zile de la data pronunțării instanței de judecata, dispoziția cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent in valoarea ce va fi stabilita prin expertiza pentru imobilul din București, sectorul 5, fosta .. 9, in baza Legii nr. 10/2001; (ii) Obligarea Primăriei M. București ca, ulterior emiterii dispoziției cu propunere de masuri reparatorii prin echivalent, să transmită dispoziția emisă, însoțită de toată documentația aferentă, către Prefectura M. București pentru obținerea avizului de legalitate al instituției prefectului, in conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005; (iii) Obligarea Primăriei București la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezenta cauză.
Prin sentința civilă nr.433/28.03.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta C. Z., in contradictoriu cu pârâta P. M. București, a dispus obligarea pârâtului la emiterea Dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii conform Legii nr. 165/2013, pentru imobilul compus din apartament situat la etajul 1, împreună cu dependințele, în prezent demolat, în suprafață utila de 154,60 mp și teren în cotă indiviză de 80,80 mp, situat în București, fosta Intrare 13 Septembrie nr. 9, sector 5, imposibil de restituit în natură și a obligat pârâtul să transmită Dispoziția și actele aferente către Prefectura M. București pentru emiterea avizului de legalitate.
Examinând actele si lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Tribunalul a reținut că prin notificarea transmisă prin B. Staiculescu D. cu nr. 407/11.02.2002, reclamanta a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea in natură a imobilului - situat in București, sector 5, fosta . nr. 9, imobil compus din teren in suprafață de 175 mp si construcțiile edificate pe teren. In cuprinsul notificării a arătat că imobilul a aparținut autoarei sale, L. M. si a fost preluat in baza Decretului nr.6/1984, anexa 2.
Tribunalul a constatat că actele doveditoare în susținerea notificării au fost atașate, dar reclamanta nu a primit un răspuns până în prezent.
Având in vedere acesta situație, tribunalul a constatat că pârâtul nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001, republicată, de a se pronunța în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, printr-o dispoziție motivată, asupra cererii de acordare a masurilor reparatorii. Tribunalul a reținut că nici la acest moment nu a fost emisă dispoziția.
Tribunalul a analizat, în consecință, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată si completată prin Legea 165/2013, dacă pretențiile reclamantului sunt întemeiate, soluționând pe fond acțiunea acesteia.
Referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că autoarea reclamantei, L. M., a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului de la etajul 1 al imobilului situat in București, .. 9, sector 6, compus din 3 camere si dependințe, două încăperi de la mansarda si 1/3 din cota indiviza din pod, împreuna cu cota de teren aferenta de 80,80 mp din suprafața totală a terenului, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 8942/27.09.1974 de notariatul de Stat al sectorului 6 București (filele 63-64).
Imobilul situat la nr. 9 pe ., sector 6, a făcut obiectul Decretului CS nr. 6/12.01.1984, in tabelul anexa la decret fiind înscrise la poziția 102 mai multe persoane, printre care si L. M., cu suprafața totală de teren de 83 mp si 217 mp construcție - suprafața desfășurata si 154,60 - suprafața utila (potrivit adresei Direcției Patrimoniu Evidenta Proprietății - cadastru – Serviciu Evidenta proprietății din cadrul PMB- fila 77).
Potrivit adresei emise de . 78) pentru acest imobil, expropriat si demolat, au fost stabilite despăgubiri in cuantum de 80.000 lei.
Reclamanta este moștenitoarea fostei proprietare a imobilului, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 68/11.03.2003 emis de BNP B. E. si B. S.-C. ( fila 65).
In raport de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001.
Construcția situata pe teren a fost demolata iar in prezent, terenul imobilul este afectat in totalitate de zona construita, Casa Republicii (adresa emisa de Direcția Generala de Urbanism si Amenajare a Teritoriului - fila 86).
Reținând calitatea reclamantei de proprietar al imobilului în litigiu și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, tribunalul a constatat că reclamanta este persoana îndreptățită la restituirea imobilului in conformitate cu disp. Legii nr.10/2001 si având in vedere imposibilitatea restituirii in natura a imobilului, iar pârâtului îi revine obligația de a propune acordarea măsurilor reparatorii in conformitate cu disp. art. 1 alin. 2 din Legea 165/2013.
Așadar, față de cele mai sus prezentate, instanța a admis cererea de chemare in judecata, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii in conformitate cu dispozițiile Legii nr.165/2013, pentru imobilul situat în fosta . nr. 9, sector 6, . a fost descris prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus menționat, in suprafață de 154,60 mp, precum si pentru cota indiviza de teren de 80,80 mp, obligând pârâtul să înainteze dosarul administrativ către prefectura, după emiterea dispoziției.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâta P. M. București pe care o consideră greșită pentru următoarele motive:
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau după, caz, dispoziție motivata, asupra cererii de restituire in natura sau de acordare de masuri reparatorii.
Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Conform art.1 al.1 și al.2, art.4, art.16 și art.50 lit. b din Legea nr.165/2013 Municipiul București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 al.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art.4 al Legii nr. 165/2013 se arată in mod expres ca aceasta lege este aplicabila si cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării in vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art. 50 lit. b menționează expres faptul ca «orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare si măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent, prevăzute in Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare se abroga».
Față de data introducerii cererii de chemare in judecata si . Legii nr.165/2013 apelanta - pârâtă înțelege să invoce excepția de prematuritate a cererii.
Prin dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr.165/2013, entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001 republicata cu modificările si completările ulterioare, înregistrate si nesoluționate până la data intrării in vigoare a prezentei legi si de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora.
Constată apelanta - pârâtă ca pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen in sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art. 25.1 din Legea nr. 10/2001 mai mult prin art. 32.1 din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere in procedura administrativa de 90 zile in care persoanele care se considera îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
In consecința, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in România respectiv Legea nr. 165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult prin dispoziția art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplica cererilor formulate si depuse in termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării in vigoare a prezentei legi, cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate in temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțata in cauza M. A. împotriva României, la data intrării in vigoare a prezentei legi.
Astfel, apelanta – pârâtă apreciază ca dreptul persoanelor care se considera îndreptățite la măsuri reparatorii in soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Mai mult decât atât prin raportare la dispozițiile art.33 alin.4 „cererile se analizează in ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin.1, respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001."
Față de textul de lege invocat, apelanta – pârâtă consideră că nu poate fi obligată la a soluționa dosarul reclamantei, câtă vreme legiuitorul a stabilit ca rezolvarea cererilor formulate in temeiul Legii nr.10/2001 să se facă in ordinea depunerii acestora.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
Unicul motiv de apel vizând prematuritatea cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 165/2013, nu este fondat.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată de la data de 02.05.2013, reclamanta a solicitat - față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001- aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, analiza în fond a cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent formulate de acestea conform Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, este incontestabil că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond și a interpretării obligatorii date art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv a art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța supremă, dreptul reclamantei de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea adresată pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
S-a stabilit astfel că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
Astfel, la data formulării cererii, Legea nr. 10/2001 stabilea un termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Or, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluționată de către pârâtă, deși trecuse un interval de timp de circa zece ani. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
De asemenea, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu conține norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie regula potrivit cu care actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificatoare - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune, în contextul celor anterior reliefate - nu a fost înlăturat prin nici o dispoziție legală ulterioară.
În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de Statul Român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
În același sens, curtea are în vederea faptul că prin decizia nr. 88/27.02.2014 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale, în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 480 C.pr. civ. curtea respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă P. M. BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.433 din 28.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. Z., domiciliată în București, ., ., ., sector 2 și cu domiciliul ales la CIA T. G., în București, ..130, ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 01.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R.
GREFIER
N.-C. I.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L./A.D.T.
5 ex./10.11.2014
TB-S.3 – C.V.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 826/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 115/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
