Obligaţie de a face. Decizia nr. 116/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 116/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2014 în dosarul nr. 116/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.116

Ședința publică de la 27 .01.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - F. P.

JUDECĂTOR - C. M. T.

JUDECĂTOR - D. A.

GREFIER - RĂDIȚA I.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții-pârâți, I. A., I. I., împotriva deciziei civile nr.562.A. din 03.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr.22._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. M. și C. V..

P. are ca obiect – obligația de a face.

Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 13.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 20.01.2014, 27.01.2014, când a pronunțat următoarea decizie:

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1404 din 16 februarie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, s-a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C. M. și C. V. în contradictoriu cu pârâții I. A. și I. I.; au fost obligați pârâții să permită accesul reclamanților pe terenul situat în București, ., sector 5, în vederea refacerii construcției ce a făcut obiectul tranzacției consfințite prin sentința civilă nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003 și în limitele prevăzute în conținutul acesteia; au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.500 lei cu titlu de daune morale; au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către fiecare reclamant a sumei de 217,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins cererea pentru rest, ca neîntemeiată; s-a respins cererea pârâților de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:

„Prin acțiunea înregistrată la data de 13 decembrie 2010, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr._, reclamanții C. M. și C. V. au solicitat obligarea pârâților I. A. și I. I. de a permite reclamanților accesul la imobilul construcție, format din două camere, bucătărie și vestibule, magazii, wc, șopron, ridicate pe proprietatea numitei Cantec C., deținut în baza deciziei civile nr. 1175 din 22 noiembrie 2007. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 43.000 lei, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de agrement.

În fapt, reclamanții au arătat că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 07 martie 2006, reclamanții I. A. și I. I. au chemat în judecată pe pârâții G. M. și G. E. (în prezent decedați), autorii lui C. M., solicitând instanței să dispună încetarea dreptului de folosință asupra terenului în suprafață de 65 mp. situați sub construcția din ., sector 5, drept de folosință dobândit prin tranzacția încheiată la data de 12 martie 2003, intervenită în dosarul nr. 489/2003 al Judecătoriei Sectorului 5 între Cantec C. și G. M., G. E., solicitând de asemenea ca pârâții să demoleze construcția edificată pe terenul în litigiu.

S-a mai arătat de către reclamanți faptul că, prin sentința civilă nr. 6159 din 05 octombrie 2006, s-a admis în parte acțiunea lui I. A. și I. I., s-a constatat încetarea dreptului de folosință al pârâților cu privire la suprafața de 38,96 mp., motivându-se că dreptul de folosință recunoscut pârâților asupra terenului reclamanților a încetat în momentul în care, în cursul anului 2004, au demolat construcțiile edificate pe teren și au construit altele noi fără acordul reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 1875 din 22 noiembrie 2007, s-a recunoscut că aceste construcții care au format obiectul lucrărilor de refacere și compartimentare sunt proprietatea recurenților, aceștia putând dispune asupra lor în orice mod în exercitarea dreptului de proprietate, fără a fi necesar acordul intimaților I., terenul pe care este amplasată construcția nefiind utilizat în alte scopuri. Așadar, Curtea de Apel București, a admis recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 234 din 23 februarie 2007, modificând decizia, admițând apelul și schimbând în tot sentința civilă nr. 6159 din 05 octombrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

Ulterior și anume, la data de 04 mai 2010, au arătat reclamanții, în condiții cu totul inexplicabile, în timpul nopții, a izbucnit un incendiu la imobilul în care reclamanții locuiau, construcția fiind afectată în mod serios. În urma incendiului, s-a stabilit că sursa producerii acestuia ar fi „probabil, un scurt circuit electric”.

Au mai arătat reclamanții faptul că, în data de 07 mai 2010, Primăria Municipiului București a admis solicitarea reclamantei C. M., de efectuare fără autorizație de construire, a tuturor lucrărilor de reparare care nu modifică structura de rezistență a imobilului afectat de incendiu, însă pârâții, cu rea credință, au închis cu lacăt poarta principală de la ., au tăiat gardul despărțitor dintre proprietăți și nu au mai permis recuperarea în întregime a bunurilor rămase pe proprietate în urma incendiului.

S-a mai arătat de către reclamanți faptul că, având în vedere amenințările și opoziția pârâților de a permite accesul pentru a efectua de urgență reparațiile la imobilul construcție, exista riscul ca imobilul construcție să se distrugă complet, fiind deja afectat în mod serios de incendiu și exista posibilitatea de asemenea ca pârâții să îl demoleze după bunul lor plac.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1075 – 1077 Cod civil, art. 274 Cod de procedură civilă.

În susținere, au fost depuse în fotocopie, următoarele înscrisuri: decizia civilă nr. 1975 din 22 noiembrie 2007, contract de vânzare-cumpărare încheiat între Cintec C. și I. A. și I. I., adresă nr._ din 16 iunie 2010, adresă nr. 31084P din 13 mai 2010, certificat de moștenitor nr. 23 din 26 iunie 2008, autentificat la Biroul Notarilor Publici „L. S.”. Totodată, s-au solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, precum și cea testimonială.

Cererea a fost legal timbrată, dovada achitării taxei judiciare de timbru fiind atașată la fila 19 din dosarul de fond.

La data de 26 mai 2011, pârâții au formulat întâmpinare (filele 22 – 34 dosar fond), prin care au solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. Pe cale de excepție, au fost invocate excepția lipsei calității procesuale active, excepția insuficientei timbrări și excepția inadmisibilității acțiunii.

În motivarea excepției lipsei calității procesuale active, pârâții au arătat că, acțiunea de față nu îndeplinește cele patru condiții cumulative generale de exercitare a acțiunii civile, având în vedere că reclamanții nu sunt titularii dreptului subiectiv dedus judecății, întrucât acesta a încetat de drept la data de 04 mai 2010, când incendiul a distrus în totalitate construcția proprietatea reclamanților.

Cu privire la interesul legitim al reclamanților de a formula acțiune, pârâții au arătat că dreptul de folosință al reclamanților asupra terenului a încetat la data anterior menționată, iar în prezent aceștia nu mai au nici un drept de a intra și folosi terenul respectiv care se află în proprietatea legală și exclusivă a pârâților conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2057 din 07 octombrie 2004 la Biroul Notarilor Publici „F. S.”.

Au mai arătat pârâții faptul că ulterior producerii incendiului, au notificat reclamanții prin intermediul executorilor judecătorești să lase în deplină posesie terenul în suprafață de 96,3 mp., întrucât cenușa și resturile rămase după incendiu constituiau un focar de infecție, însă cu toate acestea, reclamanții au ignorat și continuă și în prezent să ignore atât notificările lor, cât și cele ale autorităților competente de a ridica imediat resturile rămase.

S-a mai precizat de către pârâți faptul că, prin sentința civilă nr. 1412 din 22 februarie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2010, s-a dispus respingerea cererii de ordonanță președințială, formulată de reclamanți, prin care s-a solicitat obligarea pârâților să permită accesul la imobilul construcție ridicat pe proprietatea lui Cantec C., pe care au susținut că îl dețin în baza deciziei civile nr. 1175 din 22 noiembrie 2007.

În continuare, pârâții au arătat că au formulat împotriva reclamanților din prezenta cauză plângere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de lovire, amenințare, violare de domiciliu și împiedicarea folosinței locuinței, cerere aflată în curs de cercetare la P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 și următoarele Cod de procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art. 969, 970, 974, 992, 994, 995, 998, 999, 1073, 1075, 1079 și următoarele Cod civil.

În susținere, au fost solicitate proba cu înscrisuri, cea cu interogatoriul reclamanților, cea testimonială, precum și cea cu expertiza tehnică judiciară imobiliară. Totodată, au fost depuse în susținere, următoarele înscrisuri: cererea de chemare în judecată și întâmpinarea, formulate în dosarul nr._/302/2010, notificări, certificate de moștenitor nr. 4 și nr. 5 din 17 ianuarie 2000, sentința civilă nr. 1089 din 12 martie 2003, tranzacție încheiată la data de 12 martie 2003, sentința civilă nr. 6159 din 05 octombrie 2006, decizia civilă nr. 234 din 23 februarie 2007, extras de carte funciară, decizia civilă nr. 1975 din 22 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București.

La termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011, instanța a luat act de renunțarea pârâților la excepția insuficientei timbrări, dispunând totodată unirea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și a excepției inadmisibilității acțiunii, cu fondul cauzei.

Tot la acest termen de judecată, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, cea cu interogatoriul reciproc, precum și proba testimonială în cadrul căreia să fie audiați câte doi martori.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2011, instanța a administrat proba testimonială, precum și proba cu interogatoriul reciproc, răspunsurile formulate fiind atașate la filele 179 – 192 dosar fond. De asemenea, în temeiul art. 167 alin. 1 Cod de procedură civilă, a dispus administrarea probei cu cercetarea la fața locului, probă administrată la data de 18 ianuarie 2012, sens în care au fost întocmite procesele-verbale existente la filele 275 – 276 din dosarul de fond.

La solicitarea instanței, au fost depuse relațiile solicitate Consiliului Local Sector 5 (filele 121 – 164 dosar fond), Secției 19 Poliție (fila 173 dosar fond), precum și cele solicitate Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București (filele 253 – 274 dosar fond).

Examinând cererea formulată în raport de motivele invocate și dovezile depuse la dosar în susținerea acestora, instanța a constatat următoarele:

Justificarea dreptului de superficie este posibilă prin interpretarea sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 482, 489 din Codul civil, dar este dedusă și din regula înscrisă în art. 492 cod civil potrivit căruia „orice construcție, plantație sau lucru făcut asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui până se dovedește din contra”. Acest text constituie temeiul de drept al dreptului de superficie, deoarece prezumția stabilită în beneficiul proprietarului terenului fiind relativă, constructorul o poate înlătura prin proba contrarie, dovedind că lui îi aparține proprietatea clădirilor, plantațiilor sau lucrărilor aflate pe teren.

În cauza de față, constituirea dreptului de superficie s-a realizat prin tranzacția încheiată între numiții G. M. și G. E. și respectiv Cintec C., inserată în cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003 (filele 67 – 70 dosar fond). În temeiul acesteia, numita Cintec C. a recunoscut în favoarea numiților G. M. și G. E. dreptul de proprietate asupra construcției, casă de locuit compusă din două camere, bucătărie și vestibule în suprafață de 24,30 mp., identificată pe schița anexă, parte integrantă din tranzacție, ca fiind locuința Corp B (4-7) și asupra construcțiilor anexe identificate ca fiind wc (8) – 1,36 mp., magazii, + șopron (9-12) – 15,84 mp., construcții situate în București, ., sectorul 5. Totodată, numita Cintec C. a recunoscut dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 96,3 mp. (din suprafața totală de 220,3 mp.) care să permită folosirea în condiții corespunzătoare a construcțiilor edificate pe acest teren, astfel cum au fost descrise mai sus, pe toată durata existenței acestora, teren ce prezintă conform schiței anexe următoarele vecinătăți: la Nord: proprietatea Cintec C. pe o lungime de 9,90 m; la Sud: proprietatea lui S. C., .. 48, sectorul 5, pe o lungime de 9,90 mp; la Vest: proprietatea lui P. C. și S., ., sectorul 5, pe o lungime de 9,73 mp.; la Est: proprietatea lui D. I., ., sectorul 5, pe o lungime de 9,73 m. În fine, prin această tranzacție, numita Cintec C. a fost de acord și ca accesul pe calea publică (. facă pe terenul proprietatea sa, recunoscându-se astfel servitutea de trecere de 1,00 m lățime astfel cum a fost stabilită prin schița anexă la prezenta tranzacție (12,52 + 1 + 2 = 14,52 mp.) și dreptul reclamanților de a lua apă de la puțul aflat pe terenul proprietatea sa.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2057 din 07 octombrie 2004 de către Biroul Notarilor Publici „F. S.” (filele 62 – 64 dosar fond) numita Cintec C. a vândut pârâților I. A. și I. I., soți, imobilul situat în București, . (fosta . 5, compus din teren în suprafață totală de 220 mp. și construcția ridicată pe acesta, din paiantă, formată din două camere, încălzire cu lemne, intabulat în Cartea funciară nr._ a Municipiului București, sectorul 5, cu încheierea nr. 853 din 27 ianuarie 2004, cu număr cadastral_/1 conform extrasului de Carte funciară nr. 6341 din 07 octombrie 2004. În cuprinsul acestui contract se menționează sarcinile proprietății constituite prin tranzacția amintită în paragraful precedent.

Ulterior, urmare a cererii pârâților I. A. și I. I., a fost format pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București dosarul nr._ având ca obiect acțiune în constatarea încetării dreptului de folosință a terenului îndreptată împotriva numiților G. M. și G. E., respinsă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1975 din 22 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._ (filele 6 – 8 dosar fond). Conform considerentelor acestei hotărâri, construcțiile care au format obiectul lucrărilor de refacere și compartimentare sunt proprietatea recurenților G. M. și G. E., aceștia putând dispune asupra lor în orice mod, în exercitarea deplină a dreptului de proprietate, fără a fi necesar un eventual acord al intimaților I. A. și I. I.. Totodată, s-a reținut că prin ridicarea unor construcții noi în locul celor care se aflau într-o stare avansată de degradare (anexele gospodărești) care făceau ca imobilul să fie folosit în condiții improprii destinației acestuia, sens în care a și fost recunoscut dreptul de folosință asupra terenului, nu s-a îndeplinit condiția rezolutorie prevăzută în tranzacția încheiată la data de 12 martie 2003, durata folosinței terenului fiind prelungită.

Dreptul de superficie și cel de servitute, astfel constituite au fost ulterior transmise, în cotă de ½, prin succesiune, în favoarea numitei C. M. conform certificatului de moștenitor nr. 23/26 iunie 2008 eliberat de Biroul Notarilor Publici „L. S.” (fila 12 dosar fond), reclamantă care, alături de soțul său formulează prezenta cerere de chemare în judecată având ca obiect obligație de a face și pretenții.

La data de 04 martie 2010 s-a produs un incendiu care a afectat atât imobilul proprietatea reclamantei cât și pe cel al pârâților, astfel cum rezultă din constatările realizate de Inspectoratul Pentru Situații de Urgență „Dealu Spirii” al Municipiului București (filele 11, 86, 87 dosar fond).

Ulterior incendiului, și anume la data de 22 iunie 2010 reprezentanți ai Direcției de Sănătate a Municipiului București au constatat că pe terenul aflat în folosința reclamantei C. M. sunt depozitate neorganizat reziduurile provenite în urma incendiului (filele 92 – 94 dosar fond).

Deliberând cu prioritate – în conformitate cu prevederile art. 137 alin. 1 din codul de procedură civilă – asupra excepțiilor invocate de pârâți, prin întâmpinare, instanța le apreciază ca fiind neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanților, instanța a apreciat că justificarea calității de parte în proces presupune stabilirea persoanelor care își dispută/își pot disputa dreptul în litigiu, și care dobândesc astfel titlul legal de parte. Așadar, se impune în cauza de față a se verifica dacă există o identitate între persoana reclamanților și titularii dreptului dedus judecății. Întrucât reclamanții sunt cei care declanșează procedura judiciară, conform art. 112 din Codul de procedură civilă, acestora le revine obligația de a justifica calitatea procesuală activă, însă, întrucât instanța trebuie să pronunțe o soluție legală și temeinică, ea este îndrituită, la rândul ei să verifice atât calitatea procesuală activă.

Observând actele dosarului și conținutul cererii de chemare în judecată instanța reține că reclamanții se pretind titulari ai dreptului de folosință asupra terenului în temeiul hotărârilor judecătorești amintite în paragrafele anterioare și susțin că acesta nu a încetat ca urmare a incendiului produs în anul 2010.

Astfel, reclamanții se pretind titulari ai unui drept subiectiv recunoscut prin tranzacția încheiată între numiții G. M. și G. E. și respectiv Cintec C., inserată în cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003, opozabil pârâților, actual și exercitat cu bună credință și în limitele stabilite prin convenția părților.

Susținerea pârâților în sensul că acest drept a încetat și că astfel nu mai este actual urmare a incendiului care a avut loc în data de 04 mai 2010 nu este suficientă prin sine însăși să îi lipsească pe reclamanți de calitate procesuală activă, fiind un aspect care s-a cercetat odată cu fondul cauzei.

În ceea ce privește interesul formulării cererii de chemare în judecată, instanța a apreciat că acesta este unul patrimonial în primul rând, actual și legal, reclamanții urmărind valorificarea dreptului de folosință asupra terenului.

În fine, s-a reținut că în mod evident că reclamanții au capacitate de folosință și exercițiu fiind persoane în viață, majore și nepuse sub interdicție.

Totodată, este de menționat că reclamantul C. V. a formulat această acțiune în calitate de soț al reclamantei C. M. întrucât soții conform dreptului familiei au un domiciliu comun, iar dreptul de a îl proteja le revine amândurora (art. 2 din Codul familiei).

Analizând excepția inadmisibilității instanța a observat că aceasta este întemeiată în esență pe aceleași motive ca și excepția lipsei calității procesuale active, și anume pe faptul că cererea este fondată pe o cauză ilicită în condițiile în care dreptul de folosință a încetat începând cu data de 04 mai 2010, motiv pentru care a fost respinsă ca neîntemeiată pentru aceleași considerente.

Pe fondul cauzei s-au reținut următoarele:

În ceea ce privește primul capăt al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligația de a face, respectiv de a permite accesul la imobilul construcție deținut în baza deciziei civile nr. 1975 din 22 decembrie 2007, în sensul de a li se permite reclamaților să-și ridice din nou casa (conform precizărilor de la ultimul termen de judecată), instanța reține următoarele:

În prealabil, este de menționat că dreptul de superficie și cel de servitute, alături de cel de proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul proprietatea pârâților au fost recunoscute în favoarea autorilor reclamantei C. M. prin tranzacția inserată în cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003, motiv pentru care aceasta este hotărârea judecătorească la care ne vom raporta pentru a stabili drepturile și obligațiile părților din cauză, prin decizia civilă nr. 1975 din 22 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, nefăcându-se altceva decât să se aprecieze că, construcțiile care au format obiectul lucrărilor de refacere și compartimentare sunt proprietatea recurenților G. M. și G. E., aceștia putând dispune asupra lor în orice mod, în exercitarea deplină a dreptului de proprietate, fără a fi necesar un eventual acord al intimaților I. A. și I. I..

Fiind un drept real imobiliar, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului, dreptul de superficie prezintă și caracterele de drept perpetuu și imprescriptibil, adică durează atât timp cât există construcția, fără a putea fi stins prin ne-uz, iar acțiunea confesorie de superficie, asemenea acțiunii în revendicare, poate fi formulată oricând de către superficiar câtă vreme dreptul său este valabil constituit.

Așadar, regula este că dreptul de superficie poate fi exercitat atâta timp cât există construcția, el încetând atunci când lucrarea (construcția) a pierit sau a fost desființată de către superficiar.

Instanța a apreciat că în cauza de față construcția, obiect al dreptului de superficie a fost afectată ca urmare a incendiului din data de 04 mai 2010, fără însă a fi pierit. Ulterior acestui incident, construcția a fost desființată însă nu de către titularii dreptului de superficie, ci chiar de pârâții din cauza de față.

Pentru a concluziona astfel, s-a reținut că, potrivit actelor dosarului și depozițiilor martorilor audiați în cauză, pe terenul respectiv erau amplasate două corpuri de clădire, și anume: 1) corpul format din locuința veche care este menționată în sentința civilă nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003, ca fiind compusă din două camere, bucătărie și vestibule în suprafață de 24,30 mp., identificată pe schița anexă, parte integrantă din tranzacție, ca fiind locuința Corp B (4-7); 2) corpul care inițial, conform hotărârii amintite la punctul 1 era reprezentat de anexele gospodărești respectiv wc (8) – 1,36 mp., magazii + șopron (9-12) -15,84 mp. și care, potrivit celor inserate în considerentele sentinței civile nr. 6159 din 05 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, au fost demolate de numiții G. M. și G. E. și înlocuite cu noi construcții, respectiv: două holuri, cameră, magazie și baie în suprafață construită totală de 38,96 mp. (fila 75 dosar fond).

Primul corp de construcție reprezentat de locuința veche a fost puțin afectat de incendiul produs în data de 04 mai 2010 astfel cum a rezultat din depoziția martorului propus de pârâți, numitul C. M. (fila 193 dosar fond) care relatează că „(…) Această casă avea geamurile întregi și era puțin înnegrită (…)”, coroborată cu imaginile surprinse și aflate la fila 160 dosar fond, declarația martorului N. T., aflată la file 194 din dosarul de fond: „(…) Clădirea din stânga era arsă. Cea din dreapta era doar înnegrită (mâzgă) având și geamuri sparte, din câte îmi aduc aminte. (…) precizez că, clădirea care a ars era mai nouă în comparație cu cea din dreapta ei. Bănuiesc că era mai nouă și fusese mai mare. (…) și cea a martorului B. S.: „(…) Construcția veche nu a ars. Era doar afumată, iar geamurile erau sparte (…)”.

Al doilea corp, reprezentat de construcția nouă, a fost afectat în proporție de 90% fapt care se desprinde din depozițiile martorilor coroborate cu raportul întocmit de inspectorul șef din cadrul Inspectoratului General Pentru Situații De Urgență Dealu Spirii al Municipiului București (fila 143 dosar fond).

În acest context se apreciază că declarația reclamantei aflată la fila 137 din dosarul de fond în sensul că imobilul a fost ars în totalitate trebuie coroborată că celelalte probe administrate în cauză, motiv pentru care instanța a concluzionat în sensul că aceasta se referă la construcția nouă, menționată în sentința civilă nr. 6159 din 05 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București. De asemenea, raportul întocmit de inspectorul șef din cadrul Inspectoratului General Pentru Situații De Urgență Dealu Spirii al Municipiului București în sensul că locuința a fost arsă în proporție de 90% (fila 143 dosar fond) se referă la aceeași construcție, situată în partea stângă a terenului privit dinspre intrare. De altfel, faptul că, vechiul corp de clădire nu a fost atins decât ușor de incendiul izbucnit este surprins în planșele foto aflate în dosarul constituit pentru ajutorul social (și anume în fila 160 din dosarul de fond se observă că bucătăria corpului vechi de proprietate (încăperea nr. 5 conform schiței imobilului aflată la fila 109 din dosarul de fond) a fost atinsă doar în dreptul ferestrelor).

Așadar, toate aceste probe se coroborează și combat depoziția martorului S. I. care a afirmat că pe partea dreaptă a construcției apărea un zid și un pic din acoperiș.

La data cercetării la fața locului (procesele-verbale de la filele 275, 276 dosar fond, planșele foto existente la filele 294 – 305 dosar fond), instanța a constatat că terenul în cauză, cel care s-a aflat în folosința reclamanților în temeiul sentinței civile nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003, era liber de construcții. Or, în condițiile în care reclamanții nu au locuit în imobil, iar în urma incendiului construcția veche era puțin afectată și având în vedere că pârâții se considerau proprietari în exclusivitate ai întregului teren, concluzie care decurge din apărările formulate în cuprinsul întâmpinării, din notificările adresate reclamanților (filele 27 – 34, 46 – 61 dosar fond) și din depoziția martorului B. S. care aduce la cunoștința instanței spusele pârâtei I. I. (…) Cu ocazia participării la montarea gardului, pârâta i-a spus reclamantului că nu are niciun drept să vină acolo, „instanța apreciază că toate cele arătate anterior vin să susțină prezumția simplă, judecătorească în sensul că pârâții au îndepărtat nu numai cenușa și resturile rămase în urma incendiului, dar și construcția rămasă și puțin vătămată, având o asemenea greutate și o putere de a naște probabilitatea că așa au stat lucrurile (art. 1203 din Codul civil din 1864)”.

Față de cele de mai sus, instanța apreciază că dreptul de folosință al reclamanților asupra terenului situat în București, ., sectorul 5, astfel cum a fost identificat în cuprinsul sentinței civilă nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003, nu a încetat în urma incendiului produs în data de 04 mai 2010, ci a evenimentelor ulterioare care au condus la înlăturarea construcției rămase, motiv pentru care a admis primul capăt al cererii de chemare în judecată, consecința fiind aceea a obligării pârâților la a permite reclamanților accesul în vederea refacerii construcției ce a făcut obiectul tranzacției consfințite prin sentința civilă nr. 1089 din 12 mart 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003, și în limitele prevăzute în conținutul acesteia. În susținerea acestei concluzii trebuie precizat faptul că încetarea dreptului de folosință asupra terenului dobândit în baza dreptului de superficie și al celui de servitute nu poate fi consecința faptei ilicite a pârâților, persoane obligate la a asigura respectarea acestor drepturi. Totodată, s-a apreciat că reclamanții au dreptul și la reconstruirea anexelor gospodărești, fapt care se impune tocmai pentru a se asigura folosirea imobilului în condiții proprii destinației acestuia, concluzie la care s-a ajuns și prin decizia civilă nr. 1975 din 22 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._ (filele 6 – 8 dosar fond).

Pe capătul al doilea al cererii având ca obiect pretenții (respectiv daune morale) instanța a reținut că reclamanții au formulat această solicitare susținând că fapta pârâților constă în acea că au închis cu lacăt poarta principală de la ., au tăiat gardul despărțitor dintre proprietăți, cu tot cu poartă, au desființat puțul la care aveau dreptul și nu le-au mai permis recuperarea în întregime a bunurilor rămase de pe urma incendiului. De asemenea, reclamanții au mai susținut și faptul că pârâții le împiedică accesul pe teren și i-au amenințat cu moartea.

În drept, instanța a reținut că cererea de reparare a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispozițiile art. 998 Cod civil (faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, culpă) ce evoca neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nici o restrângere sau limitare în raport de natura intrinseca a acestuia. Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauza, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc. Totodată, s-a reținut de către instanță și faptul că toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

În primul rând, astfel cum s-a reținut la soluționarea primului capăt al cererii de chemare în judecată, instanța a apreciat că reclamanții au dovedit refuzul pârâților de a le permite accesul în vederea folosirii terenului și că au îndepărtat nu doar resturile rămase în urma incendiului, ci și construcția veche. În acest context este de amintit depoziția martorului Balană S. care relatează (fila 195 dosar fond): „(…) Cu ocazia participării la montarea gardului, pârâta i-a spus reclamantului că nu are nici un drept să vină acolo. Totodată, a început să tragă de țeava la care lucram, să-l îmbrâncească pe reclamant; i-a dat și două palme. A început să strige. A apărut și ginerele pârâților. Eu nu știu finalul pentru că am plecat (…)”.

Însă, reclamanții nu au dovedit prin probele solicitate și administrate celelalte fapte imputate pârâților (s-a reținut în acest sens următoarele: 1) prin răspunsurile la interogatoriile administrate pârâților, aceștia nu recunosc faptele menționate în cererea de chemare în judecată; 2) depoziția martorului propus, N. T. care relatează afirmațiile fiului reclamanților, persoană care nu poate fi audiată în cauză față de dispozițiile art. 189 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, nu poate avea valoare probatorie întrucât faptele aduse la cunoștința instanței nu au fost percepute cu propriile simțuri; 3) în aceeași situație se află și depoziția martorului B. S. care reproduce afirmațiile reclamantului; 4) în fine, s-a reținut că nu pot fi avute în vedere declarațiile unor persoane, depuse la dosarul cauzei și care nu au fost administrate de instanță, întrucât în caz contrar s-ar aduce atingere principiilor nemijlocirii, contradictorialității și dreptului la apărare).

Ținând cont de situația de fapt prezentată și de criteriile enumerate anterior, instanța a apreciat că acordarea de despăgubiri în cuantum de 2.500 lei pentru fiecare reclamant este suficientă pentru acoperirea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a pârâților constând în aceea că au refuzat accesul și au îndepărtat nu doar resturile rămase în urma incendiului, ci și construcția veche. Totodată, s-a reținut existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită și prejudiciul produs, iar în ceea ce privește culpa, instanța apreciază că aceasta rezultă din faptul că pârâții trebuiau și puteau să prevadă că prin faptele lor se aduce atingere dreptului de folosință al reclamanților care rezultă din tranzacția încheiată și consfințită prin sentința civilă nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 489/2003.

În fine, reținând în drept prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, cu observarea faptului că pârâții au căzut în pretenții și că cererea a fost admisă în parte, instanța a respins cererea pârâților de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a îi obliga pe pârâți, în solidar, la plata către fiecare reclamant a sumei de 217,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, proporțional cu admiterea cererii de chemare în judecată)”.

Împotriva sentinței civile nr. 1404 din 16 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, au formulat apel pârâții I. A. și I. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, s-a arătat că instanța de fond a soluționat cauza în baza unor supoziții, străine de realitate și cauză, întrucât deși a reținut că dreptul la superficie prezintă și caracterele de drept perpetuu și imprescriptibil, adică durează cât timp durează și construcția, a pronunțat o hotărâre potrivinică celor reținute.

Construcția a fost afectată de incendiul din 04 mai 2010, în urma căruia apoi s-a dărâmat ceea ce mai rămăsese din ea.

Deși martorii audiați au spus că respectiva construcție a fost puțin afectată ca urmare a incendiului, incendiul a contribuit la degradarea treptată și ireversibilă a acelei construcții, soluția instanței bazându-se pe o simplă probabilitate, în sensul că apelanții ar fi îndepărtat resturile construcției, fără a se pronunța pe baza probelor administrate – înscrisuri și cercetarea la fața locului.

Or, din răspunsul la interogatoriul luat, Primăria Municipiului București a precizat că „șopronul și magazia s-au autodesființat” precum și că „nici familia G., cu atât mai mult, familia C., nu au dreptul de a executa lucrări de construire pe terenul din ., sector 5”.

Tot astfel, în sentință s-a menționat: „la data cercetării la fața locului, instanța a constată că terenul în cauză, … era liber de construcții”.

S-a criticat și interpretarea greșită a textului legal privitor la dreptul de servitute și respectiv cel de superficie, dar și tranzacția consfințită prin sentința civilă nr. 1089/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București, din dosarul nr. 489/2003, trecând peste convenția părților și conferind posibilitatea dăinuirii dreptului de servitute, respectiv de superficie, și după pierirea bunului imobil asupra căruia au fost constituite drepturile arătate, consfințind accesul reclamanților pe terenul proprietatea pârâților, în vederea refacerii construcției ce a făcut obiectul tranzacției din sentința susmenționată, în plus obligându-i pe pârâți la plata de daune morale pentru un prejudiciu pe care nu ei l-au cauzat.

Prin decizia civilă nr. 562/A din 03 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._/302/2010, s-a respins apelul formulat de pârâții I. A. și I. I. pentru următoarele considerente:

„În ceea ce privește critica ce vizează încălcarea principiului disponibilității de către instanța de fond, apelanții susțin că prin hotărârea apelată s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

Această critică a fost nefondată, întrucât așa cum a rezultat și din cuprinsul hotărârii instanța de fond a ținut seama de precizările referitoare la primul capăt de cerere formulat la ultimul termen de judecată. Astfel, prin încheierea de ședință din data de 26 ianuarie 2012 (fila 315 dosar fond), s-a consemnat că reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le permită ridicarea din nou a casei, având în vedere că inexistența în prezent a imobilelor este imputabilă pârâților.

Așadar, a existat o modificare a primului capăt de cerere iar instanța de fond, față de lipsa opoziției pârâților care erau prezenți la acel termen de judecată la modificarea cererii, în mod corect a apreciat că este sesizată legal cu această cerere.

În consecință, hotărârea pronunțată nu încalcă limitele învestirii sale, nefiind încălcat principiul disponibilității.

Apelanții au susținut că hotărârea are la bază doar simplele presupuneri ale instanței de judecată, fără a se ține seama de materialul probator administrat în cauză care conducea la concluzia clară că respectivele construcții ce aparținuseră reclamanților nu mai existau. Adresa nr. 18/74 din 02 februarie 2006 emisă de Primăria Municipiului București dovedește că aceste construcții s-au autodesființat.

Tribunalul a constatat că, urmarea interpretării întregului material probator administrat în cauză, instanța de fond a concluzionat că cele două imobile nu s-au auto-demolat datorită incendiului, ci că demolarea a fost rodul acțiunilor întreprinse de către apelanții-pârâți. Presupunerile la care au făcut referire apelanții nu reprezintă simple supoziții ale instanței ci prezumțiile simple pe care instanța de fond le-a desprins din probele administrate în cauză, în virtutea dispozițiilor art. 1203 Cod civil, judecătorul având îngăduința de a trage concluzii din anumite situații întemeiate pe mijloacele de probă directe.

În prezent, construcțiile nu mai există (situație de fapt necontestată de niciuna dintre părți și dovedită prin cercetarea la fața locului și planșe foto). Anterior, aceste construcții au fost afectate de incendiu. Martorii audiați au declarat că noua construcție ridicată pe amplasamentul vechilor anexe gospodărești a ars în proporție de 90%, depozițiile fiind susținute și de adresa emisă de Inspectoratul pentru situații de Urgență al Municipiului București. Însă la construcția denumită „casă bătrânească”, degradările suferite au constat doar în înnegrirea tencuielii și spargerea geamurilor. Așadar, această casă nu putea să se auto-demoleze cum au susținut apelanții și cum s-a menționat în adresa despre care s-a făcut vorbire în apel.

În ceea ce privește faptele care au condus la situația actuală, adică inexistența totală a construcțiilor, pe de o parte reclamanții au susținut că acestea au fost demolate de către pârâți iar pe de altă parte, pârâții au afirmat că acestea s-au auto-demolat, ei ridicând doar resturile ramase în urma incendiului ca urmare a insistențelor vecinilor.

Or, dintr-un început susținerile pârâților apar ca nesincere, întrucât casa bătrânească nu fusese afectată de incendiu. Așadar, nu existau resturi rămase de la această construcție pe care pârâții să le ridice (cum a afirmat pârâtul I. A. prin răspunsul la interogatoriul administrat – întrebarea nr. 15 – fila 189 dosar fond). Martorul C. M., propus de pârâți, a declarat că i-a ajutat pe pârâți să care cenușa din spatele casei sale, indicând printr-o schiță aflată la dosarul cauzei locul din care a ridicat cenușa (casa reclamanților afectată în propporție de 90% - fila 178 dosar fond). Martorul, Stanica I., a declarat că resturile proveneau din casa familiei C., indicând pe schița aflată la fila 176 dosar fond, amplasamentul casei reclamanților (ambele construcții).

În plus, din declarațiile martorilor propuși de reclamanți, a rezultat că de la producerea incendiului, reclamanții nu au mai pătruns în curtea pe care erau situate construcțiile, pârâții împiedicându-le accesul. Or, toate aceste probe conduc la prezumția simplă că demolarea celor două construcții (prima afectată în proporție de 90% de incendiu, iar cea de-a doua neafectată decât într-o măsură care în niciun caz nu putea să conducă la auto-demolare) au fost efectuate de pârâți, aceștia fiind singurii care aveau acces la construcții.

Așadar, situația de fapt reținută de instanță nu s-a bazat pe simple supoziții, ci raționamentul este fondat pe probele administrate în cauză.

Pe aspectul dreptului de superficie, s-a arătat de către apelanți că indiferent de cauza care a condus la demolarea construcțiilor, ca urmare a pieirii acestora, dreptul de folosință al terenului a încetat, acesta fiind voința autorilor părților consfințită prin sentința civila nr. 1089/2003.

Tribunalul a constatat că, anterior, între părți a mai existat un litigiu soluționat în mod irevocabil prin decizia civila nr. 1975 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel București.

Acest litigiu a avut ca obiect cererea pârâților din cauză prin care solicitau să se constate încetarea dreptului de folosință asupra terenului, a autorilor reclamanților de față. Încetarea dreptului de folosință a fost solicitată de I. A. și I., ca urmare a nesocotirii de către autorii reclamanților a obligațiilor asumate prin tranzacția consfințită prin sentința mai sus menționată, aceștia demolând partea veche din construcție și edificând un imobil nou. Inițial, cererea acestora a fost admisă, însă în recurs, soluția pronunțată a fost modificată, acțiunea apelanților din cauză fiind respinsă ca neîntemeiată.

În considerentele deciziei civile nr. 1975 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, intrate în puterea lucrului judecat, Curtea de Apel a reținut următoarele: „… anexele gospodărești s-au auto-demolat datorită gradului avansat de degradare. Prin urmare, Curtea apreciază că prin ridicarea unor construcții noi în locul celor care se aflau în stare avansată de degradare …, care făceau ca imobilul să fie folosit în condiții improprii destinației, nu s-a îndeplinit condiția rezolutorie prevăzută în tranzacție, durata folosinței terenului fiind prelungită. Încetarea dreptului de folosință al recurenților ar fi intervenit doar în condițiile în care aceștia ar fi folosit terenul în alte scopuri, decât utilizarea în condiții corespunzătoarea a construcției, asupra cărora li s-a recunoscut, prin aceeași tranzacție, dreptul de proprietate”.

Tribunalul a constatat că o instanță de judecată s-a pronunțat anterior în mod irevocabil cu privire la posibilitatea încetării dreptului de folosință în cazul demolării construcțiilor reclamanților. Situația din cauza anterioară nu diferă față de litigiul de față, decât în privința condițiilor care au atras demolarea construcțiilor, în litigiul anterior demolarea fiind datorată vechimii construcției, iar în litigiul de față, cauza fiind incendiul și acțiunea pârâților.

Așadar, situațiile sunt identice (demolarea construcțiilor). Deoarece anterior s-a stabilit cu putere de lucru judecat că dreptul de folosință al reclamanților nu încetează chiar dacă se reconstruiește un imobil nou, tribunalul nu a putut pronunța o hotărâre diferită de cea mai sus menționata, întrucât ar încălca puterea lucrului judecat.

În consecință, tribunalul a constatat că dreptul de superficie al reclamanților nu a încetat.

Pe aspectul daunelor morale, apelanții au susținut că nu sunt răspunzători de prejudiciul suferit de reclamanți, întrucât incendiul le-a produs prejudicii și lor iar pe de altă parte prejudiciul nu a fost dovedit, ei nefiind răspunzători de producerea incendiului.

Tribunalul a reținut că această critică a apelanților se bazează pe o ipoteză greșită, întrucât instanța nu a reținut că apelanții ar fi fost responsabili de incendierea construcțiilor. Instanța a analizat alte aspecte care însă nu au fost criticate de apelanți. Și pe aspectul nedovedirii prejudiciului, acest motiv de apel se raportează la răspunderea pentru incendiul cauzat, situație neavută în vedere de instanța de fond. Ca atare, și această critică a fost de asemenea nefondată”.

Împotriva deciziei civile nr. 562/A din 03 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, au formulat recurs pârâții I. A. și I. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice, întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 și 8 Cod de procedură civilă, pe mai multe aspecte:

- În motivarea deciziei recurate, instanța de apel a interpretat greșit și părtinitor probele existente la dosarul cauzei, astfel, recunoaște că recurenții sunt proprietarii imobilului situat în București, ., sector 5, teren în suprafață de 220 mp., dar permite reclamanților să aibă un drept de folosință și superficie pe niște imobile care nu mai există.

Imobilul a fost cumpărat de pârâți prin act autentic nr. 2057/2004, iar pe terenul respectiv se află o casă veche din paiantă și care ocupa o suprafață de 65 mp. pe terenul cumpărat de pârâți de 220 mp.

Pentru acest teren (de 65 mp.) au obținut un drept de folosință reclamanții, conform unei tranzacții, dar numai pe durata existenței construcției care disperănd ca urmare a unui incendiu, a condus și la dispariția dreptului de folosință asupra terenului respectiv.

Potrivit art. 748 pct. 1 Cod civil, dreptul uzufructarului se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit, în speță, acesta fiind incendiul prin care s-a distrus construcția – care a fost lăsată în părăsire de către uzufructuari, ea degradându-se și mai mult, tocmai în vederea edificării unei noi construcții pe acest teren de 65 mp. și nu renovarea și întreținerea celei vechi care era deteriorată.

Deși instanța recunoaște acest fapt, acordă dreptul reclamanților la ridicarea unei noi construcții -, respingându-le dreptul recurenților-pârâți la proprietatea deplină asupra terenului cumpărat.

- Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, copiind poziția instanței de fond, prin interpretarea greșită sau superficială a probelor de la dosarul cauzei.

Astfel, potrivit art. 747 pct. 1 Cod de procedură civilă, uzufructul poate înceta când uzufructuarul aduce stricăciuni bunului, ori îl lasă să se degradeze.

Imobilul ce a făcut obiectul uzufructului și servituții în cauză a fost lăsat să se degradeze, după incendiul ce s-a produs ca urmare a instalației electrice vechi, reclamanții neridicând nici măcar materialul căzut – pereții, moloz, acoperiș etc. – pe trenul proprietatea recurenților, nudului proprietar.

Astfel instanțele s-au pronunțat pe probe indirecte și nu probe concrete, înscrisuri și starea de fapt.

În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond, în rejudecare.

La data de 18 iulie 2013, s-a înregistrat un alt recurs formulat de pârâții I. I. și I. A. motivat, împotriva deciziei civile nr. 562/A din 03 iunie 2013, prin care i-a adus criticile următoare:

Deși instanța precizează că dreptul de superficie prezintă și caracterele de drept perpetuu și imprescriptibil, adică durează, atâta timp cât durează și construcția, a pronunțat o hotărâre în contra celor reținute.

Construcția afectată de incendiul din data de 04 mai 2010, chiar dacă nu pierit la acel moment, ulterior s-a degradat total.

Ceea ce este relevant, este faptul că urmare a acestui eveniment, construcția s-a dărâmat.

Or, față de această împrejurare, dar și prin raportare la tranzacția care a consfințit dreptul părților cu privire la construcția în discuție – prin sentința civilă nr. 489/2003, este lesne de observat că dreptul de superficie s-a stins odată cu pierirea construcției.

Instanța s-a pronunțat pe bază de supoziții și nu pe baza probelor administrate, astfel martorii audiați au arătat că această construcție a fost puțin afectată, fiind o construcție veche, incendiul produs a contribuit la degradarea treptată și ireversibilă a acestei construcții.

S-a aplicat în mod greșit textul de lege privind servitutea – art. 636 din vechiul Cod civil, în sensul că aceasta încetează când lucrurile se găsesc în astfel de stare încât servitutea nu se mai poate exercita.

Dreptul de superficie este definit în doctrină ca fiind acel „drept de proprietate al superficiarului asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucruri care se află pe o suprafață de teren ce aparține unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosință”.

Atât servitutea, cât și superficia, încetează când construcția a pierit sau a fost desființată de superficiar.

Instanța interpretează discreționar și nelegal dispozițiile incidente privind stingerea dreptului de superficie/servitute, dând dreptul reclamanților de acces pe terenul proprietatea recurenților-pârâți, trecând peste convenția părților consfințită prin clauzele tranzacției susmenționate, conferind posibilitatea dăinuirii dreptului de servitute, respectiv superficie – și după pierirea bunului imobil asupra căruia au fost constituite drepturile arătate.

Din răspunsul nr. 18/74 din 02 februarie 2006 dat de Primăria Municipiului București la sesizarea formulată de I. I., s-a precizat că „șopronul și magazia s-au autodesființat”, precum și că familia G. și familia C. nu au dreptul de a executa lucrări de construire pe terenul din ., sector 5, iar instanța a constatat în cercetarea la fața locului că terenul în cauză, cel care s-a aflat în folosința reclamanților în temeiul sentinței civile nr. 1089 din 12 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București – era liber de construcții.

Or, soluția instanței se situează în afara probelor administrate și care sunt fără echivoc.

Instanța a permis astfel accesul pe terenul proprietatea recurenților-pârâți, în vederea refacerii construcției ce a făcut obiectul tranzacției, consfințită prin sentința civilă nr. 1089/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București, peste limitele prevăzute în conținutul acesteia, acordând mai mult decât aceștia au cerut, peste limitele tranzacției.

Dispozițiile legale privind dreptul la servitute și superficie sunt imperative și totodată întărite de voința părților exprimată în tranzacția susmenționată.

S-au adus critici și pentru greșita obligare a recurenților-pârâți la plata daunelor morale de 2.500 lei către fiecare reclamant, făcându-i responsabili pe recurenți de un incendiu care le-a provocat în fapt, pagube semnificative, recurenților-reclamanți.

S-a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 1 – 9 Cod de procedură civilă, solicitând în probatoriu orice documente justificatorii și utile cauzei.

S-au atașat recursului, copii de pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2057 din 07 octombrie 2004, tranzacția consfințită apoi prin sentința civilă nr. 1089/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București.

La data de 10.10.2013 s-a depus la dosar întâmpinare de către intimații reclamanți C. V. și M., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că se fac grave confuzii între dreptul de servitute, dreptul de superficie și dreptul de uzufruct, s-a făcut o analiză minuțioasă a probelor administrate, iar instanța de fond în virtutea rolului activ a suplimentat probatoriul cu cercetarea la fața locului, din care a rezultat lipsa de rea-credință a reclamanților pe care o susțin recurenții – vizând realitatea faptică privind situația producerii incendiului constatat de organele de cercetare, reclamanții nesolicitând altceva, decât a li se permite accesul la lucrările de refacere a corpului distrus în noaptea incendiului și de zugrăvire a casei părintești, acces nepermis, de către pârâți, reclamanții fiind amenințați cu moartea, s-au demolat gardul de servitute și puțul comun etc. pentru a se crea impresia că reclamanții au neglijat refacerea imobilului și . care au locuit o viață întreagă.

S-au încuviințat recurenților pârâți administrarea probelor cu înscrisuri potrivit art.305 C.proc.civ.:

- un răspuns către I. A. nr._/P/06.01.2010 al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Dealu Spirii” privind incendiul la proprietatea reclamanților la care s-a intervenit, incendiu care s-a propagat și la proprietatea susnumitului, constatându-se ca pagube un acoperiș de 40 m.p. ars și degradări la bucătărie – living, respectiv obiecte de uz casnic și mobilier, o altă comunicare al Inspectoratului din 13.05.2010 privind elemente probabile privind focarul și cauzele incendiului („sursa probabilă de aprindere – scurt circuit electric”), notificarea nr.308/28.04.2011 către reclamanți efectuată de către pârâți privind evacuarea de urgență a resturilor și gunoaielor rămase pe terenul pârâților, reclamanții făcându-se vinovați de săvârșirea infracțiunilor de tulburarea folosinței locuinței și tulburarea de posesie, proces-verbal 2634/28.06.2010 a Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București, urmare a sesizării privind disconfortul creat vecinătăților de la incendiul din data de 04.05.2010, somație către pârâtul I. A. privind menținerea curățeniei pe domiciliul proprietății în urma controlului din 02.08.2010, răspuns de la aceeași Direcție către titulara sesizării, I. I., cu privire la neridicarea reziduurilor depozitate de către reclamanți, constatându-se că reclamanta C. M. s-a mutat din . și nu a putut fi contactată, declarații autentificate date la notar de către Ț. P. și R. S. la 09.10.2013 privind faptul că în urma incendiului din 04.05.2010, construcția aflată pe terenul dat în folosință, în care au locuit reclamanții „a ars în totalitate”.

S-au mai depus de către recurenți și Rezoluția din 05.12.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, în dosarul nr.9389/P/2011 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de I. A., I. I., G. M., G. P. și G. L., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de distrugere prevăzută de art.217 alin.1 C.proc.civ., furt prevăzută de art.208 alin.1 C.pen., tulburare de posesie prevăzută de art.220 C.pen. și neînceperea urmăririi penale față de I. A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de amenințare prevăzută de art.193 alin.1 C.pen. și tulburarea folosinței locuinței prevăzută de art.320 C.pen. (la plângerea părții vătămate C. V.) și Referatul Secției 19 Poliție cu propunere de neîncepere a urmăririi penale pentru faptele susmenționate și o imagine foto de la locul incendiului.

Recursul nu este fondat.

Curtea constată că în cele două rânduri de recursuri se susține o situație identică de drept invocată și anume, dreptul de folosință asupra terenului proprietatea pârâților de către reclamanți consfințită printr-o tranzacție anterioară încheiată în favoarea reclamanților de către autorii pârâților, pe toată durata existenței construcțiilor proprietatea reclamanților care însă subzistă, astfel cum s-a statuat în mod definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr.1975/22.11.2007 a Curții de Apel București, decizia impunându-se cu putere de lucru judecat în pricina pendinte, contrar susținerilor recurenților privind încetarea dreptului de folosință asupra terenului, ca urmare a degradării construcțiilor pârâților, determinată de un incendiu și al neglijenței ulterioare.

Și această dezlegare de drept irevocabilă nu poate fi răsturnată printr-o constatare contrară în pricina de față, a încetării dreptului de folosință asupra terenului pentru degradarea sau inexistența construcțiilor determinată de un caz fortuit, un incendiu, indiferent de instituția invocată – drept de superficie și de servitute, respectiv drept de uzufruct –întrucât s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat cu privire la statuarea de fapt și de drept prin decizia Curții de Apel București, susmenționată.

Curtea mai constată în plus, că în recurs nu se pot reaprecia probele administrate la fond și apel, cu privire la situația de fapt referitoare la inexistența construcțiilor reclamanților pe teren, ca urmare a unui incendiu și autodemolarea lor, întrucât în recurs se analizează doar motive ce țin de nelegalitatea deciziei recurate, iar nu aspecte ce țin de netemeinicie ce pot face obiect de cercetare doar în calea de atac devolutivă, a apelului.

Invocarea interpretării textelor legale din Codul civil privitoare la dreptul de servitute (art.636), dreptul de uzufruct (art.747-748), respectiv dreptul de superficie și cauzelor de încetare adaptate la speță, nu pot fi primite, spre a reține o altă situație de fapt și de drept consfințite printr-o hotărâre judecătorească anterioară, definitivă și irevocabilă, astfel cum s-a reținut în mod legal și de către decizia recurată.

Contestarea daunelor morale în recurs nu poate fi primită, cauzele obligării la astfel de daune făcând obiectul reaprecierii în apel a probatoriului care a fost administrat în cauză, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea drepturilor procedurale ale părților – la fond și la apel.

Probele noi administrate în recurs nu sunt determinante în pricină pentru a conduce la reformarea deciziei recurate.

Curtea constată însă, că somația, comunicările Inspectoratului pentru Situații de Urgență menționate în recurs, constatările și comunicările inclusiv ale Direcției de Sănătate Publică din cadrul Primăriei Sectorului 5 București nu constituie probe noi în sensul art.305 C.proc.civ., ele fiind deja administrate la fond – filele 11, 82, 86-87, 93-95, 132-133.

Iar Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București privind neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea unor infracțiuni, inclusiv de către recurenți nu aduce elemente în plus, la fond existând și Rezoluția Parchetului cu aceeași soluție pentru unele infracțiuni puse pe seama reclamanților – fiind formate dosare penale distincte, pentru sesizările formulate din partea reclamanților și respectiv ale pârâților.

Cele două declarații de martori, date în fața unui notar public, nu pot fi avute în vedere în raport de interdicția prevăzută de art.305 C.proc.civ., în cauză la fond fiind administrat un amplu probatoriu, inclusiv cu declarații de martori audiați de către instanță, în condiții de legalitate, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al părților.

Iar imaginea foto de la locul incendiului apare ca nefiind utilă în recurs, astfel de imagini foto fiind prezentate de părți la fond și coroborate cu constatările organelor de specialitate, inclusiv din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, care a și întocmit dosare de acordare ajutor de urgență, constând în 4.000 lei familiei I. și 6.000 lei familiei C. pentru efectuarea de reparații la construcțiile afectate ca urmare a incendiului din data de 04.05.2010 (filele 121 și urm. din dosarul de fond).

Pentru considerentele reținute, potrivit art.312 C.proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Potrivit art.274 C.proc.civ. se va lua act de faptul că intimații reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți I. A. și I. I., împotriva deciziei civile nr.562/A/03.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. M. și C. V..

Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către intimați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 27.01.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

F. P. C. M. T. D. A.

GREFIER

RĂDIȚA I.

Red.F.P.

Tehnored.B.I.

2 ex/27.02.2014

---------------------------------------------

T.B.- Secția a III-a – C.V.

- I.C.

Jud.Sector 5 – A.M.F.

← Cereri. Decizia nr. 138/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Pretenţii. Decizia nr. 31/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 116/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI