Contestaţie la executare. Decizia nr. 65/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 65/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-01-2016 în dosarul nr. 65/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 65
Ședința publică de la 26.01.2016
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - G. S.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - N. C. I.
*********
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect contestație la executare – lămurire titlu executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1951 din 19.12.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, formulată de contestatorul V. N. în contradictoriu cu intimata M. I..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă contestatorul V. N., legitimat cu carte de identitate . nr._, lipsind intimata M. I..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Curtea acordă cuvântul asupra cererii de repunere pe rol formulate de intimata-reclamantă M. I..
Contestatorul V. N. pune concluzii de admitere a cererii de repunere a cauzei.
Curtea constată că în speță sunt îndeplinite condițiile art. 245 Cod procedură civilă și dispune repunerea cauzei pe rol.
Constatând cauza în stare de judecată, pune în discuție și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București în soluționarea contestației la executare privind plata onorariului executorului judecătoresc.
Contestatorul V. N. lasă instanța să aprecieze asupra excepției invocate.
În susținerea contestației la titlu arată că înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din norme legale, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau de interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice.
Art. 135 pct. 6 din Constituția României stabilește că proprietatea privată este inviolabilă, iar art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului instituie o normă de protecție a proprietății private: orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică.
Invocă prevederile art. 23 și 24 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 8 din Decretul Lege nr. 42/1990, consfințite prin decizia nr. 6119/04.11.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra contestației la executare de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04.05.2015 pe rolul Judecătoriei A. sub nr._, contestatorul V. N., în contradictoriu cu intimata M. I., a formulat contestație la executare, prin care a solicitat: 1. lămurirea titlului executoriu, cu privire la întinderea sau aplicarea acestuia; 2. exonerarea sa de la plata sumelor stabilite de executorul judecătoresc în cadrul dosarului de executare silită nr. 26/2015 al B.E.J. N. V..
1. În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat instanța de recurs, rejudecând apelul dopă casare, a dispus ridicarea părții din anexa construită pe cei 2 m.p. ai reclamantei, fără a face vreo referire la faptul că prima instanță a indicat necesitatea autorizației de demolare, iar Legea nr. 50/1991 prevede că „executarea lucrărilor de construire sau demolare este permisă numai pe baza autorizației de construire sau demolare”.
Față de cele arătate, contestatorul a solicitat să se dispună prin încheiere dacă demolează cu sau fără autorizație de demolare a construcției.
Această construcție este făcută dintr-o singură placă de beton, legată prin armătură metalică, atât de construcția sa, cât și de construcția reclamantei, fiind făcută de comun acord cu fostul proprietar – tatăl acesteia și la care nici reclamanta nu a obiectat la preluarea imobilului, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere.
Un alt aspect este modul fraudulos în care s-a făcut expertiza pe baza căreia s-a trecut cu linia de hotar prin mijlocul construcției.
Mai mult decât atât, terenul în discuție este proprietatea construcției, conform art. 23 din Legea nr. 18/1991, precum și deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6119/04.11.2004.
2. De asemenea, a solicitat cenzurarea sumelor exagerate și nedovedite sau nedatorate impuse de către executorul judecătoresc cu titlu de cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare, pe care le-a contestat din următoarele motive: - cheltuielile de demolare revin reclamantei; - nici prima instanță și nici instanța de recurs nu au reținut vreo culpă în sarcina contestatorului, fapt pentru care au pus în sarcina sa numai jumătate din plata expertizei de grănițuire; - instanța de recurs a casat decizia Tribunalului Teleorman și a schimbat în parte sentința primei instanțe stabilind demolarea a 2 m.p. din construcție și 800 lei onorariu avocat pentru apel, iar pentru recurs nu a mai acordat nicio sumă. Suma de 800 lei cheltuieli de judecată pusă în sarcina sa de instanța de recurs care a judecat apelul după casare a plătit-o creditoarei-reclamante prin mandat poștal la 30.01.2015.
La data de 12.05.2015, contestatorul a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat și anularea procesului-verbal din 07.05.2015 întocmit de executorul N. V., având în vedere faptul că nu s-a opus la executare.
Prin sentința civilă nr. 2869/03.09.2015, Judecătoria A. a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei A. cu privire la contestația la titlu, invocată de către instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria A. a reținut incidența art. 713 alin. 3 noul Cod procedură civilă și faptul că Tribunalul Teleorman a pronunțat decizia civilă nr. 104/25.09.2013 în dosarul nr._, prin care l-a obligat pe contestator să își ridice parte din anexa construită pe terenul intimatei, situată între punctele M-N-P-O în schița anexă la raportul de expertiză.
Cauza a fost reînregistrată la data de 24.09.2015 pe rolul Tribunalului Teleorman.
Prin sentința civilă nr. 1106/08.10.2015, Tribunalul Teleorman a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de către instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Teleorman a reținut că raportul litigios dintre părți a fost soluționat de Judecătoria A. prin sentința civilă nr. 1938/09.04.2013, împotriva căreia s-a declarat apel atât de către apelanta-reclamantă M. I., cât și de către apelantul-pârât V. N.. În apel, Tribunalul Teleorman a pronunțat decizia civilă nr. 104/25.09.2013, prin care admițând apelul a schimbat în parte sentința instanței de fond în sensul obligării pârâtului la a-și ridica parte din anexa construită pe terenul reclamantei situată între punctele M-N-P-O în schița anexă la raportul de expertiză. s-a respins ca nefundat apelul apelantului pârât.
Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de către recurs de către apelantul-pârât.
Prin decizia nr. 515/25.03.2014, Curtea de Apel București, admițând recursul declarat de apelantul-pârât, a dispus casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia nr. 1951/19.12.2014, Curtea de Apel, în rejudecarea apelului, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă M. I. și schimbând în parte sentința a obligat pârâtul la a-și ridica parte din anexa construită pe terenul reclamantei situată între punctele M-N-P-O din schița anexă la raportul de expertiză și a respins ca nefondat apelul apelantului-pârât.
Așadar, cum nemulțumirea contestatorului vizează soluția pronunțată de instanța de recurs după casarea cu reținerea spre rejudecare a apelului, excepția de necompetență analizată în contextul dispozițiilor art. 713 alin. 3 Cod procedură civilă este întemeiată; instanța de recurs a fost Curtea de Apel București și nu Tribunalul Teleorman, așadar, nemulțumirea părții se grefează pe decizia nr. 1951/19.12.2014 pronunțată de Curtea de Apel București.
Cauza a fost reînregistrată la data de 28.10.2015 pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
La data de 09.11.2015, contestatorul a depus o precizare, prin care a arătat că prima instanță în considerentele sale a menționat că nu a reținut vreo culpă în sarcina sa, cu toate că nu a putut să se apere atât din motive medicale în perioada respectivă, cât și din cauză că a fost decăzut din probele cu martori.
În rejudecarea apelului, s-a cerut în mod repetat expertului să spună din ce punct al stâlpului despărțitor s-a pornit măsurarea, însă expertul nu a răspuns și de aceea a fost amendat de Curtea de Apel. Expertul a trimis Curții de Apel o completare la expertiză din care nu se înțelege decât afirmația mincinoasă a acestuia că dacă s-ar respecta măsurătorile din cărțile funciare existente petenta ar fi rămas cu o lipsă de teren. Pe baza acestei completări mincinoase la expertiză, Curtea de Apel a judecat apelul, așa cum se stabilise în decizia civilă nr. 515/25.03.2014 prin care s-a casat decizia Tribunalului Teleorman, fără a se rezolva obiecțiunile la expertiză pentru care s-a casat respectiva decizie.
Contestatorul a mai arătat că nu înțelege cum aceiași trei judecători au judecat recursul, au casat decizia Tribunalului Teleorman, apoi au judecat apelul (pe vechiul Cod de procedură civilă) după casare și astfel a fost lipsit de recurs la apelul soluționat de Curtea de Apel (lipsit de o cale de atac).
Față de cele arătate, a solicitat să se lămurească dacă instanțele de judecată nu au făcut o eroare atunci când au considerat că cei 2 m.p. de teren de sub construcția sa existentă pe acel amplasament aparține petentei și dacă instanțele, trecând acești 2 m.p. de sub construcția sa și desființându-i și o parte din construcție, nu au încălcat prevederile constituționale privitoare la proprietate.
În motivare, a arătat că în expertiza din dosarul nr._ s-a reținut că reclamanta are în plus 7 m.p. Terenul aflat sub construcția cu pricina aparține în totalitate anexei sale existente pe acel amplasament înainte de anul 1988 și nu a fost inclus în titlul de proprietate al defunctului Tiban D. – tatăl petentei, de la care aceasta a preluat imobilul în baza contractului de întreținere autentificat sub nr. 3864/27.07.1998.
În fapt, instanțele nu au avut la dosar și actele imobilelor înainte de colectivizare. Până în anul 1990, foștii membri ai C.A.P., mama sa, V. T., și tatăl reclamantei, Tiban D., care au fost veri primari, nu au avut în proprietate decât câte 250 m.p. fiecare, restul fiind teren în folosință de la C.A.P.
Așa cum rezultă din schițele cadastrale din 1989 în baza cărora s-au întocmit titlurile de proprietate, anexa locuinței sale există pe acest amplasament, fiind construită din beton armat (acte prezentate la instanțele de judecată).
În schița cadastrală construcția ce ocupă 7 m.p. la sol (anexa cu pricina) a fost inclusă din greșeală în proprietatea numitului Tiban D..
La întocmirea titlului de proprietate după anul 1991, părinții părților - V. T. și Tiban D. - au clarificat existența construcției, iar terenul în suprafață de 7 m.p. nu s-a mai validat în titlul de proprietate al lui Tiban D., fiind validat de comisiile de fond funciar în proprietatea mamei sale, V. T..
Astfel, s-a ajuns ca lui Tiban D., care figurează în schițele cadastrale cu 1.425 m.p., să îi fie validați în titlul de proprietate numai 1.418 m.p., iar mamei sale, V. T., în loc de 1.375 m.p., cu cât figura în schițele cadastrale, să îi fie validată suprafața de 1.400 m.p., în care sunt incluși și cei 7 m.p. de sub construcție.
De menționat este că Tiban D. înainte de colectivizare a avut curtea de 600 m.p. (încă 600 m.p. aparțineau surorii sale care locuia în aceeași casă), iar mama sa 1.200 m.p., iar la validarea suprafețelor pentru titlul de proprietate s-au aplicat prevederile art. 23 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, astfel că tatăl reclamantei a primit în compensație și diferența de 2 m.p. aflată sub construcția sa, validându-i-se prin titlul de proprietate 1.418 mp. în loc de 600 m.p. avuți, iar mamei sale 1.400 m.p. în loc de 1.200 m.p.. cât a avut înainte de colectivizare.
Instanțele care i-au dat câștig de cauză au fost induse în eroare în special de expert, precum și din cauza necunoașterii suprafețelor celor două imobile înainte de colectivizare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 23 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, Codului de procedură civilă și Constituției României.
Contestatorul a depus la dosar, în fotocopie: adresa nr. FF_/28.09.2007 emisă de Instituția Prefectului județului Teleorman, hotărârea nr. 5256/28.09.1994 emisă de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Teleorman cu anexe, adresa nr. 1131/14.02.2015 emisă de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară Teleorman și extrase din registrul agricol.
La termenul din 26.01.2016, Curtea a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale în soluționarea contestației la executare privind plata onorariului executorului judecătoresc.
Examinând contestația la titlu privind decizia civilă nr. 1951 din 19.12.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._ (pct. 1 din contestația la executare cu care a fost învestită instanța), Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 399 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă 1865 (aplicabil conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, întrucât contestația la titlu ține de procesul început la data de 04.04.2012): „Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281^1, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege”.
Procedura prevăzută de textul de lege citat este unul din mijloacele juridice puse la dispoziția părților pentru a obține clarificarea, interpretarea, explicarea dispozitivului hotărârii, cu scopul executării întocmai a acestuia.
În primul rând, în condițiile în care în rejudecarea apelului, după casarea cu reținere, pârâtul a fost obligat să-și ridice parte din anexa construită pe terenul reclamantei fără nicio circumstanțere (inclusiv de tipul „după obținerea autorizației de demolare”), mai ales că prima instanță respinsese capătul de cerere respectiv cu motivarea că dispozițiile Legii nr. 50/1991 impun autorizarea administrativă prealabilă pentru orice desființare de construcții, Curtea constată că nu există nicio îndoială rezonabilă asupra înțelesului neechivoc al dispoziției instanței.
În al doilea rând, Curtea are în vedere faptul că pe calea prevăzută de art. 399 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă nu se poate modifica (sau desființa) hotărârea judecătorească a cărei lămurire se solicită. Motivele invocate de partea care formulează o astfel de cerere nu se pot referi la probleme de fond, care să repună în discuție hotărârea judecătorească, pentru că a admite o altă soluție ar însemna a aduce atingere autorității de lucru judecat.
De aceea, procedura prevăzută de textul de lege citat nu poate fi folosită pentru remedierea greșelilor de judecată, chiar prin prisma unor înscrisuri care nu au fost înfățișate în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei lămurire se cere, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Aplicând aceste considerații teoretice la cauza de față, se constată că toate aspectele invocate de contestator în legătură cu corectitudinea raționamentului instanței expus în considerentele deciziei civile nr. 1951 din 19.12.2014 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr._ (cu privire la neaplicarea prevederilor Legii nr. 50/1991, luarea în considerare a completării raportului de expertiză, reținerea apelului spre rejudecare de aceiași judecători care au admis recursul, stabilirea greșită a calității reclamantei de proprietar al terenului pe care se află construcția la a cărei desființare a fost obligat) țin de esența judecății, implicând rezolvarea unor chestiuni litigioase cu care au fost învestiți, astfel că judecătorii nu mai pot reveni asupra opiniei exprimate prin soluția pronunțată.
Pe cale de consecință, reținând că nu sunt întrunite cerințele art. 399 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă contestația la titlu ca neîntemeiată.
Examinând contestația la executare privind plata onorariului executorului judecătoresc (pct. 2 din contestația la executare cu care a fost învestită instanța) prin prisma excepției invocate, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 714 alin. 1 noul Cod procedură civilă (aplicabil conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, întrucât executarea silită a deciziei civile nr. 1951 din 19.12.2014 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr._ a început prin cererea creditoarei M. I. la data de 20.04.2015, astfel cum rezultă din încheierea nr. 26/21.04.2015 dată de Biroul Executorului Judecătoresc N. V. în dosarul de executare nr. 26/2015): „Contestația se introduce la instanța de executare.”, iar conform art. 651 alin. 1: „Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”.
Față de aceste considerente, ținând seama de caracterul de ordine publică al normelor care reglementează competența materială, conform art. 130 alin. 2 și art. 129 alin. 2 pct. 2 noul Cod procedură civilă, Curtea urmează să admită excepția și să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei A..
Constatând potrivit art. 133 pct. 2 Cod procedură civilă ivit un conflict negativ de competență între trei instanțe, în temeiul art. 135 alin. 1 Cod procedură civilă urmează să înainteze dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă în vederea soluționării acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația la titlu privind decizia civilă nr. 1951 din 19.12.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, formulată de contestatorul V. N. în contradictoriu cu intimata M. I., ca neîntemeiată.
Constată necompetența materială a Curții de apel în soluționarea contestației la executare privind plata onorariului executorului judecătoresc.
Declină competența de soluționare a contestației la executare privind pe contestatorul V. N. în contradictoriu cu intimata M. I., în favoarea Judecătoriei A..
Constată ivit conflict de competență și trimite dosarul Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. G. S. I. D.
GREFIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
4 ex/16.02.2016
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 6/2016. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 10/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
