Daune cominatorii. Decizia nr. 293/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 293/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-02-2012 în dosarul nr. 293/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 293 R
Ședința publică de la 14.02.2012
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – D. M.
JUDECĂTOR – D. G.
JUDECĂTOR – S. M. C.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. A. Naționale, împotriva sentinței civile nr. 1274/05.07.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._/3/2005, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. F. și intimatul chemat în garanție M. A. Externe, având ca obiect „Legea 10/2001”.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 31.01.2012, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la data de 07.02.2012 și apoi la 14.02.2012, hotărând următoarele:
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalul București la data de 25 aprilie 2005, contestatorul S. F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. A. Naționale, desființarea Deciziei nr. A 2561 din 22.03.2005 emisă de pârât, prin care a fost respinsă notificarea înregistrată sub nr. A 5017 din 17.06.2003, restituirea în natură a imobilului situat în mun. S. G., ., județul C., compus din clădire și teren în suprafață de 520 mp și obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii de 10.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la predarea efectivă a bunului.
În motivare, reclamantul a arătat că măsura preluării imobilului a fost aplicată mamei sale, care nu era cetățean britanic și care nu a beneficiat de drepturile conferite de vreun acord. De asemenea, imobilul mamei sale a fost preluat abuziv, impunându-se restituirea.
În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În probațiune, contestatorul a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, interogatorii, expertize tehnice.
Pârâtul M. A. naționale a formulat cerere de chemare în garanție – fila 24, dosar fond inițial, pentru ca, în situația în care va cădea în pretenții, hotărârea să îi fie opozabilă chematului în garanție.
În motivare, pârâtul a arătat că acordul dintre guvernul României și guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, semnat la Londra la 10.11.1960, nu se află în posesia sa, ci a chematului în garanție.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 60 și urm. C..
Prin sentința civilă nr.1204 din 20 octombrie 2005, Tribunalul Bucureștia admis în parte cererea, a desființat Decizia nr. 2561 din 22.03.2005 emisă de pârât, acesta fiind obligat să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri în echivalent, pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind acordarea daunelor cominatorii.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București prin decizia nr.332/A din 30 mai 2006 și a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă contestația ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul S. F., acesta fiind admis prin decizia civilă nr._ din 7 decembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, casată decizia atacată și trimisă cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel București.
În esență, în decizia de casare s-a reținut că instanța inferioară era datoare să lămurească împrejurarea dacă reclamantul a primit sau nu despăgubiri în baza Acordului internațional din 10 noiembrie 1960, încheiat între Statul Român și Guvernul Marii Britanii, țară în care a emigrat contestatorul, lămurirea acestui aspect fiind definitorie pentru calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.
În rejudecare, Curtea de Apel București a pronunțat decizia civilă nr. 157/A din 5 martie 2008 prin care a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M. A. Naționale.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pârâtul nu a făcut dovada faptului că reclamantul sau autoarea acestuia ar fi primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile de excepție ale art.5 din Legea nr. 10/2001, reclamantul având astfel dreptul la restituirea imobilului, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. A. Naționale, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 7384/25.11.2008, în dosarul nr._ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, în dosarul nr._, s-a admis recursul declarat de pârâtul M. A. Naționale, s-a casat decizia nr. 157/A din 5 martie 2008 a Curții de Apel București - Secția a-III-a civilă și sentința nr. 1204/20.10.2005 a Tribunalului București - Secția a-III-a civilă, s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.
În motivarea cestei decizii, s-a reținut că, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
În baza acestei dispoziții legale, se constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel, menținând soluția primei instanțe, nu au dat dovadă de rol activ, pronunțând o hotărâre întemeiată pe probe neclare și care nu lămuresc pe deplin situația juridică a imobilului în litigiu, fără a se preocupa de identificarea imobilului care a făcut obiectul preluării de către stat.
Din această perspectivă, nefiind stabilite pe deplin împrejurările de fapt ale speței, în baza art. 314 Cod procedură civilă, se impune admiterea recursului declarat de pârât, casarea ambelor hotărâri și reluarea judecății la fond pentru ca, prin suplimentarea probelor, inclusiv printr-o expertiză de specialitate, să fie identificat și individualizat cu exactitate terenul revendicat de reclamant și să se stabilească destinația acestuia, respectiv dacă este sau nu ocupat, deoarece, de această constatare, depinde, în mod hotărâtor, forma măsurilor reparatorii la care este îndreptățit conte statorul.
Nelegală și, în orice caz, contrară scopului urmărit de legiuitor, este și dispoziția cuprinsă în dispozitivul sentinței civile nr.1204 din 20 octombrie 2005 a Tribunalului București prin care pârâtul este obligat să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri în echivalent, pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă, instanța stabilind, practic, dreptul contestatorului la măsuri reparatorii alternative, ceea ce nu este în acord cu legea de reparație.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București la 15.06.2009, sub nr._/3/2005.
Tribunalul a încuviințat probele cu expertiză topografie și construcții efectuate prin comisie rogatorie.
Prin sentința civilă nr. 1274 din 05.07.2011, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul S. F., a dispus desființarea Deciziei nr. A2561/22.03.2006 emisă de M. A. Naționale, a obligat pârâtul M. A. Naționale să emită o nouă decizie prin care să restituie reclamantului în natură imobilul situat în municipiul S. G., ., Județul C., compus din teren și construcție (identificate prin rapoartele de expertiză construcții și topografie efectuate în prezentul dosar).
A respins al treilea capăt de cerere, privind daunele cominatorii, ca neîntemeiat și a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului A. Externe, ca inadmisibilă.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, potrivit prevederilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Contestatorul S. F. a formulat notificarea nr. 89/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în mun. S. G., ., județul C., compus din clădire și teren, înscris în CF nr. 3674 S. G., nr. topo 195/2/a, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri bănești – fila 6, dosar fond inițial.
Prin Dispoziția contestată, nr. A 2561/22.03.2005, emisă de M. A. Naționale, s-a respins cererea formulată de reclamantul S. F., privind restituirea imobilului situat în mun. S. G., ., județul C., compus din clădire și teren, înscris în CF nr. 3674 S. G., nr. topo 195/2/a. Respingerea a fost motivată prin aplicarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege, reclamantul fiind cetățean britanic și existând un acord între statul român și cel britanic prin care s-au stins orice pretenții referitoare la măsurile de naționalizare.
Astfel cum reiese din extrasul de carte funciară depus la dosar, imobilul în litigiu a aparținut numitei Montag I., măritată S., în baza contractului de vânzare cumpărare din 19.12.1942 – filele 60-70 dosar fond inițial. Prin sentința civilă nr. 1208/1958 a Tribunalului Popular Regional Sf. G. – fila 70, dosar fond inițial, s-a anulat certificatul de moștenire nr. 182/22.05.1957, s-a restabilit starea anterioară a imobilului înscris în cartea funciară nr. 770, situat în Sf. G., .. 14 aflat sub nr. top 195/2 și 196, s-a constatat că moștenirea rămasă de pe urma defunctei S. I. este vacantă, urmând a fi predată Statului Român, situație care reiese și din adresa nr. A 1808/2003 a Ministerului A. naționale - fila 59, dosar inițial, fiind astfel incidente prevederile art. 2 alin.1 lit. e din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, se aplică și prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, conform cărora succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
Reclamantul S. F. este aceeași persoană cu S. F. ( filele 39, 40 – a se vedea data nașterii) și este fiul numitei S. E., fostă Montag, înscrisă în actele de stare civilă și ca I. ( filele 56-58, a se vedea data nașterii din registrul de naștere și cel de căsătorie ), fosta proprietară a imobilului în litigiu.
Deși actul de proprietate al acesteia nu s-a atașat la dosar, tribunalul a avut în vedere extrasul de carte funciară depus la dosar, potrivit căruia imobilul a aparținut numitei Montag I., măritată S., în baza contractului de vânzare cumpărare din 19.12.1942 – filele 60-70 dosar fond inițial, apreciind și că sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „ În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
S-a mai reținut și că, din istoricul de stradă atașat la dosar – fila 26, reiese că între anii 1944-1987, . denumirea de . cum apare identificat imobilul în sentința civilă nr. 1208/1958 a Tribunalului Popular Regional Sf. G. – fila 70, dosar fond inițial.
Totodată, din rapoartele de expertiză în specialitățile topografie ( fila 21 ) și construcții ( fila 90 ), reiese că există identitate între imobilul teren și construcție actual, situat în mun. S. G., . V. ), nr. 14, județul C., solicitat a fi restituit către reclamantul notificator, și cel care face obiectul sentinței civile nr. 1208/1958, de la fila 70 dosar fond inițial; imobilul în cauză, nr. top 195/2/a, este parte a imobilului precizat în sentința de mai sus.
Nu a fost reținută incidența dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în baza cărora a fost respinsă notificarea contestatorului, potrivit cărora „nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege”.
Astfel, prin decizia civilă nr._ din 7 decembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezentul dosar, obligatorie conform art. 315 alin. 1 C., s-a stabilit în mod irevocabil că, pentru aplicarea art.5 din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face dovada că persoanele cărora le-au fost preluate abuziv imobile au primit efectiv despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, nu doar că se încadrau în ipoteza acestor acorduri.
În speță nu s-a făcut dovada de către unitatea deținătoare că reclamantul ar fi primit despăgubiri în baza Acordului Internațional din 10 noiembrie 1960, încheiat între Statul Român și Guvernul Marii Britanii, țară în care a emigrat contestatorul, cu consecința existenței calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.
Conform art. 7 alin. 1, 11 din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege. De asemenea, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare - art. 7 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Imobilul în litigiu nu se încadrează în situația de excepție stabilită de art. 7 alin. 11 din Legea nr. 10/2001, iar contestatorul a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită.
De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „În situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a)”.
Tribunalul a apreciat că imobilul în litigiu nu se încadrează în categoriile limitativ în anexa 2, în incinta sa funcționând Cercul M. S. G. și aici avându-și sediul Asociația veteranilor și văduvelor de război, filiala C., Asociația cadrelor militare în rezervă și retragere, filiala C., Asociația națională „Cultul Eroilor”, filiala C. ( fila 30 ).
Tribunalul a respins al treilea capăt de cerere, privind daunele cominatorii, ca neîntemeiat, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 5803 alin. 1 și 5 C. „Dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanța sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.(…) Pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii”.
A respins cererea de chemare în garanție a Ministerului A. Externe, ca inadmisibilă, față de aspectul că acesta a fost chemat în judecată doar pentru opozabilitate, respectiv pentru depunerea la dosar a acordului internațional în discuție, astfel cum a învederat chiar pârâta în ședința publică din 28.06.2011 și cum s-a consemnat în încheierea întocmită. Conform dispozițiilor art. 60 alin. 1 C., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Or, în cauză, pârâta nu urmărește să se îndrepte împotriva chematei în garanție cu o cerere în despăgubire și nici nu ar putea, față de obiectul cauzei, raportat la faptul că doar pârâta este unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
S-a lua act, raportat la prevederile art. 274 C. și aplicând principiul disponibilității, că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în cauză.
Conform prevederilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ( Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel ), se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Față de aceste dispoziții tribunalul a apreciat că în prezenta cauză calea de atac este cea anterioară modificării, respectiv apelul, iar nu recursul, întrucât în cauză s-au mai pronunțat hotărâri judecătorești, în cicluri procesuale anterioare. De asemenea, este necesar a se asigura previzibilitatea căilor de atac pentru părți, cauza judecându-se până acum de două ori în apel și recurs.
În termenul legal prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M. A. NAȚIONALE.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că greșit instanța a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în realitate fiind suficientă existența acordului internațional pentru imobilele naționalizate.
Or, în baza acordului cu Marea Britanie, Guvernul Român a plătit o sumă forfetară, care a avut efect liberator pentru statul român.
Recurentul a mai arătat că instanța care s-a pronunțat pe nelegalitatea pct. 5.1. din Normele metodologice nu era competentă, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 aceasta fiind instanța de contencios administrativ.
Pe de altă parte, contestatorul nu a probat că nu a primit despăgubiri, deși era obligat să probeze acest lucru.
Nu în ultimul rând, recurentul a arătat că instanța a reținut greșit că imobilul nu este unul din cele prevăzute la art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, clădirea aflându-se în domeniul public al statului și deservind cinci unități militare de garnizoană.
Totodată, în incinta clădirii funcționează Cercul M. S. G. și își au sediul Asociația veteranilor și văduvelor de război – Filiala C., Asociația cadrelor militare în rezervă și retragere - Filiala C., Asociația națională „Cultul Eroilor” - Filiala C..
Intimatul M. A. Externe a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La data de 16.01.2012 a fost depusă la dosar cerere de intervenție în interesul recurentului, de către Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „A. I. C.”.
Intervenienta a criticat hotărârea tribunalului arătând că instanța nu a ținut seama sau nu a observat împrejurarea că în această cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 1 al. (1) din Legea 10/2001, de „preluare abuzivă de către Stat", a imobilului reclamat, care face obiectul acestei cauze, ci acesta a fost trecut în proprietatea Statului român cu just titlu, ca succesiune vacantă, dispoziție confirmată și de art. 4 al. (3), care prevede ca "moștenirea să nu fi fost acceptată", deci existența unei manifestări valabile de voință în cauză. Legislația de atunci în această materie era la fel cu cea care operează și astăzi. Astfel, succesiunea trebuie acceptată în termen de 6 luni de la decesul celui care a fost proprietar. Ori, așa cum rezultă din datele existente în Sentința Civilă nr. 1208/18.09.1958, acceptarea succesiunii după decesul proprietarei, S. D., născută Montag, pe 11.07.1954, a fost pretinsă de numita M. A., născută Csavar, în baza certificatului de moștenitor nr. 182/22.05.1957, deci la aproape trei ani de la data prevăzută de lege, emis de notariatul de Stat Sf. G., unde s-a prezentat de gradul IV a defunctei. Instanța care a judecat atunci cauza, Tribunalul Raional Sf. G., a constatat că certificatul respectiv fusese emis numai pe baza declarațiilor verbale ale pretinsei succesoare, care nu și-a dovedit cu acte de stare civilă calitatea sa de succesor și nici o hotărâre judecătorească de repunere în termenul de acceptare, fapt pentru care instanța a hotărât anularea certificatului de moștenitor, ca fiind ilegal și revenirea la situația anterioară, respectiv succesiune neacceptată în termenul legal, urmând a fi culeasă de către Stat, ca succesiune vacantă, potrivit legii.
Rezultă deci că nu a fost vorba de dispozițiile Decretului 111/1951 sau de vreo decizie administrativă ori judecătorească de confiscare, ci o simplă culegere de către Stat a unei succesiuni vacante, situație care nu este menționată în Legea 10/2001. S-a mai menționat că art. 6 al. (1) din Legea 213/1998, modificată prin Legea 71/2011, reglementează regimul bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului, care prevede că astfel de bunuri nu vor fi retrocedate "dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". De reținut și faptul că, dacă soțul supraviețuitor, care trăia în Anglia, sau copilul, S. F., care avea atunci 17 ani, ar fi acceptat succesiunea, imobilul nu putea fi luat de stat decât în mod abuziv. Deci nu preluarea a fost abuzivă, ci cererea de retrocedare este abuzivă. Dar numitul S. Fere s-a considerat că ar putea profita de neatenția instanțelor din România și să intre în posesia unui imobil, pentru care se împlinise și termenul de prescripție, având în vedere durata de peste 30 de ani, de când este în proprietatea Statului Român.
Instanțele care au judecat în cauză nu au observat că acest imobil a fost legal trecut în proprietatea M.. fi utilizat drept Casă a Armatei pentru Garnizoana Sf. G.. Ori, potrivit statutului său, Casa Armatei a fost și este un centru de cultură pentru cadrele militare și membri lor de familie, dar și pentru alți locuitori din localitatea respectivă. În această situație, imobilul se încadrează și în prevederile art.16 din Legea nr.10/2001, care menționează, la punctul 4 din Anexa 2, lit.a a legii, că, în acest caz, dacă se decide, totuși, restituirea în natură, eventualul proprietar este obligat să-i mențină afecțiunea timp de 5 ani.
Cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu la termenul din 31.01.2012.
La dosar, la data de 14.11.2011, respectiv 18.11.2011, experții Perlik R. – A. și K. M. au formulat cereri în baza art. 213 alin. 2 C.proc.civ., solicitând obligarea reclamantului la plata diferenței de onorariu în cuantum de 2.120 lei, respectiv 1.700 lei pentru proba tehnică efectuată în cauză, potrivit decontului/notelor de evaluare.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea urmează să admită recursul și cererea de intervenție în interesul recurentului pentru următoarele considerente:
În determinarea aplicabilitatii legii speciale, este necesar a se analiza persoanele carora legea se adreseaza, prin stabilirea de drepturi si obligatii, precum și categoria de bunuri carora li se aplica. Pentru a fi aplicabila legea speciala reparatorie este necesar sa fie indeplinite cumulativ conditiile privind persoana indreptatita, persoana detinatoare si preluarea abuziva a imobilului.
Legea nr. 10/2001, astfel cum rezultă din art.1, se aplică imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.
Prin urmare, domeniul de aplicare prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai la acele preluări abuzive produse în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989 singura excepție expresă admisă de lege fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940.
Potrivit art. 1.3 lit. a din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 „incidența "preluarii abuzive" nu este prezumata, ci, in functie de fiecare situatie, entitatea obligata prin lege sa solutioneze notificarea trebuie sa aprecieze situatia respectiva ca incadrandu-se in prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din lege. Pentru cazul special prevazut la art. 11 din lege situatia respectiva se incadreaza in prevederile legii atunci cand deposedarea s-a facut prin expropriere, preluarea fiind considerata a fi aprioric abuziva (lipsa unor despagubiri echitabile)”. Aprecierea „preluării abuzive” trebuie să se analizeze așadar de la caz la caz, în raport de circumstanțele concrete în care imobilul a fost preluat în proprietatea statului.
În speță, imobilul proprietatea numitei S. I. în baza contractului de vânzare cumpărare din 19.12.1942, a intrat în proprietatea statului în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, respectiv sentința civilă nr. 1208/18.09.1958, prin care a fost anulat certificatul de moștenitor nr. 182/22.05.1957, emis de Notariatul de Stat Sf. G. după decesul proprietarei, S. D., născută Montag, constatându-se că acesta fusese emis numai pe baza declarațiilor verbale ale pretinsei succesoare, care nu și-a dovedit cu acte de stare civilă calitatea sa de succesor și nici o hotărâre judecătorească de repunere în termenul de acceptare. În consecință, instanța a dispus revenirea la situația anterioară a imobilului, a constatat că moștenirea rămasă de pe urma defunctei S. I. este vacantă, urmând a fi culeasă de către Stat, potrivit legii.
În conformitate cu dispozitiile art. 680 cod civil „în lipsa de mostenitori legali sau testamentari, bunurile lasate de defunct trec in proprietatea statului”.
Conform acestui text de lege statul culege mostenirile ramase în desheredare, adica fara succesori care sa le poata culege, intrucat la data deschiderii mostenirii, fie nu exista nici un succesor legal sau testamentar in viata, fie succesorii legali in viata la data deschiderii succesiunii sunt cu toti nerezervatari si au fost exheredati total de defunct, fie succesorii legali sau testamentari in viata renunta la mostenire sau sunt nedemni.
În cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sunt enumerate imobilelor cărora legiuitorul le-a conferit caracter abuziv, iar prin dispozițiile prevăzute la lit. e) au fost incluse în această categorie „imobilele considerate a fi fost abandonate, in baza unei dispozitii administrative sau a unei hotarari judecatoresti pronuntate in temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situatiei bunurilor de orice fel supuse confiscarii, confiscate, fara mostenitori sau fara stapan, precum si a unor bunuri care nu mai folosesc institutiilor bugetare, in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”
Decretul nr. 111/1951 reglementa situația bunurilor de orice fel supuse confiscării, fara mostenitori sau fara stapan, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc institutiilor bugetare, iar potrivit art. 1 lit. c în această categorie intrau și bunurile ce provin din succesiunile fara mostenitori legali sau testamentari.
Însă, raportat la circumstanțele concrete ale speței de față, astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței civile nr. 1208/18.09.1958 pronunțată de Tribunalul Popular Raional Sf. G., vacanța succesorală de pe urma defunctei S. I. a fost constată pe calea dreptului comun în materie succesorală, iar nu în baza Decretului nr. 111/1951, care avea ca finalitate confiscarea bunurilor fără moștenitori.
F. indoiala ca mostenirea aflata în desheredare este vacanta, iar succesiunea vacantă care îi conferă statului calitatea de moștenitor, reprezintă unul din modurile de dobândire de către stat a dreptului de proprietate.
Prin urmare, hotarârea judecătorească definitivă, prin care imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu de succesiune vacantă, constituie titlu legal de preluare, astfel că nu poate fi reținut caracterul abuziv al preluarii pentru a fi realizată condiția impusă de art. 2 lit. e din Legea nr. 10/2001.
Susținerile intimatului contestator referitoare la valabilitatea modului în care a fost declarată vacanța succesorală de pe urma defunctei S. I. nu pot forma obiect de analiză în prezenta cauză, în lipsa unui capăt de cerere formulat în acest sens, în caz contrar fiind încălcat principiile disponibilității și contradictorialității care guvernează procesul civil.
De asemenea, repunerea în dreptul de opțiune succesorală potrivit dispozițiilor art.4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 prezintă relevanță numai sub aspectul calității de persoană îndreptățită, iar nu și cu privire la categoria de bunurilor ce fac obiectul de reglementare al legii speciale de reparație.
Textul normei cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. e nu poate fi extins și la alte categorii de imobile, iar în lipsa unei hotărâri judecătorești, prin care instanțele judecătorești să fi constatat caracterul abuziv al preluării imobilului, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Curtea apreciază că imobilul în litigiu nu constituie obiect de reglementare al acestei legi, iar intimatul contestator nu este îndreptățit la măsuri reparatorii în temeiul legii de reparație.
Imobilul nu se încadrează nici în categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 10/2001, titlurile valabile avute în vedere de legiuitor prin această normă fiind cele prin care imobilele au fost preluate de către stat în baza unor acte normative sau hotărâri judecătorești ori decizii administrative pronunțate în aplicarea unor astfel de acte normative emise de statul comunist în aplicarea politicilor acestui regim totalitar, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, prin care a fost afectat dreptul de proprietate în mod abuziv.
Or, imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea statului în baza unui act legislativ al sistemului totalitar comunist dat în scopul aproprierii unor categorii de imobile, cu consecința încălcării dreptului de proprietate, ci ca urmare a constatării pe calea dreptului comun în materie succesorală a vacanței succesorale de pe urma defunctei S. I..
Această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate de către stat este reglementată și în prezent prin dispozițiile art. 680 Cod civil, conform cărora statul culege moștenirile rămase în desheredare.
Nu poate fi dată o altă interpretare prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 10/2001de lege, respectiv în sensul de a considera ca fiind abuzive și preluările de imobile care au respectat legislația în vigoare la acea dată, în acest caz fiind de prisos enumerarea prin art. 2 alin. (1) lit. a – g din Legea nr. 10/2001 a preluărilor cărora legiuitorul le-a conferit caracter abuziv.
Prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, conform cărora succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi au ca efect redobândirea calității de moștenitor pentru bunul solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 și calitatea de persoană îndreptățită a acestuia în sensul legii speciale.
Însă, astfel cum s-a arătat deja, aplicabilitatea legii speciale de reparație este condiționată de îndeplinirea cumulativă condițiilor privind persoana îndreptățită, persoana deținătoare și preluarea abuzivă a imobilului. Or, în lipsa unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității succesiunii vacante, care constituie titlu valabil al statului, condiția preluării abuzive nu este îndeplinită, iar imobilul nu constituie obiect de reglementare al acestei legi.
Față de cele reținute, Curtea apreciază întemeiate criticile formulate de intervenientul accesoriu și, constatând că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., va admite recursul și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului, va modifica în parte sentința recurată, urmând a respinge ca neîntemeiată contestația formulată reclamant S.. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În ceea ce privește cererile formulate de experții Perlik R. A. și K. M. de majorare a onorariilor, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) C.proc.civ. „la cererea experților, ținându-se seama de lucrare, instanța le va putea mări plata cuvenită”
În speță, instanța de fond a dispus efectuarea a două expertize tehnice, în specialitatea topografie și în specialitatea construcții, prin comisie rogatorie. Aceste lucrări au un conținut amplu, sunt însoțite de fotografii și schițe, iar efectuarea expertizelor a necesitat deplasări ale experților pentru consultarea dosarului, documentarea și elaborarea lucrărilor de specialitate, cheltuieli justificate de experți cu notele de calcul depuse în dosarul format în urma comisiei rogatorii pe rolul Tribunalului C..
În aceste condiții, Curtea apreciază că cererile experților de mărire a onorariilor sunt întemeiate, urmând a fi admise și a obliga pe reclamant la plata către expertul Perlik R. A. a sumei de 2.120 lei și către expertul K. M. a sumei de 1.700 lei, cu titlu de onorarii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului.
Modifică în parte sentința recurată, astfel:
Respinge ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul S. F..
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Admite cererile formulate de experții Perlik R. A. și K. M. de majorare a onorariilor.
Obligă pe reclamant la plata către expertul Perlik R. A. a sumei de 2.120 lei și către expertul K. M. a sumei de 1.700 lei, cu titlu de onorarii.
Executorie în ce privește obligația reclamantului, de plată a onorariilor experților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 februarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. M. D. G. S. M. C.
GREFIER
S. V.
RED.DM
Tehnored.DM/MȘ/ 2 ex.
23.02.2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
Î N C H E I E R E
Ședința publică de la 31.01.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. M.
JUDECĂTOR – D. G.
JUDECĂTOR – S. M. C.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. A. Naționale, împotriva sentinței civile nr. 1274/05.07.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._/3/2005, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. F. și intimatul chemat în garanție M. A. Externe, având ca obiect „Legea 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul pârât M. A. Naționale prin consilier juridic V. C., cu delegație la dosar, intimatul reclamant S. F. reprezentat de avocat M. R., cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul chemat în garanție M. A. Externe prin consilier juridic S. G. G., cu delegație la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „A. I. C.” cerere de intervenție accesorie și copii de pe aceasta pentru comunicare.
Apărătorul intimatului reclamant S. F. depune la dosar acte, respectiv declarația dată de parte în fața unui notar public din Marea Britanie, tradusă și legalizată, în care se arată că nici intimatul și nici părinții săi nu au primit compensații pentru imobilul în litigiu din partea Marii Britanii. Arată că este de acord cu cererea formulată de experți privind majorarea onorariilor.
Instanța comunică reprezentanților părților câte o copie a cererii de intervenție accesorie formulată de Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „A. I. C.”.
Curtea acordă cuvântul părților pe admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție.
Intervenientul Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „A. I. C.” prin reprezentant V. A. solicită admiterea în principiu a cererii de intervenție, având în vedere că au sediul în acest imobil.
Reprezentantul recurentului pârât M. A. Naționale solicită admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie.
Apărătorul intimatului reclamant S. F. solicită respingerea cererii de intervenție. Arată că în imobilul în litigiu funcționează filiala Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „A. I. C.”, iar cererea de intervenție a fost formulată de Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „A. I. C.”. Consideră că Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „A. I. C.” chiar dacă este o persoană de drept privat nu are nici un interes să formuleze această cerere, având în vedere că beneficiază de clemență din partea Ministerului A. Naționale.
Reprezentantul intimatului chemat în garanție M. A. Externe solicită admiterea în principiu a cererii de intervenție.
După deliberare, Curtea admite în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului, apreciind că sunt îndeplinite condițiile art. 49 alin. 3 și art. 51 Cod procedură civilă, intervenientul în interesul recurentului justificând interes prin aceea că își are sediul în imobilul în litigiu cu acordul recurentului pârât.
Reprezentantul intervenientului Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „A. I. C.” solicită proba cu acte pentru a dovedi că acest imobil a fost preluat de statul român în anul 1954.
Reprezentantul recurentului pârât M. A. Naționale arată că nu se opune încuviințării probelor solicitate de intervenient.
Apărătorul intimatului reclamant S. F. solicită să se constate că la dosar sunt depuse toate înscrisurile la care face referire intervenientul. Arată că se opune încuviințării acestei probe.
Reprezentantul intimatului chemat în garanție M. A. Externe consideră că înscrisurile pe care intervenientul dorește să le depună la dosar sunt relevante în soluționarea cauzei și solicită admiterea acestei probe.
După deliberare, Curtea respinge proba cu înscrisuri solicitată de intervenientul accesoriu, constatând că situația de fapt ce se tinde a fi dovedită cu actele solicitate nu este contestată de intimatul reclamant, iar intervenientul preia dosarul în starea în care se află.
Reprezentanții părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului pârât M. A. Naționale solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate și pe fond respingerea contestației. Depune la dosar note scrise.
Apărătorul intimatului reclamant S. F. solicită respingerea recursului. Să se constate că au făcut dovada că nu au primit despăgubiri de la statul britanic pentru imobilul în litigiu. Arată că în imobilul în litigiu funcționează filiale ale unor asociații private și consideră că instanța de fond în mod corect a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile legii nr. 10/2001. Nu se solicită cheltuieli de judecată. Depune la dosar note scrise.
Reprezentantul intervenientului Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „A. I. C.” solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și reținerea cauzei spre rejudecare. Să se rețină că Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus aflarea adevărului în această pricină. Consideră că succesiunile nu au nici o legătură cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Reprezentantul intimatului chemat în garanție M. A. Externe solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.
Apărătorul intimatului reclamant S. F. arată că la raportul de expertiză se află anexat certificatul de moștenitor, iar această moștenire a fost anulată. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 stabilesc că succesorii sunt în drept de accepta succesiunea.
CURTEA
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 07.02.2012
Pronunțată în ședință publică, azi 31.01.2012
PREȘEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR
D. M. D. G. S. M. C.
GREFIER
S. V.
Î N C H E I E R E
Ședința publică de la 07.02.2012
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 14.02.2012
Pronunțată în ședință publică, azi 07.02.2012
PREȘEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR
D. M. D. G. S. M. C.
GREFIER
S. V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 239/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Sentința nr. 17/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
