Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 844/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 844/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-05-2014 în dosarul nr. 844/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECTIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.844 R
Ședința publică de la 06.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - M. D. L.
JUDECĂTOR - G. D. F.
GREFIER - F. V.
************
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți D. (fostă O.) A. V., O. G. V., O. M. E., O. M. D. și T. (fostă O. ) M. M. și recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DGRFPB, împotriva sentinței civile nr.1391 din 11.07.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._, ce are ca obiect”Despăgubiri Legea nr.221/2009, acțiune în constatare, alte cereri, pretenții”.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 29.04.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună note scrise, a amânat pronunțarea la 06.05.2014 când a pronunțat următoarea decizie
CURTEA
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 31.01.2012, reclamanții T. M. M., D. A. V., Otiu G. V., Otoiu M. E., Otoiu M. D. au solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice să se ia act ca, în temeiul art. 1 alin.1 si alin.2 lit. a din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare politica condamnarea prin sentința penala nr. 42/26.01.1950, pronunțată de Tribunalul M. Sibiu, a preotului Otoiu V., la 3 ani închisoare corecționala, 4000 lei amenda corecționala, 1 an interdicție corecționala si 2000 lei cheltuieli de judecata pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzuta de art. 209 pct. IV din fostul Cod penal; sa se constate care are caracter politic privarea de libertate dispusa prin decizia administrativa nr. 580/1953 a preotului Otoiu V. si internarea acestuia in diferite lagăre, timp de 2 ani, obligarea paratului la plata echivalentului in lei a sumei de_ euro cu titlu de despăgubiri morale in echitate, pentru prejudiciul civil, social, profesional, fizic, psihic si moral suferit de preotul Otoiu V., cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin sentința penală nr. 42/26.01.1950, pronunțata de Tribunalul M. Sibiu, preotul Otoiu V. a fost condamnat la 3 ani închisoare corecționala, 1 an interdicție corectionala si 2000 lei cheltuieli de judecata pentru savarsirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzuta de art. 209 pct. IV din fostul Cod penal. Dupa executarea acestei pedepse preotul Otoiu V. a fost arestat in perioada 22.09._52 si 21.09._54. In sarcina sa s-a reținut faptul că a făcut parte din organizația subversiva – Partidul N. Taranesc.
Preotul Otoiu V. a executat pedepsele aplicate in închisorile Aiud, Sibium Peninsula, Poarta A., Jilava, Bizac, Borzesti si O.. In arest a fost supus la frig si la înfometare repetata, înjurat, lovit si percheziționat. Pe durata anchetelor a fost insultat, i-au fost adresate cele mai abjecte injurii posibile, a fost bătut grav cu bastonul si ranga. Soția acestuia, Otiu A., a fost arestata si condamnata la privare de libertate timp de 1 an si 6 luni, iar reclamanta T. M. M. si fratele sau, Otoiu G., au fost, la rândul lor, in mod repetat privați de libertate.
Pe toata durata executării pedepselor aplicate toți au fost torturați fizic si psihic, bătuți pana la leșin, insultați, nu li s-a acordat asistenta medicala, îmbrăcăminte, alimente si apa, li s-a interzis sa ia legătura cu familia pe perioade îndelungate de timp, fiind, totodata obligati sa muncească in folosul statului comunist.
In raport de prevederile art. 998-999 C.civ. si art. 5 pct.5 din Conventia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților se impune acordarea unor despăgubiri morale in echitate pentru prejudiciul moral suferit urmare a condamnării politice si a suferințelor fizice si psihice la care au fost supuși în cursul executării pedepselor aplicate si ulterior, pana la data de 22.12.1989.
Prejudiciul moral consta in faptul ilicit cauzator de prejudicii săvârșit de parat in timpul regimului totalitar comunist, fapt care se concretizează in încălcarea flagranta a drepturilor si libertăților fundamentale ale omului. Întreaga familie, alcătuita din preotul Otoiu V., Otoiu A. si cei doi copii, Otoiu M. M. si Otoiu G., a avut de suferit in special in timpul anchetelor nenumărate inițiate de Miliție si Securitate. P. si învățătoare din ., a fost data afara din învățământ fiind arestata chiar si luni întregi, in mai multe rânduri, de Securitatea din A. I., fiind torturata prin bătăi crunte si aplicarea de șocuri electrice ca sa spună ceea ce nu știa. A fost chinuita in acest fel timp de 1 ani si 6 luni, iar in urma perioadei de chin s-a ales cu o cumplita boala de inima. Băiatul Otoiu G., fiind la acea data elev in vârsta de 17 ani, a suferit la fel de mult ca restul familiei. In ciuda faptului ca suferise in grav accident la cap, in urma căruia era obligat sa meargă la Cluj pentru a urma un tratament de specialitate, acest fapt nu i-a oprit pe torționari sa-i aplice nenumărate bătăi bestiale in urma cărora sperau sa obțină orice informație care i-ar fi ajutat sa-l incrimineze pe tatăl sau.
De asemenea, reclamanta T. M. M. a suportat chinuri inimaginabile in perioada de ancheta. A fost arestata de 7 ori, intre 2 săptămâni si o luna, in ciuda faptului ca in perioada aceea se afla la o distanta de 18 km de satul său natal, fiind eleva la liceu, in vârsta de 16 ani. Părinții, respectiv bunicii, reclamanților nu au beneficiat niciodată de un proces echitabil si de un recurs efectiv; pe toata durata executării pedepselor, le-a fost încălcat dreptul de a fi tratați ca ființe umane, prin masurile luate in cadrul aresturilor Securității si Miliției, precum si in penitenciarele in care au executat pedepsele aplicate; dreptul de a comunica cu familia le-a fost încălcat pe toata durata executării pedepselor; dreptul la respectarea sănătății le-a fost încălcat prin supunerea la batai si tortura, in timpul anchetelor, si pe durata executarii pedepselor; dreptul la hrana, lumina, imbracamite, apa si asistenta medicala le-a fost incalcat pe toata durata detentiei; dreptul la viata privata le-a fost incalcat prin faptul ca au fost urmariti, interogati si locuintelor lor au fost perchezitionate de nenumarate ori; dreptul al libera munca le-a fost incalcat pe toata durata executarii pedepselor, fiind obligati sa presteze munca forțata in toate penitenciarele; dreptul de a-si apara onoarea si reputația le-a fost incalcat grav; dupa eliberarea din penitenciar, dreptul la munca le-a fost incalcat prin obligarea de a ocupa toata viata funcții sub nivelul de pregătire profesionala.
In drept au fost invocate dispozițiile art. 1 alin.1 alin.2, art. 3, art. 4 lit. b, art. 5 si art. 6 din Legea nr. 221/2009, art. 998-999 C.civ., art. 1-17 din Conventia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților, art. 1 si 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.
Paratul nu a depus întâmpinare si nu a fost reprezentat in instanța pentru a-și preciza poziția procesuala.
Instanta a administrat, la solicitarea reclamantilor, proba cu inscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 1391/11.07.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea formulata de reclamanții T. M. M., D. A. V., Otiu G. V., Otoiu M. E., Otoiu M. D., în contradictoriu cu paratul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamanților, Otoiu V., la pedeapsa închisorii corecționale de 3 ani, la plata sumei de 4000 lei, amenda corecționala si la 1 an de închisoare corecționala dispusa prin sentința penala nr. 42/26.01.1950, pronunțata de Tribunalul M. Sibiu, in dosarul nr. 12/1950, rămasa definitiva prin decizia penala nr. 1244/28.04.1950 a Curții Militare de Casație si Justiție, a respins capătul de cerere privind obligarea paratului la plata despăgubirilor morale, ca neîntemeiată, a respins ca prescris capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C.civ și a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a paratului la plata cheltuielilor de judecată.
Avand in vedere ca, potrivit art. 137 alin.1 C.pr. civ., instanta trebuie sa se pronunte mai intai asupra exceptiilor care fac inutila solutionarea in tot sau in parte a fondului cauzei, asupra exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, a retinut urmatoarele:
Potrivit disp. art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Conform disp. art. 3 din același act normativ, termenul prescripției este de 3 ani, art.7 stabilind că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Conform disp. art. 8 alin.1, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportând dispozițiile legale evocate la situația de fapt dedusă judecații, instanța a apreciat că prescripția dreptului material la acțiune s-a împlinit.
Astfel, instanța are în vedere că momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă, este data de 01.01.1990, când reclamanții puteau promova cererea de chemare în judecată, fiindu-le cunoscut atât prejudiciul cât și persoana vinovată de producerea acestuia.
Cum prezenta acțiune a fost introdusă pe rolul instanței la data de 31.01.2012, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de disp. art. 3 din Decretul nr. 167/1958, instanța a constatat că termenul de prescripție se împlinise la momentul formulării cererii.
In consecință, pentru argumentele ce preced, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea cu privire la cererea întemeiata pe dispozițiile art. 998-999 cod civil si a respins această cerere ca fiind prescrisa.
Pe fondul cererii formulate tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 42/26.01.1950 pronunțata de Tribunalul M. Sibiu in dosarul nr. 12/1950, rămasa definitiva prin decizia penala nr. 1244/28.04.1950 a Curtii Militare de Casare si Justiție, autorul reclamanților, Otaoiu V., a fost condamnat la pedeapsa închisorii corecționale de 3 ani, 1 an interdicție corecționala, 1000 lei amenda corecționala si 2000 lei cheltuieli de judecata, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut si pedepsit de art. 209 pct. IV C.pen., art. 59 si art. 58 pct. 1-2.
După cum rezulta din copia fisei de încarcerare, Otoiu V. a executat pedeapsa in perioada 22-09._52, iar după punerea în libertate s-a dispus, prin decizia nr. 580/02.09.1953, încadrarea acestuia . munca pe o durata de 24 de luni.
Reclamanții din prezenta cauza sunt fii (Otoiu M. M.) si nepoții (D. A. V., Ogelu V., Otoiu M. E., Otoiu M. D.) lui Otoiu V., decedat la data de 30.09.1983, conform certificatului de deces ..6 nr._, eliberat de Consiliul Popular al Sectorului 1 București.
Potrivit art. 1 alin.2 din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 06.03._89, potrivit cărora “Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute in: lit. a)....art. 207-209... din Codul penal din 1936, republicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările si completările ulterioare”.
Intrucat masura administrativa a internarii . munca dispuse impotriva autorului reclamantilor nu se incadreaza intre cele prevazute la art.1 alin.2 si art. 3 din Legea nr. 221/2009, ca fiind de drept codamnari si masuri administrative cu caracter politic, in temeiul art. 4 din acelasi act normativ, instanta este tinuta sa analizeze daca acestea constituie condamnare si masuri administrative cu caracter politic, in sensul disp. art. 1 alin.3 din Legea nr. 221/2009. Astfel, conform acestor dispozitii constituie condamnare sau masura administrativa cu caracter politic condamnarea pronuntata in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevazute de legea penala, precum si orice alta masura “...daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul din scopurile prevazute la art. 2 alin.1 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savarsite din motive politice, persoanelor impotriva carora au fost dispuse din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la actiuni de impotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat in Romania, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare”. Norma la care face trimitere art. 1 alin.3 din Legea nr. 221/2009, prevede urmatoarele: “ constituie infractiuni savarsite din motive politice infractiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului impotriva dictaturii, cultului personalitatii, terorii comuniste, precum si abuzului de putere din partea celor care au detinut puterea politica;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației sau pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale pana la 14 decembrie 1989 sau manifestarea impotrivirii fata de aceasta; actiunea de impotrivire cu arma si rasturnarea prin forta a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor si libertatilor fudamentale ale omului, recunoasterea si respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale si culturale;
e) inlaturarea masurilor discriminatorii pe motive de nationalitate sau de origine etnnica, de limba ori de religie, de apartenenta sau de opinie politica; de avere ori de origine sociala”.
Masura internarii lui Otoiu V. . munca fortata constituie o masura administrativa cu caracter politic in sensul dispozitiilor mentionate anterior, intrucat a fost determinata de faptul ca organele de securitate de la acea vreme au apreciat ca acesta este “ ... capabil de orice acte impotriva regimului”. Astfel, in fisa persoanala intocmita la 17.08.1953 de Ministerul Securitatii Statului- Serviciul Raional A., s-a retinut ca Otoiu V. “...Inainte de anul 1940 a facut parte din PNT M., unde a fost membru, iar in anul 1940 s-a incadrat in miscarea legionara fiind numit ca sef de sector in satul Mesntea, . Raionul A., functie pe care a detinut pana la rebeliune. Susnumitul a organizat si format mai multe cuiburi in susmentionata . sedintele cuiburilor, facandu-le educatie legionara... Dupa aceasta data (noiembrie 1948) a fugit de la domiciliu, pentru a nu fi tras la raspundere pentru activitatea sa legionara, precum si pentru faptul ca a stiut de existenta organizatiei subversive si nu denuntat aceasta la organele de stat...Susnumitul este un element inteligent, nesincer, capabil de a face orice acte impotriva regimului nostru, pentru care fapt propunerea sa este ca susnumitul sa nu fie eliberat si sa fie trimis in C.M. pe timp de 36 de luni”.
Avand in vedere ca din inscrisurile existente la dosarul cauzei a rezultat ca activitatea desfasurata de Otoiu V. a urmarit scopul prevazut de art. 2 alin.1 lit. a-c ind.1 din OUG nr. 214/1999, in temeiul art. 4 alin. 2 raportat la art. 1 alin.3 din Legea nr. 221/2009, instanța a constatat că primul capăt de cerere este întemeiat, urmând a-l admite si, pe cale de consecința, a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penala nr. 42/26.01.1950 si al măsurii administrative a internării . munca forțata, la care a fost supus autorul reclamanților.
Referitor la cererea privind obligarea paratului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de_ euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți si de autorul lor, instanța a reținut că prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 si 1360 din 21.10.2010, s-a constatat că prevederile art.5 alin.(1) lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, sunt neconstituționale.
In motivarea acestor decizii, Curtea Constituționala a precizat ca „scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similara cu cea avută anterior - ceea ce este si imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordantă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.”
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozițiile Convenției pentru Apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Curtea reține, de asemenea, „că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 alin.(3) din Constituție”.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, s-a apreciat ca textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art.5 alin.(1) lit.a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr.221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală”.
Ulterior, prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție a fost admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București si Colegiul de conducere al Curții de Apel G. si s-a stabilit ca, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial”.
In considerentele deciziei mentionate mai sus, Inalta Curte de Casatie si Justitie a reținut ca: „...trebuie analizat daca lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut in cadrul uni mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau daca, dimpotrivă, este vorba de un mecanism normal ., menit sa asigure, in cele din urma, preeminenta dreptului prin punerea de acord a reglementarii cu legea fundamentala.
Sub acest aspect având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia in cauza Slavov si alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca: „ Nu se poate spune ca un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestata la scurt timp dupa . si care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o baza legal solida in intelesul jurisprudenței Curtii” (paragraf.87. „ De aceea, reclamantii nu ar fi putut avea o speranta legitima ca pretentiile lor vor fi cuantificate in conformitate cu acea lege, dupa ce ea a fost invalidata. De asemenea, ei nu ar fi putut spera in mod legitim ca determinarea pretentiilor lor se va face in baza legii, asa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, si nu in baza legii asa cum era ea la momentul pronuntarii hotararii” ( parag. 62).... Rezulta ca interventia Curtii Constitutionale nu este asimilata unei interventii intempestive a legiuitorului, de natura sa rupa echilibrul procesual, pentru ca nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datoreaza activitatii unui organ jurisdictional a carui menire este tocmai aceea de a asigura suprematia legii si de a da coerenta ordinii juridice.”
De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a aratat ca „ . Legii nr. 221/2009 a dat nastere unor raporturi juridice in continutul carora intra drepturi de creanta in favoarea anumitor categorii de persoane ( fosti condamnati politic). Aceste drepturi de creanta sunt insa conditionale, pentru ca ele depind, in existenta lor juridica, de verificarea de catre instanta a calității de creditor si de stabilirea intinderii lor de catre acelasi organ jurisdictional.
In jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca o creanta de restituire este „o creanța sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvata in cadrul unei proceduri judiciare si administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne si a autorităților administrative, aceasta creanța nu poate fi considerata ca având o valoare patrimoniala ocrotita de art.1 din Primul Protocol” (cauza Caracas împotriva României, publicata in M. Of. nr.189 din 19 martie 2007)... Nu este vorba așadar, în ipoteza data de recursul in interesul legii, de drepturi născute direct, in temeiul legii, in patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanța, hotărârea pronunțata urmând sa aibă efecte constitutive, astfel încât, daca la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitiva, din partea instanței de judecata, nu se poate spune ca partea beneficia de un bun care sa intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr.1”.
Întrucât prin declararea neconstituționalității art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/229, nu mai exista temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale si ținând cont si de caracterul obligatoriu pentru instanțe a dezlegării date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii (art. 3307 alin.4 C.pr. civ.), instanța a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții T. M. M., D. A. V., Otiu G. V., Otoiu M. E., Otoiu M. D. și Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice.
I.În motivarea recursului declarat de către reclamanții T. M. M., D. A. V., Otiu G. V., Otoiu M. E., Otoiu M. D., se critică soluția primei instanțe ca fiind parțial nefondată în ceea ce privește respingerea capătului din cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale în echitate în temeiul prevederilor din art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 si art. 998-999 si urm. din Codul civil, pentru următoarele considerente:
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile întemeiate pe dreptul comun, art.998-art.999 vechiul Cod civil, recurenții reclamanți consideră că în mod greșit prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile întemeiate pe dreptul comun art.998-art.999 din vechiul Cod civil, întrucât potrivit art.8 alin. 1 din Decretul 167/1958, aplicabil conform art.201 din Legea nr. 71/2011, (art. 201 - "Prescripțiile începute si neîmplinite la data intrării in vigoare a Codului civil sunt si rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.
În speță, recurenții reclamanți au precizat că au cunoscut despre existența pagubei la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, publicată în Monitorul Oficial la 11.06.2009, deoarece doar la acel moment autoritățile au recunoscut expres un drept la reparație pentru prejudiciul moral provocat de măsurile statului comunist.
În consecință, termenul de prescripție de trei ani a început să curgă la data de 11.06.2009, nefiind împlinit la momentul înregistrării acțiunii.
Se arată că, în mod eronat, prima instanță a apreciat acțiunea ca fiind neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 5 alin. l lit. a din Legea nr. 221 din 2009, motiv pentru care se impune admiterea acesteia și acordarea unor despăgubiri morale în echitate pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării politice aplicate lui O. V. și a suferințelor fizice și psihice la care a fost supusă toată familia.
În final, recurenții reclamanți au precizat că prejudiciul moral constă în faptul ilicit cauzator de prejudicii săvârșit de pârâtul S. R. în timpul regimului totalitar comunist, fapt care se concretizează în încălcarea flagrantă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prin măsurile luate față de recurentul reclamant, drepturi și libertăți consacrate prin Constituția României, tratatele și convențiile internaționale, precum și de legislația tuturor statelor democratice.
II. Recursul declarat de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului, recurentul pârât a criticat sentința pentru următoarele motive:
Hotărârea pronunțată de către Tribunalul Bucuresti - Secția a V-a Civilă a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Prin prezentele motive, cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului, s-a înțeles să se invoce excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere următoarele considerente:
Se învederează că, în art.1 alin.2 din Legea nr. 221/2009, sunt menționate condamnările cu caracter politic.
Față de cele prezentate, a rezultat că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului este lipsit de interes, motivat de faptul că, în enumerarea de la art.1 din Legea nr. 221/2009 se regăsește măsura la care a fost supus acesta.
Reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri au caracter politic.
Prin urmare, în mod greșit, instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnărilor dispuse cu privire la reclamant, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.
Față de argumentele prezentate, se va solicita să se admită recursul.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și art.3041 Cod procedură civilă.
Analizând recursurile declarate din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
I.Recursul declarat de către recurenții-reclamanți T. M. M., D. A. V., Otiu G. V., Otoiu M. E., Otoiu M. D. este nefundat, pentru următoarele considerente:
Singura critică din recurs vizează nelegalitatea sentinței atacate in raport de interpretarea si aplicarea greșita a prevederilor art. 8 alin. 1) din Decretul nr. 167/1958 care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. Proc. Civ.
Curtea constată că această critică este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a aplicat, în mod corect, dispozițiile art.998-999 Cod civil și art.3, 7 și 8 din Decretul nr.167/1958 cu privire la momentul în care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani. Astfel, în mod corect, s-a apreciat că termenul de prescripție al dreptului la acțiune a început să curgă la data de 22 decembrie 1989 sau cel mai târziu în iulie 1990, când reclamanții puteau promova cererea de chemare în judecată, fiindu-le cunoscute abuzurile din perioada comunistă.
De asemenea, odată cu adoptarea Decretul-lege nr.118/1990, au fost recunoscute ca fiind abuzive anumite condamnări sau măsuri administrative luate în timpul regimului comunist, fiind recunoscute drepturi cu caracter patrimonial.
Scopul actului normativ menționat a fost de a recunoaște și a-i recompensa pe cei care au suferit ca urmare a regimului comunist.
Astfel, recurenții-reclamanți au cunoscut caracterul politic al condamnării sale cel mai târziu în cursul anului 1990, moment în care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, pentru a solicita acordarea de despăgubiri, în temeiul art.998-999 Cod civil.
De asemenea, Curtea va înlătura susținerea recurenților-reclamanți în ceea ce privește împrejurarea că nu au putut să cunoască paguba decât la data intrării în vigoare a Legii nr.221/1990, cu motivarea că momentul intrării în vigoare a Legii nr.221/2009 are relevanță numai în ceea ce privește sfera de aplicare reglementată de actul normativ menționat.
Nu se poate pretinde ca moment al începutului cursului prescripției . Legii nr.221/2009, deoarece este de notorietate că s-au comis abuzuri în perioada comunistă.
Acest aspect a fost recunoscut chiar de către statul român prin adoptarea Decretului-lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999 și OUG nr.59/2008.
Pentru motivele expuse, instanța de recurs va înlătura susținerile recurentului cu privire la faptul că dreptul la acțiune s-a născut în momentul constatării caracterului politic al condamnării, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge ca nefondat, recursul declarat de către recurenții- reclamanți T. M. M., D. A. V., Otiu G. V., Otoiu M. E., Otoiu M. D. împotriva sentinței civile nr.1391 din 11.07.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._ .
II. Recursul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală nr. 42/26.01.1950 pronunțată de Tribunalul M. Sibiu in dosarul nr. 12/1950, rămasa definitiva prin decizia penala nr. 1244/28.04.1950 a Curtii Militare de Casare si Justiție, autorul reclamanților, Otaoiu V., a fost condamnat la pedeapsa închisorii corecționale de 3 ani, 1 an interdicție corecționala, 1000 lei amenda corecționala si 2000 lei cheltuieli de judecata, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut si pedepsit de art. 209 pct. IV C.pen., art. 59 si art. 58 pct. 1-2.
Potrivit art. 1 alin.2 din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 06.03._89, potrivit cărora “Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute in: lit. a)....art. 207-209... din Codul penal din 1936, republicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările si completările ulterioare”.
Curtea învederează că, deși este prevăzută ca fiind o condamnare cu caracter politic, totuși recurenții-reclamanți aveau un interes juridic și moral să se constate caracterul politic al condamnării.
Pentru aceste motive, instanța de recurs va înlătura susținerea recurentului-pârât în sensul că era lipsită de interes constatarea caracterului politic al condamnării.
În ceea ce privește măsura administrativă a internării . muncă dispuse împotriva autorului reclamanților, se constată că aceasta nu se încadrează între cele prevăzute la art.1 alin.2 si art. 3 din Legea nr. 221/2009, ca fiind de drept condamnări și măsuri administrative cu caracter politic, in temeiul art. 4 din acelasi act normativ, instanța este ținută să analizeze dacă acestea constituie condamnări și măsuri administrative cu caracter politic, in sensul disp. art. 1 alin.3 din Legea nr. 221/2009
Cu privire la caracterul politic al acestei măsuri, în mod corect, prima instanță a observat, că aceasta nu se regăsește printre cele enumerate de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, de drept calificată ca având acest caracter politic, motiv pentru care a analizat caracterul politic al măsurii administrative, în concret, prin raportare la prevederile art. 4 alin. 1 din același act normativ.
Pe cale de consecință, se învederează că nu este fondată critica formulată de către recurent, cu privire la lipsa de interes a constatării caracterului politic al măsurii administrative.
Pentru toate considerentele expuse, nefiind fondată critica formulată cu privire la lipsa de interes a acțiunii formulate, în temeiul art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1391 din 11.07.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenții- reclamanți T. M. M., D. A. V., Otiu G. V., Otoiu M. E., Otoiu M. D. împotriva sentinței civile nr.1391 din 11.07.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1391 din 11.07.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._ în contradictoriu cu recurenții reclamanți D. (fostă O.) A. V., O. G. V., O. M. E., O. M. D. și T. (fostă O. ) M. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 29.04.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. M. D. L. G. D. F.
Grefier,
F. V.
Red. DZ
Tehnored. GC/DZ 2 ex
Jud. fond S. V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 764/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 763/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
