Legea 10/2001. Decizia nr. 917/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 917/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 917/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.917
Ședința publică de la 23.05.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă E. NINUȘA-M. și de către recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 194 din 28.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
P. are ca obiect – acțiune întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul P. R., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante E. Ninușa-M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentei reclamante învederează instanței că în mod greșit a fost conceptat și citat în calitate de intimat pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în fața primei instanțe s-a renunțat la judecarea capetele 2 și 3 din cererea introductivă.
Având în vedere cadrul procesual reținut prin hotărârea pronunțată de Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, Curtea constată că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu figurează în dispozitivul acesteia, nefiind reținut ca parte până la judecata în fond a cauzei, situație în care apreciază că nu se impunea nici conceptarea și citarea acestuia ca intimat în cauză.
Avocatul recurentei reclamante învederează împrejurarea că în ceea ce privește recursul declarat de către E. Ninușa M. acesta a rămas fără obiect față de faptul că printr-o sentință de completare a hotărârii atacate s-a soluționat în mare măsură pretenția pe care partea o punea în discuție în fața instanței de control judiciar. Mai arată că nu este în măsură să prezinte nici o declarație de renunțare la judecarea recursului întrucât nu a luat legătura cu partea.
Reprezentantul recurentului pârât solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat, întrucât, în opinia sa, consideră că instanța de fond, analizând în mod greșit probatoriul administrat în cauză și interpretând în mod eronat dispozițiile art. 274 din Codul de procedură civilă, a obligat municipalitatea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 lei.
Avocatul recurentei reclamante solicită respingerea recursului declarat de pârâtul M. București ca nefondat, având în vedere că suma de 1200 lei la plata căreia a fost obligat recurentul pârât cu titlul de cheltuieli de judecată reprezintă onorariu de expert și nu onorariu de avocat, situație în care, potrivit dispozițiilor art. 274 alin.(2) instanța nu poate micșora suma reprezentând onorariu de expert.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2010, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, sub nr._ , reclamanta E. Ninușa M. a chemat în judecată pârâții M. București, prin Primarul General, P. M. București, prin Primar, și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate, în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și P. M. București prin Primar că reclamanta este persoană îndreptățită la primirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București ,(fostă) .. 62, sector 4, compus din teren în suprafață de 120 mp. și construcția edificată pe acesta; să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata în bani a prețului actualizat de circulație al imobilului situat în București, (fostă) .. 62, sector 4, compus din teren în suprafață de 120 mp. și construcție la nivelul sumei de 510.000 lei; obligarea pârâtului statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului începând cu data de 28 ianuarie 1987 și până la data formulării acțiunii de față, estimat la valoarea de 510.000 lei, solicitând totodată obligarea tuturor pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamanta a arătat că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, (fostă) .. 62, sector 4, compus din teren în suprafață de 120 mp. și construcții în suprafață de 110 mp. a aparținut autoarei sale, D. S. M., iar cu ocazia căsătoriei părinților reclamantei, dreptul de proprietate asupra respectivului imobil s-a transferat către aceștia conform actului dotal autentificat sub nr. 1927 din 12 iunie 1941.
S-a mai arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către statul român în anul 1987, prin Decretul nr. 10 din 28 ianuarie 1987, art. 2, astfel cum a rezultat din anexa 6 a Decretului, poziția 62, iar în urma decesului soților M., patrimoniile acestora s-au transferat către reclamantă, după cum a rezultat din certificatul de calitate de moștenitor nr. 25 din 12 aprilie 2010 și certificatul de moștenitor nr. 7 din 04 februarie 1997.
A afirmat reclamanta că în urma demersurilor efectuate a fost informată că imobilului situat în București, (fostă) .. 62, sector 4, este ocupat de dotări tehnico-edilitare, iar în data de 10 august 2001 a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
A susținut reclamantă că deși au trecut aproape nouă ani de la data formulării notificării nu a primit niciun răspuns de la autoritățile statului, fapt ce a determinat-o să formuleze acțiunea de față.
Cu privire la primul capăt de cerere reclamanta amintește dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 precum și decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, și subliniază premisele speței și anume: calitatea sa de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 precum și faptul că imobilul nu mai poate fi restituit în natură.
Referitor la capătul al doilea al cererii s-a arătat că acesta este formulat în conformitate cu prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și cu prevederile deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Subliniază reclamanta că prin raportare la prevederile menționate prezenta acțiune este o acțiune echivalentă acțiunii în revendicare, cu consecința că în situația admiterii pârâtul nu va fi obligat la restituirea bunului ci va fi obligat la plata contravalorii acestuia.
În ceea ce privește capătul trei al acțiunii reclamanta precizează că acest petit este formulat în acord cu prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu dispozițiile art. 483, 485 și 487 Cod civil, subliniind că doctrina și practica instanțelor converg către ideea că unul dintre efectele admiterii unei acțiuni în revendicare constă în obligarea pârâtului la plata contravalorii fructelor.
În drept au fost invocate prevederile legii art. 1 alin. 1, art. 3, 4, 26 alin. 3 și art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată; decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 11 și 20 din Constituție; decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Legea nr. 247/2005, republicată; art. 483, 485, 487 și 1073 Cod civil.
La termenul de judecată de la data de 01 octombrie 2011 reclamanta, prin avocat, a arătat că înțelege să își restrângă cererea de chemare în judecată, întrucât nu mai înțelege să susțină capetele doi și trei din cererea de chemare în judecată. Arătat că nu mai dorește administrarea probatoriilor pentru aceste două petite și pune concluzii de respingere.
Ulterior, la termenul de judecată de la data de 26 octombrie 2012, reclamanta a declarat că renunță la soluționarea capetelor doi și trei din cererea de chemare în judecată, tribunalul luând act de această manifestare de voință.
Pârâtul M. București prin Primarul General, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare, însă a fost reprezentat în fața instanței.
La termenul de judecată de la data de 04 aprilie 2011 pârâtul M. București a invocat cu privire la capătul al treilea al cererii de chemare în judecată excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția ce a fost unită cu fondul, dar care nu va mai fi analizată odată ce reclamanta a renunțat la acest capăt de cerere.
În cauză a fost admisă și administrată proba cu înscrisuri; expertiză tehnică specialitatea topografie și specialitatea construcții la solicitarea reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 194 din 28 ianuarie 2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost restrânsa, formulată de reclamanta E. Ninușa M. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General; a obligat pârâtul M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură situat în București, (fostă) .. 62, sector 4 identificat pe schița anexă a raportului de expertiză între punctele A-B-C-D-E-F-G-H-A, în suprafață de 117 mp., imobil imposibil de restituit în natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a obligat pârâtul la plata sumei de 1.200 lei, cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că reclamanta E. Ninușa M. a solicitat pârâtului M. București prin Primarul General, prin notificarea nr. 2984 din 29 octombrie 2001 expediată prin intermediul Biroul Executorului Judecătoresc „P. S.”, restituirea în natură a imobilului situat la vechea adresă poștală din București, sector 4, .. 62, compus din teren în suprafață de 117 mp. și construcție în suprafață de 105,47 mp., imobil trecut în proprietatea statului în conformitate cu prevederile Decretului nr. 10/1987, art. 2, anexa 6, poziția 62.
M. București, prin Primar General, nu a soluționat notificarea menționată anterior, motiv pentru care reclamanta a sesizat tribunalul în vederea soluționării notificării pe fond, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Cu privire la admisibilitatea solicitării de a se analiza pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 instanța a reținut că potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin. 1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
Rezultă din aceste dispoziții legale că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării este unul imperativ, respectarea acestuia de către unitatea deținătoare fiind obligatorie.
În cauză s-a constatat că P. M. București, nu a solicitat notificatorului acte noi, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 26 alin. 1 din lege și ale art. 25.1 din Normele metodologice. Ca atare, cu mult înaintea introducerii prezentei cereri, unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamantă.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire formulată de reclamantă, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
În același sens, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr.10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime”.
Analizând pe fond notificarea formulată de reclamanta E. Ninușa M., s-a constatat că prin actul dotal autentificat sub nr. 1927 din 12 iunie 1941 la Tribunalul D. numiții D. S. M. și I. V., la trecerea în căsătorie a fiicei lor Ș. cu numitul M. A. au constituit drept dotă următoarele: D. S. M., mama adoptivă; una casă cu teren cu două camere și subsol, situată în București, .. 62. S-a menționat în act că terenul pe care este construită casa este în suprafață de circa 110 mp., iar D. S. M. și-a rezervat uzufructul pe jumătate din imobil.
Din istoricul de rol fiscal rezultă că începând cu anul 1945 numiții Ș. și A. M. au figurat impuși în .. 62, iar potrivit declarației nr._ din 20 februarie 1952 și a procesului verbal de impunere aceleași persoane au figurat impuse în .. 62, cu construcție și teren în suprafață de 110 mp. DGITL a mai precizat că ultimul act de administrare existent în dosarul de clădiri se referă la declarația asupra veniturilor obținute din închirieri și datează din data de 02 octombrie 1985, proprietari fiind Ș. și A. M..
Din adresa nr. 3829 din 05 aprilie 1999 eliberată de P. M. București – Departamentul Patrimoniu Imobiliar a rezultat că imobilul care a avut adresa poștală .. 62, sector 4, format din teren construit și neconstruit în suprafață de 117 mp. din care clădiri în suprafață de 105,47 mp. a fost trecut în proprietatea statului și dat în administrarea directă a fostului Consiliu Popular al M. București de la fostul proprietar M. Ș. în conformitate cu prevederile Decretului nr. 10/1987. Mențiunile din adresă se coroborează cu cele din Decretul nr. 10/1987 precum și cu mențiunile cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 1589 din 12 aprilie 1988 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. 1518/1988 potrivit căruia terenul situat în București .. 64, sector 4, a fost expropriat și demolat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 10/1987. De asemenea, din adresa nr._/2824 din 20 octombrie 2010 emisă de P. M. București – Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat (situația juridică a imobilului) s-a reținut că imobilul cu adresa .. 62, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 10 din 28 ianuarie 1987, în anexa 6 a Decretului fiind înscrisă M. Ș. cu suprafață expropriată de 117 mp. și construcții în suprafață desfășurată de 105,47 mp.
Față de aspectele reținute mai sus se constată că imobilul ce face obiectul notificării a fost preluat de stat cu titlu valabil, fiind însă un imobil preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt preluate în mod abuziv și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare”.
Reclamanta E. Ninușa M. este moștenitoarea foștilor proprietari M. A. și M. Ș..
Astfel, din certificatul de calitate de moștenitor legal nr. 25 din 12 mai 1990 eliberat de notarul public S. C. C. a rezultat că numita M. Ș. a decedat la data de 13 noiembrie 1990, iar de pe urma sa au rămas următorii moștenitori legali: M. A., care în calitate de soț supraviețuitor are vocație la cota indiviză de ¼ din masa succesorală și E. (născută M.) Ninușa M., care în calitate de fiică are vocație la cota indiviză de ¾ din masa succesorală.
A. M. a decedat la data de 14 noiembrie 1996, și a avut ca unică moștenitoare pe fiica sa, reclamanta E. Ninușa M., conform certificatului de moștenitor nr. 7 din 04 februarie 1997 eliberat de Biroul Notarilor Publici „T. I.” și certificatului de moștenitor suplimentar nr. 57 din 08 septembrie 2006 eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați „I. T. și L. T.”.
În atare condiții tribunalul reține că reclamanta E. Ninușa M. este succesoarea în drepturi a proprietarilor inițiali, M. Ș. și M. A., făcând dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește suprafața de teren solicitată de reclamantă din raportul de expertiză întocmit în cauză se reține că terenul de la adresa .. 62 (definit pe conturul A-B-C-D-E-F-G-H-A) avea suprafața de 117 mp. S-a mai reținut că în prezent poziția fostului imobil de la adresa .. 62, se suprapune peste imobilul de la adresa .. 5, . SA) și detalii de sistematizare astfel: suprafața de 38 mp. definită de conturul G-H-K-F se află sub construcția propriu-zisă (. mp. este dispusă în spațiul verde îngrădit cu gard metalic de plasă aferent construcției blocului, iar suprafața de 14 mp. este ocupată de trotuar asfaltat care face legătura între . parcări auto situate în spatele blocurilor din .. 5 și nr. 3.
Concluziile expertului se coroborează cu mențiunile din adresa nr._/2824 din 20 octombrie 2010 – situația juridică a terenului în care s-a precizat că . imobilului care a purtat adresa .. 62, este afectată de detalii de sistematizare, respectiv construcția blocului de locuințe din .. 5, sector 4, și spații verzi aferente acestuia afectate parțial de rețele edilitare subterane ce se încadrează ca bunuri din domeniul public al M. București.
Pe cale de consecință tribunalul a reținut că există identitate între terenul ce a făcut obiectul actului dotal nr. 1927/1941, terenul ce a făcut obiectul Decretului nr. 10/1987 și cel ce face obiectul notificării nr. 2984/2001.
În aceleași sens au putut fi reținute și prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. 1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”, iar în cauza de față a fost dovedită trecerea în proprietatea statului a unei suprafețe de 117 mp. teren și construcții cu suprafața desfășurată de 105,47 mp. de la numita M. Ș..
Așa fiind, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, (fostă) .. 62, compus din teren în suprafață de 117 mp. identificat pe schița anexă a raportului de expertiză între punctele A-B-C-D-E-F-G-H-A.
De asemenea, se constată că imobilul aparținând autorilor reclamantei lor a fost preluat în mod abuziv de stat, în sensul art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001.
În atare condiții reținând că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, pentru suprafața de 117 mp. situată în București, (fostă) .. 62, sector 4, și identificată prin raportul de expertiză în cauză ca fiind suprapusă peste imobilul de la adresa .. 5, . SA) și detalii de sistematizare astfel: suprafața de 38 mp. definită de conturul G-H-K-F sub construcția propriu-zisă (. mp. dispusă în spațiul verde îngrădit cu gard metalic de plasă aferent construcției blocului, iar suprafața de 14 mp. ocupată de trotuar asfaltat care face legătura între . parcări auto situate în spatele blocurilor din .. 5 și nr. 3, că imobilul nu mai poate fi restituit în natură (aspect necontestat de reclamantă care chiar prin cererea de chemare în judecată a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent), tribunalul a apreciat ca reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, după cum a rezultat din dispozițiile art. 6 alin. 1, art. 7 alin. 2 a contrario, art. 10 alin. 2 partea finală din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că P. M. București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare, astfel că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (în prezent, Titlul al VII-lea din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției).
În ce privește stabilirea valorii de circulație a imobilului, la care se raportează despăgubirile cuvenite reclamantei potrivit acestei legi, aceasta urmează a avea loc în cadrul procedurilor administrative și, eventual, celor judiciare din cadrul acestei proceduri, care este distinctă și subsecventă procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare (ori de către instanța civilă, în condițiile deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Tribunalul, în cadrul contestației împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea, nu poate dispune altceva ori mai mult decât ar fi dispus unitatea deținătoare însăși, dacă ar fi respectat legea. Tribunalul a soluționat în fond notificarea formulată, potrivit celor arătate, dar nu poate anticipa și sancționa preventiv eventuale încălcări ale legii, ulterioare emiterii dispoziției de restituire prin echivalent.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, instanța a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost restrânsă, a obligat pârâtul M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, (fostă) .. 62, sector 4, identificat pe schița anexă a raportului de expertiză între punctele A-B-C-D-E-F-G-H-A, în suprafață de 117 mp., imobil imposibil de restituit în natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În baza art. 274 alin. 1 Cod de procedură civilă reținând culpa procesuală a pârâtului M. București prin Primarul General tribunalul l-a obligat pe acesta la plata sumei de 1.200 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariu de expert, pentru expertiza specialitatea topografie. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată, contravaloarea onorariu expert, pentru expertiza în construcții ca urmare a faptului că petitul acțiunii pentru care s-a dispus efectuarea respectivei expertize nu a mai fost susținut.
Împotriva acestei sentințe, la data de 14 februarie 2013, a declarat recurs pârâtul M. București, prin Primarul General.
În motivare arată că, instanța analizând în mod greșit probatoriul administrat în cauză și interpretând în mod eronat dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă, instanța de fond a obligat municipalitatea la plata cheltuielilor de judecata.
Conform art. 274 Cod de procedură civilă, „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Recurentul-pârât invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementata de art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuală a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Prin urmare, nu este nici etic, nici moral și nici legal să fim obligați la plata unor sume nejustificate, din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursul, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
La data de 14 februarie 2013, împotriva aceleiași sentințe, a declarat recurs și reclamanta, solicitând modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii recurentei și constatării prin dispozitivul hotărârii a faptului că recurenta are calitatea de persoană îndreptățită la primirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, (fostă) .. 62, sector 4, compus din teren în suprafață de 117 mp., identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert P. M. și construcția demolată în suprafață de 105,47 mp.
Hotărârea instanței de fond este nelegală, în opinia recurentei, întrucât Tribunalul București nu a pronunțat o hotărâre judecătorească care să țină loc de dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea recurentei, pentru imobilul preluat abuziv.
Astfel, deși recurenta prin petitul cererii de chemare în judecată a solicitat în mod expres, soluționarea pe fond a contestației și pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că are calitatea de persoană îndreptățită la primirea de măsuri reparatorii prin echivalent, instanța de judecată a dispus obligarea Primăriei M. București la emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Recurenta consideră că soluția instanței de fond este nelegală, întrucât potrivit deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta avea posibilitatea de a soluționa pe fond contestația și de a pronunța direct o hotărâre judecătorească care să țină loc de dispoziție.
Pronunțarea hotărârii judecătorești care să țină loc de dispoziție se putea realiza prin inserarea în dispozitivul sentinței a faptului că recurenta are calitatea de persoană îndreptățită la primirea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul preluat abuziv de statul român.
Prin faptul că instanța de fond a dispus obligarea Primăriei M. București la emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, recurenta este direct prejudiciată, întrucât după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, dosarul de Legea nr. 10/2001 se va reîntoarce la P. M. București, pentru continuarea procedurii administrative, fiindu-i lezat in acest fel dreptul la soluționarea procesului într-un termen rezonabil.
Recurenta consideră că din moment ce instanța de fond fusese investită cu soluționarea pe fond a contestației, aceasta avea obligația legală, potrivit art. 129 alin. 6 Cod de procedură civilă și potrivit dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 pronunțata de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție de a pronunța direct o hotărâre judecătoreasca care să țină loc de dispoziție cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În al doilea rând, hotărârea instanței de fond este netemeinică, întrucât recurenta prin probele administrate în cauză, a dovedit faptul că are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent și cu privire la construcția (în prezent demolată) ce s-a aflat pe terenul din București, (fostă) .. 62, sector 4.
În acest sens, recurenta învederează că din coroborarea probelor existente la dosarul cauzei: actul dotal transcris sub nr. 3894 din 12 iunie 1941, situația juridică emisă de P. M. București la data de 05 aprilie 1999, istoricul de rol fiscal, Decretul nr. 10 din 28 ianuarie 1987, anexa 1 la acesta, precum și planul atașat acestuia, rezultă faptul că recurenta are calitatea de persoană îndreptățită la primirea de măsuri reparatorii prin echivalent și pentru construcția în suprafață de 105,47 mp.
Mai mult, înscrisurile mai sus menționate se coroborează cu concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză de expert Barad MoreI, concluzii care stabilesc în mod neechivoc ca pe teren s-a aflat o construcție în prezent demolată.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod de procedură civilă.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au depus înscrisuri noi.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză împotriva acesteia, precum și prin prisma prevederilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
Recursul declarat de reclamantă este nefondat.
În ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate de aceasta, în prealabil, Curtea trebuie să remarce că, deși avocatul recurentei a arătat, cu ocazia dezbaterilor în fond asupra recursului, având în vedere pronunțarea sentinței civile nr. 544/11.03.2013 de către aceeași instanță de fond, că nu mai insistă în susținerea motivelor de recurs, nu se poate lua act de această poziție, deoarece apărătorul nu are mandat expres de renunțare în acest sens, conform art. 69 alin.1 C.proc.civ.
Prin urmare, procedând la examinarea primului aspect de nelegalitate invocat, Curtea constată că este corectă soluția tribunalului pe acest capăt de cerere prin raportare la dispozițiile exprese ale legii, precum și la cadrul procesual cu care a fost învestită instanța – o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 .
Având în vedere că în cauză P. M. București a fost învestită cu o notificare formulată la data de 29.10.2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantei în exercitarea drepturilor acesteia fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății, cum corect a reținut și prima instanță, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamanta, în raport de conduita unității deținătoare, nu poate fi lipsită de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
., având în vedere raportul juridic dedus judecății, precum și dispozițiile art. 22 alin. 1 din aceeași lege, care prevăd că „persoana îndreptățită va notifica... persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, respectiv dispozițiile art. 26 alin. 3, care arată că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului...”., instanța în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea imobilului ce face obiectul litigiului.
Se respectă în acest mod și Decizia nr. XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite cu privire la interpretarea acestor texte legale aplicabile în speță, prin care s-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat.
Constatând în cadrul analizei contestației formulate în speță calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța de fond era ținută să facă aplicarea dispozițiilor care, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instituie o procedură administrativă specială de stabilire a cuantumului despăgubirilor care se cuvin persoanelor îndreptățite la restituire prin măsuri reparatorii în echivalent.
Curtea reține că în speță, în condițiile în care tribunalul a fost învestit cu o acțiune în soluționarea căreia era ținut să respecte normele Legii nr. 10/2001 care reglementează procedura contestației și, respectiv, cele statuate prin Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, instanța are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
Curtea nu poate reține că tribunalul a făcut o greșită aplicare a legii obligând Primarul M. București să emită și o dispoziție de propunere a măsurilor reparatorii, acesta reprezentând un act unilateral a cărui emitere, formală, trebuie să se facă conform dispozițiilor hotărârii judecătorești care nu duce – cum eronat susține recurenta – la reluarea procedurii administrative declanșată prin notificare și finalizată în justiție, prin pronunțarea de către instanță asupra reparațiilor cuvenite persoanei îndreptățite.
In ceea ce privește critica reclamantei vizând neacordarea de măsuri reparatorii și pentru construcția, demolată, care a fost edificată pe terenul în litigiu, contrar probelor administrate în cauză, Curtea reține că prin sentința civilă nr. 544/11.03.2013 pronunțată în același dosar de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, neatacată de părți în cauză, s-a admis cererea de completare a sentinței recurate, cerere formulată de reclamantă, în sensul obligării pârâtului să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent și pentru construcția demolată în suprafață de 105,47 mp.
In această situație, Curtea constată că susținerea în continuare a acestei critici de nelegalitate vizând sentința care a fost deja completată conform art. 2812 C.proc.civ., în conformitate cu pretențiile reclamantei, rămâne fără niciun interes, împrejurare în raport de care se apreciază că nu mai este necesară analizarea pe fond a acestui motiv de recurs.
Recursul formulat de pârât, care vizează exclusiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., este, de asemenea, nefondat.
Dispozițiile art. 274 C.proc.civ. sunt aplicabile în cauză în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, urmând a se ține seama și de cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata – toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
Sub aspectul evaluării prejudiciului, de principiu, legiuitorul s-a raportat la valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si la alte cheltuieli pe care partea le va dovedi efectuate.
Având în vedere că, în speță, M. București, având calitate de pârât, a pierdut procesul, el trebuia să suporte plata cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă.
În privința incidenței dispozițiilor art. 274 alin.3 C.proc.civ., ce conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, Curtea nu o poate primi, reținând că în prezenta cauză s-a dispus obligarea pârâtului prin sentința recurată la plata doar a cheltuielilor de judecată reprezentând un onorariu de expert suportat de reclamantă. Or,norma invocată este aplicabilă doar în ceea ce privește onorariile avocaților aleși.
In consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge ambele recursuri, ca fiind nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă E. NINUȘA M. și de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 194 din 28 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 mai 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
Grefier,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehnodact.M.AN.G./C.F.
2ex./19.06.2013
T.B.-S.3.-I.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 867/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 820/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
