Evacuare. Decizia nr. 1787/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1787/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-11-2013 în dosarul nr. 1787/2013
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1787
Ședința publică de la 07.11.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR, împotriva deciziei civile nr. 18 A din 09.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr_, în contradictoriu cu intimatul - pârât D. N..
P. are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile.Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta - reclamantă solicită judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 c.pr.civ.
Curtea, având în vedere referatul grefierului de ședință în sensul că recurenta - reclamantă Administrația F. Imobiliar solicită judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 08.10.2010 sub nr._ reclamanta Administrația F. Imobiliar a chemat in judecata pe pârâtul D. N., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța sa dispună evacuarea pârâtului din locuința situată în București, .. 16, ., ., obligarea pârâtului la plata sumei totale de 736,29 lei reprezentând debit chirie restantă in valoare de 635,03 lei, aferentă perioadei 10.2009 – 08.2010 + majorări de întârziere în valoare de 101,26 lei, aferente perioadei 10._10, obligarea pârâtului la plata sumei totale de 27.973,17 lei reprezentând debite restante cote de întreținere si penalizări aferente perioadei 01.2006 – 06.2010, precum și plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între CGMB – AFI și pârât nu a fost încheiat niciodată un contract de închiriere sau vreun alt act care să ateste dreptul de folosință a acestuia spațiu, pârâtul ocupând abuziv imobilul. Precizează reclamanta că pârâtul a fost somat, însă acesta nu s-a prezentat să achite chiria și debitele restante la cotele de întreținere pentru locuință.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 03.05.2011, reclamanta a indicat debitul actualizat privind contravaloarea lipsei de folosință, acesta fiind de 2197,38 lei, din care: contravaloare lipsă de folosință 1616,44 lei aferentă perioadei 12.2008 – 03.2011, și majorări în valoare de 580,94 lei datorate pentru debitul restant privind contravaloarea lipsei de folosință aferente perioadei 12.2008 – 31.03.2011.
Prin sentința civilă nr. 3789/04.05.2011, Judecătoria Sectorului 5 București a admis în parte acțiunea precizată a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1616,44 lei, contravaloarea lipsei de folosință aferente imobilului situat în București, ..16, ., ., în perioada decembrie 2008 – martie 2011; a dispus evacuarea pârâtului din imobilul situat în București, ..16, .; a respins capătul de cerere având ca obiect majorările de întârziere, ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere având ca obiect cotele de întreținere și penalitățile restante, ca neîntemeiat și a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 10,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că din procesele verbale de constatare din 10.03.2006 si 15.03.2006, încheiate de reprezentații intimatei, coroborate cu procesul verbal din 26.10.2006, cu declarația olografă dată de pârât la data de 15.03.2006, cu adresa nr. 20/24.08.2010 emisă de Asociația de Locatari . procesul verbal din 23.09.2010, rezultă că pârâtul D. N. ocupă, fără vreun titlu, imobilul situat în București, ..16, ., ., încă din luna august 2005. Deși a fost somat în repetate rânduri de către reclamantă, acesta nu a înțeles să părăsească imobilul.
Potrivit dispozițiile art. 998 C.civ., orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara.
Analizând îndeplinirea cumulativa a condițiilor răspunderii delictuale pentru fapta proprie, derivând din dispozițiile art.998 C.civ, instanța de fond a apreciat că acestea se regăsesc in cauza dedusa judecății
Fapta ilicită a pârâtului, constă în ocuparea fără drept a spațiului locativ situat în București, ..16, ., ., în lipsa unui contract de închiriere asupra acestuia sau a unui alt titlu, care a fost de natură a încălca dreptul de proprietate asupra imobilului administrat de reclamantă. Prin folosirea imobilului fără achitarea contravalorii acestei folosințe reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu în valoare de 1616,44 lei, reprezentând chiria lunară de 57,73 lei, pe care acesta ar fi încasat-o în perioada decembrie 2008 – martie 2011.
În consecință, față de considerentele expuse, instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de dispozițiile art. 998 C.civ., și în consecință, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1616,44 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada decembrie 2008 – martie 2011.
În privința majorărilor de întârziere aferente, instanța de fond a apreciat că acestea nu sunt datorate, întrucât între părțile litigiului nu a fost încheiat vreun contract care să dea naștere la obligații, pentru neexecutarea cărora să fi fost prevăzută o clauză penală cu scopul determinării anticipate a echivalentul prejudiciului suferit. Cum izvorul obligației de plată a pârâtului este unul delictual, reclamanta nu putea pretinde penalități de întârziere, ci cel mult, dobânda legală aferentă debitului principal, insă instanța este ținută de principiul disponibilității, motiv pentru care va respinge cererea de obligare la plata penalităților.
De asemenea, instanța de fond a apreciat neîntemeiată și cererea de obligare a pârâtului la plata cotelor de întreținere restante și a penalităților aferente. În susținerea acestei soluții, reține că din listele de întreținere depuse la dosarul cauzei rezultă că aceste sume de bani sunt datorate de pârât față de asociația de locatari. În condițiile în care reclamanta Administrația F. Imobiliar, în calitate de titular al dreptului de administrare asupra imobilului sau Municipiul București, în calitate de proprietar al acestuia, nu au achitat asociației de locatari contravaloarea restanțelor acumulate de pârât, instanța apreciază că nu au suferit un prejudiciu, a cărui reparare să o obțină pe calea prezentei acțiuni. În plus, reclamanta nu a dovedit existența unui alt raport juridic care să o îndreptățească să pretindă aceste sume de bani.
Cu referire la capătul de cerere având ca obiect evacuarea, instanța a constatat că pârâtul nu au prezentat instanței vreun titlu, opozabil reclamantei, pentru a justifica ocuparea imobilului și nu au formulat nici o apărare în acest sens, aducându-se atingere dreptului de proprietate asupra apartamentului în privința căruia reclamanta are dreptul de administrare. În aceste condiții, simpla manifestare de voință a reclamante exprimată prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată este suficientă, fiind în deplin acord cu prevederile art.480 C.civ., conform cărora „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 13.10.2011, solicitând admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate, respingerea excepției privind capacitatea procesuală pasivă a CGMB-AFI, iar pe fondul cauzei obligarea pârâtului D. N. la plata debitelor restante reprezentând cote de întreținere și penalități în valoare de 27.972,17 lei, aferente perioadei 01.2006 – 06.2010 din care suma de 468,78 lei reprezintă penalități, precum și obligarea de majorări în valoare de 580,94 lei, datorate pentru debitul restant privind contravaloarea lipsei de folosință aferente perioadei 12.2008 – 31.03.2011.
În motivarea apelului, s-a arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, sentința civilă apelata fiind pronunțată cu aplicarea greșită dispozițiilor legale în materia obligațiilor și a celor din Codul de procedură fiscală referitoare la calculul penalităților (majorărilor de întârziere).
Apelanta consideră că pârâții nu datorează dobânda legala ci majorări calculate conform Codului de Procedură Fiscala.
Astfel, contravaloarea lipsei de folosință rezultată din utilizarea fără titlu a spațiilor din fondul locativ de stat reprezintă sume care se fac venituri la bugetul de stat, ca și sumele provenite din chirii, astfel că este normal ca dobânda să fie calculată conform Codului de Procedură Fiscală.
Instanța in mod greșit a înțeles că pârâta datorează dobândă legală deoarece a încadrat din eroare sumele provenite privind contravaloarea lipsei de folosință și majorările aferente, regulilor generale.
Insă, în speță este vorba despre sume care se fac venituri la bugetul de stat, prin urmare, debitele se calculează potrivit legilor speciale.Ca și sumele provenind din chirii, tot astfel si sumele ce provin din contravaloarea lipsei de folosință a spatiilor aparținând fondului locativ de stat se fac venituri la bugetul de stat. Acesta este si considerentul pentru care aceste sume sunt calculate conform legilor speciale, adică Legea nr.114/1996 republicata, O.U.G. nr. 40/1999 modificată si aprobată prin Legea nr. 241/2001, iar dobânzile și majorările aferente sunt calculate conform Codului de Procedura Fiscală.
Tocmai pentru natura acestor sume este apelanta și scutită de plata taxelor de timbru pe capetele de cerere privind pretențiile conform art. 17 din Legea 146/1997.
Pe de alta parte, instanța în mod corect a reținut că în speța sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâților, însă nu tine cont și de dispozițiile Codului de Procedură Fiscală și nici de prejudiciul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, principiu în temeiul căruia autorul prejudiciului este obligat sa acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul realizat (lucrum cessans).
Apelanta a arătat că este colectoare de creanțe bugetare, sumele încasate constituindu-se în venituri la bugetul local. Conform OG 92/2003 (Codul de Procedura Fiscală), majorările de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparține creanța principală, rezultând că bugetul local este prejudiciat prin neîncasarea la timp a sumei de bani la care au fost obligații pârâții.
Mai mult, una din funcțiile de bază ale dreptului este funcția educativă, de prevenire a producerii unor asemenea fapte, deoarece dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii rămâne nesancționată atunci această funcție consideră că nu a fost îndeplinită.
În ceea ce privește calitatea procesuală activa a C.G.M.B.-A.F.I. s-a arătat că „Administrația F. Imobiliar este o instituție publica de interes local, aflata sub autoritatea C.G.M.B., cu personalitate juridică, fiind colectoare de creanțe bugetare reprezentate de sumele provenite din chirii care se constituie în venituri ale bugetului local si asociațiile de locatari nu au posibilitatea legala de a se constitui in asociație cu personalitate juridica, am fost nevoiți, ca administratori ai acestui imobil, să formuleze in prezenta acțiune si capătul de cerere cu privire la cotele de întreținere.
Apelanta a mai precizat că în situația de fata este vorba de Asociație de locatari care nu are dreptul legal de a se constitui in asociație cu personalitate juridica, aceasta putând fi reprezentata doar de o terța persoana cu personalitate juridica, in cazul de fata Administrația F. Imobiliar având calitatea de administrator al acestui imobil si având personalitate juridică.
Prin decizia civilă nr.18/A/9.01.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Administrația F. Imobiliar, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cotele restante și penalizări pentru perioada ianuarie 2006 – septembrie 2007 inclusiv; a respins această cerere, ca prescrisă și a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, tribunalul a analizat cu prioritate motivul de ordine publică al prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile reclamantei pentru perioada ianuarie 2006- septembrie 2007 inclusiv.
S-a reținut că raportul juridic dedus judecății în cauza de față are la bază răspunderea civilă delictuală, cum corect a identificat prima instanță, răspundere generată de fapta pârâtului de a ocupa fără titlu un spațiu aflat în administrarea reclamantei. Prin urmare, contrar celor susținute de apelantă, raportul juridic este unul exclusiv civil, aplicându-i-se pe cale de consecință regulile specifice de drept civil. Faptul că sumele de bani colectate în acest mod de apelantă se fac în cele din urmă venituri la bugetul de stat, nu poate conduce la o altă concluzie, căci natura unui raport juridic nu se poate determina în funcție de criteriul invocat de reclamantă, respectiv în ce patrimoniu intră sumele de bani acordate cu titlu de despăgubire.
Întrucât sunt aplicabile regulile de drept civil, urmează ca raportului juridic să i se aplice inclusiv regulile referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 3 și art. 8 alin.1 din Decretul nr.167/1958. În privința legii aplicabile în timp, tribunalul a menționat că prezentului litigiu nu îi sunt aplicabile dispozițiile Noului cod civil, căci faptul generator de obligații s-a născut sub imperiul legii vechi, care urmează să guverneze raportul juridic și din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune. În acest sens sunt dispozițiile art.201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr.287/2009 privind Codul Civil, potrivit cu care „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.”
Revenind, în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data la când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Or, din actele depuse de reclamantă rezultă că aceasta cunoștea încă din luna august 2005 că imobilul aflat în administrarea sa era folosit fără titlu de pârât. În plus, tribunalul reține că reclamanta este administratorul imobilului în care se află și locuința din care se solicită evacuarea pârâtului, astfel încât, încă de la momentul ocupării imobilului de pârât, administratorul trebuia să cunoască o astfel de împrejurare.
Așa fiind, formularea acțiunii la 8.10.2010 atrage concluzia că pretențiile reclamantei pentru perioada ianuarie 2006-septembrie 2007 inclusiv, au fost solicitate cu depășirea termenului de prescripție, ceea ce conduce la admiterea excepției și respingerea acestei cereri ca prescrisă.
Față de invocarea acestui motiv de ordine publică, tribunalul a pus în discuția părților necesitatea administrării unei expertize contabile care să aibă drept obiective stabilirea cuantumului pretențiilor reclamantei, având în vedere caracterul succesiv al acestora și al împrejurării că penalitățile de întârziere solicitate sunt în legătură cu o parte din pretențiile principale, ce puteau fi constate ca prescrise.
Prin cererea depusă la dosar apelanta a învederat că nu înțelege să plătească onorariul de expert, motiv pentru care tribunalul a decăzut-o din dreptul de a administra această probă.
Or, în condițiile în care tribunalul a apreciat că în lipsa raportului de expertiză contabilă care să stabilească în mod defalcat pretențiile reclamantei, luând în considerare și posibilitatea admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, nu este posibilă stabilirea cuantumului pretențiilor pentru care cererea reclamantei ar fi întemeiată, neadministrarea acestei probe conduce la imposibilitatea pentru tribunal de a determina cuantumul pretențiilor pentru care cererea este întemeiată.
Așa fiind, tribunalul a schimbat în parte sentința în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada ianuarie 2006- septembrie 2007, cu consecința respingerii acestei cereri ca prescrisă, cu menținerea restului dispozițiilor instanței.
O astfel de soluție se impune ca urmare a imposibilității administrării probei cu expertiză contabilă.
Pe fondul pretențiilor, tribunalul a reținut că în mod legal a respins prima instanță cererea de obligare a pârâtului la plata de majorări de întârziere. Astfel cum a arătat și tribunalul mai înainte, raportul juridic dedus judecății este unul civil, derivat din răspunderea civilă delictuală, astfel încât, cum corect a reținut prima instanță, pârâtul care a generat prejudiciul poate fi obligat numai la plata dobânzii legale, ce nu a fost însă solicitată de reclamantă.
Cererea de obligare la plata cotelor de întreținere și a penalităților aferente a fost apreciata ca neîntemeiată din perspectiva imposibilității de defalcarea cotelor de întreținere prescrise de celelalte, căci altfel cererea ar fi fost întemeiată. Într-adevăr, imobilul în discuție se află în administrarea directă a reclamantei, aceasta fiind cea care colectează cotele de întreținere. În ceea ce îl privește pe pârât, cuantumul cotelor de întreținere aferente imobilului ocupat în mod abuziv îmbracă forma îmbogățirii fără just temei, căci acesta a folosit utilitățile spațiului locativ fără a plăti contravaloarea acestora.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Administrația F. Imobiliar.
Invocând dispozițiile art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ., recurenta reclamantă critică soluția instanței de apel, apreciind că aceasta a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, decizia civilă recurată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materia obligațiilor și a celor din Codul de procedură fiscală referitoare la calculul penalităților (majorărilor de întârziere).
În ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind cotele de întreținere, față de dispozițiile instanței de judecată privind expertiza financiar contabilă, prin adresa nr._/12.11.2012 transmisă de către reclamantă s-a arătat că Administrația F. Imobiliar dispune de personal calificat în vederea întocmirii extraselor de cont, iar în ceea ce privește onorariul expertului s-a comunicat că astfel de onorarii nu au fost prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2012. Față de răspunsul reclamantei, instanța de apel a dispus decăderea acesteia din dreptul de a administra această proba, fapt ce a condus la imposibilitatea pentru tribunal de a determina cuantumul pretențiilor în virtutea rolului său activ, conform art.129 alin 5 din vechiul Cod de procedura civila.
Recurenta reclamantă critică aceasta decizie, în sensul că instanța putea dispune refacerea defalcat pe fiecare perioada, or instanța nu a dispus nici această măsură, respingând capătul 3 al cererii de chemare în judecată.
Referitor la debitele restante reprezentate de majorări în valoare de 580,94 lei, aferente perioadei 12._11, datorate de către pârât, recurenta consideră ca pârâții nu datorează dobânda legală, ci majorări calculate conform Codului de procedură fiscală. Astfel, contravaloarea lipsei de folosință rezultată din utilizarea fără titlu a spatiilor din fondul locativ de stat reprezintă sume care se fac venituri la bugetul de stat, ca și sumele provenite din chirii, astfel că este normal ca majorările să fie calculate conform Codului de procedură fiscală. Instanța, în mod greșit, a înțeles că pârâta datorează dobândă legală, deoarece a încadrat din eroare sumele provenite privind contravaloarea lipsei de folosință și majorările aferente, regulilor generale.
Însă, în speță, este vorba despre sume care se fac venituri la bugetul de stat, prin urmare, se calculează potrivit legilor speciale.
Acesta este și considerentul pentru care aceste sume sunt calculate conform legilor speciale, O.U.G. nr.40/1999 modificată și aprobată prin Legea nr.241/2001, iar dobânzi/e și majorările aferente sunt calculate conform Codului de procedura fiscală.
Tocmai pentru natura acestor sume, recurenta este și scutită de plata taxelor de timbru pe capetele de cerere privind pretențiile conform art. 17 din Legea 146/1997.
Pe de alta parte, instanța în mod corect a reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâților, însă nu ține cont și de dispozițiile Codului de procedură fiscală și nici de principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, principiu în temeiul căruia autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Recurenta reclamantă este colectoare de creanțe bugetare, sumele încasate constituindu-se în venituri la bugetul local. Conform OG 92/2003 (Codul de procedura fiscală), majorările de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparține creanța principală, rezultând că bugetul local este prejudiciat prin neîncasarea la timp a sumei de bani la care au fost obligați pârâții.
În recurs a fost anexată de către recurentă adresa nr. 11/04.07.2013 emisă de Asociația de Locatari . situație a debitului acumulat de pârât, întocmită de Asociația de Locatari .> Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile cu care a fost legal investită, prin prisma prevederilor legale incidente cauzei, Curtea retine următoarele:
Deși în recurs se susține o greșită interpretare a unui act juridic, Curtea retine că motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, în cauza de față, nu s-a pus problema existenței unui act juridic civil, unilateral sau bilateral, care să fi ridicat probleme de interpretare ci pretențiile reclamantei derivă dintr-un fapt juridic.
Prin urmare, în cauză nu poate fi reținut ca fiind incident acest motiv de nelegalitate, care de altfel a fost invocat doar în mod formal de către recurentă, câtă vreme argumentele acesteia nu sunt în sensul unei interpretări greșite a unui anume act juridic ci a aplicării eronate a unor norme de drept sau a calificării eronate a raportului juridic dedus judecății ca nefiind un raport de drept fiscal, critici care se impun a fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește critica vizând greșita apreciere a instantei de apel în sensul că în cauză nu este incident Codul de procedură Fiscală ci dreptul comun, reprezentat de Codul civil de la 1864 și Decretul nr. 167/1958.
Critica este nefondată.
Astfel, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, raportul juridic dedus judecății în cauza de față are ca temei fapta ilicită a pârâtului de a ocupa fără titlu un spațiu locativ aflat în administrarea reclamantei respectiv utilizarea de către pârât a utilităților aferente spațiului locativ ocupat, fără drept. Așadar, regulile de drept aplicabile în speță sunt cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv cele care reglementează îmbogățirea fără just temei iar nu cele specifice creanțelor fiscale, câtă vreme drepturile patrimoniale ce se solicită a fi protejate pe calea acțiunii civile de față, nu rezultă, potrivit legii, din raporturi de drept material fiscal.
Tot astfel, suma ce reprezintă majorări de întârziere pentru lipsa de folosință a spațiului deținut fără titlu de pârât, nu poate fi calificată drept creanță fiscală în sensul prevederilor art. 91 din OG nr.92/2003, întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, existent între părți, ci din faptul ilicit al ocupării imobilului fără titlu, reglementat de norme de drept privat.
Prin urmare, contrar celor susținute de recurentă, raportul juridic este unul civil, fiind guvernat de regulile specifice de drept civil.
Argumentul în sensul că sumele de bani colectate de recurentă se fac venituri la bugetul de stat, în mod judicios nu a fost reținut de către tribunal câtă vreme, criteriul esențial pentru stabilirea naturii unui raport juridic este fapta sau actul juridic care determină nașterea acestuia iar nu patrimoniul în care intră sumele de bani acordate cu titlu de despăgubire.
Or, în cauză, așa cum s-a arătat anterior, izvorul raportului juridic dedus judecății este reprezentat de faptul juridic ilicit al ocupării fără drept a unui imobil aflat în administrarea reclamantei și de îmbogățirea fără just temei.
Tot astfel, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este o lege fiscală, circumscrisă dreptului financiar, și nu dreptului procesual civil. Acest act normativ conține o reglementare specială, limitată la materia taxelor judiciare de timbru, reglementare ale cărei consecințe procedurale nu se pot produce decât în legătură cu condiția de formă a timbrării. Obligația de plată a taxelor judiciare de timbru este o obligație fiscală și este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor care apelează la justiție. Între beneficiarul serviciului public al justiției și instanța de judecată se stabilește un raport de drept financiar, caracterizat prin relația de subordonare a părților.
Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un raport de autoritate cu instanța de judecată, separat și distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă și care este, de regulă, unul de drept privat, procesul civil sau comercial.
Împrejurarea că pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmează să fie avute în vedere dispozițiile și categoriile de acțiuni folosite de legea specială, nu este de natură a influența natura dreptului care fundamentează acțiunea, particularizând-o și transferându-i din caracterele sale. Așa fiind, nu se poate face apel la dispozițiile Legii nr. 146/1997 pentru a găsi criterii cu consecințe asupra naturii raportului juridic dedus judecății.
În consecință, în mod judicios s-a reținut în apel că în cauză sunt aplicabile regulile de drept civil, inclusiv cele referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, înscrise în art. 3 și art. 8 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Pentru aceste considerente, Curtea va reține că întrucât acțiunea a fost înregistrată de reclamantă pe rolul primei instanțe doar la data de 08.10.2010, tribunalul a apreciat corect că pentru pretențiile reclamantei aferente perioadei ianuarie 2006-septembrie 2007 inclusiv, s-a împlinit termenul de prescripție.
În referire la critica vizând neacordarea penalităților de întârziere ca urmare a dispunerii eronate a expertizei contabile în cauză.
Critica este nefondată.
Potrivit art. 201 din Codul de procedură civilă: „când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța socotește de cuviință să cunoască părerea unor specialiști, va numi unul sau trei experți statornicind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe”.
Or, în cauză, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită, în apel, în cadrul calcului prezentat instanței referitor la aceste penalități, reclamanta s-a raportat și la debitele anterioare, iar parțial pentru acest debit, s-a constatat intervenită prescripția extinctivă.
Or, în raport de datele cauzei, stabilirea completă a situației de fapt, în scopul aflării adevărului impunea o verificare a cuantumului acestui debit de către un expert contabil.
Prin urmare, în mod judicios instanța de apel, a dispus administrarea probei cu expertiză contabilă, având acest obiectiv, în cauză tribunalul făcând o judicioasă aplicare a prevederilor art. 129 alin. 5 din codul de procedură civilă coroborat cu art. 201 din Codul de procedură civilă.
Deși recurenta susține că o atare probă a fost dispusă în mod eronat, câtă vreme dispune de personal de specialitate apt să întocmească extrasele de cont iar în bugetul său nu au fost prevăzute fonduri în acest sens, Curtea constată că acest argument excede normelor de procedură incidente cauzei, la care s-a făcut anterior referire, care nu disting în raport de diferitele categorii de justițiabili, contravenind și principiului egalității de arme, consacrat de art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, câtă vreme din datele cauzei rezultă în mod neechivoc necesitatea stabilirii în condiții de contradictorialitate, a câtimii pretențiilor cu acest obiect, ceea ce presupunea verificarea situației de fapt pe baza actelor doveditoare depuse de reclamantă, de către un expert specialist autorizat, în condițiile legii, recurenta nu se poate prevala de calitatea sa de instituție publică, pentru a justifica refuzul său de a achita onorariul de expert stabilit în cauză.
Tot astfel, nu poate fi primită susținerea recurentei referitoare la greșita respingere a cererii sale având ca obiect majorări de întârziere calculate potrivit Codului de procedură fiscală, instanțele de fond apreciind în mod judicios că întrucât izvorul obligației de plată stabilite în sarcina pârâtului este răspunderea civilă delictuală, așadar nu o creanță fiscală, reclamanta nu putea pretinde majorări de întârziere, ci cel mult, dobânda legală aferentă debitului principal.
În referire la critica vizând modul de soluționare al cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata cotelor de întreținere.
Critica este fondată, în considerarea următoarelor argumente:
Astfel, așa cum rezultă din considerentele deciziei civile recurate, tribunalul a apreciat ca nefondat acest petit, reținând că deși imobilul în discuție se află în administrarea directă a reclamantei, aceasta fiind cea care colectează cotele de întreținere și că în ceea ce îl privește pe pârât, cuantumul cotelor de întreținere aferente imobilului ocupat în mod abuziv îmbracă forma îmbogățirii fără just temei, căci acesta a folosit utilitățile spațiului locativ fără a plăti contravaloarea acestora, totuși cererea reclamantei cu acest obiect este neîntemeiată din perspectiva imposibilității de defalcare a cotelor de întreținere prescrise de celelalte, în caz contrar cererea fiind întemeiată.
Se reține, totodată, că în apel, la termenul de judecată din data de 07.11.2012, instanța, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, a pus în discuția părților necesitatea administrării probei cu expertiză contabilă, apreciind că „din actele de la dosar nu se poate stabili care este cuantumul penalităților datorate pentru fiecare perioada în parte, în cauză calculul penalităților pornind de la un debit anterior”.
Așadar, așa cum rezultă neechivoc din cuprinsul acestei încheieri, instanța de apel a apreciat utilitatea și concludența probei cu expertiză exclusiv din perspectiva necesității clarificării câtimii pretențiilor deduse judecății având ca obiect majorări de întârziere, iar nu și în ceea ce privește cotele de întreținere, ceea ce era și firesc, câtă vreme din actele dosarului de fond, Curtea constată că reclamanta a procedat la întocmirea unei situații privind debitele înregistrate de pârât cu titlul de cote de întreținere restante, acestea fiind individualizate distinct de majorările de întârziere și defalcat pentru fiecare lună, fără a se pleca de la un debit anterior așa cum s-a reținut în cazul penalităților.
De altfel, o atare situație a fost anexată și în prezenta cale de atac pentru perioada octombrie 2007-iunie 2010.
Or, în contextul în care, pe de o parte, potrivit situației de fapt stabilită în cauză în apel și care nu este contestată în prezenta cale de atac, pârâtul a ocupat, fără titlu, imobilul în tot intervalul de timp pentru care s-au solicitat cheltuieli de întreținere și pentru care nu s-a constatat împlinit termenul de prescripție, folosind utilitățile spațiului locativ fără a plăti contravaloarea acestora, iar pe de altă parte, pentru corecta stabilire a debitului cu acest titlu, nu s-a considerat necesară o expertiză de specialitate nici la momentul încuviințării probatoriului și nici ulterior acestui moment, Curtea, reținând incidența și a prevederilor art. 315 alin. 4 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 296 din Codul de procedură civilă, recurentei neputându-i fi înrăutățită situația în propria cale de atac, nu poate decât să concluzioneze că în mod eronat s-a apreciat în apel că aceste pretenții erau nefondate, în lipsa administrării probei cu expertiză contabilă.
Altfel spus, câtă vreme teza probatorie avută în vedere de tribunal la momentul dispunerii probei cu expertiză, a vizat exclusiv stabilirea câtimii majorărilor de întârziere, iar nu a câtimii debitului reprezentat de cotele de întreținere justificată de împrejurarea că la dosar se regăsea o situație necontestată de pârât, care reflecta consemnările din listele de plată a cotelor de întreținere și în cadrul căreia se procedase la individualizarea și defalcarea cotelor de întreținere aferente fiecărei luni-ceea ce făcea așadar posibilă defalcarea cotelor pentru fiecare lună - justificarea respingerii acestui petit, în cadrul considerentelor deciziei recurate, pe refuzul administrării de către reclamantă a probei cu expertiză contabilă, reflectă o greșită aplicare în cauză a prevederilor înscrise în art. 1169 din Codul civil și art. 167 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 292 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Astfel, câtă vreme însăși instanța de apel, la momentul încuviințării probatoriului nu a apreciat că proba cu expertiză ar fi fost necesară stabilirii debitului reprezentând cotele de întreținere restante, sancționarea reclamantei, pentru neachitarea onorariului stabilit pentru efectuarea expertizei contabile, cu decăderea din această probă, nu putea produce efecte și în privința acestui capăt de cerere, instanța având obligația de a justifica în mod temeinic măsurile adoptate în cauză, cu referire la obligațiile stabilite în sarcina sa și la atitudinea procesuală concretă a părții. Or, numai contextul exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către reclamantă sau al neîndeplinirii în termen, a obligațiilor impuse de lege în sarcina acesteia, conduita părții putea fi asimilată situației prevăzute de art. 723 alin. 1 din Codul de procedură civilă și sancționată, în consecință, condiție care nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită în cauză,în privința acestui petit, în raport de cele anterior constatate.
Așa fiind, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, găsind fondată această critică, Curtea urmează a dispune admiterea recursului declarat de recurenta reclamantă Administrația F. Imobiliar împotriva deciziei civile nr.18/A/9.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât D. N., modificarea în parte a deciziei recurate în sensul că va dispune obligarea pârâtului la plata sumei de 4.601,15 lei, reprezentând cote de întreținere pentru perioada octombrie 2007 – iunie 2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR împotriva deciziei civile nr.18/A/9.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât D. N..
Modifică în parte decizia recurată în sensul că:
Obligă pârâtul la plata sumei de 4.601,15 lei, reprezentând cote de întreținere pentru perioada octombrie 2007 – iunie 2010.
Menține restul dispozițiilor din decizia recurată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
I. A. G.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/27.11.2013
------------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – A.P.
- A.G.Țambulea
Jud.Sector 5 – D.C.G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 329/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1892/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
