Pretenţii. Decizia nr. 2360/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2360/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 2360/2013

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU

CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.2360R

Ședința publică de la 13.11.2013

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE – C. B. T.

JUDECĂTOR – S. GABIRELA N.

JUDECĂTOR – B. A. S.

GREFIER - N. G. S.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat prin procuror C. C..

Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă G. L., împotriva sentinței civile nr. 1124/28.05.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect „pretenții - despăgubiri Legea nr. 221/2009”.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 13.11.2013 recurenta-reclamantă a depus prin fax concluzii scrise, solicitând admiterea recursului precum și judecarea recursului în lipsă.

Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecarea recursului în lipsă, acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Reprezentantul Ministerului Public învederează instanței că recurenta-reclamantă în cauză nu a făcut dovada că măsura condamnării avea caracter politic conform art. 1 alin.1 și 2 C.pr.civ. . De asemenea, recurenta-reclamantă nu a formulat cerere de despăgubiri pentru bunurile imobile ci doar pentru bunuri mobile astfel încât nici această cerere nu este admisibilă și în consecință, solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca fiind nefondat.

CURTEA

Prin sentința civilă recurată, TRIBUNALUL BUCUREȘTI- SECȚIA A

III-A CIVILĂ a respins cererea formulată de reclamanta G. L., cu domiciliul procesual ales în Cluj-N., Calea Dorobanților nr. 25, ., la C. de Avocat L. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, sector 5, ., ca nefondată.

A arătat următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanță la nr._ reclamanta G. L. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând să se constate caracterul abuziv al preluării cantității de 1.013,47 grame aur fin din metale prețioase (bijuterii) confiscate de la antecesorul său, defunctul G. Adolf, să fie obligat pârâtul la plata despăgubirii reprezentând cantitatea de 1.013,47 grame aur fin, la cursul BNR din ziua efectuării plății, la plata sumei de 359,62 lei reprezentând valoarea pietrelor prețioase montate în bijuteriile menționate și a dobânzii legale de la momentul pronunțării sentinței și până la plata efectivă a despăgubirilor și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea cererii, reclamanta a învederat că este unicul succesor al defunctului G. Adolf, tatăl său, decedat la data de 18.10.1998 în Essen Germania, moștenire pe care a acceptat-o conform declarației autentificate sub nr. 1301/2011 de BNP M. P.. A mai arătat că tatăl său a fost condamnat prin Sentința penală nr. 620/13.11.1965 pronunțată în dosarul nr. 1767/1965 al Tribunalului Popular al Raionului D. Regiunea Cluj, iar prin dispozitivul acestei sentințe s-a menținut sechestrul aplicat asupra averii acestuia, confiscându-i-se întreaga avere inclusiv bijuterii din metale prețioase.

In drept, reclamanta a invocat în susținerea cererii sale dispozițiile art. 480, art. 481 C.iv., art. 563 și urm. Noul Cod Civil.

Pârâtul S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a depus întâmpinare la data de 06.04.2012 prin care a invocat excepția netimbrării cererii și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii reclamantei ca inadmisibilă.

În motivare, a arătat că, fiind vorba de o cerere de acordare a unor despăgubiri de drept comun se impune timbrarea acesteia la valoarea pretențiilor, iar dreptul la acțiune pentru obligarea statului la plata despăgubirilor s-a născut la data de 01.01.1990, acțiunea reclamantei fiind prescrisă.

Totodată, a învederat, că materia restituirii obiectelor din metale prețioase a fost reglementată prin OUG nr. 190/2000, care prevedea un termen limită până la care se putea cere restituirea acestora, respectiv data de 31.12.2009, iar atât timp cât un act normativ special reglementează domeniul în discuție, este inadmisibilă formularea unei cereri de drept comun, cu ignorarea intenției legiuitorului de adoptare a unei norme cu caracter derogatoriu și de stabilire a unei proceduri specifice.

Față de aceste excepții reclamanta a arătat la data de 30.04.2012 în fața Judecătoriei Cluj N. faptul că temeiul de drept al acțiunii este Legea nr.221/2009.

Cauza a fost înregistrată ,inițial ,la Judecătoria Cluj N. la nr._/211/2011 care prin sentința civilă nr. 9652/03.05.2012 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Cluj-N. și a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Față de precizarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, Judecătoria Cluj N. a avut în vedere faptul că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrativ; asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cererile întemeiate pe acest act normativ sunt imprescriptibile, sunt scutite de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată și se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului tribunalul constată,în fapt și în drept,următoarele:

Reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al preluării cantității de 1.013,47 grame aur fin din metale prețioase (bijuterii) confiscate de la antecesorul său, defunctul G. Adolf, să fie obligat pârâtul la plata despăgubirii reprezentând cantitatea de 1.013,47 grame aur fin, la cursul BNR din ziua efectuării plății, la plata sumei de 359,62 lei reprezentând valoarea pietrelor prețioase montate în bijuteriile menționate și a dobânzii legale de la momentul pronunțării sentinței și până la plata efectivă a despăgubirilor în temeiul dispozițiilor Legii nr.221/2009 susținând că bunurile au fost confiscate ca urmare a condamnării autorului său prin sentința penală nr.620/13.11.1965 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului D. Regiunea Cluj.

Prin sentința penală mai sus arătată G. Adolf a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență,fals și cumpărare de mijloace de plată străine fiind menținut sechestrul aplicat asupra averii acestuia.

Tribunalul constată că cererea reclamantei de a se constata caracterul abuziv al măsurii confiscării și plata de despăgubiri pentru bunurile confiscate este neîntemeiată având în vedere că art.5 alin 1 lit. b din Legea nr.221/2009 prevede că se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare,despăgubirile se acordă numai pentru bunurile ce sunt vizate de Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 ,adică bunuri imobile.

Prin cererea de față reclamanta solicită despăgubiri bănești pentru bijuterii și pietre prețioase confiscate prin hotărârea de condamnare a autorului său,cerere ce nu se încadrează în dispozițiile art.5 alin1 lit. b din Legea nr.221/2009.

Tribunalul are în vedere în acest sens Decizia nr.6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stability că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.

Referitor la constatarea caracterului abuziv al preluării bunurilor Legea nr.221 /2009 nu are în vedere situația invocată de reclamantă,dispozițiile legale referindu-se numai la constatarea caracterului ,,politic,,al unor condamnări sau alte măsuri administrative care să fi avut drept consecință preluarea unor bunuri imobile conform Legii nr.10/2001.

Prin urmare,văzând că cererea reclamantei nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009 ,tribunalul va respinge atât cererea privind constatarea caracterului abuziv al preluării bunurilor ,precum și capătul de cerere privind plata de despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta G. L., solicitând:

1. Admiterea recursului și pe cale de consecință

2. în principal, casarea în întregime a sentinței atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, Tribunalului București

3. în subsidiar, modificarea în tot a sentinței civile atacate cu consecința admiterii în totalitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată în fața instanței de fond

4. Cheltuieli de judecată în fața instanței de recurs.

În drept art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 304¹ C.pr.civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Susține recurenta că sentința atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive de drept și de fapt:

I.) în ceea ce privește solicitarea de casare în întregime a sentinței atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, Tribunalului București.

Susține recurenta că prima instanță nu a cercetat fondul cauzei rezumându-se să rețină doar că potrivit Deciziei nr. 6/15.04.2013 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii stabilind că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceeași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.

În considerarea deciziei menționate, instanța de fond nu a analizat pe fond solicitarea sa de constatare a caracterului abuziv și politic al preluării cantității de 1.013,47 grame aur fin din metalele prețioase (bijuterii) confiscate de la antecesorul său, defunctul G. Adolf și obligarea paratului la plata despăgubirii reprezentând valoarea cantității de 1.013,47 grame aur fin,la cursul BNR din ziua efectuării plații și la plata sumei de 359,62 lei reprezentând valoarea pietrelor prețioase montate in bijuteriile menționate, precum și la plata dobânzii legale de la momentul pronunțării sentinței și pana la plata efectiva a despăgubirilor.

Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României de abia la data de 29.04.2013.

Or, reclamanta a precizat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 la data de 30.04.2012, deci cu un an de zile mai devreme de publicarea deciziei menționate în Monitorul Oficial.

Pentru aceste motive decizia menționată nu poate să i se aplice.

Mai mult, anterior deciziei menționate practica instanțelor era să se acorde desbăguri pentru toate categoriile de bunuri indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a acestora având în vedere principiul unde legea nu distinge nici noi nu putea sa o facem.

Chiar în practica judecătorească s-a reținut că pot fi restituite și bunuri mobile, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus; s-a apreciat că din analiza Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul normativ reprezentat de legile de reparație, se constată că, dacă cu privire la bunurile imobile au fost adoptate mai multe acte normative, pentru restituirea bunurilor mobile nu există niciun act normativ similar; trimiterea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu are semnificația unei limitări a sferei bunurilor, ci a preîntâmpinării posibilității de a se acorda o dublă reparație pentru aceleași prejudicii.

Or, practica constantă și previzibilă a instanțelor anterior publicării deciziei în interesul legii consacrată prin hotărâri irevocabil reprezintă în accepțiunea pe care CEDO o dă art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO o „speranță legitimă” de a obține un anumit bun.

Și in prezentul dosar, practica judiciară constantă constituie de asemenea „speranța legitimă” care m-a îndreptățit pe subsemnata să promovez prezentul litigiu. D. pe parcursul desfășurării prezentului dosar a fost pronunțată și ulterior publicată decizia menționată. In acest condiții caracterul obligatoriu subzistă de la momentul publicării, legiuitorul asimilând decizia de recurs în interesul legii datorită caracterului sau obligatoriu a unui act administrativ.

Având în vedere însă necesitatea respectăii cu prioritate a prevederilor cuprinse în Convenția Europeană" a Drepturilor Omului și în protocoalele sale adiționale în raport cu orice reglementare internă deciși în raport cu o decizie de recurs în interesul legii trebuie apreciat că aplicarea în speță a deciziei pronunțate în interesul legii ar încălca prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO în accepțiunea mai sus prezentată. Aplicarea deciziei în interesul legii la prezentul dosar ar contraveni acestei „speranțe legitime” pe care subsemnata am dobândit-o prin introducerea prezentei acțiuni, raportat la practica judiciară anterioară constantă, anterioară publicării deciziei în interesul legii.

Astfel fiind, pentru a se asigura respectarea art. 1 din Primul protocol adițional al CEDO se impune ca acțiunea din prezentul dosar să fie judecată conform principiilor de aplicarea a Legii nr. 221/2009, anterior publicării deciziei în interesul legii în Monitorul Oficial.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului casarea sentinței atacate și judecarea pe fond a acțiunii, cu reținerea probațiunii din care rezultă preluarea cantității de aur de la antecesorul său.

II.) In ceea ce privește modificarea in tot a sentinței civile atacate cu consecința admiterii în totalitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată în fața instanței de fond arată următoarele:

Așa cum rezultă și adresa emisa de Banca Naționala a România - SMB 257/23.02.2011 au fost identificate documente care atesta depunere în banca, in anul 1964 a unor bunuri din metale prețioase, confiscate de la antecesorul subsemnatei G. Adolf din D. .. Din cuprinsul adresei menționate mai rezulta deasemenea ca bunurile confiscate nu mai exista fizic in tezaurul BNR - SMB si au avut un conținut total de 1013,47 grame aur fin, iar valoarea pietrelor prețioase montate in bijuteriile care nu mai exista fizic in tezaurul băncii este de 359,62 lei, valoare calculata pe baza prețului de evidenta practicat de BNR pentru anul 2011. Ca urmare a demersurilor subsemnatei, prin împuternicitul subsemnatei A. G. I. mi s-a comunicat faptul ca acesta bunuri din metale prețioase apar în evidentele contabile ale BNR ca fiind valorificate in folosul statului prin virarea contravalorii acestora la bugetul de stat.

Menționează că tatăl său a fost condamnat prin sentința penala nr. 620/13 noiembrie 1965 pronunțata in dosarul nr. 1767/1965 a Tribunalului Popular al Raionului D. Regiunea Cluj iar prin dispozitivul acestei sentințe s-a menținut sechestrul aplicat asupra averii acestuia. De la antecesorul subsemnatei cunosc faptul ca acesta a fost persecutat de fosta securitate iar procesul finalizat prin sentința penala amintita a constituit o înscenare acesta fiind considerat chiabur, motiv pentru care i s-a confiscat întreaga avere inclusiv bijuteriile din metale prețioase, evidențiate în petitul nr. 1 al acțiunii.

În alta ordine de idei Banca Naționala a României a avut calitate de reprezentant al Statului R. doar in cazul acelor acțiuni care au fost întemeiate pe OUG 190/2000 cu modificările ulterioare. în consecința având in vedere situația de fapt dedusa judecații in prezenta cauza apreciez că am justificat calitatea procesuala pasiva a statului roman reprezentat prin Ministerul Finanțelor publice acesta fiind obligat la repararea prejudiciului cauzat prin măsura abuziva a confiscării metalelor prețioase de la tatăl subsemnatei.

Solicită așadar să se constatate caracterul abuziv condamnării antecesorului său prin sentința penală menționată precum și al preluării cantității de 1.013,47 grame aur fin din metalele prețioase (bijuterii) confiscate de la antecesorul subsemnatei, defunctul G. Adolf și, pe cale de consecință, obligarea paratului la plata despăgubirii reprezentând valoarea cantității de 1.013,47 grame aur fin,la cursul BNR din ziua efectuării plații și la plata sumei de 359,62 lei reprezentând valoarea pietrelor prețioase montate in bijuteriile menționate, precum și la plata dobânzii legale de la momentul pronunțării sentinței și pana la plata efectiva a despăgubirilor.

Nu s-a depus întâmpinare.

Nu s-au administrat probe noi la recurs.

Analizând actele și lucrările dosarului, conform art. 306 alin. 3 rap. la art. 304 pct.9, art. 304 pct. 1 C.proc.civ., în limitele criticilor formulate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente urmând să-l respingă.

Motivul de recurs că prima instanță nu ar fi soluționat fondul acțiunii prin care a fost învestită este nefondat, dimpotrivă, prima instanță respingând întreaga acțiune ca neîntemeiată și motivând că preluarea bunurilor mobile din metale prețioase, invocată de reclamantă pentru caracter politic în accepțiunea Legii nr. 221/2009, nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 în baza căreia s-a formulat acțiunea, netemeinicia acțiunii rezultând chiar și din decizia în interesul Legii nr. 6/2013 care clarifica la ce fel de despăgubiri materiale putea da naștere Legea nr.221/2009, care este deci o lege specială de reparație cu un anumit câmp de aplicare, diferit deci de cel anterior al OUG nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România (art.26), precum și că pentru acțiuni în constatare Legea nr.221 /2009 nu are în vedere situația invocată de reclamantă,dispozițiile legale referindu-se numai la constatarea caracterului ,,politic,,al unor condamnări sau alte măsuri administrative care să fi avut drept consecință preluarea unor bunuri imobile conform Legii nr.10/2001, acțiunea în constatare și despăgubiri, așa cum a fost formulată, fiind deci nefondată.

Legea română nr. 221/2001, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a prevăzut: « ART. 1- (1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:

a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;

b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;

c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;

d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;

e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;

f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;

g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;

h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;

i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;

j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.

(3) Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

(4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4.

ART. 2 Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor ».

ART. 3 Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:

a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;

b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;

c) Ordinul nr. 100/C. din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;

d) Ordinul nr. 5/C./1948, Ordinul nr. 26.500/C./1948, Ordinul nr. 490/C./1952 și Ordinul nr. 8/20/C./1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.

ART. 4) (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

(4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

ART. 5 (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;

c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

(1^1) La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului, care este de competența curții de apel, și sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București.

(3) Cererile prevăzute la alin. (1) sunt scutite de taxă de timbru.

(4) Prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).

(5) Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.

Cu privire la caracterul political măsurilor administrative prevăzute la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, în referire la capătul cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii preluării bunurilor mobile din metale prețioase (cum s-a pretins în cererea de chemare în judecată), Curtea observă că soluția primei instanțe este corectă și legală, caracteristicile măsurilor administrative care fac obiect de reglementare al Legii nr. 221/2009 fiind cele explicate pe larg și în decizia în interesul legii dată de ICCJ sub nr. 15/2012, în considerentele acestei decizii arătându-se o largă și elocventă prezentare: „Anterior examinării altor aspecte, se impun a fi expuse prevederile legale supuse interpretării, precum și cele relevante din perspectiva examinată.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare: "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare: "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare."

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, "Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială".

În fine, dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stipulează că: "Prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)."

Din însăși expunerea de motive întocmită pentru proiectul Legii nr. 221/2009 rezultă că scopul acestui act normativ este să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist(român n.n.).

Hotărârile de condamnare pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru infracțiuni împotriva statului au putut fi anulate pe calea exercitării unor căi extraordinare de atac, consecințele condamnărilor fiind șterse prin efectul legii în cazul infracțiunilor ce au fost dezincriminate. Totodată, statul a acordat o . drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990, precum și celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Aceste măsuri reparatorii au fost considerate însă insuficiente, motiv pentru care prin Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-a urmărit:

- ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic;

- repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea și degradarea militară;

- afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparația obținută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă;

- reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic.

Distinct de acestea, prin Legea nr. 38/1990, prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 au fost extinse și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.

De asemenea, prin Legea nr. 568/2001 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, s-a prevăzut ca art. 3 lit. e) să aibă următorul cuprins: "e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice".

Rezultă, așadar, că legiuitorul a urmărit să extindă prevederile celor două acte normative reparatorii și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.

Tot în cadrul actelor normative care au stabilit reparații pentru persoanele ce au fost supuse unor măsuri abuzive trebuie amintită și Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetățenii români care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit din motive etnice.

În art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că acest act normativ se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la . prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).

Din analiza acestui text de lege se observă că se extinde sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, asupra următoarelor categorii de persoane:

- persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4;

- persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la . prezentei legi.

Trebuie precizat că în Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt enumerate foarte exact situațiile în care trebuie să se fi aflat persoanele vizate pentru a beneficia de prevederile acestui act normativ, apărând ca suficient, astfel, doar să li se fi recunoscut drepturile respective pentru a se putea prevala și de prevederile Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie;

d) a avut stabilit domiciliul obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate.

În alin. (2) se prevede că de aceleași drepturi beneficiază și persoana care:

a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;

b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului.

Așadar, recunoașterea drepturilor prevăzute de acest act normativ presupune constatarea caracterului politic al măsurilor la care au fost supuse persoanele beneficiare, legiuitorul extinzând aplicarea prevederilor decretului-lege menționat și asupra celor două situații ce sunt supuse analizei în prezenta cauză, respectiv deportarea în străinătate după 23 august 1944 și prizonieratul după război. Ar apărea ca evident că atât condamnările, cât și măsurile administrative pe motive politice pentru care s-a obținut recunoașterea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu mai poată face obiectul unei noi proceduri prin care să se constate caracterul lor politic. Textul de lege impune însă încadrarea în art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește persoanele vizate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, faptul că acestea trebuie să se încadreze în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, înseamnă că, în cazul în care faptele pentru care au fost condamnate nu se regăsesc între cele enumerate în art. 1 alin. (2) din lege, sau măsurile administrative ce le-au fost aplicate nu sunt dintre cele expres prevăzute în art. 3 din lege, este necesar să se adreseze instanței de judecată pentru a se constata caracterul politic al acestora, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 1 alin. (3) din lege.

Or, în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede ca o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1 din legea menționată, constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanța de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condițiile prevăzute la art. 4.

În aceeași măsură, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) din aceeași lege aplicându-se, și în această situație, în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că măsura administrativă trebuie să fi fost luată ca urmare a săvârșirii unei fapte prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, teorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

În acest context trebuie subliniat și că, potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări; b) internarea în spitale de psihiatrie; c) stabilirea de domiciliu obligatoriu; d) strămutarea într-o altă localitate; e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice; f) exmatricularea din școli, licee și facultăți.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989. Aceasta înseamnă că, în procedura prevăzută de acest act normativ, se realizează, de asemenea, o verificare a caracterului politic al condamnărilor sau măsurilor administrative abuzive, ceea ce ar însemna că în situațiile astfel recunoscute să nu se mai impună constatarea caracterului politic și prin procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Cu toate acestea, și în această situație se impune încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Din cele expuse rezultă că Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Ceea ce a determinat această inițiativă legislativă a fost tocmai faptul că, deși s-au adoptat cele două acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul-lege nr. 118/1990 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), totuși mai există numeroase persoane ale căror condamnări își produc în continuare efectele, fără ca acestea să beneficieze de minima reparație morală a ștergerii consecințelor penale ale condamnării lor. De asemenea, procedura constatării inopozabilității hotărârilor de condamnare cu caracter politic față de persoanele care au obținut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, a fost considerată nesatisfăcătoare, în raport cu vârsta înaintată a solicitanților și cu necesitatea ca măsurile reparatorii cu caracter simbolic să fie obținute de persoanele îndreptățite, cu un efort minim.

Din cuprinsul celor două acte normative rezultă că prevederile acestora au fost extinse și asupra persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944, din motive politice, în Decretul-lege nr. 118/1990 în această categorie fiind incluse în mod expres și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, condiționează extinderea prevederilor Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4. Problema care apare este aceea dacă această condiționare poate fi impusă prin prisma aspectului temporal, respectiv al perioadei în care trebuia să fie pronunțată condamnarea sau luată măsura administrativă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) și a celui vizând organul care a dispus măsura administrativă (fosta Miliție sau Securitate ori Poliția sau Siguranța). Ceea ce prezintă relevanță din perspectiva Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanța judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ”.

Curtea observă că reclamanta a dedus judecății solicitarea de constatare a caracterului politic al preluării bunurilor mobile din metale prețioase ale autorului său, măsură care nu se încadrează în cerințele Legii nr.221/2009, nici cu privire la obiect, nici cu privire la scop al măsurii și nici cu privire la organ care a dispus-o, ci conform înseși susținerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată, reprezintă doar un sechestru dispus de un organ judiciar pentru asigurarea reparării unei pagube materiale, iar în recurs nu se poate schimba nici obiectul nici cauza cererii de chemare în judecată (art. 316 rap. la art. 294 C.proc.civ.).

Cu privire la acordarea de despăgubiri pretinse de reclamantă în baza art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, prima instanță a evidențiat corect și legal că, în primul rând, despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 nu se puteau acorda pentru bunuri mobile care nu intră în câmpul de reglementare al Legii speciale nr. 221/2009, fiind obligată să respecte dispozițiile obligatorii date în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6/2013, obligativitatea deciziei în interesul legii fiind stabilită de art.330 ind.7 C.proc.civ.în speță, potrivit căruia "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I".

ICCJ a relevat și că interpretarea dată de aceasta nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției. Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.

În recursul de față, așadar, Curtea nu este îndreptățită legal să dea o interpretare contrară deciziei în interesul legii nr. 6/2013, pentru art. 5 alin. 1 lit.b din Legea nr.221/2009, dimpotrivă, art.330 ind.7 C.proc.civ. obligând-o să respecte cele statuate de această decizie, care a dispus: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparative”, arătând:

" a) Interpretarea logică a normei legale analizate susține această concluzie.

Așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".

Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.

Or, deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.

Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.

b) Interpretarea gramaticală a normei analizate conduce la aceeași concluzie.

Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate "despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (...) în condițiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii 247/2005".

Termenul "respective" se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.

c) Concluzia este susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare".

Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.

Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv”.

Curtea reține, așadar, că în obiectul de reglementare al Legii nr. 221/2009 nu intră bunurile mobile pentru care reglementări de reparație au fost dreptul comun(art.998-999 C.civ.vechi) și Legea nr. 190/2000(art.26), ci doar bunurile imobile cu privire la care s-au adoptat, ca legi speciale anterioare, Legea nr.10/2001 și Legea nr. 247/2005, așa cum stabilește art. 5 lit.b din Legea nr. 221/2009. Reclamanta nu putea obține despăgubiri în cauza de față decât dacă îndeplinea cerințele legale din Legea nr. 221/2009, ceea ce nu a fost cazul, precedentul judiciar nereprezentând izvor de drept, astfel că instanța nu este îndreptățită legal să tranșeze cauza prin verificarea și aplicarea soluțiilor altor procese, ci numai legea poate fundamenta admiterea unei acțiuni, legea fiind izvor de drept. Astfel, și în decizia de inadmisibilitate din 9.04.2013, în cauza D. D. ș.a. împotriva României(cererea nr._/07) CEDO a arătat: „19. De asemenea, reclamanții s-au plâns în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1considerat separat și coroborat cu art. 14 din convenție, că hotărârile favorabile obținute de alte persoane pensionate în situații similare le-au creat așteptări legitime că vor beneficia de mărirea pensiilor. 20. Curtea reține, cu titlu introductiv, că art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică numai pentru bunurile existente ale unei persoane. În acest fel, veniturile viitoare nu pot constitui „bunuri”, decât dacă acesteau au fost deja câștigate sau plata va fi efectuată cu certitudine [a se vedea, de exemplu, Koivusaari și alții împotriva Finlandei (dec.), nr._/06, 23 februarie 2010]. Cu toate acestea, în anumite circumstanțe, „speranța legitimă” de a obține un „bun” poate beneficia, de asemenea, de protecția prevăzută la art. 1 din Protocolul nr. 1.Astfel, în cazul în care un drept de proprietate face obiectul unei cereri, se poate considera că persoana îndreptățită are o „speranță legitimă” dacă există temei suficient pentru acest drept în legislația națională, de exemplu, în cazul în care există o jurisprudență consacrată a instanțelor interne care confirmă existența acestuia [a se vedea Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr._/98, pct. 52, CEDO 2004-IX). Totuși, nu se poate considera că există o speranță legitimă în cazul în care există divergențe cu privire la interpretarea și aplicarea corectă a legislației interne, iar cererile reclamanților sunt respinse ulterior de instanțele naționale (idem, pct. 50). 21. În cazul de față, nu se poate considera că pretențiile reclamanților cu privire la modul în care pensiile acestora ar fi trebuit calculate au suficient temei în jurisprudența internă, din moment ce interpretarea instanțelor în această problemă a fost diferită, conform deciziei Înaltei Curți din 22 septembrie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii (supra,pct. 10). În plus, pe baza datelor din speță, nimic nu indică faptul că, în momentul când cererea reclamanților a fost respinsă, ar fi existat o jurisprudență constantă în sensul pretențiilor acestora (supra, pct. 12-13). Rezultă că reclamanții nu aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. 22. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 din convenție completează celelalte dispoziții materiale ale convenției și ale protocoalelor acesteia. Acesta nu are o existență autonomă specifică, din moment ce are efecte numai în coroborare cu exercitarea drepturilor și libertăților apărate prin dispozițiile respective. Deși aplicarea art. 14 nu presupune încălcarea acestora și în măsura aceasta este independent, nu poate fi aplicat decât dacă faptele în cauză intră în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor astfel de dispoziții [a se vedea Hans-A. von Liechtenstein împotriva Germaniei (MC), nr._/98, pct. 91,CEDO 2001-VIII]. 23. În aceste circumstanțe, capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 din convenție, considerat separat și coroborat cu art. 14 din convenție, este considerat inadmisibil ratione materiae, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din convenție”.

Față de toate cele arătate, Curtea nu poate decât să rețină caracterul nefondat al întregului recurs, neputându-se legal dispune admiterea lui în modalitățile și cu argumentațiile pretinse de recurentă în cererea de recurs(casare cu trimitere, respectiv modificare în sensul admiterii acțiunii pentru motivare succintă a respingerii, câtă vreme soluția de respingere este corectă și legală, sau încălcare a reglementărilor legale în raport cu drepturile acordate de Legea nr. 221/2009, câtă vreme prima instanță nu a săvârșit asemenea încălcare în soluționarea acțiunii așa cum a fost formulată).

Cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării autorului său la care face referire recurenta în finalul recursului, față de prevederile art. 316 rap. la art. 294 C.proc.civ., potrivit cărora în recurs nu se pot formula cereri noi și nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea nu poate admite recursul deoarece reclamanta nu a cerut această constatare instanței de judecată, ci numai să constate caracterul abuziv și politic al preluării bunurilor mobile, ceea ce nu o va împiedica să acționeze separat la prima instanță în măsura în care ar aprecia justificată vreo asemenea solicitare cu privire la condamnare.

Văzând art. 312 C.proc.civ., față de toate cele arătate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă G. L., împotriva sentinței civile nr. 1124/28.05.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de azi, 13.11.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. B. S. G. B. A.

T. N. S.

GREFIER

N.-G. S.

Red. CBT

Tehnored. .> 2 ex. / ………………..

Tribunalul București – Secția a III-a Civilă

Judecător: L. C.

← Conflict de competenţă. Sentința nr. 78/2013. Curtea de Apel...		Conflict de competenţă. Sentința nr. 60/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 329/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 1787/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 1892/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 78/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 60/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1540/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1604/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 1568/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI