Fond funciar. Decizia nr. 1782/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1782/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-11-2014 în dosarul nr. 1782/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1782R
Ședința publică de la 21 noiembrie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - P. F.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă M. M. împotriva sentinței civile nr.315/14.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. București, cauza având ca obiect „Legea nr.20/2001, fond funciar, obligație de a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta-reclamantă reprezentată de avocat A. D., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimata-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, care invederează faptul că urmare a relațiilor solicitate, Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 a răspuns că nu deține în dosarul fiscal acte de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Apărătorul recurentei-reclamante invederează că nu are cereri prealabile judecății.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului conform motivelor depuse în scris la dosar, pe care le susține oral și schimbarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.315 din 14.03.2010 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului București Secția a V a Civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei M. M. de obligare a M. București să emită o dispoziție cu privire la imobilul teren în suprafață de 1000 mp, situat în București, ., sector 6.
Pentru a dispune în acest sens analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce priveste legea de drept material incidenta în cauza, fața de decizia nr.88/27.02.2014 pronuntata de Curtea Constitutionala, tribunalul a reținut că Lg.165/2013 se va aplica doar cauzelor înregistrate pe rolul instantelor de judecata dupa . actului normativ.
Prin actul de vanzare cumparare autentificat sub nr._/17.11.1936, numita J. P. F. a dobandit dreptul de proprietate asupra terenului-loc de casa situat in ., în suprafata de 1000 mp.
Potrivit declaratiilor de notorietate atasate în cadrul judecatii primului recurs (filele 23, 24), numita J. P. F. este una si aceeasi persoana cu mama reclamantei, I. F.. Urmare a decesului acesteia, la data de 1.10.1994, unica mostenitoare este fiica sa, reclamanta M. M., conform mentiunilor certificatului de mostenitor nr 2248/28.11.1994.
Conform relatiilor comunicate de Consiliul Local sector 6 la cererea Curtii de Apel in cadrul dosarului nr_, terenul situat la adresa indicata de reclamanta, in suprafata de 800 mp, a figurat in evidentele fiscale pana in anul 1953 pe numele B. M. si B. G., fiind trecut in proprietatea statului în baza sentintei civile nr. 537/1953.
Prin notificarea nr.1172/9.07.2001 emisa prin intermediul B. A. P., reclamanta M. M. a solicitat restituirea in natura ori prin echivalent a imobilului în suprafata de 1000 mp situat în Bucuresti Cornului nr. 1 sector 6, preluat de stat fara titlu valabil in perioada de referinta a L 10/2001. Prin prezenta actiune, reclamanta a investit instanta de judecata cu o cerere avand ca finalitate solutionarea notificarii.
Tribunalul va avea în vedere dispozitiile obligatorii ale Deciziei nr. XX/19.03.2007 pronuntata de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, potrivit cu care instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond actiunea persoanei îndreptatite.
Potrivit art. 3 alin 1 lit.a Lg.10/2001, prima cerinta în analiza admisibilitatii vizeaza calitatea de persoana îndreptatita, care în lumina textului citat înseamna ca petentul sa faca dovada, atat în cadrul procedurii administrative cat si in cea judiciara, ca la data preluarii era proprietar sau autor al proprietarului imobilului preluat abuziv. Or, în cauza, aceasta cerinta nu a fost indeplinita. Astfel, într-adevar înca în primul ciclu procesual s-a facut dovada faptului ca autoarea reclamantei este persoana înscrisa în actul de vanzare cumparare autentificat sub nr._/17.11.1936. Insa, din actele dosarului rezulta ca la data preluarii imobilului in anul 1953, in calitate de proprietari figurau înscrise în evidentele fiscale alte persoane, respectiv B. M. si B. G., cu o suprafata de teren de 800 mp. Potrivit relatiilor comunicate de Directia Patrimoniu din cadrul Primariei municipiului Bucuresti, imobilul teren în suprafata de 781 mp a fost preluat de stat în baza sentintei civile nr. 537/1953 în aplicarea Decretului nr. 111/1951, împrejurare care se coroboreaza cu relatiile înaintate de Consiliul Local sector 6.
Potrivit art. 24 alin 1 Lg.10/2001, în lipsa unor probe certe, întinderea dreptului de proprietate se prezuma a fi cea mentionata în actul normativ prin care s-a dispus masura preluarii abuzive.
Insa, cum aratam mai sus, reclamanta nu a produs dovada împrejurarii ca autoarea sa a pastrat în patrimoniul sau dreptul de proprietate din momentul dobandirii initiale, in anul 1936 pana la momentul preluarii. Iar, fata de normele de aplicare a Lg. 10/2001, sarcina probei detinerii proprietatii incumba persoanei care pretinde dreptul-potrivit principiului actori incumbit probatio. Asa cum s-a mentionat, simpla afirmatie în cuprinsul actului de vanzare cumparare in sensul dobandirii dreptului de proprietate asupra unui teren în suprafata de 1000 mp nu face automat dovada ca pana la momentul exproprierii, în patrimoniul autoarei reclamantei s-a pastrat dreptul de proprietate cu aceeasi intindere. Ca atare, tribunalul a reținut că reclamanta nu a facut proba detinerii în concret a imobilului solicitat la restituire, în momentul preluarii facute de statul român.
Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți, sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra „că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta M. M..
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă s-au susținut, în sinteză, următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a arătat că soluția instanței de fond este motivată exclusiv pe faptul că reclamanta nu a produs dovada împrejurării că autoarea sa a păstrat în patrimoniul său dreptul de proprietate din momentul dobândirii inițiale în anul 1936 până la momentul preluării.
Recurenta arată că imobilul nu a fost expropriat dar a fost preluat abuziv de Statul român, nu a existat și nu există a dispută judiciară asupra întinderii suprafeței de teren, fiind îndeplinit încă din primul ciclu procesual.
Recurenta mai arată că aspectul reținut de instanță în sensul dovedirii păstrării terenului în patrimoniu până la data preluării este unul care adaugă la lege, dovada dreptului de proprietate asupra terenului fiind făcută cu titlul autoarei, reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul I. – Secția notariat sub nr._/17.11.1936.
Printr-un al doilea motiv s-a arătat că soluția este nelegală prin aceea că s-a absolutizat nepermis prezumția instituită de dispozițiile art.24 din Legea nr.10/2001.
Printr-un al treilea motiv s-a susținut că s-a solicitat expres explicitatea conținutului adresei emise de Serviciul Public pentru Finanțe publice Local Sector 6 prin care s-a arătat că terenul a figurat înscris în evidențele fiscale până în anul 1953 pe numele B. M. și B. G., pentru că era singurul act contrar titlului de proprietate.
Recurenta arată că a întreprins mai multe demersuri pentru a obține hotărârea judecătorească la care se face referire în adresa comunicată de Consiliul Local Sector 6 respectiv nr.537/1953 a Tribunalului Popular G. G. D., răspunsul autorităților constând în afirmația potrivit cu care în arhive nu se mai găsesc sentințe pronunțate la nivelul anului 1953.
Se mai arată de recurentă că titlul autoarei sale nu a fost desființat niciodată, și că din relațiile de la Comisia de aplicare a Legii nr.18/1991 rezulta că terenul nu a fost revendicat și nici nu se suprapune cu alte terenuri.
În final se arată că s-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită s-a dovedit dreptul de proprietate precum și faptul că poate fi restituit în natură.
În faza recursului s-au administrat adresa nr.284 -14-_/23.07.2014 emisă de Consiliul Local Sector 6 – Direcția de taxă Impozite din care rezultă că nu s-au putut elibera copiile solicitate de recurentă pentru că arhiva s-a constituit la 01.01.1952; adresa din 23.09.2014 emisă de M.A.I. – Serviciul arhive naționale din care rezultă că nu sunt deținute acte de împroprietărire a numitului N. F. – cu terenuri din județul C., o fișă privind exproprierea a unor terenuri din localitatea Cogealac C., tabel cu expropriați din localitatea Cogealac C.; adresa nr.021-14-_ din 05.11.2014 emisă de Consiliul Local Sector 6 – Direcția de Impozite și taxe locale din care rezulta că nu sunt deținute dosar fiscal și acte de proprietate pentru terenul solicitat; adresa nr._/16.09.1960 emisă de fostul Sfat popular al raionului Gh.G. D. din care rezulta că la matricola nr.240 se află înscrisă suprafața de 800 mp teren viran în . care a trecut în proprietatea statului, conform sentinței civile nr.537/1953 a Tribunalului Popular Gh.G. D. și a jurnalului nr._/1953; adresa nr._ din 4.10.1960 emisă de fostul Sfat popular al raionului Gh.G. D. – inspecția de impozite din care rezultă că la matricola 240/18 a figurat înscris cu teren viran în suprafață de 800 mp situat în . B. A. și M. G. până în anul 1953 când conform sentinței civile nr.537/1953 a Tribunalului Gh.G. D. și Deciziei nr._/953 a S.F.C. cu nr._/1958 a fost scăzut impozitul aferent acestei proprietăți, singuri proprietari a terenului din . au fost B. A., M. și G..
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
Referitor la primul motiv de recurs, astfel cum a fost susținut și dezvoltat, critica nu se încadrează în art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă, mai degrabă putând fi încadrată în art.304 pct.7 Cod procedură civilă . Critica este nefondată deoarece instanța de fond nu s-a limitat doar la argumentul potrivit cu care nu s-a dovedit calitatea de proprietar la momentul preluării dimpotrivă instanța de fond a examinat și probele administrate, precum și incidența textelor de lege din Legea nr.10/2001 dar și practica judiciară europeană.
Din examinarea probatoriului administrat a rezultat însă că terenul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.111/1951 și că în matricola nr.240/18 au figurat ca proprietari – numiții B. A., M. și G. scutirea de impozit pentru terenul solicitat de recurentă a acestora făcându-se în anul 1958.
Este nefondată și critica privind adăugarea la lege de către instanța de fond, de vreme ce instanța de fond a reținut că altele sunt persoanele care au fost proprietari ai imobilului în anul 1953.
Motivul doi de recurs astfel cum a fost formulat și dezvoltat este nefondat, pentru că în condițiile în care din probele administrate a rezultat că în anul 1953 terenul s-a aflat în proprietatea altor persoane, corect recurenta reclamantă trebuia să facă dovada că în anul 1953 autoarea acesteia mai era proprietara a terenului iar preluarea s-a făcut de la aceasta.
Și cel de al doilea motiv de recurs este nefondat la dosar existând două înscrisuri prin care s-a făcut dovada că terenul a aparținut în anul 1953 altor persoane, Faptul că în anul 1953 titulari ai dreptului de proprietate apar a fi alte persoane decât autoarea reclamantei permite concluzia că titlul autoarei este caduc și numai fața dovada dreptului.
Pentru toate aceste argumente nefiind incidente art.3041 Cod procedură civilă în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă M. M. împotriva sentinței civile nr.315/14.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. F. A. V. R. P.
GREFIER
G. – M. V.
RED.PF
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
27.11.2014
| ← Evacuare. Decizia nr. 1794/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partide politice. Decizia nr. 343/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
