Legea 10/2001. Decizia nr. 521/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 521/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-11-2014 în dosarul nr. 521/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.521 A

Ședința publică din 26.11.2014

Curtea constituită din:

Președinte - D. A.

Judecător - M. G. R.

Grefier - I. N. – C.

• * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantul – reclamant ALTEȚA SA R. PRINȚUL P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI împotriva sentinței civile nr.2219 din data de 20.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA și M. T. și Infrastructurii.

P. are ca obiect – acțiune în temeiul Legii nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat T. L., în calitate de reprezentant al apelantului-reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 30.09.2014 emisă de Baroul București, aflată la fila 70 dosar și avocat R. I., în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 30.09.2014, emisă de Baroul București, aflată la fila 69 dosar, lipsind reprezentantul intimatului-pârât M. T. și Infrastructurii.

Procedura este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefier, după care:

Reprezentantul apelantului-reclamant ALTEȚA SA R. PRINȚUL P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI confirmă însușirea de către reclamant a cererii de apel formulată de societatea de avocatură Ț. Z. & Asociații. Susține că cererea a fost transmisă prin faxul instanței în cursul zilei de azi, 26.11.2014 și solicită lăsarea dosarului la o nouă strigare spre a fi atașată și cererea transmisă prin fax.

Curtea, în temeiul art.104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, dispune lăsarea dosarului la o nouă strigare, spre a da posibilitatea reprezentantului apelantului să facă dovada însușirii de către apelantul reclamant a cererii de apel formulate de societatea de avocatură Ț. Z. & Asociații.

La reluarea cauzei se prezintă avocat T. L., în calitate de reprezentant al apelantului-reclamant și avocat R. I., în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA, lipsind reprezentantul intimatului-pârât M. T. și Infrastructurii.

Se referă de către grefier împrejurarea că, prin cererea transmisă prin faxul instanței, SCA M. A. și Asociații a înaintat copia împuternicirii avocațiale a av. L. T., nr._ din 26.11.2014.

Curtea constată că apelul a fost declarat în numele apelantului ALTEȚA SA R. PRINȚUL P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI de către o altă societate de avocatură decât cea care reprezintă partea la termenul de azi. Cum prin cererea de apel reclamantul a făcut o alegere de domiciliu, Curtea pune în vedere reprezentantului apelantului să precizeze, în scris, alegerea de domiciliu, potrivit art.93 C.pr.civ.

Intimata-pârâtă R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA, prin avocat, solicită suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art.242 pct.1 din N.C.pr.civ., având în vedere că apelantul nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa la termenul din 01.10.2014.

Reprezentantul apelantului învederează că acesta se va prezenta personal în fața instanței, la termenul de azi, pentru a își însuși cererea de apel, însă solicită a se observa că există totuși la dosar o cerere de apel semnată de către apelant.

Avocatul intimatei-pârâte reiterează cererea de suspendare în temeiul art.242 pct.1 N.C.pr.civ.,apelantul nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa.

Având cuvântul asupra incidentului procedural invocat de intimata-pârâtă, reprezentantul apelantului solicită a se da întâietate cererii de apel formulată și semnată de către apelantul însuși, dar și să se ia act de susținerea sa, potrivit căreia apelantul urmează să se prezinte personal în fața instanței, până la finalul dezbaterilor, pentru a-și însuși cea de a doua cerere de apel, semnată de casa de avocatură, pentru care nu există depus la dosar un mandat de încetare a contractului de asistență juridică.

Curtea, în urma deliberării, constată că cele două cereri de apel sunt identice în conținut, iar cea aflată la filele 3-18 dosar este semnată de către reclamant. În acest condiții, constată că este cererea de apel cu care este învestită este motivată și formulată în termenul legal.

Curtea acordă cuvântul asupra probelor.

Părțile, prin reprezentanți, arată că nu au alte probe în afara celor depuse deja la dosarul cauzei.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.

Apelantul-reclamant ALTEȚA SA R. PRINȚUL P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI, prin avocat, solicită admiterea apelului promovat împotriva sentinței civile nr.2219/20.12.2013, anularea acesteia și trimiterea cauzei primei instanțe spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art.480 alin.3 C.pr.civ.

Susține că în mod nelegal instanța fondului a admis excepția prematurității acțiunii pe considerentul că „termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu a fost împlinit” și a respins acțiunea promovată de reclamant, ca fiind prematur formulată. Procedând astfel, instanța de judecata a încălcat, principiul fundamental al contradictorialității, prin nepunerea, în discuția părților, a excepției prematurității acțiunii, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Instanța și-a motivat soluția apelată exclusiv prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce constituie o gravă încălcare a principiilor disponibilității, contradictorialității și garantării dreptului la apărare și la un proces echitabil. Arată de asemenea că, deși Notificarea a fost depusă în termen legal -13.02.2002 și a fost însoțită de înscrisuri care demonstrau calitatea Regelui C. al II-lea de proprietar al imobilului cunoscut ca Ferma R. Băneasa, precum și calitatea Alteței Sale Regale Prințul P. Philippe al României de persoană îndreptățită la restituire, aceasta nu a fost soluționată de Romatsa până la data formulării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar.

Apreciază că Tribunalul București a nesocotit regulile după care se desfășoară procesul civil, lipsind astfel pe reclamant de posibilitatea de a formula orice fel de apărări cu privire la probleme de fapt și de drept pe care instanța le-a considerat fundamentale pentru soluționarea pricinii și că instanța de fond a apreciat în mod greșit ordinea soluționării excepțiilor invocate. Astfel instanța să analizeze, cu prioritate, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 33-35 din Legea nr. 165/2013.

Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA, prin avocat, solicită respingerea apelului promovat de apelantul-reclamant, ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul București ca legală și temeinică.

În susținere arată că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 iar prin întâmpinarea depusă, pârâta Romatsa a invocat excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile Legii nr.165/2013 și ale Legii nr.10/2001, în sensul că nu a expirat termenul de 60 de zile pentru a răspunde la notificarea formulată, întrucât reclamantul urma să pună la dispoziția unității documente și informații suplimentare, necesare în vederea emiterii unei decizii de soluționare.

În privința ordinii de soluționare a excepțiilor, consideră că, instanța, în mod corect a soluționat cu prioritate excepția prematurității acțiunii, întrucât admiterea excepției prematurității are un efect peremptoriu asupra fondului cauzei, conducând la necercetarea fondului cauzei, iar admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale poate avea un efect dilatoriu doar în cazul în care este admis incidentul procedural al suspendării cauzei.

Mai arată că nu a expirat termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să analizeze și să soluționeze notificarea. Conform Minutei întâlnirii din data de 09 august 2013, Anexa 5 a întâmpinării formulate la instanța de fond, s-a menționat expres că reprezentanții convenționali ai apelantului, de la acea vreme SCA Ț. Z. & Asociații, nu aveau cunoștință despre solicitarea de documente suplimentare transmisă de regie in 19.04.2011, adresa fiind comunicată la același domiciliu indicat de reclamant și în prezenta cerere de apel, și la care apelantul nu a transmis nici până azi un răspuns, chiar dacă prin aceeași Minută, reprezentanții convenționali ai apelantului se obligau să depună documentele suplimentare solicitate de Romatsa. În aceste condiții, intimata-pârâtă se află în imposibilitate de a soluționa notificarea.

Susține că nu a fost încălcat principiul contradictorialității așa cum este definit prin art.14 din Noul Cod de procedură civilă, toate apărările apelantului-reclamant au vizat strict dispozițiile Legii nr.10/2001 referindu-se atât la motivele invocate de pârâta Romatsa prin întâmpinare cât și la cele suspuse dezbaterii, la termenul din 18.12.2013.

În privința criticii referitoare la încălcarea art.6 din C.E.D.O. susține că aceasta nu este întemeiată, câtă vreme prin schimbarea legislației se permite stabilirea unor proceduri prealabile, neîndeplinite în cauză de către reclamant.

Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Având cuvântul, în replică, reprezentantul apelantului-reclamant arată că Minuta invocată de intimata-pârâtă a fost încheiată ulterior depunerii cererii de chemare în judecată.

Reprezentantul intimatei-pârâte R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA, prin avocat, solicită a se observa că acțiunea a fost introdusă în luna iunie 2013 iar Minuta a fost încheiată în luna august 2013, stabilindu-se că reclamantul insistă în soluționarea notificării formulate.

Se prezintă apelantul-reclamant ALTEȚA SA R. PRINȚUL P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI care semnează motivele de apel aflate la filele 20-38. Depune cerere privind alegerea de domiciliu, ca fiind în București ..3 ..

CURTEA

Asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.06.2013 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._, reclamantul ALTEȚA SA R. PRINȚUL P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI, în contradictoriu cu pârâții R. AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA ROMÂNĂ A SERVICILOR DE TRAFIC AERIAN ROMATSA și M. T. ȘI INFRASTRUCTURII, a solicitat instanței ca, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în principal, să oblige pârâții la restituirea în natură a suprafeței de 28.780 mp din imobilul situat în București, . la B. nr. 4,8 și 10 („imobilul”), parte din imobilul în suprafață totală de 268.764 mp, cunoscut ca Ferma R. Băneasa, având în vedere refuzul pârâților de a soluționa notificarea nr. 554/13.02.2002; - obligarea pârâților la emiterea titlului de proprietate pentru imobil; - într-un prim subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligați pârâții să acorde măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu un alt imobil; - într-un al doilea subsidiar, dacă pârâții nu dețin imobile care să fie acordate în compensare, să fie obligați pârâții să acorde măsuri compensatorii potrivit art. 1 alin. 3 teza a II a din Legea nr. 10/2001 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 554/2002 a solicitat restituirea în natură a imobilului cunoscut ca Ferma R. Băneasa.

Prin Dispoziția nr. 9133/23.11.2007 Primăria Municipiului București și-a declinat competența în favoarea Institutului Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „C.” pentru terenul în suprafață de 28.590 mp, prin Dispoziția nr. 9134/23.11.2007 Primăria competența în favoarea și-a declinat competența Institutului de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Plantelor București („ICDPP”) pentru terenul în suprafață de 204 740 mp și prin Dispoziția nr. 9135/23.11.2007 Primăria și-a declinat competența către Romatsa pentru suprafața de 28.870 mp.

Prin decizia nr. 30/26.09.2008, ICDPP a constatat că reclamantul are calitatea de succesor al fostului Rege C. al II-lea, că Ferma R. a fost proprietatea acestuia și a trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 38/1948, precum și a Deciziunii nr. 905/1948; că suprafața de 170.924,975 mp din Imobil, reprezentând Lotul 2 din suprafața de 204.460, 379 mp menționată în Dispoziția nr. 9134/2007; a dispus restituirea în natură a suprafeței de 170.924,975 mp și a respins cererea de restituire în natură pentru suprafața de 25.642,96 mp, pentru care urma să se analizeze acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

ROMATSA l-a anunțat pe reclamant că prin adresa nr. 1340/21.01.2008 a returnat notificarea Primăriei Municipiului București, transmițând totodată și dosarul M. T. pe considerentul că este deținătorul terenului în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar M. T. l-a informat prin adresa nr. 1470/01.04.2008 că nu a fost învestit cu soluționarea notificării conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Până în prezent nici ROMATSA, nici M. T. nu au soluționat notificările.

În această situație, potrivit Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de ÎCCJ, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilelor, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare în termenul de 60 zile.

Arată reclamantul că imobilul se află în intravilan și formează obiectul Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din Cartea funciară nr._ – OCPI sector 1, că imobilul a fost preluat abuziv prin . a bunurilor fostului rege M. și ai membrilor familiei regale prin Decretul nr. 38/1948.

În ceea ce îi privește pe pârâți, aceștia au calitatea de unități deținătoare, potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 2 din Norma metodologică de aplicare a legii, având în vedere: - HG nr. 580/1993 privind transmiterea unu teren din administrarea Institutului de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Plantelor București („ICDPP”); - HG r. 364/1997 privind transmiterea unui teren din administrarea Institutului de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Plantelor București („ICDPP”) în administrarea ROMATSA; a Deciziei nr. 9135/23.11.2007 emisă de P.M.B. și adresele anterior amintite, care fac ca pârâții să aibă calitatea de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

De asemenea, arată reclamantul că are calitatea de persoană îndreptățită conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitor al Regelui C. al II-lea în numele căruia a și formulat notificările, iar în ipoteza în care se apreciază că nu este singurul moștenitor, urmează ca tribunalul să aibă în vedere că un singur moștenitor poate solicita restituirea pentru întregul imobil, în acest sens fiind și jurisprudența ÎCCJ.

Calitatea sa de moștenitor al Regelui C. al II-lea este dovedită prin certificatul de moștenitor nr. 129/24.05.206 și certificatul de naștere, din care rezultă că este fiul Prințului C. M. G. al României, care la rândul lui este fiul lui C. al II-lea, provenit din căsătoria cu I. V. (Z.) Lambrino.

În acest sens, arată că prin hotărârea pronunțată de Tribunalele Judiciare de la Lisabona din 06.02.1955 s-a constatat că Prințul C. M. G. al României este fiul lui C. al II-lea, prin decizia nr. 954/14.02.2012 ÎCCJ a recunoscut această hotărâre pe teritoriul României.

În ceea ce privește calitatea sa de persoană îndreptățită de pe urma doamnei Monique Urdărianu, a arătat că a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. 1489/02.08.2001, drepturile succesorale ce au aparținut acesteia pentru bunurile ce au aparținut Principesei E. a României și aflate pe teritoriul României.

Monique Urdărianu este succesor universal al Principesei E. a României, astfel cum rezultă din testamentul din 24.10.1966, Principesa E. a României, în calitate de soție supraviețuitoare, dobândește cota de ¼ din succesiunea rămasă de pe urma lui C. la II-lea.

Cu privire la imobil, arată că Ferma R. Băneasa, fosta proprietate Montesquieu, compusă din 3 loturi de teren alăturate, respectiv un lot de 23 ha, lotul M. V. – Regele C. al II-lea, un lot în suprafață de 3,522 ha și un lot în suprafață de 3,540 ha s-a aflat în proprietatea lui C. al II lea, care l-a dobândit astfel: - lotul M. V. în baza titlului de proprietate nr. 2/02.10.1931 emis de M. Agriculturii și Domeniilor; - lotul în suprafață de 3,522 ha în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31.10.1936 de la M. Agriculturii și Domeniilor; - și lotul în suprafață de 3,540 mp în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 1722/11.06.1940 cu titlul de despăgubire pentru o . imobile personale pe care le expropriase.

În susținerea cererii, reclamantul a mai invocat jurisprudența Curții EDO în ceea noțiunea de soluționare a unei cereri într-un termen rezonabil – art. 6 din CEDO; cauzele Pelissier și Sassi contra Franței, cauzele A. contra României, Stoianova și N. contra României, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO privind apărarea dreptului de proprietate și noțiunea de „bun”.

În drept a invocat art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 194 și 453 C.proc.civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO.

În dovedire, a solicitat probele cu înscrisuri, expertiză tehnică de specialitate, orice probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri.

La acțiune a depus un set de înscrisuri.

La data de 20.08.2013, pârâtul M. T. a formulat întâmpinare și a invocat, ca o chestiune prealabilă, neprecizarea temeiului de drept, să precizeze care este terenul al fiecare pârât, a invocat pe cale de excepție excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului întrucât actele la care a făcut referire sunt depuse fără certificare, iar din acte rezultă numai vocația reclamantului de moștenitor, nu și calitatea, susținând pârâtul că la data la care reclamantul a formulat notificarea nu avea vocație la succesiunea lui C. al II-lea.

A invocat, de asemenea, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului T., întrucât reclamantul nu arată pe ce își fundamentează pretențiile privind acest pârât și de unde rezultă obligația pârâtului de restituire a terenului în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și noțiunea de unitate deținătoare astfel cum este definită în Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât pârâtul nu a deținut niciodată nici în administrare și nici în proprietate terenul în litigiu.

La data de 28.08.2013 a depus întâmpinare și pârâtul ROMATSA, solicitând respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în raport cu dispozițiile Legii nr. 165/2013, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea excepției de inadmisibilitate, pârâtul a susținut că, față de termenul de soluționare a notificării prin raportare la dispozițiile Legii nr. 165/2013 și obiectul acțiunii, respectiv „refuzul de a soluționa notificarea”, Legea nr. 165/2013 prevede proceduri și termene pentru notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 și care nu au fost soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Astfel, prin sesizarea instanței, se află în derulare, în paralel, două proceduri, una administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și una în instanță, instanța urmând să se subroge unității chemate să soluționeze notificarea.

Or, în ceea ce privește notificarea, reclamantul nu a depus toate actele care i s–au solicitat, astfel cum rezultă și din adresele nr. 7469/19.04.2011, adresa nr._/29.07.2013 și_/09.08.2013, iar din minuta întocmită cu ocazia întâlnirii cu reprezentanții reclamantului, a rezultat că reclamantul insistă în soluționarea notificării pe cale administrativă.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi se aplică notificărilor nesoluționate până la . acestei legi, iar Legea nr. 165/2013 stabilește anumite termene pentru soluționarea notificărilor, prin raportare la numărul de cererii existente și nesoluționate încă.

Conform art. 33 din Legea nr. 165/2013, termenele prevăzute de art. 4 din lege curg începând cu data de 01.01.2014, aceasta fiind data de la care curgea termenul de soluționare a notificării și pentru reclamant.

Concluzionând, pârâtul arată că, existând în paralel în desfășurare și o procedură administrativă, prezenta cauză este inadmisibilă.

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate, cu motivarea că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptățită potrivit art. 3 alin. 1 și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și nici nu a dovedit dreptul de proprietate deplin asupra imobilului solicitat, în conformitate cu prevederile lit. e pct. 1 din Cp. I din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Arată pârâtul că din actele depuse de către reclamant, rezultă că acesta a cumpărat drepturi litigioase și nu este nici proprietar, nici moștenitorul legal al acestuia, iar în ceea ce privește imobilul, pârâtul a arătat că documentul invocat în susținerea cererii, respectiv procesul verbal din 23.22.1940, arată că Ferma R. era formată din trei terenuri alăturate și era situată în . prezenta un titlu de proprietate, iar terenul este identificat.

În absența titlurilor, reclamantul nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.

Față de argumentele arătate, pârâtul a solicitat respingerea pe fond a acțiunii deoarece reclamantul nu a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului și nici identitatea dintre imobilul naționalizat și imobilul proprietatea pârâtului.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri și orice probă a cărei necesitate va rezulta din dezbateri.

În drept, a indicat art. 205 și urm. NCPC, art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 4 și 33 din Legea nr. 165/_.

La data de 17.09.2013, pârâtul M. T. a depus răspuns la întâmpinare și a arătat că își menține în integralitatea lor excepțiile și punctele de vedere exprimate prin întâmpinarea înregistrată la M. T. sub nr._/14.08.2013, iar în plus invocă și excepția lipsei calității procesuale a reclamantului, întrucât acesta nu a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituire potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

La data de 19.09.2013, reclamantul a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Romatsa și a arătat că cererea adresată instanței este admisibilă, întrucât, așa cum a arătat în acțiune, notificarea depusă în termenul legal – 13.02.2002, nu a fost încă soluționată, precum și pentru faptul că, întrucât solicită instanței să se subroge în rolul unității deținătoare și să soluționeze notificarea, nu înseamnă că cererea este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a arătat în fața pârâtului disponibilitatea de a soluționa notificarea pe cale administrativă.

În acest context, la mai mult de o lună de la . legii noi și de la 11 ani de la formularea notificării, pârâtul nu a soluționat încă această cerere de restituire, iar în ceea ce privește adresa prin care i se solicită documente, arată că aceasta este întocmită pro causa și a fost emisă la mai mult de 3 ani de la data la care Romatsa și-a declinat inițial competența de soluționare în favoarea Ministerului T..

Se mai arată că o parte a documentelor a fost deja pusă la dispoziția Romatsa în dovedirea calității de succesor a E. L., în calitate de soție supraviețuire a lui C. al II-lea ca și aceea a identității dintre testatoare și E. L. pe de o parte, și dintre legatara universală și Monique A. Urdărianu, vânzătorul din contractul de cesiune autentificat sub nr. 1489/02.08.2001, pe de altă parte.

În ceea ce privește documentele suplimentare solicitate, reclamantul apreciază că sunt nerelevante, iar pârâtul Romatsa avea obligația de a avea un rol activ, putând dispune efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea terenului.

Se mai arată că potrivit art. 25¹ din Norma metodologică de interpretare și aplicare a Legii nr. 10/2001, prelungirea termenului de 60 zile pentru soluționarea notificării poate avea loc numai în anumite condiții, care nu sunt îndeplinite în cauză, prin raportare și la dispoziția nr. 9135 prin care primăria Municipiului București și-a declinat competența de soluționare a notificării.

Concluzionând, reclamantul arată că nefinalizarea procedurii administrative nu poate fi un impedimente pentru introducerea cererii de chemare în judecată, astfel cum susține Romatsa, cu ignorarea principiului disponibilității, raportat și la Decizia nr. 20/2007 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, arătate și în cererea introductivă.

Rezultă că nu suntem în prezența unei revendicări de drept comun, iar acțiunea nu este inadmisibilă sau prematur introdusă, întrucât ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 alin. 1 CEDO.

Se impune respingerea excepției inadmisibilității și în raport cu dispozițiile Legii nr. 165/2013, întrucât această lege nu este incidentă în cauză, pentru considerente care țin de tehnica legislativă privind adoptarea, modificarea și abrogarea unei legi, tehnici expuse pe larg, precum și de faptul că, modificând Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013 nu conține în dispozițiile tranzitorii mențiunea că dispozițiile contrare din Legea nr. 10/2001 se abrogă.

Se mai arată că Legea nr. 24/2000 se opune ca, în procesul de legiferare, să se instituie aceleași reglementări în două legi, statuând că paralelismele dintre legi urmează a fi abrogate.

Mai mult, Legea nr. 165/2013 nu poate fi considerată ca având un caracter derogatoriu de la Legea nr. 10/2001, raportul dintre cele două legi nefiind unul dintre general și special, în sensul art. 15 din Legea nr. 24/2000.

În sfârșit, susține reclamantul că, în ipoteza în care instanța ar reține incidența Legii nr. 165/2013, urmează a aplica cu prioritate CEDO, întrucât art. 33-35 din legea nr. 165/2013 încalcă art. 6 alin. 1 din CEDO, interzice accesul la instanță, accesul fiind permis numai după scurgerea unui termen de 6 luni de la expirarea termenelor de 12, 24 și 36 luni și pun în discuție efectivitatea dreptului de acces la instanță în condițiile în care cererile au fost formulate în condițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru cazurile concrete, în care dosarele sunt complete, astfel cum este și cazul reclamantului, nu se justifică aceste termene exagerat de lungi, față de care, soluționarea notificării într-un termen rezonabil devine pur teoretică.

În ceea ce privește jurisprudența Curții EDO, a invocat ca fiind relevantă cauza D. P. împotriva României în ceea ce privește obligativitatea judecătorului național de a îndepărta de la aplicare dispozițiile legale contrare Convenției, pentru a asigura efectul deplin al acesteia, fără a fi nevoie ca legiuitorul să abroge legea contrară Convenției.

Pe fond, a solicitat respingerea solicitării din întâmpinare privind respingerea acțiunii, ca fiind neîntemeiate, reclamantul reluând în continuare susținerile din cererea de chemare în judecată privind dovada calității de persoană îndreptățită la restituire potrivit Legii nr. 10/2001, accentuând posibilitatea reclamantului de ase prevala de calitatea sa de cesionar al drepturilor Prințesei E. a României și, pe cale de consecință privind cesiunea de drepturi intervenită între reclamant și Monique Urdărianu, precum și punând accent pe calitatea reclamantului de succesor al Regelui C. al II-lea al României.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din 18.12.2013, tribunalul a rămas în pronunțare asupra excepțiilor inadmisibilității și prematurității acțiunii, precum și asupra neconstituționalității și suspendării judecății pentru sesizarea Curții Constituționale.

Prin sentința civilă nr.2219/20.12.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prematurității și a respins acțiunea ca fiind prematur formulată.

Tribunalul a apreciat că se impune structurarea chestiunilor asupra cărora tribunalul a rămas în pronunțare, în ordinea priorității lor, potrivit art. 248 alin. 2 NCPC.

Potrivit art. 248 alin. (1) NCPC „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.”, iar potrivit alin. (2) „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.”

Tribunalul a constatat că a rămas învestit cu soluționare excepțiilor prematurității, inadmisibilității, suspendării judecății potrivit art. 413 NCPC în vederea sesizării și soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și 33-35 din Legea nr. 165/2013.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că ordinea soluționării acestor chestiuni este: excepția prematurității, care este o excepție de procedură și privește sesizarea legală a tribunalului, apoi excepția inadmisibilității, în ceea ce privește chestiunile care antamează fondul, cele privind legala sesizare și care se circumscriu excepției prematurității urmând a fi analizate în cadrul acestei excepții, iar în măsura în care dispozițiile pe care se fondează soluționarea excepției prematurității presupun incidența dispozițiilor art. 4 și 33-35 din Legea nr. 165/2013, evident că această din urmă excepție ar deveni prioritară și s-ar impune soluționarea cererii privind sesizarea CCR, cu repunerea cauzei pe rol pentru demararea procedurilor potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 și numai în cazul în care se admite cererea de sesizare a Curții Constituționale s-ar impune, evident, punerea în discuție a suspendării judecății potrivit art. 413 alin. 1 pct. 1 NCPC, astfel cum, de altfel, a solicitat și reclamantul.

Analizând cu prioritate excepția prematurității, tribunalul a avut în vedere cu prioritate apărările formulate de către reclamant în răspunsul al întâmpinare privind tehnica legislativă potrivit Legii nr. 24/2000 și efectul unor dispoziții legale care se regăsesc simultan în mai multe legi care reglementează în aceeași materie, în condițiile în care unele dispoziții comune nu sunt abrogate expres în una dintre legi.

De asemenea, tribunalul a analizat toate apărările invocate de către reclamant, pe fondul excepției, și prin concluziile scrise, privind succesiunea faptelor în timp.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere decizia nr. XX/2007 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legi, invocată de către reclamant pentru justificarea demersului său judiciar.

Ori, potrivit deciziei nr. XX(20)/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și pe care și-a fondat reclamantul prezentul demers, Înalta Curte a dispus că: „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.”

În sfârșit, tribunalul a avut în vedere solicitarea reclamantului de aplicare cu prioritate a Convenției EDO în prezenta cauză.

Susține reclamantul că în cauză se aplică dispozițiile art. 25 pct. 1din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care termenul de 60 zile pentru soluționarea notificării poate fi prelungit numai dacă sunt întrunite cumulativ anumite condiții (pct. 10, fila 224 dosar).

Potrivit dispozițiilor legale amintite: „25.1. Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.”

Tribunalul a reținut că reclamantul a formulat cererea de restituire a imobilului denumit Ferma R. Băneasa prin notificarea nr. 554/13.02.2002 (filele nr. 24, 25), notificarea fiind adresată Primăriei Municipiului București.

Primăria Municipiului București și-a declinat competența prin 3 dispoziții, respectiv prin Dispoziția nr. 9133/23.11.2007 către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „C.” în ceea ce privește terenul în suprafață de 28.590 mp (fila 26), prin Dispoziția nr. 9134/23.11.2007 către Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Plantelor București („ICDPP”) pentru terenul în suprafață de 204 740 mp (fila 27) și prin Dispoziția nr. 9135/23.11.2007 către Romatsa pentru suprafața de 28.870 mp (fila 28).

Aceste dispoziții de declinare a competenței nu au fost contestate de către reclamant.

Așadar, termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 urmează a fi apreciat, pentru început, în raport cu entitățile nou învestite cu soluționarea notificării după declinare.

Notificarea a fost soluționată parțial de către Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Plantelor București („ICDPP”) prin Decizia nr. 30/26.09.2008 (filele 29-34), astfel că au rămas nesoluționate suprafețele de teren pentru care a fost declinată competența de soluționare prin Dispoziția nr. 9133/23.11.2007 către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „C.” în ceea ce privește terenul în suprafață de 28.590 mp (fila 26) și prin Dispoziția nr. 9135/23.11.2007 către Romatsa pentru suprafața de 28.870 mp (fila 28).

În ceea ce îl privește pe pârâtul ROMATSA, tribunalul a reținut că prin adresa nr. 1341/21.01.2008, pârâtul i-a adus la cunoștință reclamantului că nu are calitatea de unitate deținătoare, întrucât are doar calitatea de administrator, proprietar fiind Statul Român, motiv pentru care a restituit notificarea pentru terenul aflat în administrarea sa către Primăria Municipiului București (filele 35, 36).

Tribunalul a mai reținut că au susținut pârâții că reclamantul nu a depus încă toate actele necesare pentru a face dovada calității sale de persoană îndreptățită.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001: „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.”

Tribunalul a avut în vedere și dipsozițiile art. 23.1 din Norma metodologică din 07.03.2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 referitoare la noțiunea de acte doveditoare.

Prin adresa cu nr. 7469/19.04.2011, pârâtul ROMATSA îi solicită reclamantului să depună un nr. de 4 acte, indicate cu listă, pentru a face dovada calității de moștenitor și un nr. de 10 acte, de asemenea indicate cu listă, pentru a face dovada dreptului de proprietate (filele 198-199).

Actele pe care își întemeiază pretențiile în cauza prezentă au fost solicitate și de către tribunal în procedura de regularizare a cererii, potrivit dispozițiilor NCPC, însă ele nu au fost depuse de către reclamant, acesta în răspunsul adresat tribunalului cu privire la procedura de regularizare a cererii, făcând mențiunea că solicită proba cu înscrisuri pentru a face „dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001”, fără însă a depune nici un act din care să rezulte dreptul de proprietate al autorilor săi, în afara unui extras de carte funciară (fila 39) și a unei schițe (fila 40).

Cererea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute la art. 194-197 NCPC.

Potrivit art. 194 lit. e) NCPC „arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispozițiile art. 150, potrivit cu care „La fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înțelege a se folosi în proces.”

Tribunalul a apreciat că lipsa actelor pe care se sprijină pretențiile reclamantului sunt de natură să împiedice pârâtul să își pregătească apărarea și să depună întâmpinare, în deplină cunoștință de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele pe care reclamantul înțelege să le solicite în concret. În această ordine de idei, art. 14 alin.(2) NCPC dispune, cu titlu de principiu, că părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.

În speță, lipsa răspunsului în sensul solicitării, a format convingerea tribunalului, alături de restul probatoriului, că reclamantul nu a depus aceste înscrisuri nici în dosarele administrative aflate la pârâți.

Răspunsul înaintat de către reclamant către Romatsa prin fax la data de 12.07.013 nu face nicio referire la actele solicitate de către acest pârât, ci numai mențiuni cu caracter general privind dreptul reclamantului la restituire (filele 195-196).

A mai reținut tribunalul că nu există nicio probă administrată de către reclamant din care să rezulte că a complinit lipsurile care i s-au pus în vedere prin adresa menționată și a depus actele apreciate de către pârâți ca fiind necesare pentru soluționarea notificării.

Mai mult, sentința civilă din 06 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 a Tribunalului Lisabona – Secția I, Portugalia, prin care este stabilită filiația domnului C. M. Lambrino față de Regele C. al II lea al României, a fost recunoscută în România pe calea procedurii de exequatur, prin decizia nr. 954/ 14 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._ .

A mai reținut tribunalul că în cauza amintită, reclamantul din cauza prezentă a avut calitatea de mandatar (filele 114-164).

Astfel că, având în vedere situația arătată mai sus, precum și convocarea formulată de către reclamant la data de 09.08.2013 pentru soluționarea pe cale administrativă a notificării, în care se și obligă să aducă toate actele care lipsesc din dosarul administrativ și care i s-au solicitat, după sesizarea tribunalului cu prezenta acțiune, sesizare care a fost făcută la data de 20 iunie 2013, toate acestea au fost de natură a forma convingerea tribunalului că termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu a fost împlinit.

De asemenea, pentru a răspunde și apărărilor formulate de reclamant privind manifestarea rolului activ al unității deținătoare în sensul de a solicita ori efectua o expertiză tehnică pentru identificarea imobilului, tribunalul constată că Legea nr. 10/2001 nu conține astfel de dispoziții, sarcina probei revenindu-i exclusiv persoanei care se pretinde îndreptățită, singura care are interesul de a-și proba calitatea de proprietar, ori de succesor al fostului proprietar, și care sunt de neconceput în lipsa unei corecte individualizări a bunului imobil solicitat spre a fi restituit, potrivit art. 23 pct. 1 lit. f din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001 ( lit. f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale.)

Această necesitate rezulta imperios mai ales din imposibilitatea obiectivă constată în cauză, a identificării imobilului și care a condus la declinări repetate în vederea stabilirii unității deținătoare, astfel cum deja a reținut tribunalul.

Tribunalul a apreciat că termenul de 60 zile curgea de la data la care reclamantul făcea dovada că a depus toate actele care i-au fost solicitate, inclusiv dovada comunicării deciziei nr. 954/ 14 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._ .

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că a operat o prorogare tacită a acestui termen, potrivit art. 25 pct. 1 alin. ultim din Norma metodologică de aplicare legii nr. 10/2001, pentru aceleași considerente care au fost expuse anterior, prorogarea fiind expresă în ceea ce îl privește pe reclamant care a invitat pârâtul Romatsa la negocieri: „Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).”

Așa fiind, chiar și în raport numai de dispozițiile Legii nr. 10/2001 cererea reclamantului apare ca fiind prematur formulată, întrucât notificarea nu a fost soluționată datorită faptului că dosarul administrativ nu a fost completat potrivit solicitărilor și a dispozițiilor legale, iar nu datorită unui refuz nejustificat al unității deținătoare.

S-a apreciat că în cauză suntem în prezența unei situații care nu îi este imputabilă pârâtei ROMATSA, față de care nu poate fi reținut că „refuză în mod nejustificat” soluționarea notificării, astfel că demersul reclamantului nu se circumscrie ipotezei cu privire la care Înalta Curte a decis în mod obligatoriu pentru instanțe potrivit art. 329 alin. 3 C.proc.civ. C..

Tribunalul a reamintit că potrivit deciziei nr. XX(20)/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și pe care și-a fondat reclamantul prezentul demers, Înalta Curte a dispus că: „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.”

Așa fiind, apare ca lipsit de relevanță demersul inițiat de către reclamant pentru prelungirea prezentei proceduri prin sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 165/2013, întrucât tribunalul a soluționat cererea potrivit motivelor invocate la data învestirii instanței, precum și în răspunsul dat tribunalului la solicitarea precizării dispozițiilor de drept aplicabile și în răspunsul la întâmpinări, nu a fost depășită limita investirii inițiale, procedura de soluționare a excepției prematurității fiind făcută strict potrivit Legii nr. 10/2001, cu privire la care reclamantul a insistat a fi aplicată, fără nicio referire la Legea nr. 165/2013.

În condițiile în care sunt încă incidente dispozițiile art. 25 din Legea nr. 1/2001, nu este necesară nici aplicarea dispozițiilor art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, care prevede termene de prorogare legală a termenului de 60 zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, o astfel de prorogare nefiind necesară în cauză, întrucât nu a fost împlinit nici termenul inițial.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de aplicare în mod direct a Convenției, prin raportare la interpretarea dat de Curtea EDO art. 6 alin. 1 din CEDO privind dreptul de acces la instanță și termenul rezonabil, precum și a art. 1 din primul protocol adițional la CEDO privind apărarea dreptului de proprietate, tribunalul a reținut următoarele:

În cauza de față, făcând referire la cauza Malhous contra Republicii Cehe, tribunalul a apreciat că nu există niciun element care să conducă la concluzia că autoritățile naționale au acționat în mod arbitrar, ci au făcut doar aplicarea legilor interne fără a exista o încălcare a prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1.

Cum în mod repetat a arătat și Curtea EDO, Convenția nu înlătură dreptul statelor de a concepe proceduri prealabile, obligatorii, dacă acestea asigură și dreptul de acces la instanță, astfel încât drepturile fundamentale să poată fi cercetate în condițiile art. 6 paragraf 1 CEDO.

Astfel, în cauza A. și Le Compte c. Belgiei, Curtea E.D.O. reține că, de fapt statul are de ales între două soluții, ambele conforme cu cerințele unui proces echitabil „fie organele jurisdicționale administrative îndeplinesc ele însele cerințele art. 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigențe dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, care să ofere garanțiile cerute de acest articol.”

Pe de altă parte, nerespectarea unor dispoziții legale interne și a unor termene speciale, rezonabile, nu îl îndreptățește pe reclamant a pretinde că statul român nu i-a asigurat cadrul legal necesar pentru a obține ocrotirea dreptului de proprietate pretins, atâta timp cât nu a urmat procedurile legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicabilă terenului revendicat, din culpa acestuia și, în consecință, nu i se poate asigura succesul „sărind” peste aceste dispoziții și invocând direct Convenția.

Astfel cum deja s-a reținut, Curtea E.D.O. permite statelor să aducă anumite limitări dreptului de acces la instanță (cauza Golder c. Marii Britanii).

În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat noțiunile de "bun" și de "drept asupra bunurilor " în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale (cauza Marckx c. Belgia, cauza Handyside c. Marea Britanie).

S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noțiunea de "bun" cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale. O creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (cauza Fernandez - Molina Gonzales și alții c. Spania).

Nu constituie un bun protejat prin art. 1 acțiunea reclamantului pendinte, pe rolul instanțelor interne, care dă naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincție între speranța legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat: "în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, exista o diferența evidenta între "simpla speranța de restituire" și o "speranța legitima”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară”.

Astfel cum deja a reținut tribunalul, prelungirea procedurilor interne nu se poate imputa pârâților, ci numai reclamantului, aflat și el la un moment dat într-o astfel de imposibilitate. Aici tribunalul a avut în vedere decizia nr. 954/14 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._ abia în data de 14 februarie 2012, deci la 10 ani de la formularea notificării.

Cât privește M. T., tribunalul a reținut că acest pârât a susținut că nu deține spre soluționare un dosar administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001, că din adresa nr. 1470/01.04.2008 rezultă că dosarul administrativ în copie precum și actele în original au fost restituite Primăriei Municipiului București, care nu este parte în litigiu, iar reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte contrariul.

Față de cele ce preced, tribunalul a constatat întemeiată excepția prematurității sesizării instanței.

Întrucât tribunalul a constatat că nu a fost legal sesizat, respectiv cu respectarea unor termene și a unor condiții legale obligatorii potrivit Legii nr. 10/2001, a constatat că este de prisos analizarea în rest a excepțiilor și cererilor, întrucât acestea antamează fondul litigiului, excepția prematurității fiind apreciată ca excepție de procedură, absolută, prioritară la soluționare.

Adresarea direct instanței, înainte de epuizarea unei proceduri administrative obligatorii și a unor termene imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost apreciată de tribunal ca prematură și analizată din această perspectivă, iar sesizarea Curții Constituționale se punea în discuție numai în ipoteza în care tribunalul ar fi analizat excepția tardivității și în raport cu dispozițiile Legii nr. 165/2013, iar analizarea cererii de suspendare a judecății pe durata soluționării excepției de neconstituționalitate urma a se face ulterior discutării acestei excepții.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul Alteța Sa R. Prințul P. Philippe al României, prin care a solicitat anularea sentinței civile nr. 2219/20.12.2013 și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei primei instanțe spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art.480 alin.(3) C.pr.civ. și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor ocazionate de prezenta cauză.

O primă critică vizează ordinea în care prima instanță a apreciat că trebuie soluționate excepțiile invocate. Astfel, prin întâmpinările formulate în cauză, pârâții Romatsa și M. T. au invocat următoarele excepții:

- excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, față de (i) dispozițiile Legii nr. 165/2013 și (ii) derularea, în paralel, a procedurilor administrative privind soluționarea Notificării și a procedurii litigioase care face obiectul prezentei cauze;

- excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și

- excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului T..

Ca răspuns la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de Romalsa, precum și Ia excepția prematurității acțiunii invocată de instanța de judecată, din oficiu, la termenul de judecată din data de 18.12.2013, reclamantul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și

art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, solicitând, totodată, suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, în temeiul 413 alin. (1) C.pr.civ..

În acest context, tribunalul, la termenul de judecată din data de 18.12.2013, a pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de Romatsa, excepția prematurității acțiunii invocată de instanța de judecată, din oficiu, precum și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 și cererea de suspendare a judecării

prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, în temeiul 413 alin. (1) C.pr.civ..

Apreciază apelantul că instanța trebuia să analizeze, cu prioritate, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 33-35 din Legea nr. 165/2013.

Așa cum s-a arătat mai sus și cum rezultă, de altfel, din documentele depuse la dosarul cauzei, precum și din cele discutate Ia termenul de judecată din data de 18.12.2013, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 a fost formulată de reclamant, ca răspuns la excepția inadmisibilității acțiunii, respectiv excepția prematurității invocată, din oficiu de instanța de judecată.

În acest context, având în vedere:

- dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate invocată în fața instanței de judecată, sunt: (a) excepția să privească dispoziții legale în vigoare: (b) prevederile criticate să nu fi fost deja declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională și (c) dispozițiile legale criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei;

- excepțiile invocate în cauză și faptul că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 a fost formulată de reclamant, ca răspuns la excepția inadmisibilității acțiunii, respectiv excepția prematurității invocată, din oficiu de instanța de judecată, înmod greșit, instanța de fond nu a soluționat, cu prioritate, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 33-35 din Legea nr. 165/2013.

Mai arată apelantul că instanța a încălcat principiul contradictorialității.

Astfel, la termenul din data de 18.12.2013 au avut loc dezbaterile cu privire la (i) excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată față de (a) dispozițiile Legii nr. 165/2013 și (b) derularea, în paralel, a procedurilor administrative privind soluționarea Notificării și a procedurii litigioase care face obiectul prezentei cauze, formulată de Romatsa prin întâmpinare, precum și (ii) excepția prematuritații acțiunii, în raport de dispozițiile Legii nr. 165/2013, invocată de instanța de judecată, din oficiu, în acest sens, apelantul - reclamant subliniază că la acest termen nu s-a pus în discuția părților excepția prematuriități cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, precum și nici nu s-a acordat părților cuvântul asupra excepției prematurității acțiunii în raport de Legea nr. 10/2001, aspect care rezultă din cuprinsul încheierii de dezbateri.

Cu toate acestea, prin sentința apelată, prima instanță admite excepția inadmisibilității și respinge acțiunea promovată de reclamant, ca fiind prematur formulată.

Procedând astfel, instanța de judecată a încălcat principiul fundamental al contradictorialității, prin nepunerea, în discuția părților, a excepției prematurității acțiunii, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 194 C.pr.civ. reclamantul are obligația de a cuprinde în cererea de chemare în judecată motivele de fapt și de drept pe care își sprijină cererea. Pârâtul are, de asemenea, obligația de a indica, conform art. 205 C.pr.civ. răspunsul său la toate capetele de fapt și de drept ale cererii. Aceste dispoziții consfințesc principiul contradictorialității, unul din principiile fundamentale ale procesului civil, care are menirea de a asigura dreptul la apărare și Ia un proces echitabil pentru ambele părți.

Pentru a asigura însă contradictorialitatea și dreptul la apărare, legiuitorul a reglementat și unele obligații în sarcina judecătorului, după cum urmează:

- potrivit art. 22 alin. (2) C.pr.civ.: „cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, sa dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc";

- potrivit art. 22 alin. (6) C.pr.civ.: „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

De la regula potrivit căreia instanța nu se poate pronunța decât asupra împrejurărilor de faptsau de drept pe care le-a pus în dezbaterea părților, nu este permisă nicio derogare, întrucâtprincipiul contradictorialității reprezintă una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil, ce implică dreptul de a fi judecat de un tribunal imparțial, precum și egalitateapărților în fața justiției.

Cu toate acestea, judecătorul primei instanțe, fără a pune în discuția părților aceste aspecte, și-a motivat soluția apelată exclusiv prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce constituie o gravă încălcare a principiilor disponibilității, contradictorialității și garantării dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanța de judecată are obligația de a pune în discuția părtilor toate chestiunile de fapt și de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluționa litigiul. Vor fi puse în discuția părților excepțiile, cererile, împrejurările de drept și de fapt invocate,instanța urmând a-și întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților. Așadar, instanța nu-și poate fundamenta o soluție pe motive de fapt și de drept, altele decât cele puse în discuția părților la cererea acestora sau din oficiu de către instanță.

Apreciază apelantul că Tribunalul București a nesocotit regulile după care se desfășoară procesul civil, lipsind astfel pe reclamant de posibilitatea de a formula orice fel de apărări cu privire la probleme de fapt și de drept pe care instanța le-a considerat fundamentale pentru soluționarea pricinii (aspectele ce țin de temeiul de drept reținut de instanța de fond ca fiind aplicabil în speță).

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, prin obligația acestora de a se informa reciproc de conținutul pretențiilor și de argumentele care le susțin, cât și în raporturile dintre părți și instanță. Principiul analizat este intrinsec legat de principiul egalității armelor, fiind principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului. Mai precis, părțile trebuie să aibă posibilitatea de a discuta și de a combate susținerile făcute de fiecare dintre ele și de a-și exprima opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

În concluzie, din argumentele anterior enunțate, rezultă că instanța de fond, la pronunțarea soluției apelate, a încălcat principiul contradictorialității, al oralității, dreptul la apărare al părților și dispozițiile legale privind rolul activ al judecătorului, producând reclamantului o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinței apelate, în acest sens, jurisprudența instanțelor naționale este constantă în a arăta că încălcarea vreunuia dintre aceste principii fundamentale ale procesului civil atrage nulitatea hotărârii.

În ipoteza în care s-ar aprecia, ad absurdum, că, prin sentința apelată nu a fost încălcat principiul contradictorialității, apelantul susține că în cauză se impune admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pe considerentul că, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția prematurității acțiunii.

Astfel, așa cum s-a arătat în cererea introductivă, deși Notificarea a fost depusă în termen legal (i.e. 13.02.2002) și a fost însoțită de înscrisuri care demonstrau calitatea Regelui C. al II-lea de proprietar al imobilului cunoscut ca Ferma R. Băneasa, precum și calitatea Alteței Sale Regale Prințul P. Philippe al României de persoană îndreptățită la restituire, aceasta nu a fost soluționată de Romatsa până la data formulării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar.

În acest sens, înainte de înregistrarea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, Alteța Sa R. Prințul P. Philippe al României, în continuarea corespondenței purtate cu Romatsa, a mai notificat o dată Romatsa, solicitând soluționarea Notificării, arătându-și, totodată, disponibilitatea de a se prezenta în fața Consiliului de Administrație al Romatsa pentru a-și susține Notificare.

În acest context, la mai bine de o lună de la data primirii noii solicitări a reclamantului din prezenta cauză (i.e. 20.06.2013) și la mai mult de 11 ani de la data formulării Notificării, Romatsa a emis adresa nr._/29.07.2013 prin care Alteța Sa R. Prințul P. Philippe al României a fost invitat la data de 09.08.2013, pentru a participa la ședința Consiliului de Administrație al pârâtei, în scopul susținerii Notiticării”.

Cu ocazia întâlnirii din data de 09.08.2013, reprezentanții Romatsa au adus la cunoștința reprezentanților Alteței Sale Regale Prințul P. Philippe al României faptul că prin adresa nr. 7469/19.04.2011, Romatsa ar fi solicitat reclamantului din prezenta cauză o . documente referitoare la dovada calității de moștenitor și proba dreptului de proprietate.

În ceea ce privește documentele solicitate de Romatsa prin adresa nr. 7469/19.04.2011, apelantul – reclamant arătă că această adresă este întocmită pro causa, respectiv în scopul de a încerca să

justifice depășirea termenului legal pentru soluționarea Notificării, având în vedere următoarele argumente:

- adresa a fost emisă la mai mult de 3 ani de la data la care Romatsa și-a declinat inițial competența de soluționare a Notificării în favoarea Ministerului T. ;

- o parte din documentele solicitate au fost puse la dispoziția Romatsa. respectiv (1) certificatul de căsătorie dintre Regele C. al ll-lea și E. L. (Prințesa E. a României) și (2) hotărârea pronunțată de Tribunalele Judiciare de la Lisabona în data de 6.02.1955, în ceea ce privește calitatea E. L. de moștenitor al Regelui C. al II-lea, în calitate de soție supraviețuitoare;

- dovada identității dintre testatoarea menționată în testamentul dat la data de 24.10.1966 în fața notarului din Geneva și doamna E. L., pe de-o parte și dintre legatara universală din testamentul sus-menționat și Monique-A. Urdărianu, vânzătorul din Contractul de cesiune autentificat sub nr. 1489/02.08.2001, pe de altă parte, a fost făcută cu actele indicate mai sus. acestea fiind valabile, nefiind contestate de nimeni, iar documentele suplimentare solicitate referitoare la identificarea efectivă a Imobilului dreptului de proprietate sunt. de asemenea, nerelevante, în contextul în care Romatsa avea nu numai dreptul, dar și obligația de a avea un rol activ, putând dispune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate în vederea identificării Imobilului și soluționării Notificării.

Totodată, din interpretarea dispozițiilor art. 25.1 din Norma metodologică din 07.03.2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 rezultă că termenul de 60 de zile stabilit de art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sarcina unităților deținătoare pentru soluționarea notificărilor poate fi prelungit numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

- unitatea deținătoare comunică, în scris, titularului notificării, în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării de restituire, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire;

- precizarea expresă de către unitatea deținătoare în notificarea adresată titularului notificării de restituire a faptului că „fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate"" și

- comunicarea de către titularul notificării a unui răspuns la adresa unității deținătoare privind documentele suplimentare solicitate, în sensul depunerii documentelor sau a menționării exprese a lipsei acestora.

Astfel, rezultă ca, în mod greșit, a reținut instanța de fond că în cauză a operat o prorogare a termenului prevăzut de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea Notificării de către Romatsa.

Or, conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, „în spiritul Legii nr. 10/2001, sintagma «actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită», trebuie interpretată, conform art. 23 din Legea nr: 10/2001, în sensul că în situația în care titularul notificării nu a depun actele doveditoare ale dreptului său de proprietate până la data soluționării acesteia, instituția investită este obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție administrativă, doar pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001. […] Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării, în oricare dintre cele două etape - administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării, iar instanța învestită cu soluționarea notificării și eventual a contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a notificării, are competența de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia, prin raportare și la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării unității deținătoare. De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel, ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat prin Constituție. [...] Pretinsa nedepunere de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat și, după caz, a dovezilor privind calitatea sa de moștenitor, până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, atrage doar emiterea actului administrativ pe baza probatoriilor emise în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, neavând nicio consecință asupra regulilor probațiunii din faza jurisdicțională: în etapa jurisdicțională, titularul notificării poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă, după regulile procesual civile ce guvernează probațiunea în procesul civil. Conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la competența instanței de judecată de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, mi limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluționa, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza înscrisurilor anterior invocate, înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamantului, de proprietar al Imobilului, se coroborează cu prezumția simpla instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 și fac dovada concludentă a celor susținute prin notificare".

Mai mult, în considerentele sentinței apelate, instanța de fond reține că documentele solicitate de Romatsa prin Adresa nr. 7469/19.04.2011 ar fi fost solicitate și de instanța de fond în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, concluzionând că „lipsa răspunsului în sensul solicitării, formează convingerea tribunalului, alături de restul

probatoriului, că reclamantul nu a depus aceste înscrisuri nici în dosarele administrative aflate la pârâți.".

Contrar celor reținute de instanța de fond, așa cum s-a arătat și în partea introductivă a prezentului apel, prin Adresa din 27.06.2013, instanța de fond a stabilit în sarcina reclamantului, sub sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civila sub nr._, următoarele obligații:(a) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, iar pentru martori, numele, prenumele și adresa de domiciliu/reședință și (b) precizarea acțiunii în raport de dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind aplicarea Legii nr. 10/2001.

Or, este mai mult decât evident că nu există nicio similitudine între documentele solicitate de Romatsa, prin Adresa nr. 7469/19.04.2011, întocmită pro causa, așa cum s-a arătat mai sus și Adresa din 27.06.2013, emisă de Tribunalul București.

Totodată, arătă apelantul - reclamant că, în mod greșit, instanța de fond s-a raportat în analiza excepției prematuritații acțiunii la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost recunoscută, în urma procedurii de exequatur, sentința civilă din data de 06.02.1955 a Tribunalului Lisabona, prin care s-a stabilit filiația tatălui reclamantului față de Regele C. al II-lea, din perspectiva dovezii calității reclamantului de persoană îndreptățită Ia restituire în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât, așa cum reiese, în mod clar, din cererea introductivă, precum și din documentele depuse în susținerea acesteia, precum și a Notificării, calitatea Alteței Sale Regale Prințul P. Philippe al României de persoană îndreptățită să solicite restituirea imobilului este întemeiată: (i) pe de o parte, pe drepturile succesorale proprii ale acestuia, de care dispune în calitate de nepot de fiu al Regelui C. al II-lea, iar (ii) pe de altă parte, pe faptul că Alteța Sa R. Prințul P. Philippe al României are calitatea de cesionar al drepturilor succesorale pe care Monique Urdărianu le-a dobândit de la Prințesa E. a României (fostă L.), moștenitoare legală a Regelui C. al II-lea.

Se mai arată de apelant că în mod greșit, instanța de fond a reținut că în cauză a fost nu ar fi fost încălcat principiul procesului rezonabil prevăzut de art. 6 din convenția europeana a drepturilor omului, precum și dreptul de proprietate al reclamantului prevăzut de art.1 din protocolul nr.1 la convenția europeană a drepturilor omului.

Contrar celor reținute de instanța de fond, Curtea Europeană a Drepturilor Omuluia arătat în numeroase rânduri că dreptul la soluționarea în termen rezonabil aunei cereri reprezintă un drept fundamental al reclamantului dintr-un stat semnatar, fiind exprimat de art. 6 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Această argumentare a fost consfințită în cauza Pelissier și Sassi contra Franței, fiind apoi statuată în numeroase cauze pronunțate împotriva Statului Român (spre exemplu, cauzele A. contra România, Stoianova și N. contra României).

În cauză de față, având în vedere că de la data depunerii Notificării (13.02.2002) și până la data formulării cererii de chemare în judecata ce formează obiectul prezentului dosar, au trecut aproximativ 11 ani, fără ca în această perioadă intimații - pârâți să soluționeze Notificarea, s-a încălcat, în mod evident, principiul procesului rezonabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

Totodată, prin neîndeplinirea obligației de a soluționa Notificarea, contrar celor reținute de instanța de fond, intimații-pârâți au adus o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de către România prin Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul trebuie considerat ca fiind titular al unui „bun" la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - indiferent dacă acest bun ar consta în chiar dreptul său de proprietate asupra Imobilului ori în interesul său de a obținere restituirea Imobilului.

Cu diferite ocazii, Curtea a decis că reprezintă un nou drept de proprietate protejat prin convenție chiar și cel de acordare a unor bunuri trecute în proprietatea statului a căror restituire este consacrată într-o legislație națională, deși această legislație ar fi adoptată de statul contractant înainte de adoptarea convenției, atât timp cât ea a rămas în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 de către statul respectiv". Cu atât mai mult această soluție se impune în ipoteza bunurilor care nu au trecut în proprietatea Statului — cum este cazul Imobilului.

Apelantul critică sentința primei instanțe și sub aspectul excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. T.. Prin sentința apelată, instanța de fond a reținut că „acest a susținut că nu deține spre soluționare un dosar administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001, că din adresa nr. 1470/01.04.2008 rezultă că dosarul administrativ în copie, precum și actele în original au fost restituite Primăriei Municipiului București, care nu este parte în litigiu, iar reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte contrariul".

Afirmația instanței, cuprinsă în considerentele sentinței apelate, nu a fost pusă în discuția părților, cu respectarea principiului contradictorialității. Mai mult, nu este foarte clar care a fost scopul acestei afirmații, în condițiile în care instanța nu a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de M. T. și nici nu a dispus nicio măsură în ceea ce privește acest pârât.

De altfel, prin răspunsul la întâmpinarea formulată, în cauză, de M. T., reclamantul a solicitat, în principal, respingerea acestei excepții, ca neîntemeiată, având în vedere: (a) noțiunea de unitate deținătoare, astfel cum acesta este definită în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: (b) prevederile art. 2 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și adresa nr. 1341/21.01.2008 emisă de Romatsa, prin care reclamantul a fost informat că Romatsa ar fi returnat Notificarea Primăriei Municipiului București, transmițând, totodată, dosarul și Ministerului T., spre soluționare.

Totodată, reclamantul a solicitat, în subsidiar, în măsura în care instanța de judecată ar aprecia că soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului T. presupune administrare de probe comune cu fondul cauzei, unirea acestei excepții cu fondul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (4) C.pr.civ..

Pentru toate aceste considerente, apelantul – reclamant arată că se impune admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

În drept: art. 466 și urm. C.pr.civ., art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, an. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pe celelalte dispoziții legale la care am făcut referire.

Intimatul – pârât M. T. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, pentru următoarele motive:

Referitor la ordinea în care instanța de judecata a soluționat excepțiile invocate, se arată că așa după cum a menționat chiar instanța de fond la pagina 5, ultimul paragraf din sentința civilă apelată, potrivit dispozițiilor art. 248, alin. 2) ale Noului Cod de Procedură Civilă, în cazul în care s-au invocat mai mult excepții, ca în speță, instanța determină ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.

Ca urmare, procedând conform dispozițiilor legale, instanța a apreciat în mod corect că, în cauză, se impunea soluționarea cu prioritate a excepției prematurității, excepție de procedură ce vizează sesizarea legală a instanței, în speță, Tribunalul București.

Cu privire la principiul contradictorialității, intimatul – pârât solicită să se ia act de faptul că instanța de fond a respectat principiul contradictorialității și că, în ceea ce privește punctul de vedere al reprezentantului Ministerului T., acesta a fost menționat chiar prin considerente, la pagina 11, paragraful al II-lea din sentința civilă apelată.

Se arată că excepția prematurității acțiunii este temeinic fundamentată. Intimatul – pârât solicită să se aibă în vedere faptul că însuși apelantul reclamant a menționat în susținerea pretențiilor sale faptul că în speță se face aplicarea dispozițiilor art. 25 pct. 1 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, potrivit doctrinei, termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire se apreciază raportat la unitatea efectiv învestită cu soluționarea Notificării. Or, din actele depuse la dosarul cauzei de către părți, rezultă că, în speță, R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA a fost învestită cu soluționarea Notificării nr. 554/13.02.2002, prin Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 9135/23.11.2007 care, și-a declinat astfel, competența de soluționare. Ca urmare, în mod întemeiat instanța de fond a analizat etapele ce vizau soluționarea Notificării, așa cum s-au desfigurat acestea în fața unității deținătoare, RA ROMATSA.

În vederea soluționării Notificării la care s-a făcut referire anterior, prin adresa nr. 7469/19.04.2011, . apelantei reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, să depună în completare la dosarul comunicat de către Primărie, un set de acte prin care să facă dovada calității de moștenitor și a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat. Apelantul reclamant nu a depus însă, nici un act și ca urmare, nu a complinit lipsurile care i s-au pus în vedere prin adresa la care s-a făcut referire anterior.

Dincolo de faptul că, urmare a culpei apelantului - reclamant, RA Romatsa s-a aflat în imposibilitatea de a soluționa Notificarea, la fond, acțiunea a fost promovată la data de 20 iunie 2013, cu nerespectarea termenului de 60 de zile menționat la art. 25 pct. 1 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Ca urmare, față de această situație nu se poate pune problema refuzului nejustificat de soluționarea cererii, așa după cum a susținut apelantul reclamant. Mai mult chiar, așa după cum în mod corect a reținut instanța de fond, termenul de 60 de zile curgea de la data la care apelantul reclamant făcea dovada că a depus toate actele care i s-au solicitat. Cum nu a depus actele, este evident că prezenta acțiune a fost prematur promovată.

Ca urmare, intimatul – pârât solicită să se constate că, din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc faptul că, soluția instanței de fond potrivit căreia a fost respinsă cererea apelantului reclamant ca prematur introdusă, este temeinică și legală.

Intimata – pârâtă R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian Romatsa a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului, ca nefondat.

Consideră intimata că în mod corect instanța de fond a soluționat cu prioritate excepția prematurității acțiunii, întrucât raportat la efectele excepției prematurității și cele ale cererii de sesizare a Curții Constituționale, admiterea celei dintâi, peremptorie, spre deosebire de cea de-a doua, dilatorie, conduce la inutilitatea cercetării fondului cauzei.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de fond a reținut în mod corect aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 248 din Codul de procedură civilă, soluționând cu prioritate excepția prematurității care, în cazul admiterii, face inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Astfel, din punct de vedere procedural, instanța a calificat în mod corect excepțiile reținute spre soluționare în ședința din data de 18.12.2013, constatând ca excepția prematurității are efecte peremptorii asupra fondului litigiului și se impune a fi soluționată cu prioritate.

Așadar, în lipsa unui text care să reglementeze modul în care trebuie să procedeze instanța, judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunța asupra excepțiilor din caracterul și efectele pe care le produc acestea în cadrul procesului civil. Astfel, în toate cazurile în care judecătorii se văd puși în situația de a cerceta simultan mai multe chestiuni, în aceeași cauză, dacă aceste chestiuni sunt de natură a nu fi examinate decât succesiv, ei trebuie să țină seamă de o ordine logică, de o succesiune rațională, începând cu examinarea și soluționarea chestiunilor care au în mod logic prioritate.

În considerarea acestei reguli vor fi rezolvate mai întâi excepțiile referitoare la investirea instanței, întrucât este firesc a se acorda întâietate excepțiilor legate de modalitate de învestire a instanței de judecată în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile legale.

Menționează intimata – pârâtă că cererea de sesizare a Curții Constituționale, în situația în care aceasta ar fi admisă, nu are un efect dilatoriu prin ea însăși, ci doar în urma admiterii incidentului procedural al suspendării cauzei pe parcursul soluționării excepției de neconstituționalitate. Astfel, apelantul-reclamant a depus în ședința de judecată din data de 18.12.2013 o cerere de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4, 33-35 din Legea nr. 165/2013 și o cerere de suspendare a soluționării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă.

Neconstituționalitatea acestor articole din Legea nr. 165/2013 au fost invocate de către apelantul-reclamant în apărare față de excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimată prin întâmpinarea formulată în fondul cauzei.

Raportat la dispozițiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată (denumită în continuare „Legea nr. 47/1992"), în forma în vigoare la data invocării excepției de neconstituționalitate, în momentul în care Curtea Constituțională ar fi sesizată în legătură cu presupuse neconcordanțe ale unor dispoziții legale cu dispozițiile constituționale, acest act normativ nu reglementează incidentul procedural al suspendării, chiar și facultative a soluționării cauzei. Măsura suspendării cauzei este lăsată la latitudinea instanței de judecată, aceasta urmând să aprecieze în ce măsură sunt sau nu îndeplinite condițiile pentru a fi dispusă această suspendare.

Conchizând, este evident că efectele celor două excepții pe care instanța le-a reținut spre soluționare în ședința de judecată din data de 18.12.2013 sunt diferite în esență, admiterea excepției prematurității are un efect peremptoriu asupra fondului cauzei, conducând la necercetarea fondului cauzei, iar admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale poate avea un efect dilatoriu doar în cazul în care este admis incidentul procedural al suspendării cauzei.

Sentința apelată nu încalcă, în opinia intimatei, principiul contradictorialității, întrucât, prin chiar sentința atacată, instanța a menționat că a analizat „toate apărările invocate de reclamant, pe fondul excepției, și prin concluziile scrise, privind succesiunea faptelor în timp" (pagina 6, para 4).

În combaterea argumentelor formale ale apelantului-reclamant, intimata - pârâtă invocă dispozițiile art. 14 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, instanța de judecată va avea în vedere la momentul pronunțării unei soluții toate susținerile părților prin care au fost expuse situațiile de fapt și apărările acestora, inclusiv „afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză”.

În cauza prezentă, principiul contradictorialității nu a fost încălcat, întrucât în motivarea excepției inadmisibilității invocată de către intimata - pârâtă prin întâmpinarea depusă în fondul cauzei, au fost sesizate o . aspecte care s-au subsumat excepției prematurității acțiunii.

Mai mult, apelantul-reclamant nu are niciun interes să invoce presupusa încălcare a principiului contradictorialității, deoarece instanța de judecată a analizat în principal susținerile și înscrisurile acestuia formulate/depuse prin/împreună cu cererea de chemare în judecată, răspunsul la cererea de regularizare, răspunsul la întâmpinarea formulată de Romatsa și concluziile scrise privind excepția prematurității. De asemenea, instanța de judecată, în soluționarea excepției prematurității a îndepărtat de plano argumentele intimatei privind aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 165/2013, fapt care nu prejudiciază apelantul-reclamant, acesta contestând chiar aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013.

Așadar, atât timp cât instanța de judecată a soluționat excepția prematurității prin raportare doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, este evident că apelul formulat de apelantul-reclamant și solicitarea de anulare a sentinței pronunțată în fond este nefondată, în acest sens, intimata - pârâtă invocă dispozițiile art. 174-175 din Codul de procedură civilă, sesizând că apelantul-reclamant nu a demonstrat o posibilă vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului.

Apelantul-reclamant nu a fost vătămat de presupusa încălcare a principiului contradictorialității, întrucât excepția prematurității a fost soluționată prin raportare la propriile susțineri și înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Pe fondul excepției prematurității, se arată că în mod corect instanța de judecată a observat că prin nedepunerea de către apelantul-reclamant a tuturor documentelor necesare soluționării Notificării, termenul de 60 de zile de soluționare nu a intervenit încă.

Așa cum s-a precizat și anterior, prin Adresa transmisă către Romatsa în data de 12.06.2013 și înregistrată sub nr._ din data de 20.06.2013, apelantul-reclamant a solicită intimatei - pârâte "convocarea Consiliului de Administrație, dezbaterea aprobării cererii și soluționarea Notificării", indicând și obligația unității deținătoare de a soluționa notificările în termen de 60 de zile de la data depunerii tuturor înscrisurilor doveditoare.

Prin Adresa nr. 7.469 din data de 19.04.2011 intimata - pârâtă a solicitat apelantului-reclamant depunerea unor documente suplimentare referitoare la dovada calității de moștenitor și proba dreptului de proprietate asupra Imobilului, precum și declarații ale persoanei care se consideră îndreptățită la restituire cu privire la eventuale documente care nu pot fi puse la dispoziția intimatei - pârâte. Totodată, în vederea luării unei decizii, apelantul-reclamant a fost invitat să își susțină punctul de vedere în cadrul unei ședințe a Consiliului de Administrație al intimatei - pârâte.

Prin Adresa nr._ din data de 29.07.2013 apelantul-reclamant a fost invitat la ședința Consiliului de Administrație al intimatei - pârâte în vederea susținerii punctului de vedere privind solicitările formulate. Urmare a Adresei sus-menționate, apelantul-reclamant a transmis intimatei - pârâte un punct de vedere în data de 09.08.2013, înregistrat sub nr._ din data de 09.08.2013. Punctul de vedere reiterează argumentele anterioare referitoare la calitatea de persoană îndreptățită, la restituire, istoricul terenului Ferma Băneasa, preluarea nelegală de către Stat a Imobilului, demersurile efectuate în vederea restituirii în natură a Imobilului.

Refuzul nejustificat și nesoluționarea Notificării într-un termen rezonabil nu pot fi argumente valabile în contextul în care apelantul-reclamant nu a comunicat intimatei - pârâte toate documentele necesare soluționării acesteia. În mod corect a reținut acest fapt și instanța de judecată, apreciind că nu poate fi imputat subscrisei vreo culpă.

Mai mult, așa cum precizează intimata – pârâtă și în fondul cauzei, apelantul-reclamant nu a depus documente, deși solicitate, în sensul dovedirii calității de persoană îndreptățită la restituire și nici dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

În acest condiții și cu ignorarea solicitărilor Romatsa de a completa dosarul Notificării în vederea soluționării acesteia, apelantul-reclamant nu a dat curs acestor solicitări, alegând să sesizeze direct instanța de judecată, deși inclusiv instanța nu poate soluționa Notificarea tocmai din cauza lipsei documentelor.

Față de conduita apelantului-reclamant pe parcursul procedurii administrative de soluționare a Notificării, în mod corect instanța de judecată a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 23 din Legea nr.10/2001 și ale punctelor 23 și 25 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Instanța nu a încălcat, în opinia intimatei, principiul procesului rezonabil prevăzut de art. 6 din CEDO și dreptul de proprietate al apelantului-reclamant prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Pentru a evita redundanța, intimata - pârâtă observă că această critică și prevederile CEDO au fost invocate de către apelantul-reclamant și în fondul cauzei, fiind în mod corect respinse de către instanța de fond.

Astfel, achiesând la argumentele instanței de fond, prin admiterea excepției prematurității, apelantului-reclamant nu i s-a încălcat nici dreptul de a accede la justiție și nici dreptul de proprietate.

În legătură cu această critică, intimata - pârâtă urmează să depună la dosarul cauzei practică jurisprudențială privind modalitatea de interpretare a dispozițiilor CEDO, atât în ceea ce privește dreptul statelor de a concepe proceduri prealabile, obligatorii și care asigură și dreptul la justiție, cât și în ceea ce privește distincția între speranța legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire care nu constituie un bun protejat în sensul CEDO.

În ceea ce privește cererea apelantului-reclamant de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată suportate pe parcursul soluționării cauzei, aceasta este neîntemeiată.

Intimata - pârâtă solicită instanței de judecată să respingă cererea de obligare a sa la suportarea cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză nu poate fi atrasă culpa procesuală a acesteia. Deși apreciază corectă soluția instanției de fond, urmează ca instanța de apel să observe că excepția prematurității a fost invocată din oficiu de către instanța fondului, motivarea soluției referindu-se în integralitate la susținerile apelantului-pârât.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:

Prima dintre criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe este în sensul că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității, câtă vreme excepția prematurității întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin admiterea căreia a fost soluționată cauza în primă instanță, nu a fost pusă în discuția părților, Curtea constatând că susținerile apelantului sub acest aspect sunt întemeiate.

Astfel, principiul contradictorialității se numără printre principiile fundamentale ale procesului civil român, definite în doctrină ca fiind reguli esențiale ce determină structura procesului și guvernează întreaga activitate judiciară. Contradictorialitatea presupune că instanța este obligată să asculte deopotrivă pe cel ce a sesizat instanța, cât și pe cel care se apără, fiecare dintre părți având dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Respectarea principiului contradictorialității înseamnă că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt și de drept invocate de instanță din oficiu în scopul aflării adevărului și a pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Spre deosebire de prevederile procedurale anterioare, care nu cuprindeau o reglementare expresă a acestui principiu, în noul Cod de Procedură Civilă principiul contradictorialității este consacrat in terminis, în cuprinsul art. 14, unde sunt enumerate și câteva dintre elementele structurante, respectiv: citarea sau înfățișarea părților; comunicarea reciprocă de către părți a motivelor de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă; dreptul părților de a discuta și a argumenta orice chestiune de drept invocată în cursul procesului, inclusiv de instanță; obligația instanței de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, ea neputându-și întemeia hotărârea decât pe motive de fapt și de drept care au fost puse în prealabil în discuția părților.

Așadar, respectarea principiului contradictorialității presupune ca instanța să-i întemeieze hotărârea numai pe acel elemente care au format obiectul dezbaterilor.

Aplicând în cauză aceste considerații teoretice, trebuie observat că în ședința publică de la 18.12.2013, dată la care s-au purtat dezbaterile finale în fața primei instanțe, a fost invocată din oficiu excepția prematurității întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, iar reclamantul, prin reprezentant, a invocat, la rândul său, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 și a formulat o cerere de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 434 alin. 1 C.pr.civ. De asemenea, reclamantul a mai susținut că față de excepțiile de prematuritate și de inadmisibilitate, are prioritate excepția de neconstituționalitate, tribunalul reținând cauza în pronunțare asupra cererilor formulate și a excepțiilor.

Mai trebuie observat că în fața primei instanțe, prin întâmpinare, se invocase de către pârâta R. Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian Romatsa excepția inadmisibilității cererii în raport de dispozițiile Legii nr. 165/2013 și de derularea, astfel, în paralel, a procedurii administrative pentru soluționarea notificării și a procedurii litigioase demarate prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant pentru același imobil.

De asemenea, din cuprinsul hotărârii primei instanțe rezultă că excepția prematurității a fost admisă în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, considerându-se că termenul de 60 de zile în care entitatea învestită cu soluționarea notificării trebuia, potrivit art. 25, să se pronunțe asupra acesteia nu s-a împlinit, câtă vreme reclamantul nu a complinit lipsurile ce îi fuseseră comunicate cât privește înscrisurile considerate necesare soluționării notificării.

Or, așa cum s-a arătat, trebuie observat că dezbaterile finale s-au purtat în principal asupra ordinii de soluționare a excepțiilor și cererilor prealabile judecării fondului, reclamantului nefiindu-i acordată posibilitatea să pună concluzii asupra excepției prematurității invocate de tribunal din oficiu.

Mai mult, Curtea constată, sub acest aspect, că nu se poate considera că reclamantul ar fi avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere asupra excepției prematurității astfel cum aceasta a făcut obiect de analiză a primei instanțe, anume pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, câtă vreme prematuritatea s-a invocat din oficiu în raport de dispozițiile Legii nr. 165/2001.

În aceste condiții, trebuie reținut că soluționarea cauzei în baza unei excepții cu privire la reclamantul, partea care a pierdut procesul, nu și-a exprimat opinia reprezintă o încălcare a principiului contradictorialității, principiu reglementat prin norme imperative, încălcare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În consecință, în raport de considerentele arătate, Curtea constată că apelul este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. 2 și 3 teza a II a C.pr.civ., îl va admite, va anula hotărârea apelată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelantul – reclamant ALTEȚA SA R. PRINȚUL P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI, CNP_, cu reședința în București, ..6, sector 2 și cu domiciliul procesual ales la SCA „M. A. și Asociații” în București, ..3, ., împotriva sentinței civile nr.2219/20.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu pârâții R. AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA ROMÂNĂ A SERVICIILOR DE TRAFIC AERIAN ROMATSA, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr.J_, CUI_, cu sediul în București, . la B. nr.10, sector 1 și M. T. ȘI INFRASTRUCTURII, CUI_, cu sediul în București, ..38, sector 1.

Anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 26.11.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

D. A. M. G. R.

GREFIER

N.-C. I.

Red.M.G.R.

Tehdact.R.L./M.G.R.

6 ex./08.01.2015

TB-S.4 – E.R.

← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 128/2015....		Evacuare. Decizia nr. 1794/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 279/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 303/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 285/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 128/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 1794/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Fond funciar. Decizia nr. 1782/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partide politice. Decizia nr. 343/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 356/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI