Revendicare imobiliară. Decizia nr. 285/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 285/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-03-2015 în dosarul nr. 285/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.285
Ședința publică de la 9.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurentele reclamante R. E. M., R. D. G., R. E. S. și P. D., împotriva deciziei civile nr. 135 A din 06.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât I. L. și cu intimații chemați în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta reclamantă R. E. M., personal și asistată de avocatul B. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 06.03.2015, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, același avocat reprezentând și interesele recurentelor reclamante R. D. G., R. E. S. și P. D., intimatul pârât I. L., personal și asistat de avocatul C. A. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emisă de Baroul București, aflată la fila 23 din dosar și consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului chemat în garanție M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimatul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează împrejurarea că intimatul pârât I. L. a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare la data de 16.02.2015 care a fost comunicată recurentelor reclamante.
Curtea acordă cuvântul părților pe probe.
Apărătorul recurentelor reclamante solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, înscrisuri care au fost comunicate și părții adverse odată cu motivele de recurs.
Apărătorul intimatului pârât depune la dosar un extras de pe portalul instanței pentru a dovedi faptul că a fost soluționat dosarul cu nr._/299/2011, aflat pe rolul Tribunalului București, având același obiect iar hotărârea nu a fost încă redactată.
Reprezentantul intimatului M. București prin Primarul General arată că nu se opune încuviințării probelor solicitate.
Curtea, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art.305 din Codul de procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisurile atașate cererii de recurs, apreciind că sunt utile soluționării cauzei. Constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentelor reclamante solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și motivată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, apreciază că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că autorul reclamantelor nu a deținut în proprietate apartamentul nr.4 situat la etajul 2 al imobilului din litigiu, deoarece etajul 2 a fost construit de statul român după naționalizare și la momentul aplicării Legii nr.112/1995, statul având în proprietate acest apartament.
Menționează că prin actul de vânzare-cumpărare nr._ din 31.05.1945, autorul reclamantelor a cumpărat imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafață de 277 mp și construcția situată pe acesta, imobil avariat de bombardamentele aeriene, astfel încât se cumpăra în starea în care se afla, cu toate materialele aflate pe acesta. Construcția inițială era compusă din subsol, parter, etajul I și etajul II chiar dacă aceste etaje aveau nevoie de lucrări de reparații și reamenajare nu se punea problema construirii noi a celor două etaje, care să atribuie dreptul de proprietate în persoana ICSIM din cadrul MICM, cu respectarea dispozițiilor Codului civil vechi în vigoare la acel moment, cel mult avea un drept de creanță privind materialele și manopera incluse în aceste lucrări conform art.494 din Codul civil. Faptul că etajul 2 a fost distrus în parte de bombardament iar regimul comunist a făcut lucrări de reparații și recompartimentare, aceasta nu îi conferea statului comunist un drept de proprietate asupra acestor lucrări, ci doar un drept de creanță.
De asemenea, arată că nu există nici un act juridic legal care să confirme în favoarea statului român un drept de proprietate asupra etajului 2 al imobilului din litigiu, astfel încât constatările instanței de apel sunt nelegale. Această teză juridică încalcă atât regimul juridic al proprietății autorului R. G. asupra întregului imobil compus din teren cu toate construcțiile existente pe acesta, cât și dispozițiile art.494 din vechiul Cod civil.
Mai mult, conform legii speciale de reparații, art.9 din Legea nr.10/2001, imobilele se restituie adevăraților proprietari, în starea în care se află, libere de orice sarcini, chiar dacă au primit lucrări de reparații, îmbunătățiri, ceea ce înlătură apărările contestatorilor. Ca atare, statul român nu deține un titlu valabil de proprietate asupra etajului II și asupra apartamentului 4, împrejurare față de care statul nu era în măsuri să încheie un act translativ de proprietate, având ca obiect un apartament care nu era proprietatea sa, în condițiile în care, conform art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, coroborate cu dispozițiile art.3 din Legea nr.112/1995, R. G. nu a pierdut niciodată proprietatea imobilului și nu a făcut niciodată obiectul Legii nr.112/1995.
Totodată, arată că, statul român nu poate face dovada unui drept real de proprietate, opozabil dreptului invocat de recurente asupra apartamentului nr.4, zidurile acestuia, cotele părți din părțile comune ale imobilului și suprafața de 9,40 mp teren, pe care este ridicată construcția.
Mai arată că, instanța de fond, în mod greșit, a reținut o situație de fapt, cu efecte asupra bunei credințe a părților din dosar, în condițiile în care actul de naționalizare a fost greșit aplicat față de autorul reclamantelor, situație juridică confirmată de o hotărâre judecătorească irevocabilă, care confirmă faptul că imobilul a aparținut permanent, în proprietatea autorului acestora și, în consecință, bunul nu face obiectul Legii nr._ și nu poate fi înstrăinat în mod legal.
Instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a practicii interne și comunitare în ceea ce privește noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul CEDO, reținând că doar intimatul pârât ar deține un bun în sensul Convenției, iar apelantele reclamante chiar și în baza hotărârii judecătorești pronunțată la 25.11.1997 care nu confirmă proprietatea asupra etajului 2 al imobilului, raționament confirmat de instanța de apel. În opinia sa, ambele instanțe prin întreaga sa argumentare au pronunțat hotărâri judecătorești nelegale cu încălcarea dispozițiilor art.480, 492 și 494 codului civil în vigoare în materia proprietății și a modalităților de dobândire a proprietății imobiliare art.644, 645 și urm. din vechiul cod civil.
Apărătorul intimatului pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
Menționează că instanța de fond și apel au reținut, în mod corect, faptul că, reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.4 situat la etajul II din imobilul litigios, având în vedere că autorul reclamantelor R. G. a achiziționat un imobil avariat de bombardamente în anul 1945, conform contractului de vânzare-cumpărare_/1945, aspect coroborat cu mențiunile din decretul de naționalizare nr.92/1950, unde apare în anexa de imobile avariate. Recurentele reclamante nu au depus nici o probă în dovedirea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.4 situat la etajul II al imobilului, iar intimatul a depus probe din care rezultă că etajul 1 și 2 al imobilului au fost construite de statul român, respectiv evidențe fiscale, proiect de execuție, autorizație de construcție, memoriu tehnic, corespondență purtată între instituțiile statului cu privire la reconstrucția etajului 1 și 2, or, reclamantele nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară care să le consfințească dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, motiv pentru care nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai arată că instanțele anterioare au analizat probele depuse la dosar și au constatat că apartamentul nr.4 de la etajul II al imobilului a fost construit de statul român, după naționalizare, motiv pentru care reclamantele nu sunt îndreptățite la restituirea acestuia. Toate probele administrate în cauză arată că cele două etaje ale imobilului au fost construite de statul român, după anul 1950 și nu au fost niciodată în proprietatea autorului reclamantelor. Recurentele reclamante au formulat cerere de despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001, cerere care se află în lucru la Prefectura Municipiului București, conform relațiilor depuse la dosarul de fond de Primăria Municipiului București. De asemenea, ambele instanțe, au reținut, în mod corect, faptul că, pârâtul are un titlu valabil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost atacat de reclamante în termenul prevăzut de lege. Referitor la reaua credință a pârâtului, aceasta nu poate fi luată în discuție doar în ipoteza în care primele ar dovedi dreptul de proprietate asupra apartamentului din imobilul litigios..
Totodată, arată că, în mod corect s-a reținut că reclamantele nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece nu au o hotărâre judecătorească anterioară care să le recunoască dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.4, conform jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, pârâtul deține un bun în sensul Convenției prin faptul că actul de vânzare-cumpărare nu a fost atacat, apelantele reclamante nu au promovat înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 acțiune în nulitate împotriva acestui contract.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._ /12.07.2011 reclamanții R. E. M., R. D. G., R. E. S. și P. D. au chemat în judecată pe pârâții D. F., D. F. și I. L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța aceștia să fie obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., etaj 2 apartament 4, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, au arătat, în esență, că sunt moștenitorii defunctului R. G., ce a deținut în proprietate imobilul, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31.05.1945 și transcris sub nr. 8598/31.05.1945. În perioada regimului comunist imobilul a trecut în mod ilegal în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a constatat că reclamantele sunt proprietare ale imobilului și s-a dispus obligarea Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul. După obținerea acestei hotărâri Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția de restituire nr. 808/30.03.1998. În data de 13.08.1998 Primăria Municipiului București a emis adresa nr. 5787 prin care înștiința reclamanții că în cursul anului 1997 a vândut apartamentele din imobil către chiriași. Reclamanții au mai precizat că deși ambele părți au acte autentice de proprietate se impune compararea titlurilor iar titlul reclamanților este preferabil pentru că provine de la adevăratul proprietar. S-a mai arătat că reclamanții au mai efectuat alte demersuri procedurale cu privire la celelalte apartamente din imobil și chiar au obținut o hotărâre irevocabilă în privința apartamentului aflat la subsolul aceluiași imobil.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C.civ.
Pârâtul I. L. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesual active. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare pârâtul I. L. a precizat că acțiunea formulată este inadmisibilă raportat la decizia ICCJ nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii. S-a apreciat că principiul electa una via și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului susțin securitatea raporturilor juridice. Pârâtul a mai arătat că autorul reclamanților a cumpărat imobilul în discuție în anul 1945, după bombardamentele aeriene ce s-au produs în al doilea război mondial, fără etajele 1 și 2. S-a mai indicat faptul că autorul pârâtului a cumpărat apartamentul nr. 4 situat la etajul 2 al imobilului având convingerea legitimă că statul este titularul dreptului de proprietate, operând astfel principiul bunei credințe.
În ședința publică de la 16.03.2012 reclamanții au formulat cerere precizatoare privind cadrul procesual pasiv, în sensul că înțeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâtul I. L., instanța luând act de acest aspect prin încheierea de ședință pronunțată la acea dată.
La același termen de judecată pârâtul I. L. a formulat cerere de chemare în garanție a MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE.
În ședința publică din 21.09.2012 instanța a pus în discuție și a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată prin întâmpinare, și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesual active, pentru motivele expuse în încheierea de ședință.
La termenul de judecată din data de 1.02.2013 reclamanții au precizat obiectul cererii în concordanță cu raportul de expertiză întocmit în cauză arătând că înțeleg să revendice apartamentul nr. 4 situat la etajul nr. 2 al imobilului aflat în București, sector 1, ., compus din cameră, bucătărie, baie, hol, culoar, vestibul, cămară, în suprafață utilă de 39,82 m.p., cota de 6,348% din părțile de folosință comună ale imobilului și 9,48 m.p. teren situat sub construcție.
Prin sentința civilă nr. 2320/08.02.2013, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesual active; a respins cererea principală formulată de reclamanții R. E. M., R. D. G., R. E. S. și P. D., în contradictoriu cu pârâtul I. L., ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul I. L., în contradictoriu cu chemații în garanție MUNICIPIULUI BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL și MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, ca rămasă fără obiect și a obligat reclamantele, în solidar, la plata către pârât a sumei de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesual active, invocată prin întâmpinare și unită cu fondul cauzei, că, reclamantele sunt moștenitoarele defunctului R. G. conform certificatului de moștenitor nr. 131/6.05.1996 emis de B.N.P. M. V., care a avut în proprietate imobilul revendicat prin acțiune. În acest context, s-a apreciat că reclamantele justifică un titlu și, implicit, propria lor calitate procesuală, restul aspectelor menționate de pârâtul I. L. prin întâmpinare urmând a fi analizate pe fondul cauzei.
Pe fondul cauzei, raportat la cererea principală, instanța de fond a reținut că defunctul R. G., în calitate de cumpărător, a încheiat la data de 31.05.1945, cu numita T. M., în calitate de vânzător, contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal emis de Tribunalul I. - Secția notariat sub nr._/31.06.1945. Obiectul contractului, astfel cum reiese foarte clar din conținutul acestuia l-a reprezentat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, . compus din teren în suprafață de 277 m.p. împreună cu construcția situată pe acel teren, construcție avariată de bombardamentele aeriene. Cumpărătorul a declarat că înțelege să cumpere imobilul astfel cum se afla la acel moment.
Prin Decretul nr. 92/1950 imobilul situat în . a trecut în proprietatea statului, fiind menționat la poziția 22, pag. 357, anexa de București, la „imobile avariate”.
După . Legii nr. 112/1995, reclamantele din prezenta cauză, în calitate de moștenitoare ale defunctului R. G., au făcut demersuri în vederea retrocedării imobilului situat în București, sector 1, ..
Prin sentința civilă nr._/25.11.1997, irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de reclamantele din prezenta cauza în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, constatând că acestea sunt proprietarele imobilului situat în București, ., sectorul 1, compus din teren în suprafață de 277 mp, apartamentul de la subsol, compus din cinci camere, vestibul, boxă, cămară, wc și culoar, apartamentului de la parter și cel de la etajul I, obligând pe pârât să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul astfel individualizat.
Prin dispoziția nr. 808/30.03.1998 a Primarului General al Municipiului București a fost restituit imobilul descris anterior în proprietatea reclamantelor din prezenta cauză.
Reclamantele s-au adresat și organelor administrative formulând pentru întreg imobilul din . cerere de restituire în natură sau de acordare despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995 soluționată într-un final prin hotărârea nr. 3331/28.02.2000 (f. 205) în sensul respingerii întrucât bunul a fost restituit în instanță.
Prin adresele nr. 316/26.03.2012 emisă de S.C. Herăstrău Nord S.A. și nr. TN/_/03.04.2012 emisă de A.F.I. s-a comunicat reclamantelor că au fost vândute, în temeiul legii 112/1995, mai multe apartamente din imobilul situat în București, ., Sector 1.
Astfel, la data de 18.04.1997, s-a încheiat în temeiul legii nr. 112/1995, între Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, și numita D. F., în calitate de cumpărător, contractul de vânzare – cumpărare cu plata în rate nr. 4300/_, având ca obiect dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat la etajul 2 în imobilul din București, ., Sector 1 compus din vestibul, cameră, holl, bucătărie, cămară, culoar, baie, în suprafață utilă de 37,61 m.p., o cotă indiviză de 6,348% din părțile de folosință comună ale imobilului și 9,4 m.p. teren aflat sub construcție.
Numita D. F. a decedat la data de 4.05.2005 lăsând ca unic moștenitor pe pârâtul I. L. conform certificatului de moștenitor nr. 72/11.05.2005 emis de B.N.P. S. C. D..
Prin încheierea nr._ emisă în dosarul nr._/14.10.2008 O.C.P.I. Sector 1 a admis cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului – apartament nr. 4 situat în București, ., Sector 1, etaj 2 sub nr. cadastral_/2 înscris în cartea funciară individuală cu nr._ pe numele pârâtului I. L..
După . Legii nr. 10/2001 reclamantele au formulat notificări și în baza acestui act normativ solicitând restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru întreg imobilul din ., notificări ce fac obiectul dosarelor administrative cu nr. 6114,_,_. Astfel cum reiese din răspunsul la adresa instanței emis de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, Serviciul evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări legea nr. 10/2001, la data de 27.04.2012 notificările formulate de reclamante în temeiul acestui act normativ erau nesoluționate.
Instanța a reținut că acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care proprietarul unui bun cere restituirea sa de la cel care îl stăpânește fără drept.
Titlul de proprietate exhibat de reclamante este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal emis de Tribunalul I. – Secția Notariat sub nr._/31.06.1945 și de sentința civilă nr._/25.11.1997, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
Titlul de proprietate invocat de pârât este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4300/_ încheiat la data de 18.04.1997 și de faptul juridic al moștenirii legale, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară individuală cu nr._ al municipiului București sector 1 pe numele pârâtului I. L. la data de 14.10.2008, din acest moment având efect de opozabilitate erga omnes.
Examinând conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul – verbal emis de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._/31.06.1945, instanța a reținut că autorul reclamantelor, defunctul R. G., a cumpărat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, . compus din teren în suprafață de 277 m.p. împreună cu construcția situată pe acel teren, construcție avariată de bombardamentele aeriene care au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar defunctul R. G. a declarat că înțelege să cumpere imobilul astfel cum se afla la acel moment.
De asemenea, prin sentința civilă nr._/25.11.1997 Judecătoria Sectorului 1 București a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor doar asupra apartamentului de la subsol, asupra apartamentului de la parterul imobilului și asupra apartamentului de la etajul 1, deci nu asupra întregului imobil situat în București, ., sector 1. De altfel, din conținutul aceleiași hotărâri reiese că însăși reclamantele au argumentat la acel moment că defunctul R. G. a construit apartamentele de la parter și de la etajul 1, ceea ce implică aspectul că la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare autentificat prin procesul-verbal emis de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._/31.06.1945 construcția în discuție nu mai avea etajul 2 acesta fiind distrus în integralitate prin bombardamentele aeriene. Ca atare, sub un prim aspect, instanța reține din coroborarea acestor elemente, că numita T. M., în calitate de vânzător, nu putea transmite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31.06.1945 către defunctul R. G. dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat la etajul 2, de vreme ce etajul 2 nu mai exista la acel moment, fiind incident principiul de drept nemo dat quod non habet.
În acest context, instanța a reținut că pentru imobilul apartament în discuție – respectiv apartamentul nr. 4 situat la etajul 2 – reclamantele nu pot invoca drept titlu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31.06.1945 sau sentința civilă nr._/25.11.1997, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București întrucât nu s-a transmis prin acestea dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuție.
După cum s-a menționat anterior, prin Decretul nr. 92/1950 imobilul situat în . a trecut în proprietatea statului, fiind menționat la poziția 22, pag. 357, anexa de București, la „imobile avariate”. Din înscrisurile aflate la filele 41 – 62 instanța a reținut că la momentul naționalizării prin decretul indicat imobilul din . nu avea etajul 2, fiind astfel exclus ca autorul reclamantelor să fie deposedat abuziv de proprietatea sa asupra apartamentului nr. 4 situat la etajul 2.
Din adresa nr. 8106/16.02.1999 emisă de Administrația Financiară Sector 1 s-a constatat că defunctul R. G. a figurat în evidențele fiscale în perioada 1946 – 1950 la poziția nr. 824 (deci după cumpărarea imobilului avariat de bombardamente de la numita T. M. și până la naționalizare) ca proprietar al unui imobil distrus de bombardament și refăcut parțial devenit locuibil în parte, respectiv numai parterul de la data de 1.04.1946 compus din două apartamente. La aceeași poziție este făcută mențiunea „imobil naționalizat la 20.04.1950”. Ca atare, în opinia instanței după încheierea contractului de vânzare cumpărare din anul 1945 defunctul R. G. a refăcut în parte imobilul, dar doar apartamentele menționate. Este foarte clar că la data naționalizării imobilul din . nu avea etajul 2.
Instanța a apreciat că aceeași concluzie este întărită și de restul înscrisurilor aflate la filele 41 - 62. A fost apreciat ca fiind relevant în acest sens și Memoriul ICSIM Serviciul tehnic întocmit la data de 6.08.1954 care descrie configurația imobilului din . la acel moment ca fiind reprezentată de subsol - trei camere și parter - patru camere. În același înscris se vorbește despre situația în viitor a imobilului făcându-se referire la etajul 2 că va fi alcătuit din două apartamente și o garsonieră. Aceleași aspecte sunt reținute și de către expertul tehnic judiciar în concluziilor raportului de expertiză construcții efectuat în cauză.
Instanța a apreciat că simpla referire la un acoperiș provizoriu, făcută de defunctul R. G. în cuprinsul unei cereri adresată Biroului Registraturi Generale a CFR la data de 15.03.1955 (deci după preluarea imobilului de către stat) nu este de natură a conduce la concluzia că anterior naționalizării defunctul refăcuse inclusiv etajul 2 al imobilului. Interpretarea făcută de reclamante acestei cereri de la fila 94 – înscris care nu poate, sub nicio formă, să echivaleze cu un titlu în acțiunea în revendicare – este contrazisă de întreg materialul probator administrat în cauză. De altfel, o astfel de interpretare contravine propriilor susțineri ale reclamantelor din cadrul litigiului în care s-a pronunțat sentința civilă nr._/25.11.1997, irevocabilă, a Judecătoriei Sectorului 1 București unde reclamantele au argumentat că autorul lor a construit apartamentele de la parter și de la etajul 1.
Nu există niciun înscris – autorizație de construire, proces – verbal de recepție lucrări etc. – care să facă dovada faptului că defunctul R. G. ar fi construit, anterior naționalizării, și etajul 2 al imobilului. După naționalizare – moment când este făcută și cererea la care fac referire reclamantele – este neverosimil ca defunctul R. G. să fi construit el însuși etajul 2 al imobilului câtă vreme autoritățile statului comunist au elaborat memorii tehnice, proiecte de construcții și au emis autorizații de construire pentru definitivarea imobilului din .. Cel mai probabil, ulterior naționalizării defunctul R. G. a continuat să locuiască acolo (aspect ce rezultă chiar din cererea de la fila 94 unde se menționează că acesta domicilia în anul 1955 în acel imobil) și că, la acel moment, dorea restituirea unor materiale.
Toate aceste elemente au condus instanța la concluzia că etajul 2 al imobilului a fost edificat de către autoritățile statului comunist ulterior anului 1950. Prin urmare, în ceea ce privește etajul 2, statul român a devenit proprietar prin faptul construirii acelor apartamente. În acest context, instanța a reținut că s-a transmis către numita D. F., autoarea pârâtului, un veritabil drept de proprietate ce nu a fost niciodată în patrimoniul defunctului R. G., născându-se direct în patrimoniul statului român prin faptul construirii. Ca atare, titlul pârâtului este preferabil pentru că a dobândit dreptul de la un proprietar – autorul construcției constând în etajul 2 unde se află situat și apartamentul în discuție fiind statul român – în timp ce autorul reclamantelor nu a avut nici un moment în patrimoniu dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat la etajul 2.
Chiar mergând pe linia de gândire a reclamantelor exprimată în cadrul concluziilor scrise – în sensul că defunctul R. G. ar fi terminat el însuși de refăcut imobilul în integralitate după naționalizarea din 1950 – instanța a apreciat că soluția ar fi aceeași, anume că titlul pârâtului este preferabil. Într-o astfel de ipoteză – total neverosimilă pentru instanță – practic autoul reclamantelor nu ar putea justifica niciun titlu. Nu există, în acest sens, vreo autorizație de construire pe numele defunctului (există, în schimb, autorizația de construire nr. 25/26.08.1954 pentru organele statului comunist), nu există niciun proces-verbal de finalizare a lucrării care să ateste predarea-preluarea, autorul reclamantelor nu a fost înscris în niciun registru (nici măcar fiscal) cu dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2. Or, în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri nu se poate deduce titlul uneia dintre părți din simple elemente de fapt disparate care, de altfel, nici nu sunt susținute de restul materialului probator administrat în cauză.
Și în situația în care, prin absurd, s-ar admite că, în cauză, anterior naționalizării defunctul R. G. edificase și etajul 2 din imobilul situat în . deși întreg materialul probator administrat în cauză contrazice o astfel de concluzie, instanța a apreciat că titlul pârâtului devine preferabil față de criteriile speciale instituite prin Legea nr. 10/2001.
În speța de față, reclamanții nu se pot prevala de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., respectiv că ar deține un bun, deci o speranță legitimă pentru formularea unei acțiuni in justiție și obținerea bunului in natură.
Singura speranță legitimă creată reclamantelor este cea prin Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar in condițiile în care reclamantele nu au formulat acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4300/_ încheiat la data de 18.04.1997 în baza Legii nr. 112/1995, sigura speranță legitimă este cea a obținerii contravalorii apartamentului.
Pârâtul beneficiază de un bun, asupra căruia deține și posesia concretizată material. Mai mult, prin sentința civilă nr._/25.11.1997, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București nu se menționează nimic referitor la apartamentul în discuție. În acest context, instanța a apreciat că statul român, încă proprietar, putea înstrăina. Totodată, buna-credință a autoarei pârâtului trebuie raportată la situația existentă la momentul cumpărării apartamentului – respectiv la data de 18.04.1997, moment la care reclamantele nu se adresaseră Judecătoriei Sectorului 1 cu cererea ce a făcut obiectul dosarului nr._/1997 (în care s-a pronunțat sentința menționată).
Din această perspectivă (a faptului ca pârâtul produce în fața instanței un titlu, respectiv un act juridic translativ de proprietate valabil), conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta deține un bun.
În jurisprudența sa (a se vedea cauza R. c României, cererea nr._/2003, hotărârea din 19.10.006), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că fiecare cauză ar trebui analizată ținând cont de circumstanțele sale particulare.
Cum, în speță, autoarea pârâtului a dobândit bunul cu bună-credință, și atât aceasta cât și pârâtul (după decesul său) s-au comportat până în prezent ca adevărați proprietari, instanța a apreciat că privarea acestuia din urmă de dreptul de proprietate ar reprezenta o sarcină exorbitantă, care nu s-ar încadra în excepția reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia lipsirea unei persoane de bunul său poate avea loc numai pentru cauză de utilitate publica, ci cel mult ar reprezenta o reparație în folosul fostului proprietar. Însă, tot Curtea a reamintit în cauza mai sus citată că „atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate”.
Bunurile revendicate, în momentul preluării, chiar abuzive, de către stat, s-au transmis, chiar și de facto, în patrimoniul acestui subiect de drept, care din acel moment a exercitat toate atributele dreptului de proprietate, comportându-se ca un verus dominus.
Tocmai în virtutea recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat a acestor bunuri, s-a prevăzut posibilitatea foștilor titulari ai dreptului de proprietate sau a moștenitorilor acestora de a redobândi dreptul pierdut.
Pe cale de consecință, nu s-ar putea susține că dreptul de proprietate asupra bunului s-ar fi aflat întotdeauna în patrimoniul reclamantelor, întrucât în fapt, bunul a fost transmis în patrimoniul statului, și, ulterior, chiar în patrimoniile altor persoane fizice.
Art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu este de natură a conduce la o altă interpretare, prevăzându-se că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, calitate pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Numai ca urmare a apariției legilor reparatorii, s-a creat posibilitatea redobândirii de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora a proprietății bunurilor preluate de stat în mod abuziv și numai în acest context se poate pune problema recunoașterii retroactive a supraviețuirii vechiului drept de proprietate, astfel cum se menționează în cauza P. contra României.
Astfel, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea in natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii si termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
În aceste condiții, instanța a reținut că reclamanților din prezenta cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, și ulterior, la data dobândirii în patrimoniului autoarei pârâtului a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, nu li se putea recunoaște nici măcar „speranța legitimă” de a dobândi un bun în sensul art. 1 Protocolul I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, există o diferență esențială între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi de îndreptățită din punct de vedere moral, și „speranța legitimă”, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară.
Totodată, s-a statuat că nu se poate trage concluzia existenței unei „speranțe legitime” în ipoteza în care există controverse privitoare la modul de interpretare și aplicare a normelor de drept intern, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. I.
Totodată, instanța a reținut că, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de către reclamanți s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice, în condițiile în care statul s-a comportat din momentul preluării ca un verus dominus, ulterior dând posibilitatea reclamanților de a solicita restituirea proprietății pierdute, iar contractul de vânzare cumpărare al autoarei pârâtului nu a fost niciodată desființat.
Față considerentele expuse, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare formulată, ca neîntemeiată.
Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârât, având în vedere că soluția acesteia depinde de soluția pronunțată asupra cererii principale, instanța a respins-o ca rămasă fără obiect.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., instanța de fond a obligat reclamantele, în solidar, la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 lei reprezentând onorariu avocațial (conform chitanței depuse în original la fila 369) avându-se în vedere că reclamantele sunt în culpă procesuală cu privire la declanșarea prezentului litigiu, iar cuantumul onorariul avocațial se justifică raportat la obiectul litigiului, numărul termenelor acordate în cauză și activitatea apărătorului pârâtului.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții R. E. M., R. D. G., R. E. S. și P. D., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 14.05.2013, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel au susținut că sentința instanței de fond este netemeinică si nelegală în ce privește soluția de respingere a acțiunii pe fondul cauzei nu și cu privire la excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantelor, pe care le-a respins in mod corect.
Au arătat că au învestit instanța de fond cu o acțiune in revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 si urm. Cod Civil, iar în aceste condiții, buna-credință a chiriașilor cumpărători nu avea relevanță în cauză. Având în vedere că, atât reclamantele, cât și pârâtul I. L., în calitate de moștenitor al mamei sale D. F., cea care a cumpărat imobilul de la stat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.4300/_/18.04.1997, dețin acte autentice cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, se impunea doar compararea titlurilor autorilor de la care provin cele doua titluri de proprietate, urmând sa aibă câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Deci, în cauză este relevant titlul autorului și nu buna-credință a chiriașului dobânditor, deoarece buna-credință nu constituie un mod de dobândire a proprietății, ci titlul este cel care se pune în discuție
În continuare au arătat că sunt moștenitoarele tatălui lor R. G. - conform certificatului de moștenitor nr. 131/06.05.1996 eliberat de BNP M. V., care a deținut în proprietate apartamentul revendicat prin acțiune, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31 mai 1945 si transcris sub nr. 8598/ 31.05.1945. Imobilul a fost preluat de către stat, în mod abuziv, fără titlu valabil, în baza Decretului 92/1950, aspecte reținute corect și de instanța de fond.
Cu toate acestea, în mod eronat instanța de fond a concluzionat că imobilul cumpărat de către autor nu ar fi avut etajul 2 si ca atare pentru imobilul - apartament in discuție, respectiv . la . pot invoca drept titlu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31 mai 1945 si transcris sub nr._ din 31.05.1945.
În opinia apelantelor reclamante aceste argumente nu pot fi primite întrucât R. G. a cumpărat imobilul avariat de bombardament si anterior refacerii imobilului de către autorități prin autorizația nr.25/26.08.1954, tot el, împreună cu familia, au reparat si refăcut imobilul pe care l-au ocupat pe măsură ce înaintau cu lucrările.
R. Gheoghe a făcut si un acoperiș (originalul fiind ars la bombardament) peste etajul doi al imobilului, astfel cum rezultă din cererea depusă la dosar prin care R. G. cere permisiunea de a-și lua înapoi materialul folosit pentru acoperișul provizoriu, căci noii locatari (după naționalizare) au „decis să refacă acoperișul înălțându-l cu 50 cm: ” . Față de acest înscris, recurenții au apreciat că nu se poate primi susținerea instanței că nu ar avea calitate să revendice . la etajul 2, deoarece R. G. ar fi cumpărat imobilul fără etajul 2.
Imobilul era avariat de bombardament, fapt relevat chiar de către reclamante, dar existau urme de zidărie si materiale de construcții, imobilul nu a fost deteriorat in totalitate ci doar avariat si apoi refăcut de către tatăl reclamanților.
Chiar in memoriul ICSIM, de care vorbește instanța se precizează la pct. B - Istoric că: Inițial imobilul era alcătuit din subsol, parter si doua etaje.
De asemenea exista un înscris din care rezulta că scara de acces la etaj mergea pana la etajul 2, deci exista și acest etaj.
Tatăl reclamanților a cumpărat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31 mai 1945, deci este evident că în cei aproape 10 ani până s-au apucat autoritățile să refacă imobilul, acesta fusese deja refăcut de autorul apelantelor, dovadă fiind și împrumutul la CEC-filele 89-90 dosar și cererea de restituire acoperiș.
Cu privire la sentința judecătorească pronunțată anterior de instanța de judecată, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al apelanților reclamanți doar asupra subsolului, parterului și etajului 1, acestea au susținut că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere principiul disponibilității, faptul ca reclamantul este cel care stabilește obiectul cererii de chemare în judecata. Faptul că la acel moment reclamantele nu au înțeles să revendice si etajul 2 este o altă chestiune, care nu poate afecta soluția pronunțată în prezenta cauză.
Apelanții au mai arătat că in anul 1997 s-au adresat Judecătoriei Sectorului 1 București cu o acțiune prin care solicitau să se constate calitatea lor de proprietari asupra terenului in suprafața de 277 m.p. și asupra apartamentelor din imobil de la subsol, parter si . le fie lăsate în deplină proprietate, posesie si folosința aceste spatii din imobilului situat din ., sector 1, București. Acest litigiu s-a judecat in contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.
Prin sentința civila nr._/25.11.1997, pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București in dosarul nr._/1997 a fost admisa acțiunea reclamanților, instanța constatând ca reclamanții sunt proprietarii imobilului descris mai sus si a obligat parata - CGMB sa le lase in deplina proprietate si liniștita posesie imobilul.
In considerentele sentinței instanța a reținut: „In consecința, adevăratul proprietar al imobilului a fost pana la decesul intervenit in anul 1976 numitul R. G. iar după decesul acestuia reclamantele”.
„Imobilele cu destinația de locuința trecute ca atare in proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe si care au fost preluate in proprietatea statului, cu respectarea legilor si decretelor in vigoare la data respectiva, cum sunt: Decr. Nr. 92/1950... (art. 1 alin.2)”.
„Ori, trecerea in proprietatea statului, a imobilului din ., sectorul 1, compus din teren si construcție s-a înfăptuit fără respectarea prevederilor sus menționate. Consecința acestei masuri abuzive a statului este extrasă din dispozițiile art. 1 alin. 4 si 5, din Normele metodologice: Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor in vigoare la data respectiva sau care au intrat in posesia acestuia in condițiile inexistentei unei reglementari legale care sa reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute fără titlu in posesia acestuia si nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995”.
După obținerea acestei hotărâri favorabile, primarul general al Municipiului București din acea perioada, dl. V. L. a emis dispoziția nr. 808/30.03.1998 de restituire a imobilului.
Au așteptat să se instrumenteze și procesul-verbal de punere în posesie, dar in data de 13.08.1998 cu adresa nr. 5787 Primăria Municipiului București i-a înștiințat că în cursul anului 1997 a vândut apartamentele din imobil chiriașilor.
Au solicitat în mai multe rânduri, după 1989, instituțiilor abilitate ale statului restituirea în natură a imobilelor, însă demersurile lor au rămas fără rezultat. Au formulat si notificare, în baza Legii nr. 10/2001 la care nu au primit niciun răspuns. Totodată, au învederat faptul că naționalizarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, întrucât autorul lor făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, fiind la acea data achizitor la Scoală Profesionala de Construcție „M. B.”. Imobilul, a trecut in proprietatea statului, fără titlu, in baza Decretului nr. 92/1950, poziția 22 pagina 357, anexa de București, fiind naționalizat pe numele R. G. (cunoscut si sub numele de Rata G.).
Naționalizarea a fost făcuta cu încălcarea Constituției in vigoare la acel moment si deci preluarea de către stat a imobilului in condițiile Decretului 92/1950 nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate.
Cu privire la buna credința a chiriașilor cumpărători și la respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 apelanții au arătat că au adus la cunoștința instanței un element deosebit de important al speței și anume faptul ca reclamantele R. D. G. si P. D. notificaseră M. București - Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 cu adresa nr.1466/16.07.1996 că doresc restituirea în natură a imobilului în calitate de moștenitoare ale tatălui lor R. G.. Această cerere (care se afla la fila 211-212 dosar) este anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.4300/_/18.04.1997 de către autoarea paratului, D. F. cu statul, astfel că nu poate fi vorba de bună-credință la cumpărarea imobilului, ambii, atât vânzătorul - statul, cât și cumpărătorii - chiriașii, știind despre existenta reclamanților ca foste moștenitoare ale tatălui lor și despre cererile acestora. Statul nu trebuia să vândă acest apartament ci trebuia sa soluționeze cererea lor: să o admită sau să o respingă, dar sa dea o soluție, ceea ce nu a făcut.
Apelanții reclamanți au mai arătat că, în analiza unei astfel de cereri, în revendicare, nu poate fi ignorată nici jurisprudența constantă și recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale.
Deși, au arătat la instanța de fond faptul că fostul proprietar deține „un bun” în sensul Convenției, ințeles ca „drept efectiv”, chiar in condițiile în care decizia irevocabilă prin care s-a confirmat dreptul său de proprietate asupra imobilului și s-a dispus restituirea în natură a acestuia a fost pronunțată ulterior vânzării apartamentului în litigiu către chiriași, instanța de fond a reținut in mod eronat că reclamantele nu dețin un bun în sensul convenției, deși aveau o hotărâre irevocabilă prin care li se recunoscuse calitatea de proprietari asupra imobilului.
Instanța de fond a reținut in mod eronat că singura speranță legitimă creată reclamantelor este cea oferită de Legea 10/2001, deși au arătat că o asemenea constatare („Vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar daca aceștia ar fi de bună-credință și chiar atunci când este anterioara confirmării in justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia constituie o privare de bun”) echivalează cu inaplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea 10/2001 ca efect al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, normă pe care judecătorul național este obligat sa o aplice prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin.2 si art.20 alin.2 din Constituția României.
Cu privire la decizia 33/2008 a ICCJ, invocată de parat, apelanții reclamanți au arătat că Înalta Curte de Casație si Justiție nu a tranșat problema revendicării prin compararea titlurilor, ci a menționat doar câteva criterii care pot fi avute in vedere de către instanțe in cadrul soluționării unor astfel de cereri in revendicare, dar a statuat că dreptul fostului proprietar poate căpăta eficiență în cadrul unei acțiuni in revendicare. Mai mult, paratul nu poate invoca un drept legal dobândit. Paratul are la dispoziție atât acțiunea in grănițuire pentru evicțiune reglementată de Codul Civil, cât și acțiunea reglementată de Legea nr. 10/2001, cum aceasta a fost modificata prin Legea nr. 1/2009, acțiuni prin care acesta se poate îndrepta împotriva statului roman (vânzătorul neproprietar) pentru recuperarea prețului plătit - actualizat, precum si a diferenței dintre acest preț si valoarea de piața actuala a imobilului, ceea ce paratul a si făcut prin cererea de chemare in garanție.
Prin urmare, dreptul de proprietate al paratului, ineficient datorită viciilor sale, nu este pierdut irevocabil, fără remediu, pentru că paratul va putea obține înlocuirea bunului pierdut cu valoarea sa corespunzătoare.
Au mai arătat că admiterea acțiunii in revendicare nu aduce atingere nici stabilității circuitului civil sau securității raporturilor juridice așa cum a pretins pârâtul. Pe de o parte punctul de plecare al ilegalității inițiale l-a constituit o expropriere de fapt, iar pe de alta parte admiterea acțiunii in revendicare este singura soluție prin care se poate restabili circuitul civil inițial, circuit tulburat prin preluarea fata titlu a imobilului si prin vânzarea ulterioara in temeiul Legii nr. 112/1995.
Deși au arătat la instanța de fond faptul ca prin sentința civila nr._/03.11.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 in dosarul nr._/299/2007 li s-a restituit apartamentul de la subsolul imobilului din . - sentință definitivă și irevocabilă; s-a admis în fond acțiunea în revendicare ptr. . etajul 2 al imobilului din București, ., sector 1, dosar nr._/299/2011, în prezent partea adversă a declarat apel; s-a admis în apel acțiunea in revendicare ptr. . etajul 1 al imobilului din București, ., sector 1, parații fiind M. A. si M. L., dosar nr._/299/2007, în prezent decizia fiind definitiva si irevocabila prin respingerea recursului promovat de către parați la C., instanța de fond a ignorat toate aceste aspecte.
Un alt motiv de apel a vizat obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecata pentru fondul cauzei in cuantum de 4000 lei constând in onorariu de avocat. S-a susținut că acest cuantum este foarte mare în raport de munca prestată de avocat având în vedere că dosarul a avut in fond doar 7 termene de judecată, că instanța de fond a obligat reclamantele să suporte doar ele onorariu de expertiza de 900 lei, deși expertiza profita ambelor părți si era normal ca onorariul de expert sa fie suportat de ambele părți.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 si urm. C.proc.civ., iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc.civ. s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
La data de 09.10.2013, intimatul-pârât I. L., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de reclamantele R. E. M., R. D. G., R. E. S. și P. D. ca nefondat.
La data de 24.10.2013, intimatul-pârât I. L. a depus la dosar apel împotriva pârâților M. General, prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în cazul admiterii apelului principal să se dispună schimbarea hotărârii față de intimați, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 293/1 C.proc.civ.
Prin decizia civilă nr. 135A/06.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă s-au respins ca nefondate, atât apelul principal formulat de apelanții-reclamanți, cât și apelul provocat, declarat de intimatul-pârât, s-a respins cererea apelanților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, au fost obligați apelanții-reclamanți, în solidar, la plata către intimatul-pârât I. L. a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță, analizând coroborat probele administrate în cauză, înscrisuri și expertiză tehnică de specialitate a reținut în mod corect că etajul 2 al imobilului în litigiu a fost edificat ulterior naționalizării, de către Statul R., nefăcând așadar obiectul actului de vânzare cumpărare încheiat de autorul apelanților.
Față de concluziile apelantelor la momentul dezbaterii în fond a apelului, când au susținut ca accesiunea imobiliara este invocată ca apărare de fond, Tribunalul a considerat că se impune a fi menționat și faptul că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată reclamantele nu au invocat in susținerea cererii introductive, ca temei al cererii în revendicare si accesiunea imobiliară, situație în care o cerere formulată în acest sens direct în recurs nu poate fi primită și analizată față de dispozițiile art 294 alin 1 c.p.civ.
Pe fondul acțiunii, astfel cum a fost motivată și susținută la fond, tribunalul a constatat că a fost corect soluționată de prima instanță, în raport de probele existente la dosar.
S-a reținut corect, în urma analizei contractului de vânzare-cumpărare al autorului apelantelor-reclamante, coroborat cu mențiunile din Decretul de naționalizare nr. 92/1950, precum și cu adresele comunicate de Administrația Financiară Sector 1, Direcția de Venituri și Taxe Locale Sector 1, Primăria Municipiului București, sentința anterioara privind revendicarea imobilului, dar si concluziile expertizei judiciare efectuate în cauză că autorul apelantelor reclamante nu a avut niciodată în proprietate etajul 2 al imobilului.
Astfel, conform mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul – verbal emis de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._/31.06.1945, autorul reclamantelor, defunctul R. G., a cumpărat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, . compus din teren în suprafață de 277 m.p. împreună cu construcția situată pe acel teren, construcție avariată de bombardamentele aeriene care au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial, în actul menționat existând declarația cumpărătorului privind achiziționarea imobilului în condițiile descrise.
Așa cum a reținut și prima instanță, prin sentința civilă nr._/25.11.1997 Judecătoria Sectorului 1 București a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor doar asupra subsolului, asupra apartamentului de la parterul imobilului și asupra apartamentului de la etajul 1, neexistand nicio mențiune cu privire la etajul 2 al imobilului situat în București, ., sector 1, cu atât mai mult cu cât la acel moment reclamantele însele declarau că defunctul R. G. a construit apartamentele de la parter și de la etajul 1.
Totodată, prin Decretul nr. 92/1950 imobilul situat în . a trecut în proprietatea statului, fiind menționat la poziția 22, pag. 357, anexa de București, la „imobile avariate”. din adresa nr. 8106/16.02.1999 emisă de Administrația Financiară Sector 1 defunctul R. G. a figurat în evidențele fiscale în perioada 1946 – 1950 la poziția nr. 824 ca proprietar al unui imobil distrus de bombardament și refăcut parțial devenit locuibil în parte, respectiv numai parterul de la data de 1.04.1946 compus din două apartamente.
Împrejurarea că la data naționalizării imobilul din . nu avea etajul 2 s-a apreciat de tribunal că rezultă, fără dubiu și din Memoriul ICSIM Serviciul tehnic, întocmit la data de 6.08.1954, care descrie configurația imobilului din . la acel moment ca fiind reprezentată de subsol - trei camere și parter - patru camere. În același înscris se menționează situația preconizată în viitor a imobilului făcându-se referire la etajul 2 ce va fi alcătuit din două apartamente și o garsonieră.
Tribunalul a înlăturat apărarea apelantelor prin care se susținea situația contrară, și anume că edificarea etajului doi s-ar fi făcut de autorul lor, potrivit cererii depusă de acesta și adresată Biroului Registraturi Generale a CFR la data de 15.03.1955, prin care se vorbea despre un acoperiș provizoriu, considerând că o astfel de constatare ar fi contrară tuturor probelor administrate în cauză.
În ceea ce privește susținerea apelantelor privind incidența prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, conform cărora imobilele se restituie adevăraților proprietari, în starea în care se află, libere de orice sarcini, chiar dacă au primit lucrări de reparații, îmbunătățiri, tribunalul a constatat netemeinicia acesteia având în vedere că în speță, așa cum a fost expus mai sus, asupra etajului 2 al imobilului nu au fost operate reparații sau îmbunătățiri, ci etajul 2 a fost integral edificat de autoritățile Statului R. ulterior naționalizării
În această ipoteza, contrar argumentelor apelantelor devin incidente dispozițiile art 19 din legea specială, conform cărora: 1.în situația imobilelor-construcții care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
2 în situația imobilelor-construcții care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie, în natură, suprafața deținută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului”.
S-a apreciat, însă, că în oricare din ipotezele vizate de textul legal, apelantele-reclamante nu sunt îndreptățite să li se restituie apartamentul proprietatea pârâtului care a fost construit de Statul Român, fiind îndreptățite exclusiv la restituirea apartamentelor care existau la momentul cumpărării lui în anul 1945.
În contextul în care s-a reținut lipsa unui titlu asupra imobilului ce face obiectul revendicării, criticile apelantelor vizând reaua credință a paratului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost apreciate de tribunal ca fiind lipsite de relevanță asupra soluției pronunțate.
A fost apreciat ca fiind neîntemeiat și motivul vizând refuzul instanței de fond de a analiza titlul de proprietate al intimatului. Astfel, s-a constatat că instanța de fond a arătat în considerente că intimatul produce in fata instanței un act juridic translativ de proprietate valabil și, pe cale de consecință, deține un „bun”, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În lipsa unei hotărâri prin care să se fi pronunțat desființarea contractului de vânzare cumpărare exhibat de parat acesta se bucură de prezumția absolută de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, iar dreptul dobândit este, in acest context, consolidat.
De aceea s-a apreciat că, în mod corect prima instanță a acordat preferabilitate titlului intimatului parat spre deosebire de cel al reclamantelor.
Concluzia primei instanțe în sensul în care reclamantele nu dețin un „bun” in sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat de tribunal că e fundamentată, în condițiile în care acestea nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară care să le recunoască dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 de la etajul al doilea al imobilului, conform jurisprudenței CEDO. Sentința civilă nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor doar asupra subsolului, asupra apartamentului de la parterul imobilului și asupra apartamentului de la etajul 1, neexistând nicio mențiune cu privire la etajul 2 al imobilului situat în București, ., sector 1.
Și ultima critică din apel vizând dispoziția de obligare a apelantelor la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat în sumă de 4000 lei, onorariul de expertiză de 900 lei a fost apreciată de instanța de control judiciar ca nefondată.
S-a considerat că, în contextul soluției pronunțate, constatând culpa procesuală a reclamantelor, în mod corect instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 c.p.civ. și le-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost pretinse și dovedite de partea adversă.
Contrar argumentelor invocate de apelantele reclamante, tribunalul a considerat că onorariul de avocat in suma de 4000 lei nu este disproporționat în raport cu valoarea litigiului sau cu munca prestată de avocat, având în vedere atât complexitatea cauzei, dar și activitatea efectiv prestată de apărătorul paratului, care a fost prezent la toate termenele de judecată, a efectuat cu diligență toate actele procesuale necesare apărării clientului sau.
Având in vedere aceste argumente, tribunalul a respins apelul principal ca nefondat.
În contextul soluției pronunțate pe apelul principal și având în vedere caracterul subsidiar al apelului declarat de intimatul parat, tribunalul a respins și acest apel.
În temeiul dispozițiilor art.274 c.p.civ. și față de soluția pronunțată asupra apelurilor, tribunalul a obligat apelanții-reclamanți, în solidar, la plata către intimatul-pârât I. L. a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respingând, în consecință, cererea de cheltuieli formulată de apelantele parate.
Și împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs au susținut că atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat și aplicat greșit legea atunci când au concluzionat în sensul lipsei titlului de proprietate al autorului lor asupra apartamentului în litigiu.
În realitate, autorul recurentelor a dobândit în proprietate prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/31.06.1945 imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 277 mp și toate construcțiile și materialele aflate pe acesta. La momentul dobândirii dreptului de proprietate erau locuibile încăperile de la subsol și parter, etajul 1 era refăcut la roșu, după bombardament, iar etajul 2 era parțial distrus. Respectiv acoperișul și podul imobilului, dar existau pereți, structura de rezistență, scara de acces etc. Această compunere a imobilului e confirmată, susțin recurenții de înscrisuri și documente oficiale din acea vreme, respectiv: expertiza imobilului efectuată în 08.09.1953 și memoriul tehnic MICM din aceeași perioadă.
Cu privire la sentința civilă nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și reținută de instanțele anterioare în considerentele hotărârilor pronunțate, recurentele au arătat că prin aceasta li s-a restituit în proprietate doar ceea ce au solicitat la acea vreme prin cererea de chemare în judecată, dar omisiunea de a revendica și etajul 2 nu poate conduce la schimbarea regimului juridic al acestei părți din construcție; indiferent cine a modificat sau reparat etajul 2, acesta dobândește, conform art. 494 cod civil un drept de creanță și nu un drept de proprietate asupra etajului.
În continuare, recurentele au arătat că instanța de apel a greșit și atunci când a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 294 cod procedură civilă, deși apărările lor întemeiate pe accesiunea imobiliară se încadrau în dispozițiile art. 294 teza finală și erau admisibile.
În concluzie, recurentele au solicitat instanței de recurs să reanalizeze întregul material probator administrat în cauză și să constate că autorul lor a avut în proprietate apartamentul revendicat prin acțiune, iar titlul acestuia de proprietate, moștenit de recurente este preferabil celui deținut de intimatul pârât.
În continuare, recurentele au arătat că instanța de apel a greșit grav și atunci când a reținut că statul român este proprietarul etajului 2 al imobilului, deși nu există un act în acest sens, iar eventuale lucrări de reparație sau extindere pe care acesta le-a făcut nu puteau da naștere unui astfel de drept, decât dacă se dovedea că a existat acordul proprietarului terenului pentru efectuarea lor, ci, cel mult, unui drept de creanță.
Au fost reiterate în recurs dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, reaua credință a autorului intimatului pârât la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și preferabilitatea titlului recurentelor reclamante, în raport cu titlul invocat de intimatul pârât, inclusiv din perspectiva jurisprudenței CEDO, atât prin raportare la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, cât și la hotărârile anterioare pronunțate de alte instanțe naționale în legătură cu apartamente din imobil aflate în situație identică cu cel ce face obiectul cauzei.
Intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia instanței de apel în raport de dispozițiile legale incidente în materie și de criticile formulate de recurente prin memoriul de recurs, Curtea va reține că recursul e nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform articolului 299 și următoarele Cod Procedură Civilă recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului ( atât în fapt cât și în drept ) în apel.
Cauza recursului constă deci în nelegalitatea hotărârii care se atacă și trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de articolul 304 Cod Procedură Civilă, în caz contrar fiind incidente dispozițiile articolului 306 Cod Procedură Civilă privind nulitatea recursului .
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, recurentele au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea atunci când a concluzionat în sensul lipsei titlului de proprietate al autorului lor asupra etajului 2 al imobilului, la care este situat apartamentul revendicat prin acțiune.
În dezvoltarea acestei critici au fost reiterate susținerile făcute în fond și apel cu privire la existența dreptului de proprietate al autorului recurentelor asupra etajului 2 al imobilului din București, . sectror1 și cu privire la înscrisurile ce dovedesc acest drept, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 294 cod procedură civilă și încălcarea de către aceeași instanță a dispozițiilor 494 c.civ.
Lipsa titlului de proprietate al autorului recurentelor asupra apartamentului revendicat prin acțiune a fost reținută și argumentată pe larg de instanțele anterioare în considerentele hotărârilor pronunțate, pe baza interpretării coroborate a probatoriilor existente la dosar, inclusiv a înscrisurilor invocate de recurente în recurs.
S-a apreciat de aceste instanțe că la data încheierii actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/31.06.1945, prin care autorul recurentelor a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, . sectror1, compus din teren și construcție, acesta fusese bombardat, iar etajul 2 al construcției nu mai exista, fiind ulterior refăcut de stat, după naționalizare.
Criticând această soluție recurentele invocă în recurs o altă situație de fapt, susținând că la momentul încheierii actului erau locuibile încăperile de la subsol și parter, etajul 1 era refăcut la roșu, după bombardament, iar etajul 2 era parțial distrus, respectiv acoperișul și podul imobilului, dar existau pereți, structura de rezistență, scara de acces etc.
Situația de fapt reținută, însă, de instanța de fond și menținută în apel, nu poate fi schimbată în recurs, printr-o reinterpretare a probatoriului administrat în cauză, astfel cum se dorește de către recurenți, art. 304 cod procedură civilă permițând părților să invoce în recurs doar motive de nelegalitate nu și de netemeinicie a deciziei atacate, astfel cum s-a arătat mai sus.
Recurentele nu au înțeles să-și valorifice la fond dreptul de a invoca dobândirea proprietății prin accesiune asupra apartamentului edificat de pârâtă, situație în care, în mod corect instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 294 alin. 1 teza I cod procedură civilă și a concluzionat în sensul inadmisibilității cererii formulată direct în apel.
În apel nu pot fi formulate pretenții care nu au fost supuse judecății primei instanțe, iar cererea de accesiune formulată de recurentele apelante direct în calea de atac a apelului nu poate fi considerată simplu mijloc de apărare de natură să atragă aplicarea dispozițiilor art. 294 alin. 1 teza a II a cod procedură civilă.
Este adevărat că omisiunea recurentelor de a revendica de la stat cu ocazia primului proces de revendicare și etajul 2 al imobilului nu poate conduce la schimbarea regimului juridic al acestei părți din construcție.
Lipsa titlului de proprietate al autorului recurentelor reclamante asupra acestui etaj a fost reținută și argumentată de instanțele anterioare, în special prin raportare la actul de vânzare cumpărare invocat în acțiune, respectiv contractul autentificat sub nr._/31.06.1945 și nu doar în considerarea cuprinsului sentinței civile nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.
Sentința anterior menționată, precum și alte probe existente la dosar referitoare la situația juridică a imobilului în litigiu au fost reținute și analizate în mod corect de instanța de apel în vederea stabilirii voinței reale a părților contractante la momentul încheierii actului, prin lămurirea exactă a mențiunii expres făcută în act în sensul că imobilul înstrăinat autorului recurentelor se compunea, pe lângă terenul în suprafață de 277 mp și din construcție avariată de bombardament aerian, cumpărătorul declarând că a văzut situația de fapt în care se afla imobilul și materialele respective, înțelegând să le cumpere în starea în care acestea se aflau.
Din interpretarea coroborată a acestor probatorii, instanța de apel a concluzionat că la data încheierii actului de vânzare cumpărare de către autorul recurentelor reclamante, etajul 2 al construcției din București, . sector 1 nu exista, fiind distrus de bombardament, situație de fapt ce nu mai poate fi schimbată în recurs, cale extraordinară de atac ce permite părților formularea, în condițiile art. 304 cod procedură civilă, doar a unor critici de nelegalitate nu și de netemeinicie, cum ar fi cea referitoare la interpretarea eronată a probelor din dosar.
La momentul la care statul a construit etajul 2 al construcției, imobilul nu se mai afla în patrimoniul autorului recurentelor reclamante, ci în patrimoniul statului, iar titlul statului nu era contestat, situație în care, nu se poate susține că pentru efectuarea unor astfel de lucrări era necesar acordul fostului proprietar.
Nefondată este și critica prin care se invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel din perspectiva jurisprudenței CEDO și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În jurisprudența actuală a instanței de contencios european – CEDO – s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Este adevărat că există o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a dispus expres în sensul restituirii bunului către recurentele reclamante, respectiv sentința civilă nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._/1997, ce reprezintă bun actual în sensul Convenției Europene și jurisprudenței Curții Europene și se bucură, fără îndoială, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar această hotărâre judecătorească nu include și apartamentul revendicat prin acțiunea de față.
Pentru apartamentul în litigiu, recurentele reclamante nu au deținut și nu dețin în prezent un bun care să se poată bucura de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, în timp ce intimatul pârât deține apartamentul în baza unui act de vânzare cumpărare încheiat de autorul său în baza Legii nr. 112/1995, consolidat prin necontestarea în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
În interpretarea art.6 din Convenție, referitoare la atingerea adusă principiului securității raporturilor juridice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cauza Siegle împotriva României din 16.07.2013, a arătat că art.6 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar în situația în care nu există într-o cauză autoritate de lucru judecat, instanțele nu pot ignora faptul că cele două proceduri se referă la aceleași circumstanțe factuale, determinante pentru problemele ridicate.
S-a considerat că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanță într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu împotriva României, Kehaya ș.a. împotriva Bulgariei).
Invocând această jurisprudență obligatorie pentru instanța națională, recurentele reclamante au susținut că există 2 hotărâri pronunțate în alte cauze, prin care instanța de judecată le-a admis acțiuni în revendicare ce aveau ca obiect apartamente situate în același imobil, având aceeași situație juridică cu cea a apartamentului revendicat în prezenta cauză, care obligau instanța să pronunțe în cauza de față aceeași soluție.
Instanța de recurs observă, însă, că dintre cele două hotărâri invocate, respectiv sentința civilă nr._/03.11.2008 și_/11.10.2012, ambele pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, doar una se referă la un apartament aflat în aceeași situație cu cel ce face obiectul litigiului de față (situat la etajul 2 al imobilului), respectiv sentința civilă nr._/11.10.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._/299/2011.
Sentința civilă nr._/03.11.2008 se referă la un apartament situat la etajul 1 al imobilului, care, spre deosebire de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu a fost restituit în proprietate recurentelor reclamante prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv prin sentința civilă nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._/1997.
Sentința civilă nr._/11.10.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._/299/2011, deși se referă la un apartament aflat în aceeași situație cu cel în litigiu, respectiv apartamentului nr. 3, situat la etajul 2 al imobilului din București, . sector 1, a fost modificată în recurs, prin decizia civilă nr. nr. 100/16.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă dispunându-se respingerea cererii de revendicare formulată de reclamante, ca neîntemeiată.
Nefondată este și critica prin care se invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel pentru încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.10/2001.
Potrivit acestei norme speciale, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură - iar nu în echivalent - în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, chiar dacă prin transformările survenite, în raport cu forma inițială, s-au adăugat corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, fără a se depăși 50% din suprafața construită inițial și fără a se determina folosirea imobilului pentru o altă activitate specifică decât cea inițială. De asemenea, nu constituie imobil nou, în raport cu cel preluat, construcția căreia i s-a modificat compartimentarea inițială - din spații de locuit în birouri și invers - ori i s-au adus numai îmbunătățiri funcționale: racordări de gaze, termoficare, consolidări sau alte lucrări de întreținere curentă și altele asemenea.
În speța de față nu era vorba de un imobil preluat abuziv, în condițiile în care din probele administrate s-a reținut că apartamentul revendicat prin acțiune nu a fost preluat de stat de la autorul recurentelor reclamante și nici de o simplă modificare a construcției preluate, ci de un apartament construit de stat, la o dată la care titlul său de proprietate asupra imobilului nu era contestat, situație în care nu erau incidente în cauză dispozițiile legale invocate de recurente.
În consecință, apreciind că decizia instanței de apel este legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă respingerea recursului ca nefondat.
În baza dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă și față de soluția pronunțată asupra recursului, Curtea va dispune obligarea recurentelor la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentele reclamante R. E. M., R. D. G., R. E. S. și P. D. împotriva deciziei civile nr. 135A/06.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârâtul I. L. și cu intimații-chemați în garanție MUNICIPIULUI BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL și MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE.
Obligă recurentele-reclamante, în solidar, la plata către intimatul-pârât I. L. a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.I.B.
2 ex./16.04.2015
-----------------------------------------------
T.B-Secția a IV-a – D.I.T.
- M.I.L.
Jud.Sector. 1 – A.T.E.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 303/2015. Curtea de Apel... | Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 128/2015.... → |
|---|
