Revendicare imobiliară. Decizia nr. 356/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 356/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2015 în dosarul nr. 356/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 356 R
Ședința publică de la 17.03.2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. L. M.
JUDECĂTOR – D. Z.
GREFIER – S. V.
………………………
Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorii D. G. și D. V. S., împotriva deciziei civile nr. 723R/09.04.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/299/2010*, în contradictoriu cu intimații D. G. și G. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă contestatorii D. G. și D. V. S. reprezentați de avocat V. P., cu împuternicire avocațială la dosar, intimatul D. G. personal și asistat de avocat S. D., cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul G. M. reprezentat de același avocat.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către intimații D. G. și G. M. întâmpinare, în 2 exemplare.
Instanța comunică apărătorului contestatorilor D. G. și D. V. S. o copie a întâmpinării și dispune lăsarea dosarului la ordine pentru a da posibilitate acestora să ia la cunoștință de conținutul întâmpinării.
La a doua strigare a cauzei se prezintă intimatul D. G. personal și asistat de avocat S. D., cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul G. M. reprezentat de același avocat, lipsind contestatorii D. G. și D. V. S. .
Curtea pune în discuția părților excepția tardivității formulării contestației în anulare, nulitatea și inadmisibilitatea contestației în anulare, invocate prin întâmpinare, iar în ceea ce privește inadmisibilitatea, Curtea constată că intimații nu au invocat-o ca atare, dar au formulat apărări în acest sens.
Curtea pune în discuție inadmisibilitatea contestației în anulare, în raport de modul în care a fost motivată, dar si fondul cauzei.
Apărătorul intimaților D. G. și G. M. solicită admiterea excepțiilor. În ceea ce privește excepția tardivității arată că au dezvoltat pe cele două motive, raportat la temeiul juridic al contestației în anulare, art. 317 și 318 C.pr.civ., raportat la data la care contestatorul s-ar fi încadrat în termenul de 15 zile de la data la care a luat la cunoștință de hotărâre și data la care s-a pronunțat hotărârea.
În ceea ce privește nulitatea au arătat că prezenta contestație în anulare este nulă, având în vedere că deși contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 C.pr.civ., contestatorii nu au arătat care sunt motivele pe care își întemeiază cererea.
În ceea ce privește inadmisibilitatea, apreciază că această contestație în anulare așa cum a fost formulată este inadmisibilă, având în vedere că se invocă aceleași aspecte care au fost arătate prin motivele de recurs și care au fost analizate de instanța de recurs, astfel încât acestea nu s-ar încadra în prevederile art. 317 și 318 C.pr.civ.
În subsidiar solicită respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, nefiind vorba de greșeli materiale.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 30.11.2010, sub nr._/299/2010, reclamanții D. G. și D. V. S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D. G. și D. C., obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, sector 1, .. 90, .. 2.
Prin sentința civilă nr. 2186/09.02.2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea, a obligat pârâții la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, sector 1, .. 90, . dispus obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 480 A/30.04.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul D. G., împotriva sentinței civile nr. 2182/09.02.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D. G. și D. V. S. și intimatul-pârât G. M., s-a schimbat în tot sentința apelată și s-a respins cererea, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 723 R din 09.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți D. G. și D. V. S., împotriva acestei decizii civile .
Pentru a pronunta aceasta decizie, instanta de recurs a retinut, in esenta, urmatoarele:
Curtea a constatat că acțiunea este formulată de către reclamanți împotriva unor subdobânditori ai imobilului, iar această acțiune în revendicare este întemeiată pe dreptul comun, potrivit dispozițiilor art. 480 Cod civil. De esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, urmând să se dea eficiență juridică titlului mai preferabil.
Acțiunea în revendicare a fost intentată de recurenții-reclamanți la data de 30.11.2010, iar imobilul în litigiu a fost vândut intimaților pârâți cu mult înainte, respectiv la data de15.11.1996, anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001. Atât reclamanții, cât și pârâții, pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, pârâții au și posesia bunului în prezent, iar reclamanții nu au promovat o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite anularea titlului de proprietate al pârâților.
Atâta vreme cât nu a existat niciun proces, contractul de vânzare-cumpărare, prin care pârâții au devenit proprietari ai apartamentului, nefiind contestat, constituie un titlu valabil de proprietate.
Pe de altă parte, este adevărat că prin sentința civilă nr._/21.11.1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a constatat caracterul ilegal al naționalizării bunului și instanța a dispus și obligarea Consiliului General al Municipiului București să lase reclamantei D. M., în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat, respectiv cel situat în București, .. 90, în integralitatea sa, sentință devenită irevocabilă, dar nepusă în executare, deoarece apartamentul fusese vândut către pârâții persoane fizice.
Intimaților-pârâți, chiriași-cumpărători, în calitate de terți în raport de această hotărâre judecătorească, nu li se poate opune autoritatea de lucru judecat, care are caracter de adevăr absolut numai între părți, conform art. 1200 alin. (4) și art. 1202 alin. (2) cod civil și nu față de terți, unde funcționează o prezumție relativă, susceptibilă de proba contrară, iar pe de altă parte, nu le poate fi opusă acestora, întrucât nu au avut posibilitatea să-și apere drepturile, ceea ce ar duce la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, referitor la un proces echitabil.
La momentul pronunțării sentinței anterior menționată, imobilul în litigiu în prezenta cauză ieșise din patrimoniul statului, fiind vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 intimaților pârâți, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 11/15.11.1996, pe care aceștia l-au și transcris, intrând astfel în circuitul civil.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că ulterior, sentința civilă anterior menționată a fost pusă în executare, fiind emisă dispoziția nr. 1614/29.06.1998 a Primarului General al Municipiului București și încheiat și un proces-verbal de predare-primire nr._/20.08.1998 (probabil pentru celelalte apartamente din imobil).
După apariția Legii nr. 10/2001, D. M. a formulat notificare privind restituirea imobilului în litigiu, dosarul administrativ nefiind soluționat până în prezent, așa cum rezultă din adresa Primăriei municipiului București (fila 40 dosar fond).
În cauza pilot A. împotriva României, Curtea europeană a ajuns la concluzia că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (paragraf 140).
În cauza de față reclamanții au un bun actual, în accepțiunea dată acestei noțiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A. contra României, întrucât dețin o hotărâre judecătorească prin care le-a fost restituit în natură imobilul, însă această hotărâre nu a putut fi executată, întrucât debitorul obligației de restituire nu mai avea în proprietate imobilele.
Curtea a arătat că nu poate fi primită susținerea recurenților, în sensul că nu sunt incidente în speță considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și implicit, nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza de față această procedură nefiind încă finalizată, prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.
Aflându-se într-o revendicare prin comparare de titluri, Curtea are în vedere și această „bună-credință” a cumpărătorului, dar în situația concretă a speței, convingerea părților cu privire la calitatea celui care vinde, nu poate constitui un argument suficient de puternic pentru salvarea titlului său de proprietate, ducând la înlăturarea consecințelor juridice a sancțiunii absolute a acestei acțiuni referitoare la cererea de revendicare și ca atare, titlul preferabil (în timp și legal argumentat) este al cumpărătorilor.
Prin dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
Având în vedere această dispoziție legală, se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, instanța de recurs constată că autoarea reclamanților a uzat de aceasta, respectiv a formulat notificarea nr. 658/14.02.2002, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului revendicat, notificarea nefiind soluționată până în prezent.
Potrivit art. 20 alin.2 din lege, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Curtea a arătat pe de altă parte, că nu se poate sancționa un proprietar de bună credință prin admiterea revendicării, doar pentru că preluarea este fără titlu valabil, cum invocă recurenții, iar pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul în baza unui contract de vânzare - cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea R. împotriva României).
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României, invocate de recurenți în argumentarea motivelor de recurs pe care le-au formulat, prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nicio excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Or, în speța dedusă judecății, reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractului de vânzare – cumpărare, ci ulterioară acestei împrejurări, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.
Pe de altă parte, instanța de recurs arată că Legea nr. 10/2001, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicare, formulate pe temeiul de drept comun, după data intrării în vigoare a legii speciale.
Mai mult decât atât, Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.
O altă critică a recurenților constă în faptul că aceștia invocă nefuncționalitatea propriu-zisă a Fondului Proprietatea, susținând că nu au beneficiat în mod efectiv de măsuri reparatorii.
Instanța de recurs a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au invocat calitatea lor de proprietar al unui bun, în sensul Convenției și față de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, însă Curtea consideră că acesta nu a fost încălcat, deoarece Fondul Proprietatea a devenit funcțional, iar contrar susținerilor reclamanților, stabilirea și acordarea despăgubirilor este o chestiune de timp; în consecință, mecanismul dezdăunării a devenit eficient, măsurile instituționale adoptate în acest sens fiind de natură a asigura efectivitatea asigurării reparațiilor cuvenite persoanelor îndreptățite la acestea, fiind înlăturată în acest fel atingerea adusă dreptului lor de proprietate.
Soluția se impune și pentru a asigura respectarea principiului securității raporturilor juridice, la care se face referire în decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, care precizează că aplicarea Convenției Europene a Drepturilor omului cu prioritate față de legea internă poate fi realizată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, „în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Împotriva acestei hotărâri au declarat prezenta contestatie in anulare contestatorii D. G. și D. V. S., arătând următoarele:
Se reda din considerentele deciziei din recurs si din motivele de recurs formulate in cauza si se arata ca, față de motivele de recurs invocate și arătate mai sus, instanța de control judiciar nu a făcut o analiză corectă și mai ales completă, limitându-se să copieze considerentele deciziei pronunțate în apel și să facă apologia Deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ și a Legii nr. 10/2001.
Incă de la începutul examinării criticilor formulate de recurs, instanța de recurs face o eroare impardonabilă arătând că în mod similar cu susținerile din fața instanței de apel recurentii critică decizia ..., deși nu ei au formulat apel, întrucât acțiunea a fost admisă de către instanța de fond.
Pe de altă parte, această primă frază este copiată aproape în întregime din decizia de apel.
Acest lucru arată superficialitatea cu care au fost analizată cauza în ansamblu, instanța neavând reprezentarea corectă a părților care au formulat căile de atac.
Invocă în mod greșit inopozabilitatea hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu CGMB fără să țină cont că nu această hotărâre reprezintă titlul lor de proprietate, ci Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/05.11.1936 si Autorizația de construire nr.23P/19.04.1938.
Trebuia în mod obligatoriu să compare titlul nostru de proprietate cu titlul intimaților conform criteriilor dreptului comun și să dea preferabilitate unuia dintre ele, iar nu să refuze compararea titlurilor prin invocarea dispozițiilor Deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ și ale Legii nr. 10/2001.
Până și interpretarea deciziei amintite mai sus este eronată, întrucât aceasta nu exclude admisibilitatea acțiunii în revendicare, mai ales atunci când există o hotărâre judecătorească prin care nu numai că s-a recunoscut dreptul nostru de proprietate, dar s-a și dispus în mod expres restituirea bunului.
A reținut în mod eronat că intimații au cumpărat imobilul cu bună-credință, deși recurentii au arătat faptul că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 10/2001 au formulat Notificarea înregistrată sub nr.2353/24.07.1996 la Primăria Sectorului 1 - Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ arată că este admisibilă acțiunea în revendicare în cazul în care se constată că actele de înstrăinare s-au făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Deși au invocat în motivele de recurs îndeplinirea condițiilor enumerate în cauza pilot A. împotriva României instanța de recurs nu analizează aceste condiții.
Prin urmare, instanța refuză în mod evident să dea eficiență dispozițiilor dreptului comun în materia revendicării și sa analizeze motivele de recurs, făcând doar aprecieri ce țin de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.
În drept: art.317 și 318 C.proc.civ..
Soluționând contestația în anulare formulată, Curtea constată următoarele.
Va fi respinsă înainte de toate excepția tardivității contestației, văzând că potrivit art. 319 alin. 2 Cod procedură civilă contestația împotriva unei hotărâri irevocabile care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, cum este decizia pronunțată în recurs atacată la acest moment, poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de când a rămas irevocabilă.
Decizia nr. 723 R atacată cu prezenta contestație în anulare a fost pronunțată la 09.04.2014 și contestația în anluare a fost introdusă la 24.04.2014, deci înăuntrul termenului de un an, dar chiar și în 15 zile de la data pronunțării deciziei atacate, astfel în niciun caz nu poate fi considerată tardivă.
Data depunerii - 24.04.2014 - rezultă din ștampila aplicată pe corespondența de înaintare a contestației către instanță și reprezintă dată de îndeplinire a acestui act de procedură, potrivit art. 104 Cod procedură civilă, fiind nefondată susținerea intimaților că această dată ar fi ilizibilă și neputând fi primită modalitatea speculativă în care aceștia apreciază că parcursul corespondenței nu putea fi mai mare de 10 zile calendaristice, aceasta fiind o simplă speculație, în vreme ce ștampila poștei aplicată pe plic și care conține în mod lizibil data de 24.04.2014 face probă până la înscrierea în fals.
Oricum, este nefondată susținerea intimaților în sensul că termenul de 15 zile ar trebui calculat de la data pronunțării deciziei atacate, textul art. 319 Cod procedură civilă fiind în sensul curgerii termenului de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, ceea ce nu echivalează neapărat datei pronunțării.
Se constată că atunci când legiuitorul a dorit să impună curgerea termenului de la data pronunțării a reglementat-o ca atare (cum este de pildă cazul art. 158 alin. 3 Cod procedură civilă, 253 alin. 2 Cod procedură civilă, 324 pct. 1 Cod procedură civilă etc.) astfel că redactarea textului art. 319 alin. 2 Cod procedură civilă, făcând referire la data luării la cunoștință de către parte, vizează momentul luarii efective la cunostinta si care nu se identifică neapărat cu momentul pronunțării.
Iar în ce privește data depunerii motivelor contestației în anulare, aceasta nu influențează asupra termenului de 15 zile reglementat de art. 319 alin. 2 C.pr. civ., contestația fiind introdusă în 24.04.2014 așa cum s-a arătat, legea neimpunând un termen de decădere pentru motivarea ei.
Curtea va respinge și excepția nulității contestației în anulare întemeiată pe art. 317 Cod procedură civilă, raportat la lipsa motivării, apreciind că invocarea formală a art. 317 prin contestația în anulare formulată, neurmată de dezvoltarea unor critici concrete care să se încadreze în acest text legal, nu atrage nulitatea contestației, ci neanalizarea acesteia din perspectiva acestui text legal, ci doar din perspectiva art. 318 Cod procedură civilă, text în care se încadrează criticile concrete formulate.
Soluționând excepția inadmisibilității contestației, Curtea constată că se invocă în esență faptul că instanța de recurs „nu a făcut o analiză corectă și completă” a motivelor de recurs, că nu se analizează aceste motive de recurs decât raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, că instanța ”refuză să analizeze motivele de recurs”, că nu analizează îndeplinirea condițiilor enumerate în cauza A., motive care se încadrează în dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă. De aceea va fi respinsă excepția inadmisibilității.
Soluționând pe fond această contestație și verificând decizia atacată prin raportare la motivele de recurs, Curtea constată că aceasta a soluționat toate motivele de recurs, inclusiv din perspectiva susținerilor recurenților referitoare la existența în patrimoniul lor a unui bun, la jurisprudența CEDO, la preferabilitatea titlului lor de proprietate, la pretinsa bună credință a intimaților, tranșând că pricina trebuie soluționată din perspectiva Legii nr. 10/2001 și a deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, că dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, că din perspectiva practicii CEDO și a principiilor enunțate în cauza pilot A. împotriva României, reclamanții au un bun actual, însă și pârâții au un asemenea bun actual, însă totuși, întrucât reclamanții dețin o hotărâre judecătorească nu anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci ulterioară acestuia, acțiunea în revendicare nu poate fi admisă, ci, in contextul Legii nr. 10/ 2001, acestora li se cuvin masuri reparatorii prin echivalent.
Așadar, instanța de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate și le-a tranșat ca atare, împrejurarea că în cadrul acestei analize a dat prevalență, în maniera în care a făcut-o, dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. 33/2008, sau a apreciat într-un anumit fel irelevența hotărârii dată în acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu CGMB si nu a tinut cont de aceea ca titlurilor lor de proprietate sunt contractul de vanzare cumparare din anul 1936 si autorizatia de construire din 1938, faptul că a înlăturat de la aplicare criteriile de preferabilitate a titlului lor de proprietate în contextul dreptului comun și nu a dat eficiență acestui drept comun, că a avut o interpretare - susțin contestatorii eronată- a deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ și a Legii nr. 10/2001 sau că ar fi reținut în mod eronat buna credință a intimaților, constituind deja chestiuni de fond, critici de nelegalitate a deciziei din recurs care nu pot face obiectul contestației în anulare, care este o cale de atac în care pot fi invocate strict motivele prevazute de art. 317 și 318 Cod procedură civilă, iar nu critici de interpretare și aplicare greșită a legii.
In ce priveste analizarea conditiilor din hotararea data de CEDO in cauza A. contra Romaniei, se releva cu evidenta din lecturarea deciziei atacate ca instanta de recurs a facut referire expresa la aceasta hotarare si a tinut cont de ea, mai departe modul in care a aplicat la speta principiile rezultate din aceasta hotarare reprezentand o chestiune care a reprezentat insasi dezlegarea pe fond a instantei de recurs, care nu poate face obiectul unor critici in cadrul contestatiei in anulare.
Nu pot primi relevanta nici sustinerile contestatorilor referitoare la superficialitatea cu care instanta de recurs ar fi analizat cauza sau la pretinsele erori facute de aceasta referitor la calitatile partilor in proces, nefiind vorba de aspecte care sa cada sub incidenta art. 317 si 318 C.pr.civ..
De altfel, Curtea constata ca insisi contestatorii sunt in eroare, caci instanta de recurs nu a retinut ca ei au ”criticat” in apel, ci in alin. 5 din pag. 13 a deciziei arata ca ”recurentii, in mod similar cu sustinerile din fata instantei de apel, critica decizia tribunalului… ”. Asadar, Curtea s-a referit la ”sustinerile” din apel, deci nu la criticile din apel, iar aceste sustineri sunt cele facute in calitate de intimati in apel, iar mai departe se refera la ”criticile” din recurs, deci instanta de recurs nu a fost catusi de putin in eroarea pe care o sustin contestatorii.
Așadar, Curtea constată, pe de o parte, că instanța de recurs a analizat toate criticile formulate în recurs de către recurenți la care se face referire prin prezenta contestație în anulare, iar pe de altă parte nu pot fi primite susținerile contestatorilor referitoare la caracterul nelegal al acestor dezlegări ale instanței de recurs, întrucât calea de atac a contestației în anulare nu poate deschide un nou control de legalitate al deciziei date în recurs.
Pentru aceste motive va fi respinsă contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității, nulității și inadmisibilității contestației în anulare.
Respinge, ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii D. G. și D. V. S., împotriva deciziei civile nr. 723R/09.04.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/299/2010*, în contradictoriu cu intimații D. G. și G. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. F. G. D. L. M. D. Z.
GREFIER
S. V.
Red. D.G.F.
Tehnored. T.I./ DG
2 ex./26.03.2015
| ← Partide politice. Decizia nr. 343/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 344/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
