Grăniţuire. Decizia nr. 27/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 27/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-01-2014 în dosarul nr. 27/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 27
Ședința publică de la 14.01.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții pârâți M. Ș. și M. F. împotriva deciziei civile nr. 1215 A din data de 13.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă G. E..
Obiectul pricinii – grănițuire.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. B., în calitate de reprezentant al recurenților pârâți M. Ș. (prezent personal) și M. F. (prezentă personal), în baza împuterniciri avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune) și avocat M. N., în calitate de reprezentant al intimatei reclamante G. E. (prezentă personal), în baza împuterniciri avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare nu este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea procedează la legitimarea părților, astfel: M. Ș. prezintă CI . nr._ – CNP_; M. F. prezintă CI . nr._ – CNP_; G. E. prezintă BI . nr._ – CNP_.
Curtea acordă cuvântul în probațiune.
Recurenții pârâți, prin apărător, solicită proba cu înscrisuri, respectiv înscrisuri referitoare la sentința civilă ce are autoritate de lucru judecat privind uzucapiunea, intabularea, sens în care depun un set de înscrisuri, comunicate și reprezentantului părții adverse.
Intimata reclamantă, prin apărător, având cuvântul, învederează că o parte din actele depuse la acest moment de recurenți se află deja la dosarul cauzei, iar cu privire la celelalte înscrisuri lasă la aprecierea instanței utilitatea acestora și, la rândul său, nu înțelege să formuleze probei noi în această cale de atac.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 167 Cod procedură civilă coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă, încuviințează recurenților pârâți proba cu înscrisuri, apreciind-o pertinentă, urmând a analiza relevanța acestora în raport de întregul material probator existent la dosar și de obiectul cererii deduse judecății și de motivele de critică formulate în cererea de recurs.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții pârâți M. Ș. și M. F., prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei civile și a sentinței civile, cu menținerea spre rejudecare a cauzei, având în vedere motivele de nelegalitate expuse. În opinia acestora, sentința civilă nr. 6792 din data de 04.09.2012 pronunțată în dosarul nr._/302/2011 de către Judecătoria Sectorului 5 București are autoritate de lucru judecat.
Solicită cheltuieli de judecată, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 014 din data de 21.07.2013, pe care o depun.
Intimata reclamantă G. E., prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că, în cauză nu există autoritate de lucru judecat, hotărârea judecătorească menționată reprezintă titlul de proprietate al recurenților pârâți și nu stă la baza unei autorități a lucrului judecat.
Solicită cheltuieli de judecată, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanțelor nr. 30 din data de 08.01.2014 și nr. 33 din 13.01.2014, pe care le depune.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29.03.2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 sub nr._, reclamanta G. E. a chemat în judecată pe pârâții M. S. și M. F., solicitând stabilirea liniei de hotar între proprietatea reclamantei, situată în .. 35, sectorul 5 și cea a pârâților, situată în .. 37, sectorul 5.
La data de 26.10.2011, reclamanta a precizat oral că înțelege să și revendice suprafața de teren ocupată de pârâți, de 15 m.p.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 23.11.2011, instanța a unit cu fondul excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu.
Prin sentința civilă nr. 2659/23.03.2012, Judecătoria Sectorului 5 București a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea; a stabilit linia de hotar între terenul reclamantei din .. 35, sectorul 5 și al pârâților din .. 37, sectorul 5, ca fiind delimitată de punctele 3-4-7-8-5, conform planului topografic scara 1:200 anexă la raportul de expertiză topo întocmit de expert F. L.; a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 13 m.p. notată SR și delimitată de punctele 4-7-8-5-4 pe planul topografic scara 1:200; a respins restul pretențiilor referitoare la revendicare ca neîntemeiate și a obligat pârâții la plata sumei de 603,35 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 6703/29.09.1997 a Judecătoriei Sector 5, pronunțată în dosarul nr. 6307/1997, irevocabilă, s-a constatat că între reclamantă și numita P. L. a intervenit antecontractul de vânzare cumpărare pentru cota de 5/8 din imobilul situat în București, .. 35, sector 5, compus în întregul său din teren în suprafața de 147 m.p. și o casă (3 camere și dependințe), aceasta hotărâre ținând loc de act de vânzare cumpărare.
Pârâții stăpânesc terenul din București, .. 37, sector 5, în baza înscrisului sub semnătură privată din 20.12.2003 încheiat cu M. I., prin care acesta din urmă a vândut imobilul format din teren în suprafață de 87 m.p. și o construcție (3 camere și bucătărie).
În ceea ce privește capătul privind grănițuirea, instanța a constatat că, potrivit prevederilor art. 584 Cod civil, orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite de a sa, grănițuirea reprezentând prin urmare acea operațiune de delimitare prin semne exterioare a proprietăților vecine ce aparțin unor titulari diferiți, iar acțiunea în grănițuire mijlocul procedural pus la dispoziția unuia dintre titularii terenului vecin cu al altora, prin intermediul căruia se obține pe baza unei hotărâri judecătorești determinarea limitelor dintre proprietăți și stabilirea traseului real pe care trebuie să îl urmeze titularul.
Deși reclamanta nu este proprietarul exclusiv al terenului din .. 5, sector 5, ci coproprietară (deținând cota de 5/8, conform sentinței civile nr. 6703/29.09.1997 a Judecătoriei Sector 5), aceasta poate solicita grănițuirea pentru întreaga suprafață, întrucât este un act ce folosește și celuilalt coproprietar (ce deține cota de 3/8).
De asemenea, instanța a reținut că nici pârâții nu dețin un titlu de proprietate asupra terenului din .. 37, sector 5, având doar calitatea de posesori, însă a apreciat că aceștia pot sta în judecată pe capătul privind grănițuirea, ținând seama de faptul că, față de reclamantă, aceștia se comportă ca adevărați proprietari ai suprafeței cu care partea se învecinează.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat pe capătul privind revendicarea, în raport cu sentința civilă nr. 1281/21.02.2006 a Judecătoriei Sector 5 pronunțată în dosarul nr._/302/2005, irevocabilă prin neatacare astfel cum au recunoscut părțile, deși există identitate de obiect și părți, instanța a apreciat că nu este întrunită condiția identității de cauză, temeiul prezentei acțiuni derivând din operațiunea de grănițuire și constatarea nerespectării limitelor de hotar între proprietăți.
Împotriva acestei sentințe, la data de 24.04.2012 au declarat apel pârâții M. Ș. și M. F., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 27.04.2012.
Prin decizia civilă nr. 1215/A/13.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că raportul de expertiză este concludent în speță, căci expertul a examinat titlurile de proprietate ale părților, planurile cadastrale din anii 1961 și 1978 obținute de la Oficiul de cadastru și a identificat corect hotarul dintre proprietățile părților.
Deși apelanții susțin că în cauză prima instanță nu a procedat la identificarea hotarului real dintre cele două proprietăți, neținând seama de declarațiile martorilor audiați în cauză, Tribunalul a reținut că declarația martorei L. A. (propusă de reclamantă) nu este relevantă, deoarece aceasta nu a putut preciza dacă gardul care delimita terenurile învecinate la nivelul anului 1978 mai există și în prezent, însă martorul P. D. (propus de pârâți) a declarat că între terenurile părților exista un gard la nivelul anului 1980, iar ulterior anului 1990 pârâții au ridicat un coteț din lemn în dreptul terenului reclamantei, declarație care se coroborează cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
Tribunalul a înlăturat și critica privind admiterea în mod greșit a acțiunii în revendicare pentru suprafața de 13 m.p. de teren, căci, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, suprafața de teren de 13 m.p. trebuie inclusă în imobilul de la nr. 35 din . reclamantei).
Nici critica privind respingerea în mod greșit a excepției autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1281/21.02.2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București pronunțată în dosarul nr._/302/2005 nu a fost reținută de Tribunal, întrucât în mod corect a reținut prima instanță că nu este întrunită condiția identității de cauză, căci în dosarul sus menționat obiectul cererii a fost revendicare, iar în prezenta cauză se solicită grănițuirea.
Împotriva acestei decizii la data de 23.07.2013 au formulat recurs pârâții M. Ș. și M. F., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 17.10.2013
I.1. În motivarea cererii lor, recurenții pârâți au formulat critici împotriva sentinței civile nr. 2659/23.03.2012 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București, invocând dispozițiile art. 488 pct. 7 N.C.P.C. - „când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".
Respingerea autorității de lucru judecat în ceea ce privește revendicarea a condus la admiterea în mod greșit a cererii de grănițuire, deoarece nu se poate grănițui fără a revendica (fără a fi proprietar). Prin urmare, fiindu-i respinsă solicitarea de a revendica, intimata reclamantă nu avea dreptul să ceară grănițuirea, deoarece grănițuirea, ca operațiune juridică, se face prin trasarea semnelor de hotar exact pe limita comună a fiecăreia dintre cele două proprietăți și, pentru a cunoaște limita, este necesar a se cunoaște întinderea proprietății, iar dacă porțiunea pretinsă ca proprietate de către intimata reclamantă se află în posesia recurenților pârâți și ambele părți înfățișează titluri de proprietate nu se poate stabili granița fără revendicare.
2). O altă critică vizează dispozițiile art. 488 pct. 8 N.C.P.C., „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".
Judecătoria Sector 5 a încălcat normele de drept material, deoarece nu a făcut referire Ia declarațiile martorilor, iar dacă ar fi făcut nu ar fi putut reține că în trecut ar fi existat o altă delimitare a celor două fonduri decât cea existentă.
Mai mult decât atât, instanța de fond nu a întrebat părțile dacă sunt de acord cu audierea martorei intimatei reclamante G. E., ținând seama că martora audiată are grad de rudenie (soră) interzis de lege cu intimata reclamantă G. E..
Greșit instanța a luat în considerare mărturia acesteia și fără o explicație logică și juridică aînlăturat declarația pertinentă a martorului recurenților pârâți.
De altfel, instanța nu și-a îndeplinit rolul activ. Intimata reclamantă, având calitate de coproprietar din anul 1979 și susținând că recurenții pârâți au adus modificări vecinătăților din anul 2000, nu amintește (și nu există) nicio notificare prin care să le fi cerut soților M. să dărâme construcțiile aflate pe pretinsa proprietate; deci, este clar că 11 ani intimata reclamantă a stat inactivă. Iar dacă instanța de fond ar fi sesizat acest aspect, ar fi putut invoca (din oficiu) intervenirea prescripției de scurtă durată, în ceea ce privește dreptul de a solicita grănițuirea.
II.1. Recurenții pârâți au criticat și decizia civilă nr.1215/A/13.05.2012, pronunțată de Tribunalul București, invocând dispozițiile art. 488 pct. 7 N.C.P.C. - „când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".
Deși instanța de apel a recunoscut prin decizie că nu s-au efectuat toate probele, la rândul său nu a ținut seama de faptul că la termenul din 13.10.2012 recurenții pârâți au depus la dosar sentința civilă nr. 6792/04.09.2012 a Judecătoriei Sector 5 București - dosar nr._/302/2011, definitivă și irevocabilă prin neapelare la data de 07.12.2012 (înainte de pronunțarea deciziei), încălcând astfel autoritatea de lucru judecat.
2. O altă critică se întemeiază pe dispozițiile art. 488 pct. 8 N.C.P.C. - „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"
Tribunalul București a menținut greșelile din sentința primei instanțe.
Astfel, instanța de apel a sesizat calitatea martorei (de soră) față de intimata reclamantă, că gardul nu a fost mutat, diferențele din rapoartele de expertiză, însă nu a analizat aceste aspecte și nu și-a îndeplinit rolul activ, prin care avea posibilitatea dispunerii din oficiu a unor noi probe (cum ar fi cercetarea la fața locului), pentru aplicarea principiului aflării adevărului.
Instanța de apel s-a limitat la a enumera motivele de apel invocate și apărările și la a analiza un singur raport de expertiză topografică, în baza căruia a menținut sentința instanței de fond și a dispus delimitarea terenurilor invocate, deși s-a demonstrat că recurenții pârâți sunt proprietarii de drept ai terenului în suprafață de 86 m.p. - dobândit prin uzucapiune din anul 1929 - conform sentinței civile nr. 6792/2012.
Mai mult decât atât, instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea normelor de drept material, neținând seama că adevăratul proprietar este cel ce înscrie dreptul său de proprietate - primul - în cartea funciară.
În drept, au fost invocate prevederile art. 483 și urm. N.C.P.C. și art. 488 alin. 1 pct. 7 și pct. 8 N.C.P.C.
În dovedirea susținerilor lor, recurenții pârâți au depus la dosar, în fotocopie: încheierea nr. 95/15.02.2013 dată de O.C.P.I. – Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 5, extras de carte funciară nr. 95/04.01.2013 eliberat de O.C.P.I. - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 5, schițe, sentința civilă nr. 6792/04.09.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2011, raport de expertiză tehnică întocmit în același dosar.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Cu titlu prealabil, Curtea, având în vedere, pe de o parte, că potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: „Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .” – 15.02.2012, iar pe de altă parte că procesul a început la data de 29.03.2011, reține că în cauză sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă adoptat în anul 1865.
Întrucât obiectul recursului îl constituie în acest caz potrivit art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă decizia pronunțată de instanța de apel, Curtea constată că excede competenței sale analizarea criticilor îndreptate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță (pct. I din motivele din cererea de recurs).
Criticile formulate de către recurenții pârâți îndreptate împotriva deciziei din apel – pct. II din motivele din cererea de recurs și care vizează aplicarea greșită a legii (art. 1201 Cod civil, precum și generic alte norme de drept material), vor fi încadrate, în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, în cel de-al nouălea motiv de recurs și analizate ca atare, iar cea referitoare la încălcarea unei norme juridice de procedură – rolul activ al judecătorului, în cel de-al cincilea motiv de recurs, care are caracter de normă specială față de cea cu caracter general cuprinsă în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
II.1. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.
Este adevărat că potrivit art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc”.
Pe de altă parte, conform art. 129 alin. 51 (introdus prin Legea nr. 202/2010): „Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii”.
2.i. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
În aceste condiții, Curtea constată că nu are abilitarea legală de a analiza criticile referitoare la împrejurarea că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu ar fi reținut situația de fapt corectă care reieșea din probele administrate în cauză, și anume că recurenții pârâți ar fi titularii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
ii. Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiției. Potrivit art. 166 Cod procedură civilă, pentru a ne afla în situația autorității de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate de elemente cu privire la părți, obiect și cauză.
În ceea ce privește părțile, se constată că și în dosarul nr._/302/2005 al Judecătoriei Sector 5 reclamanta G. E. i-a chemat în judecată pe pârâții M. Ș. și M. F..
Obiectul primei cereri de chemare este reprezentat de porțiunea de teren de 15 m.p. situată în spatele curții reclamantei, precum și de construcțiile edificate pe acesta. În prezentul litigiu, prin cererea inițială, reclamanta a solicitat stabilirea liniei de hotar dintre terenul aflat în proprietatea sa (situat în .. 35) și cel aflat în proprietatea pârâților (situat în .. 37). Prin precizarea formulată la termenul din 26.10.2011, reclamanta a solicitat și revendicarea aceluiași teren în suprafață de 15 m.p. Prin urmare, există identitate între cererea formulată la data de 24.08.2005 (pe baza căreia s-a format dosarul nr._/302/2005 al Judecătoriei Sector 5) și capătul de cerere cu care reclamanta a învestit ulterior instanța în prezentul dosar.
Cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează în situația de fapt calificată juridic. În ambele acțiuni (deci și în susținerea capătului de cerere cu care reclamanta a învestit ulterior instanța în prezentul dosar, care nu a fost motivat altfel), reclamanta a invocat sub aspectul situației de fapt, în termeni identici, împrejurarea că în anul 2000 pârâtul M. Ș. i-a ocupat în mod abuziv terenul proprietatea sa din spatele curții, edificând în mod abuziv un gard, teren pe care a construit un șopron și un coteț de păsări, iar în partea dreaptă a imobilului pârâtul a împins gardul care delimita cele două proprietăți cu 50 cm în interiorul proprietății sale. În prima acțiune a invocat în drept dispozițiile art. 480 Cod civil, în timp ce în privința capătului de cerere adăugat ulterior în prezentul litigiu nu a indicat un text de lege, însă, fiind singurul în materie, nu poate fi decât același.
Referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcarea a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008. Curtea a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: „(…) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului de la Bejenie. (…) În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de instanțele care au judecat pe fond partajul cât și de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea pe rol, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a hotărârii definitive și irevocabile din data de 25 octombrie 1991 executată la data de 7 august 1995, nu se poate justifica din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh împotriva Rusiei, nr._/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX). Instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare ar fi trebuit să ia în considerare faptul că în momentul partajului, bazându-se pe expertizele și celelalte probe pe care părțile au înțeles să le folosească, instanțele ar fi soluționat definitiv situația terenului de 1.600 m². De aceea, instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (…) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice. Instanțele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție”.
De asemenea, instanța de contencios european a statuat, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, că „fie și în absența anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanță și să încalce principiul securității juridice (cauza Siegle împotriva României, hotărârea din 16.04.2013)
Pe de altă parte, în ceea ce privește posibilitatea ca respingerea unei cereri ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat să constituie o încălcare a dreptului de acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza L. împotriva României, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006.
În acest caz, Curtea a arătat că: „Prima acțiune în revendicare a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (…). Deși în urma acțiunii în constatare ea a obținut o sentință rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective (…) ea nu și l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acțiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv de autoritate de lucru judecat (…) chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acțiunea sa”.
Prin urmare, în cadrul unei hotărâri ulterioare nu pot fi contrazise constatări ale instanțelor cu privire la o anumită situație de fapt; în schimb, este obligatorie analizarea unui alt temei juridic, neinvocat în prima acțiune.
Alt temei juridic se raportează la invocarea unui alt raport juridic, cum este cazul hotărârii care a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, ținând locul unui proces verbal în temeiul căruia operează transferul acestui drept, în cauza L. împotriva României.
Raportând aceste considerații de ordin teoretic la speța de față, Curtea reține că formularea, ca prim petit, a unei cereri de grănițuire nu dă naștere unei situații juridice noi între părți, pentru că prin concept soluționarea acesteia (delimitarea prin semne exterioare a proprietăților vecine ce aparțin unor titulari diferiți) depinde de soarta acțiunii în revendicare (care presupune, prin raportare la dispozițiile art. 1169 cod civil de la 1864, dovada dreptului de proprietate a celui care o formulează și a întinderii acestuia), iar nu invers.
Ca atare, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 1281/21.02.2006 pronunțată de Judecătoria Sector 5 în dosar nr._/302/2005 s-a stabilit irevocabil că „susținerile reclamantei pârâte în sensul că pârâtul reclamant M. Ș. și pârâta M. F. au ocupat, fără drept, o suprafață de 15 m.p. din terenul proprietatea ei, nu pot fi reținute”, instanțele nu puteau adopta în prezenta cauză o poziție contrară.
Este de menționat și faptul că recurenții pârâți nu se pot prevala de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 6792/04.09.2012 pronunțate de Judecătoria Sector 5 (prin care s-a admis acțiunea acestora formulată în contradictoriu cu pârâții M. I. și I. N. și s-a constatat că au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate inclusiv asupra porțiunii de teren în litigiu), întrucât intimata reclamantă nu a avut calitatea de parte în acel proces.
iii. În fine, întrucât stabilirea liniei de hotar în varianta propusă de intimata reclamantă implică și predarea porțiunii de teren în litigiu, în consecința respingerii capătului de cerere privind revendicarea se impune și respingerea celui având ca obiect grănițuire.
Față de aceste considerente, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii confirmând soluția primei instanțe de respingere a excepției autorității de lucru judecat, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice decizia civilă recurată, în sensul că, în baza art. 296 Cod procedură civilă, va admite apelul și va schimba în tot sentința civilă apelată, în sensul că: va admite excepția autorității de lucru judecat, va respinge capătul de cerere având ca obiect revendicare, pentru existența autorității de lucru judecat, va respinge capătul de cerere având ca obiect grănițuire, ca nefondat și va respinge cererea pârâților privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298 și 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga intimata reclamantă să plătească recurenților pârâți suma de 1101 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului, taxa de timbru și timbrul judiciar și va respinge cererea intimatei reclamante privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții pârâți M. Ș. și M. F. împotriva deciziei civile nr.1215/A/13.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă G. E..
Modifică decizia civilă recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanții pârâți împotriva sentinței civile nr. 2659/23.03.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._ .
Schimbă în tot sentința civilă apelată, în sensul că:
Admite excepția autorității de lucru judecat.
Respinge capătul de cerere având ca obiect revendicare, pentru existența autorității de lucru judecat.
Respinge capătul de cerere având ca obiect grănițuire, ca nefondat.
Respinge cererea pârâților privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
Obligă intimata reclamantă să plătească recurenților pârâți suma de 1101 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge cererea intimatei reclamante privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
Red. C.G/ Tehnored. C.G/B.I GREFIER
2 ex/14.02.2014 S. R.
T.B.- Secția a V-a - S. O.
- M. S.
Jud. Sector 5 - L. A. Z.
| ← Anulare act. Decizia nr. 122/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 40/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
