Pretenţii. Decizia nr. 1061/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1061/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 1061/2014
Dosar nr._
(_
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1061
Ședința publică de la 23 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public-P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant D. P. J., împotriva sentinței civile nr. 2002 din 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-reclamant D. P. J. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că măsura administrativă constând în deportarea la muncă forțată a tatălui reclamantului în fosta URSS în ianuarie 1945 nu se încadrează în obiectul de reglementare al Legii nr.221/2009.
Referitor la cererea formulată de reclamant apreciază că este nefondată și solicită a fi respinsă ca atare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._, reclamantul D. P. J. în temeiul Legii nr. 221/2009, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, după îndeplinirea procedurii de citare a părților și administrarea probatoriului, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată a tatălui petentului, D. J., nascut la data de 24.6.1927, decedat in anul 1972 în URSS, din data 13.01.1945 până în octombrie 1949, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea unei despăgubiri în cuantumul de cel puțin 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a măsurii suferite, să se dispună obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că petentul este fiul persoanei urmărite, menționate în capătul de cerere nr. 1.
In această calitate el este îndreptățit la cereri pe baza art. 5 a Legii 221/2009.
In fapt, tatăl petentului a fost persoană urmărită în sensul Legii 221/2009. El a fost deportat la muncă forțată în perioada menționata în capătul de cerere nr. 1. în URSS. Intre timp a decedat.
De această măsură abuzivă, îndreptată de administrația de interne a României pe motive etnice contra minorității germane în România, au suferit aproape 100.000 de mii de persoane, în exclusivitate din minoritatea etnică germană, toți fiind în acea perioadă cetățeni români cu domiciliu în România.
In perioada de urmărire a fost obligat la muncă forțată, a fost separat de restul familiei si a avut de suferit psihic si fizic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului puternic specific zonei geografice fara îmbrăcăminte adecvată. In urma lipsei de îngrijire medicala sănătatea si viața i-a fost pusă in pericol. Persoana urmărită a trebuit să execute în mod forțat munci deosebit de grele, in condiții deosebit de nesănătoase, iar în urma subnutriției și a condițiilor vitrege, s-a îmbolnăvit.
Subliniază că încă nu s-a acordat nici o despăgubire pentru aceste măsuri, legislația precedentă legii 221/2009 excluzând pe urmărit de la orice măsură reparatorie pe baza plecării din România pe urma urmăririi înaintea revoluției din anul 1989.
Solicită suma de cel puțin 10.000 € ca despăgubire justă pentru urmărirea suferita și daunele produse prin aceasta.
Măsura suferită cade sub incidența Legii 221/2009. Această măsură este asimilată unei condamnări cu caracter politic, și este bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect, în motivarea sentinței civile a Tribunalului București nr. 1911 din data de 14.12.2010, pronunțată în dosarul_/3/2010, la care fac referire. A fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care conform interpretării teleologice a legii 221/2009 cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945. Măsurile cu caracter represiv nu au început numai exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe site-ul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23. August 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și recurenta, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române si deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS. Pentru amănunte a se vedea raportul final, pag. 158 și. urm., și suplimentar motivele relatate corect în sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_/3/2010, Ia a care fac referire în amănunt. în legislația de specialitate s-a ținut cont de acest aspect, deportările în străinătate după August 1944 au fost incluse în mod expres de exemplu in Decretul 118/1990 (art. 1 alin.2).
Aceeași răspundere este și scopul Legii 221/2009.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politica, îndreptata pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne Nr._ din 3.1.1945, și a emis la data de 29.3.1945 Ordinul Circular Nr._ a Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligați să întocmească tabele nominale de urmărire iar acele victime care până la acea data încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internați și forțați la munci în batalioane noi, în domeniul căi ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca „întoarcere frauduloasă", care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (reinternarea) și „deferirea către justiție spre strângere" (a se vedea în mod exemplar raportul inspectoratului regional de siguranță Timișoara nr._ S din data de 16.3.1948).
Condițiile de urmărire sunt reflectate până în această perioadă în toate județele țării, a se vedea de exemplu rapoartele inspectoratului de siguranță Sibiu nr. 8539 S din 19.10.1946 și nr._ S din 21.7.1948.
Este deci evident că urmărirea începută cu câteva săptămâni înaintea instaurării oficiale a guvernului a fost continuată activ (a se vedea ordinul din data de 29.3.1945 etc.). și după această dată, cea ce aduce această urmărire cel puțin din data de instaurare a guvernului în mod evident sub incidența legii invocate.
Stabilirea calității măsurii este un capăt de cerere, bazat pe art. 2 alin 4, resp. art. 4 a Legii 221/2009.
Menționează reclamantul că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin 1 lit. b a Legii 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza deciziei a Curții Constituționale 1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut petentul și familia lui au avut o pierdere în avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă de mai mulți ani.
In această perioadă familia petentului a fost privată de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv, fără acordarea unei contravalori, prin măsura criticată.
Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a, ci litera b.
Petentul, până în prezent, nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare a măsurii abuzive suferite din partea statului roman comunist, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul - lege 118/1990 și art. 5 din Legea 221/2009.
Scoaterea din vigoare a art. 5 lit. a din Legea 221/2009 în cazul petentului deci nu este justificată.
Decretul 118/1990 conf. art. 12 vizează numai cetățenii români si exclude grupul de persoane etnice germane, care în timpul regimului comunist au plecat din țară cu pierderea cetățeniei române.
Din acest motiv pentru un grup întreg de persoane, care a suferit ca urmare a deportării în URSS la muncă obligatorie - este vorba numai de etnici germani, nu există concurența în drepturi, evocată de Curtea constituțională pentru a motiva scoaterea din vigoare a art. 5. alin. 1 lit. a din Legea 221/2009.
In probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri materiale și solicită reconstituirea dosarului de urmărire prin cererea unei adeverințe de la CNSAS.
Suplimentar a anexat - acte de stare civilă inclusiv unui act de identitate a petentului.
În drept, s-au invocat disp. art. 3 – 6 din Legea 221/2009, art. 242 alin. 2 și 274 alin. 1 din C.pr.civ..
Tribunalul București - secția a III-a Civilă prin sentința civilă nr.2002/15.11.2013 a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În considerentele sentinței s-a reținut în privința cererii reclamantului întemeiată pe disp. Legii nr. 221/2009, tribunalul reține că în perioada 13 ianuarie 1945 - octombrie 1949, tatăl reclamantului a fost deportat la munca forțată de reconstrucție în U.R.S.S..
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
În condițiile art. 4 din același act normativ, (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
(4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(5) Judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului.
Având în vedere că Legea nr. 221/2009 se referă la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie determinat dacă deportarea tatălui reclamantului în URSS, în perioada 13 ianuarie 1945 - octombrie 1949, intră sub incidența acestei legi.
Se reține că Legea nr. 221/2009, pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, privește, așa cum reiese din chiar titlul acesteia, „condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
Conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la anumite măsuri reparatorii.
Obiectul de reglementare al actului normativ de reparație în discuție privește așadar o perioadă strict determinată - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, reclamantul invocă o măsură administrativă care a început în ianuarie 1945, ce excede așadar cadrului legal determinat de Legea nr. 221/2009, momentul luării măsurii fiind și cel care îi stabilește natura și permite încadrarea acesteia într-o anumită categorie. Cum Legea nr. 221/2009 nu se referă și la condamnări sau măsuri stabilite anterior datei de 6 martie 1945, partea reclamantă a formulat o acțiune întemeiată pe o dispoziție legală la care nu are acces.
Hotărând astfel, tribunalul nu statuează că nu au existat prejudicii morale, cauzate de deportarea tatălui reclamantului în U.R.S.S., măsură vădit ilegală și contrară drepturilor omului, ci doar că temeiul legal invocat de reclamant nu permite repararea pecuniară a respectivelor prejudicii morale; or, o situație de fapt produce consecințe juridice în măsura în care se încadrează în ipoteza unei norme de drept, care ordonă ori permite respectiva consecință juridică.
Prin Decizia nr. 15/2012 din 12.11.2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 837 din 12.12.2012 privind recursul în interesul legii, referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, s-a stabilit că deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Dezlegarea dată problemei de drept în discuție este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, astfel că urmează a fi aplicată ca atare în această cauză.
Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia că solicitarea reclamantului se încadrează în obiectul de reglementare al Legii nr. 221/2009, se constată că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice C. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. De asemenea, a constatat că, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Spre deosebire de situația unei simple modificări legislative ori abrogării unui text de lege pe care se întemeiază cererea dedusă judecății, cazuri în care acțiunea va fi judecată întotdeauna pe temeiul legii în vigoare la data introducerii acțiunii – în caz contrar fiind atinse principiile securității juridice și al preeminenței dreptului – în cazul în care prin decizia Curții Constituțională o lege este declarată neconstituțională, aceasta nu mai poate fi aplicată nici proceselor în curs, întrucât starea de neconstituționalitate se prezumă a fi existat încă de la data adoptării respectivei norme, ceea ce îi afectează valabilitatea, și aceasta chiar dacă textul constituțional limitează efectele deciziei de neconstituționalitate la perioada ulterioară publicării acesteia.
Nu în ultimul rând, tribunalul are în vedere și Decizia nr. 12/2011 din_, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_ privind recursul în interesul legii, referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul D. P. J..
În motivele de recurs, reclamantul arată că este fiul persoanei urmărite, care a fost deportată la muncă forțată în URSS împreuna cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu în sentința civilă a Tribunalului București nr.1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_/3/2010, sau în Hotărârea civila 992/2011 din 26 mai 2011 în dosarul_/3/2011, în care în cazuri exact similare a fost recunoscută ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului român comunist conform Legii 221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care conform interpretării teleologice a Legii 221/2009, cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945. Este în sarcina și în obligația instanței să procedeze la reconstituirea dosarului de urmărire.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politica, îndreptata pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne Nr._ din 3.01.1945, și a emis la data de 29.3.1945 Ordinul Circular "Nr._ a Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligați să întocmească tabele nominale de urmărire iar acele victime care până la acea data încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internați și forțați la munci în batalioane noi, în domeniul căi ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca „întoarcere frauduloasă", care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (reinternarea) și „deferirea către justiție spre strângere" (a se vedea în mod exemplar raportul inspectoratului regional de siguranță Timișoara nr._ S din data de 16.3.1948). Condițiile de urmărire sunt reflectate până în această perioadă în toate județele țării, a se vedea de exemplu rapoartele inspectoratului de siguranță Sibiu nr. 8539 S din 19.10.1946 și nr._ S din 21.7.1948.
Este deci evident că urmărirea începută cu câteva săptămâni înaintea instaurării oficiale a guvernului a fost continuată activ (a se vedea ordinul din data de 29.3.1945 etc). și după această dată, cea ce aduce această urmărire cel puțin din data de instaurare a guvernului în mod evident sub incidența legii invocate.
Chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv fără interpretarea ei teleologică, care se impune (a se vedea motivarea celor două hotărâri citate), ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege. Cu acest aspect instanța nu s-a preocupat ci nici un gând. Chiar după această dată statul român poartă în continuare răspunderea pentru proprii cetățeni, ținuți în mod activ până la sfârșitul anilor 1950 în deportarea întreprinsă de propriile organe de stat. Trebuie văzut și faptul că Decretul 118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea si pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944-martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea 221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât Curtea Constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop identic.
Măsurile cu caracter represiv nu au început numai exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe site-ul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23. August 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și recurentul, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române si deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS. Pentru amănunte a se vedea raportul final, pag. 158 și. urm., și suplimentar motivele relatate corect în sentința civilă a Tribunalului București nr.1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_/3/2010, la a care fac referire în amănunt.
Modul de abordare a temei și de a trata pe acest grup de cetățeni urmăriți în procedurile actuale este de-a dreptul insultător pentru victimele supraviețuitoare ale acestei măsuri administrative colective îndreptate de statul român împotriva propriilor cetățeni din motive legate strict de apartenență etnică și continuată activ până la sfârșitul anilor 1950.
Recurentul menționează că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin.1 lit.b a Legii 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit. a pe baza deciziei a Curții Constituționale 1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut recurentul a avut o pierdere in avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungata. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbarea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. In această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit.a, ci litera b.
În vederea precizării cererii, recurentul reclamant menționează că, pe lângă art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, invocă de drept și toate celelalte norme, care depășesc norma evocată și care, prin decizia Curții Constituționale nr.1358 și 1360 din 21.10.2010 a pierdut efectul juridic conform art.147 din Constituție, prin simpla inactivitate a legiuitorului român în perioada de 45 zile, prevăzută de Constituție. Această inactivitate nu poate fi reproșată părții.
Mai mult, judecătorul de drept comun în acest caz este obligat din oficiu să verifice care alte norme fac admisibilă cererea depusă.
Constituția României prevede în art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ca acestea vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar - conf.alin.2 - dacă există neconcordanțe între tratatele (...) internaționale și legile interne, se aplică cele mai favorabile. Cum este de reținut însăși din decizia 1360/21.10.2010 rămâne instanței de drept comun competența, ca din oficiu (și mai ales la cererea părții) să rezolve conflictele între dreptul intern și cel comun internațional.
Recurentul invocă, deci, respectarea art.7, 8, 9, 10, 28 ale Declarației Universale ale Drepturilor Omului, după care ori ce persoană
- are dreptul la protecție împotriva discriminării;
- are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale;
- este protejată împotriva arestării și deținerii - în special la muncă forțată prin deportare;
- în mod arbitrar
Partea reclamantă a fost lezată în exact aceste drepturi prin privare de libertate și deportare de la domiciliu.
Recurentul invocă în mod expres Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care a fost ratificat de România prin Decretul 212/31.10.1974, și conform căruia orice persoană care a fost supusă unei privări de libertate din partea unui stat are dreptul la o despăgubire (Art. 9 punctul 5).
Deoarece se impune, deci, verificarea acestor norme – și, după caz, chiar sesizarea organelor de jurisdicție comunitare conform art.267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prin formularea unor întrebări preliminare, dacă legea comunitară sau internațională impune o despăgubire morală pentru măsura suferită de reclamant - din oficiu de judecătorul de drept comun are de soluționat procesul în sensul admiterii si acordării unei despăgubiri juste pentru măsura suferită de partea reclamantă de privare de libertate și deportare la muncă forțată ca cetățean român, din partea organelor statului propriu în mod arbitrar numai pe baza apartenenței la o minoritate etnică.
Recurentul menționează în mod expres hotărârea civilă nr.441/2012 din data de 28.2.2012 a Tribunalului București în dosarul_/3/2010, în care exact pe aceste considerente și unele motive de drept suplimentare și bine motivate a fost admisă o cerere în caz identic și a fost obligat S. R. la suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale. Recurentul face referire la toate motivele acestei hotărâri judecătorești bine motivate, în special la concluziile din pagina 17, 18, 19 și 20 ale hotărârii.
Prin jurisprudența continuă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că, în cazul de violare a art. 5 paragraf l al Convenției referitoare la privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de despăgubire bănească pentru prejudiciul moral si fizic suferit, așa că abrogarea normei interne nu poate lipsi cererea de despăgubire de efectele juridice urmărite.
Recurentul solicită admiterea cererii cum a fost formulată, iar numai în cazul intenției de respingere, o sesizare a jurisdicției comunitare conform art.267 din Tratatul de funcționare U.E.
Suplimentar, recurentul invocă o lezare a principiului de egalitate în drepturi.
1. Este discriminare nejustificată față de cei deportați, care au reușit să păstreze cetățenia română și prin consecință sunt incluși în sistemul de reabilitare prin Decretul – Lege nr. 118/1990, iar victimele aceleași măsuri care au pierdut cetățenia între timp - de exemplu prin renunțarea forțată în timpul Ceaușist - sunt privați de aceste drepturi.
2. Este discriminare nejustificată, dacă cei deportați în ianuarie sau februarie 1945 sunt excluși din aplicarea Legii 221/2009, iar cei deportați - pe baza aceleași decizii ale autorităților Statului R. de abia după data - cu totul întâmplătoare și aleatorie în acest context și pentru aceasta măsură de urmărire de 6.03.1945 sunt vizați de legea respectivă. Există persoane din aceeași localitate, chiar din aceleași familii de germani din România, care unele au fost luate în februarie 1945, iar ceilalți de aceeași agenții ale jandarmeriei Române, dar prin simplă întâmplare cu câteva zile mai târziu, deci după data de 6.3.1945. Stabilirea unei diferențe în aceste categorii de victime este cu totul arbitrară, aleatorie și constituie prin aceasta o încălcare ale Constituției României.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge recursul ca nefundat având în vedere următoarele considerente:
Domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 privește condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ,art.1 alin. 1 din acest act normativ arătând că este condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 iar, art. 3 că este măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.
Prin urmare, măsura dislocării urmată de deportarea într-o colonie de muncă, în URSS în luna ianuarie 1945, nu poate fi asimilată unei măsuri administrative cu caracter politic, întrucât această măsură nu s-a întemeiat pe o faptă personală a cetățeanului român, de etnie germană, de împotrivire față de regimul totalitar, comunist, fiind de fapt o represiune a forțelor de ocupație sovietică față de etnicii și cetățenii germani ,după terminarea războiului .
Situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de fond, reținându-se deportarea și nu prizonieratul, iar împrejurarea că această măsură a fost dispusă de pe teritoriul României, de către organele de stat, nu schimbă situația juridică a cauzei, domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 neputând fi extins prin voința judecătorului, situațiile premisă de aplicabilitate a legii fiind expres și limitativ prevăzut de lege.
În acest s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.15/2012, dezlegarea dată problemei de drept fiind obligatorie conform art.3301 alin. 4 Cod procedură civilă.
Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant D. P. J., împotriva sentinței civile nr. 2002 din 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.DAB/B.I
2 ex/09.07.2014
----------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.L.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 870/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 217/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
