Legea 10/2001. Decizia nr. 1270/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1270/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2014 în dosarul nr. 1270/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.1270

Ședința publică de la 16.09.2014

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE : M. H.

JUDECĂTOR: G. S.

JUDECĂTOR: C. G.

GREFIER : S. R.

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurentul – reclamant C. L. – A. – Ș. și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1340 din data de 25.06.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ 200*, în contradictoriu cu intimata – pârâtă R. A. DE DISTRIBUȚIE ȘI EXPLOATARE A FILMELOR „ROMÂNIA FILM”.

Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat M. N., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant C. L. – A. – Ș., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 31) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL în baza delegației depuse (fila 32), lipsind reprezentantul intimatei – pârâte R. A. DE DISTRIBUȚIE ȘI EXPLOATARE A FILMELOR „ROMÂNIA FILM”.

Procedura de citare nu este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Recurentul – reclamant, prin apărător, depune declarația autentificată sub nr.1030 din 05.08.2014 de Societatea Profesională Notarială „T. G. și L. M. – M.” din care rezultă că reclamantul sau autorul său nu au primit despăgubiri privind imobilul în cauză, situat în București, ..26, sector 5 (Cinematograful București – fost Trianon) în temeiul Decretului nr. 303/1948, astfel cum i s-a pus în vedere prin dispozițiile încheierii de ședință anterioare.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurentul – reclamant C. L. – A. – Ș., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei R. A. de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film” la restituirea imobilului, acesta fiind reprezentat de Cinematograful București, cu omologarea celor trei expertize întocmite în cauză, având în vedere următoarele argumente:

Consideră că trebuie avute în vedere dispozițiile art.22 alin.1 din Legea nr. 10/2001 modificată care a statuat că persoana îndreptățită va notifica, în termen de 6 luni, de la . acestei legi, persoana juridică deținătoare solicitând restituirea în natură a imobilului.

În cauză, pârâta R. A. de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film” este persoana care deține și în prezent imobilul. Pe parcursul judecării litigiului R. A. de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film” nu a făcut dovada că nu ar fi deținătoarea bunului.

Apreciază că această cerere de restituire a fost formulată de reclamant doar împotriva Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film”, iar soluționarea notificării adresate M. București urmează a fi soluționată într-o altă acțiune îndreptată împotriva acestui pârât.

Mai solicită a se avea în vedere aspectul vizând preluarea imobilului cu sau fără titlu, iar în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 213/1998, lege specială care stabilește care sunt bunurile care se găsesc în patrimoniul public sau privat al statului.

Potrivit deciziei nr. 227/2007, Curtea Constituțională a statuat că există posibilitatea ca imobilele prevăzute în Anexa nr. 1 din OUG 39/2005 să se afle și în proprietatea persoanelor fizice, persoanelor juridice, sau în proprietatea comunelor, orașelor, municipiilor, județelor, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art.44 din Constituția României.

Pârâta este potrivit Legii nr.10 modificată, unitatea deținătoare și care a cunoscut procedura demarată de reclamant încă din 2006 când i s-a pus în vedere să nu înstrăineze imobilul, având în vedere notificarea formulată către comisia din cadrul Primăriei Municipiului București privind retrocedarea bunului.

Mai solicită instanței a nu include între bunurile mobile incorporate în acest imobil, instalația electrică de reflectoare care aparținea altui proprietar.

Față de cel de-al doilea motiv, Tribunalul București a arătat că aparatura sonoră a cinematografului se încadrează în dispozițiile art. 7 din Legea nr.10/2001, însă fără a indica în concret această instalație.

Apreciază că prin expertiza efectuată și prin procesul – verbal de naționalizare sunt înscrise toate bunurile mobile și imobile necesare activității speciale a cinematografului, motiv pentru care solicită obligarea pârâtei R. A. de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film”, la plata contravalorii acestor bunuri.

Față de lipsa de interes susținută în recursul advers, susține că preluarea abuzivă nu echivalează cu preluarea cu titlu sau fără titlu a unor imobile, în cauză existând interes cât timp în Legea nr. 10/2001 și în Legea nr.1/2009 se fac referiri la imobilele preluate în mod abuziv și fără titlu.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurentul - reclamant, ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel, având în vedere că prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă în anul 2009, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.303/2008, aplicabilă în speța de față.

Solicită admiterea recursului său, al pârâtului, astfel cum a fost formulat în materia constatării nevalabilității titlului statului și modificarea în parte a hotărârii atacate.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 21.09.2009, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._/3/2009, reclamantul RATZI AHILE a chemat în judecată pârâții M. București, prin Primar General, R. A. de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film", solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate preluarea fără titlu a Cinematografului București (fost Trianon), cinematograf care se află la parterul imobilului situat în București, .. 26 (fost .. 6), sector 5; să fie obligată pârâta R. A. de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film" să restituie imobilul în natură; să fie obligată pârâta R. A. de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film" să-i plătească contravaloarea tuturor bunurilor mobile preluate de stat o dată cu naționalizarea cinematografului, conform Procesului-verbal din 12.11.1948.

La data de 8.10._ pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor „România Film" a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată ca inadmisibilă fata de lipsa notificării și potrivit dispozițiilor art.22 din Legea nr.10/2001.

La data de 03.12.2010 reclamantul Ratzi Ahile, față de dispozițiile instanței de la termenul de judecată din data de 08.10.2010, a formulat precizare cu privire la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentat de art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 3 alin. 1 lit. a), art. 4 alin. 2, art. 6, art. 21 alin. 1 și alin. 5, art. 22 alin. 4, art. 27 alin. 1 și alin. 2, art. 28 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

La data de 03.06.2010, pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor „România Film", formulează note scrise prin care, în raport de dispozițiile art. unic pct. 8 - art. II pct. 1 din Legea nr. 303/2008 și art. 11 alin 1 din Legea nr. 213/1998, invocă excepția în admisibilității acțiunii reclamantului Ratzi Ahile de restituire în natură a Cinematografului „București" (fost Trianon) situat la parterul imobilului din București, .. 26, sector 5, solicitând admiterea excepției și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În motivarea excepției invocate, arată că la data de 02.01.2009 a intrat în vigoare Legea nr. 303/2008 prin care a fost schimbat regimul juridic al sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic prevăzute în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, în sensul că la data intrării în vigoare a legii, acestea, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, au trecut din domeniul privat al statului și din administrarea R.A.D.E.F. „România Film" în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după caz, și în administrarea consiliilor locale respective (pct. 8 din Legea nr. 303/2008 - art. II punctul 1).

Astfel, Legea nr. 303/2008 consacră caracterul de bunuri proprietate publică al tuturor sălilor și grădinilor cinematografice și al terenurilor aferente acestora cuprinse în anexa 1 la O.G. nr. 39/2005, iar aplicarea prevederilor din acest act normativ sunt obligatorii.

La data de 30.11.2011 pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor „România Film" a formulat note scrise prin care invocă excepția inadmisibilității în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic, precum și a altor imobile și art. 10 alin. 2 teza finală din Legea nr. 10/2001, solicitând admiterea excepției și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamantului Ratzi Ahile ca fiind inadmisibilă.

La data de 10.02.2012, în ședință publică, pârâta R.A.D.E.F. „România Film" a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată prin raportare la prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată ca inadmisibilă având în vedere regimul juridic al imobilului revendicat, de monument istoric aflat în domeniul public.

La data de 10.02.2012, reprezentantul reclamantului a învederat că acesta a decedat, solicitând introducerea în cauză a moștenitorului acestuia C. L. A. Ș. și prezentând certificatul de moștenitor cu nr.7/31.01.2012 emis de către B.N.P.A. P. P. și U. D., Tribunalul luând act de modificarea cadrului procesual activ, în sensul că numitul C. L. A. Ș. are calitatea de reclamant în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr.509/02.03.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului Cinematograf București, situat în București, .. 26, sector 5 formulat de către reclamantul C. L. A. Ș., în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primar General, a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității invocate de către pârâta RADEF „România Film", a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul C. L. A. Ș., în contradictoriu cu pârâta R. A. de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film".

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Pe suprafața de 500 m.p. din totalul de 1190 m.p., teren achiziționat de către bunicul reclamantului, A. Ratzi prin contractul de vânzare - cumpărare transcris de către Grefa Tribunalului I., Secția a III-a sub nr.396/21.03.1879 (fila 9), unchii acestuia G. Ratzi și P. Ratzi au edificat un cinematograf cu parter și două balcoane din beton armat și zidărie de cărămidă, fiind eliberată în acest sens autorizația de construire cu nr. 168/21.07.1926 (fila 13).

Prin Decretul nr. 303/1948 Cinematograful Trianon, actual București, situat pe .. 26 (fost .. 6), sector 5, a fost naționalizat, fiind întocmite procesele-verbale de predare-preluare a imobilului și a tuturor bunurilor mobile situate în interiorul acestuia din data de 02.11.1948, respectiv 08.11.1948 (filele 19 – 28).

Din analiza actelor de stare civilă depuse la dosar și a certificatelor de moștenitor, Tribunalul a reținut că A. Ratzi, autorul reclamantului, a avut opt copii în urma căsătoriei cu Constandina N. Topali: G., N., P., A., E., O., Efgenia și Tomaida.

Potrivit declarației tranzacțiuni aflate la fila 43 din dosar, ¼ din averea defunctului Ratzi A. a fost lăsată moștenire prin testament succesorilor de sex masculin, respectiv G., N. și P., restul de ¾ din masa succesorală fiind împărțită în mod egal între toți descendenții defunctului.

Cotele succesorale ce au revenit fiicelor defunctului A., E. și Ifigenia și O. au fost înstrăinate către frații lor, G., N., respectiv P., iar partea moștenită de către Tomaida (căsătorită E.) a fost transmisă fiilor acesteia: Elefterie S. E. și O. P. E. (născută E.) și ulterior, prin decesul lui Elefterie S. E., către O. P. E..

La decesul lui G. Ratzi, cota succesorală ce a revenit acestuia a fost transmisă prin moștenire legală către fiul acestuia, A. Gh. Ratzi.

Potrivit certificatului de calitate succesorală nr. 111/03.10.2007 eliberat de către B.N.P.A P. P. și U. D. (fila 40) de pe urma defunctului Ratzi A. decedat la 17.08.1981, au rămas ca moștenitori legali Ratzi E., în calitate de soție supraviețuitoare cu o cotă de 12/16 din masa succesorală și Cipi C., E. O. și Ratzi Ahile, în calitate de veri primari, cu o cotă de 1/16, respectiv 2/16 din masa succesorală.

Potrivit certificatului de calitate succesorală nr. 108/01.10.2007 eliberat de către B.N.P.A P. P. și U. D. (fila 96), de pe urma defunctului Ratzi N., decedat la 30.01.1970 au rămas ca moștenitori legali Ratzi Ahile, în calitate de fiu, căruia îi revine ½ din masa succesorală și Cipi C., în calitate de fiică, căreia îi revine o cotă de ½ din masa succesorală.

Potrivit certificatului de calitate succesorală nr. 110/03.10.2007 eliberat de către B.N.P.A P. P. și U. D. (fila 97), de pe urma defunctului Ratzi P., decedat la 11.12.1971 au rămas ca moștenitori legali Ratzi Ahile, în calitate de nepot de frate predecedat, căruia îi revine 1/6 din masa succesorală, Cipi C., în calitate de nepoată de frate predecedat, căreia îi revine o cotă de 1/6 din masa succesorală, O. E., în calitate de nepoată de soră predecedată, căreia îi revine o cotă de 2/6 din masa succesorală și Ratzi A., în calitate de nepot de frate predecedat, căruia îi revine o cotă de 2/6 din masa succesorală.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 7/31.01.2012 eliberat de către B.N.P.A P. P. și U. D., de pe urma reclamantului inițial Ratzi Ahile a rămas ca moștenitor legal C. L. A. Ș., în calitate de nepot de soră predecedată.

La data de 13.11.2001, reclamantul inițial Ratzi Ahile a adresat prin intermediul Biroului executorilor judecătorești asociați B., R. și B., notificarea cu nr. 5187 Prefecturii Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 26, sector 5, învederând faptul că respectivul imobil este format din două corpuri, respectiv corpul A, format din locuințe, în suprafață de 588 m.p. și corpul B, în suprafață de 602 m.p. alcătuit din cinematograf și curte interioară.

Notificarea a fost transmisă Primăriei Municipiului București, care emite o dispoziție fără număr și fără dată, aflată la fila 113 din dosar în sensul respingerii notificării formulate, întrucât nu au fost depuse la dosarul administrativ acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor până la data de 01.07.2003, iar ulterior comunică atât instanțelor de judecată cât și notificatorului faptul că notificarea nu a fost soluționată, nefiind depuse înscrisuri doveditoare suficiente cu privire la dreptul de proprietate și la calitatea de succesor.

Reclamantul a formulat și acțiuni în justiție în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză prin care a revendicat în natură imobilul ce face obiectul notificării, în dosarul cu nr._/2/2005, acțiunea acestuia fiind respinsă în mod irevocabil întrucât nu s-a făcut dovada că reclamanții au calitatea de proprietari exclusivi ai imobilului revendicat și nici a respectării regulii unanimității.

S-a reținut în mod irevocabil în cuprinsul sentinței civile nr.860/03.06.2002 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, faptul că reclamanții își întemeiază dreptul de proprietate pe o succesiune, însă actul care stă la baza transmiterii dreptului de proprietate este o declarație tranzacțiune (fila 43), care nu este însă opozabilă erga omnes, nefiind semnată de către toți cei menționați în cuprinsul său, nefiind dovedită nici înstrăinarea cotelor succesorale. De asemenea, în cuprinsul hotărârii menționate s-a reținut că preluarea Cinematografului București nu s-a făcut în mod abuziv, ci în baza Decretului nr.303/1948, rezultând din probatoriul administrat că s-au plătit despăgubiri pentru bunurile preluate (fila 85 ultimul paragraf).

Având în vedere conținutul cererii de chemare în judecată, precizările efectuate de către reclamantul inițial cu privire la temeiul de drept al acțiunii formulate (fila 240), precum și precizarea verbală făcută în timpul dezbaterilor din ședința publică din data de 10.02.2012 cu privire la invocarea art. 21 alin. 1 și 4 din Legea nr.10/2001, Tribunalul a reținut că obiectul principal al prezentei acțiuni în constituie obligarea unității deținătoare la emiterea dispoziției/deciziei de restituire în natură a imobilului ce face obiectul acestei acțiuni, respectiv de restituire prin echivalent (despăgubiri) pentru bunurile mobile ce se aflau în incinta Cinematografului București la data preluării acestuia de către stat.

Cu privire la capătul de cerere privind preluarea fără titlu a Cinematografului București (fost Trianon), Tribunalul a reținut că Legea nr.10/2001 nu mai face distincția între preluarea cu titlu și preluarea fără titlu, textul art. 1 din actul normativ amintit făcând referire la «preluare abuzivă». De asemenea, nici în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.250/2007, nu se mai face nici o referire la imobilele preluate cu titlu sau la cel preluate fără titlu valabil, legea considerând ca fiind preluate abuziv imobilele naționalizate în baza Legii nr.119/1948, cât și în baza altor acte normative de naționalizare, deci implicit și a Decretului nr.303/1948 privind naționalizarea industriei cinematografice și reglementarea comerțului cu produse cinematografice.

Chiar dacă legea nu mai impune distincția dintre imobile preluate cu titlu și cel preluate fără titlu, aceasta este încă de actualitate, stabilirea modului de preluare a unui imobil fiind importantă pentru că legea impune consecințe deosebite în funcție de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, măsurile reparatorii stabilindu-se și în funcție de acest aspect (art. 45 al. 2 și 4 din Legea nr.10/2001).

Preluarea abuzivă nu este prezumată de lege, ci în funcție de fiecare situație concretă, entitatea învestită prin lege să soluționeze notificarea va aprecia situația respectivă ca încadrându-se sau nu în prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr.10/2001, la stabilirea valabilității titlului statului urmând a se avea în vedere prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 care arată că sunt considerate a fi preluări cu titlu valabil cele efectuate cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data la care au fost preluate bunurile de către stat.

În cauza de față, Tribunalul a fost învestit cu o cerere având ca obiect obligația de a face, respectiv de a obliga unitatea deținătoare R.A.D.E.F. „România Film" la emiterea dispoziției/deciziei de restituire în natură a imobilului ce face obiectul acestei acțiuni, respectiv de restituire prin echivalent (despăgubiri) pentru bunurile mobile ce se aflau în incinta Cinematografului București la data preluării acestuia de către stat, iar în acest cadru procesual stabilit de către reclamant, potrivit principiului disponibilității, nu se poate verifica decât respectarea prevederilor art. 21 din Legea nr.10/2001, respectiv dacă a fost formulată o notificare potrivit dispozițiilor legale enunțate și dacă aceasta a fost soluționată în termenul legal de 60 de zile.

Tribunalul a apreciat că, în situația în care nu se formulează o contestație împotriva dispoziției/deciziei emise de unitatea deținătoare sau o contestație împotriva refuzului nejustificat al acesteia de a soluționa notificarea, în baza Deciziei nr. XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii (cum este și cazul de față), Tribunalul nu se poate subroga organelor administrative și stabili modalitatea în care a avut loc preluarea unui imobil, principiul instituit de lege fiind acela al parcurgerii prealabile a procedurii administrative și a formulării unei acțiuni în justiție împotriva modului în care cererea a fost soluționată în cadrul acestei proceduri, doar ulterior parcurgerii procedurii administrative, instanța putând analiza îndeplinirea condițiilor stabilite de Legea nr.10/2001 pentru a putea dispune restituirea în natură sau prin echivalent.

Asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului, instanța s-ar mai putea pronunța într-o acțiune în revendicare, unde la compararea titlului exhibat de către stat s-ar impune verificarea validității acestuia, or această ipoteză nu este cea din cauza de față.

Chiar dacă s-ar trece și peste acest impediment, Tribunalul a reținut că asupra caracterului preluării imobilului ce face obiectul acestei acțiuni s-a mai pronunțat Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă și în sentința nr.860/03.06.2002 (dosar nr._/2/2005), sentință rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, în sensul că «preluarea Cinematografului București nu s-a făcut în mod abuziv, ci în baza Decretului nr. 303/1948, rezultând din probatoriul administrat că s-au plătit despăgubiri pentru bunurile preluate (fila 85 ultimul paragraf)».

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta R.A.D.E.F. „România Film" la data de 08.10.2010 raportată la dispozițiile art. 22 alin. 1 și 22 alin. din Legea nr.10/2001, respectiv la împrejurarea că reclamantul nu ar fi adresat unității deținătoare o notificare în termenul prevăzut de lege, sancțiunea fiind decăderea din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, Tribunalul a reținut că aceasta nu este întemeiată, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că la data de 13.11.2001, reclamantul inițial Ratzi Ahile a adresat prin intermediul Biroului executorilor judecătorești asociați B., R. și B. notificarea cu nr. 5187 Prefecturii Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 26, sector 5, învederând faptul că respectivul imobil este format din două corpuri, respectiv corpul A, format din locuințe, în suprafață de 588 m.p. și corpul B, în suprafață de 602 m.p. alcătuit din cinematograf și curte interioară.

Or, potrivit art. 22 al. 4 din Legea nr.10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut de alin. 1, chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul.

Având în vedere considerentele expuse, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la dispozițiile art.22 al. 1 și 5 din Legea nr.10/2001, reclamantul făcând dovada că a demarat procedura administrativă prevăzută de lege.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta R.A.D.E.F. „România Film" la data de 03.06.2011 raportată la dispozițiile art. unic pct. 8 - art. II pct. 1 din Legea nr. 303/2008 și art. 11 alin.1 din Legea nr. 213/1998, respectiv la împrejurarea că de la data intrării în vigoare a Legii nr.303/2008, sălile și grădinile cinematografice și terenurilor aferente acestora cuprinse în anexa 1 la O.G. nr. 39/2005 (la poziția 93 figurând și Cinematograful București – fost Trianon) au trecut din domeniul privat al statului și din administrarea R.A.D.E.F. „România Film" în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după caz, și în administrarea consiliilor locale respective (pct. 8 din Legea nr. 303/2008 - art.II punctul 1), fiind astfel inalienabile, imprescriptibile și insesizabile prin efectul legii, Tribunalul a reținut că prin emiterea unei dispoziții/decizii de restituire în natură nu se ajunge la înstrăinarea unui bun proprietate publică pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr.213/1998 referitoare la caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică, Legea nr.10/2001 prevăzând măsuri cu caracter reparator, prin care se realizează în fapt o repunere în situația anterioară.

De altfel, în art. 6.1 al. 2 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii10/2001 aprobate prin H.G. nr.250/2007, se arată că nu prezintă relevanță afectațiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanță juridică calificările efectuate în baza Legii nr.213/1998 sau a altor acte normative, subsidiare acesteia, deținătorul actual al bunului care la data soluționării notificării este calificat drept bun proprietate publică, având competența de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr.213/1998 pentru trecerea bunului din domeniul public în domeniul privat.

Având în vedere aspectele reținute anterior precum și dispozițiile legale enunțate care recunosc expres unităților deținătoare ale bunurilor notificate posibilitatea de a dispune restituirea în natură a bunurilor proprietate publică, fie a statului, fie a unităților administrativ teritoriale, Tribunalul a respins ca neîntemeiată și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta R.A.D.E.F. „România Film" la data de 03.06.2011 raportată la dispozițiile art. unic pct. 8 - art. II pct. 1 din Legea nr. 303/2008 și art. 11 alin 1 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta R.A.D.E.F. „România Film" la data de 30.11.2011 prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic, precum și a altor imobile și art. 10 alin. 2 teza finală din Legea nr. 10/2001, respectiv la împrejurarea că imobilul notificat, în legătură cu care s-a recunoscut prin O.U.G. nr. 47/2011 interesul public al activității căreia îi deservește, nu ar putea fi restituit în natură față de dispozițiile art. 10 alin. 2 teza finală din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că nu este incidentă în cauză ipoteza la care face referire textul legal indicat.

Astfel, potrivit art. 10 alin. 2 teza finală din Legea nr. 10/2001 „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".

Așadar, textul indicat arată în mod expres că în cazul amenajărilor de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, fiind instituită în mod evident, o excepție de la regula restituirii în natură a imobilelor ce se circumscriu acestui act normativ.

În ceea ce privește sintagma «amenajări de utilitate publică», în art. 10.3 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.10/2001 adoptate prin H.G. nr.250/2007, se menționează că sunt avute în vedere acele suprafețe de teren afectate de utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate să servească nevoile comunității, cum ar fi: căi de comunicare, dotări tehnico – edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele asemenea.

În cauza de față, nu sunt îndeplinite cele două condiții premisă pentru a deveni aplicabil art. 10 al. 2 teza finală din Legea nr.10/2001, respectiv imobilul ce se pretinde a fi de interes public prin afectațiunea sa nu a fost edificat ulterior preluării abuzive, ci el exista, fiind chiar obiectul preluării, iar pe de altă parte imobilul nu face parte din categoria celor care pot fi considerate ca fiind de utilitate publică, nereprezentând o amenajare de utilitate publică, astfel cum aceasta este definită de lege.

Într-adevăr, Cinematograful București, prin natura activităților pe care le-ar putea desfășura, este de interes public, dar aceasta atrage aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora în situația imobilelor arătate în anexa nr. 2 lit. a necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate și social culturale, foștilor proprietari sau după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3, respectiv 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției (în anexa 2 lit. a la pct. 4 sunt înscrise și imobilele ocupate de instituții publice de cultură: teatre, opere, biblioteci, muzee, filarmonici, centre de cultură).

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta R.A.D.E.F. „România Film" la data de 10.02.2012 prin raportare la dispozițiile art. 4 al. 2 din Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, respectiv la împrejurarea că imobilul clasat ca monument istoric, aflat în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, Tribunalul a reținut că nu prezintă relevanță din punct de vedere al Legii nr.10/2001 nici clasarea acestuia ca monument istoric și nici calitatea acestuia de bun aparținând domeniului public, acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 nereprezentând o înstrăinare a bunului pentru a se aprecia că este încălcat regimul juridic al proprietății publice.

Pentru considerentele expuse și anterior cu privire la posibilitatea restituirii, inclusiv în natură, a bunurilor proprietate publică, Tribunalul a respins ca neîntemeiată și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta România Film" la data de 10.02.2012 prin raportare la dispozițiile art. 4 al. 2 din Legea nr.422/2001.

În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a reținut că potrivit art. 25 al. 1 din Legea nr.10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit art. 21 din Legea nr.10/2001 «imobilele, terenuri sau construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de …orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite în natură prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare».

Dispozițiile introductive ale Capitolului II din Normele Metodologice aprobate prin H.G. 498/2003 definesc noțiunea de «unitate deținătoare», arătând că aceasta este fie unitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrată în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul ce face obiectul legii».

Acest înțeles al sintagmei de unitate deținătoare a fost reiterat și prin Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.10/2001 adoptate prin H.G. nr.250/2007.

Având în vedere aceste dispoziții legale și situația imobilului ce face obiectul prezentei acțiuni, care a trecut din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale în baza Legii nr.303/2008 și în administrarea pârâtei R.A.D.E.F. „România Film" în baza O.U.G. 47/2011, Tribunalul a reținut că pârâta R.A.D.E.F. „România Film" are calitatea de unitate deținătoare, aceasta având competența de a soluționa notificarea ce a fost formulată de către reclamant.

Or, această notificare, adresată inițial Prefecturii Municipiului București a fost direcționată pe cale administrativă către Primăria Municipiului București (fără a se regăsi în dosarul administrativ un document în acest sens), iar aceasta a întocmit la nivelul anului 2005 un referat cu propunere de respingere a notificării, ca nedovedită (filele 117 -118).

Ulterior, a fost întocmită și o dispoziție fără număr, fără dată și care nu poartă semnătura Primarului General al Municipiului București (fiind astfel doar un proiect și nu un act administrativ propriu-zis), prin care s-a respins notificarea întrucât nu au fost depuse acte din care să rezulte dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor până la data de 01.07.2003 (fila 113).

La nivelul anului 2008, prin adresa aflată la fila 72 din dosar se comunica de către Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație reclamantului inițial, faptul că pentru soluționarea notificării se impune completarea dosarului cu o . înscrisuri, fapt de unde Tribunalul a reținut că notificarea nu a fost soluționată, apreciindu-se că dosarul nu este complet.

Având în vedere împrejurarea că unitatea deținătoare este pârâta R.A.D.E.F. „România Film", precum și prevederile art. 27 alin. 2 și 5 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora persoana juridică notificată va comunica persoanei îndreptățite toate datele despre persoana fizică sau juridică ce deține imobilul sau o parte din acesta, Tribunalul a apreciat că Primăria Municipiului București avea obligația de a disjunge cererea formulată de reclamantul inițial Ratzi Ahile și de a înainta spre competentă soluționare către pârâta R.A.D.E.F. „România Film", cererea privind retrocedarea în natură a corpului B de clădire compus din Cinematograful București și curtea interioară, precum și a terenului aferent, acesta neaflându-se în patrimoniul său până în anul 2008 și fiind în administrarea pârâtei sau de a comunica notificatorului faptul că nu cunoaște cine este deținătorul bunului (pentru ipoteza în care acest răspuns s-ar fi dat anterior intrării în vigoare a Legii nr.303/2008).

Cum această notificare nu a fost adresată pârâtei și cum nici reclamantul nu a adresat acesteia o notificare ulterior, rezumându-se doar să solicite să nu se înstrăineze bunul (adresa din 29.01.2007 – fila 199 din dosar), Tribunalul a apreciat că nu se poate reține în sarcina pârâtei, nerespectarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr.10/2001, aceasta nefiind nici până în prezent sesizată în mod legal cu o notificare privind imobilul ce face obiectul prezentului doar sau cu privire la bunurile mobile aflate în incinta acestuia.

Chiar dacă Primăria Municipiului București a fost în culpă, neobservând faptul că nu se poate pronunța pe întreaga notificare înregistrată sub nr.5187/2001 și necomunicând pârâtei R.A.D.E.F. „România Film" această notificare, cu privire la imobilul Cinematograf București, Tribunalul a reținut că revine și reclamantului o culpă, acesta stând în pasivitate și neefectuând demersuri pentru a afla unitatea deținătoare și a o sesiza și pe aceasta cu o nouă notificare, potrivit dispozițiilor legale sesizarea sa urmând a fi considerată ca făcută în termen (art. 22 alin. 4 din Legea nr. 10/2001).

Nu se poate reține că pârâta R.A.D.E.F. „România Film" ar fi avut obligația de a se pronunța prin decizie/dispoziție motivată, în baza notificării adresate Primăriei Municipiului București, invocându-se drept argument art. 22 alin. 4 din Legea nr.10/2001, potrivit susținerilor reclamantului, întrucât acest text de lege face referire la puterea doveditoare a notificării doar în privința respectării termenului de depunere, fiind recunoscut astfel un beneficiu în favoarea celor care au depus notificarea la alt organ decât cel competent să îl soluționeze, sesizarea unității deținătoare competente să se pronunțe asupra măsurilor reparatorii realizându-se tot printr-o notificare.

Față de aspectele de fapt și de drept reținute anterior, Tribunalul a concluzionat că nu se poate reține în sarcina unității deținătoare, respectiv a pârâtei R.A.D.E.F. „România Film", nerespectarea obligației de soluționare a notificării în termen de 60 de zile de la comunicarea notificării, acesteia nefiindu-i comunicată nici până în prezent o notificare, în sensul Legii 10/2001, motiv pentru care acțiunea formulată de reclamant a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, cale de atac calificată recurs de instanța de control, la termenul din 3.10.2012.

Prin decizia civilă nr. 2131/28.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._ (1714/2012), s-a admis recursul formulat de recurentul - reclamant împotriva sentinței civile. Curtea a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând sub un prim aspect, că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 la data de 19.11.2001 și înregistrată sub nr.5187, reclamantul a solicitat Prefecturii București, restituirea în natură a imobilului situat în București, ..26, notificare transmisă ulterior către Primăria Municipiului București.

La această notificare, Primăria Municipiului București nu a răspuns nici până în prezent, întrucât nu se poate considera că înscrisul aflat la fila 113 din dosar prin care se propune respingerea notificării reprezintă o decizie emisă în baza Legii nr.10/2001.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că imobilul ce face obiectul notificării cuprinde și Cinematograful București (fost Trianon), cinematograf pentru care RADEF are calitate de unitate deținătoare, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că potrivit art. 22 (fostul art. 21) din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.

Potrivit art. 27, dispozițiile art. 25 sunt aplicabile și în situația în care persoana juridică notificată deține numai în parte bunurile imobile solicitate. În această situație persoana juridică deținătoare va emite decizia motivată de retrocedare numai pentru partea din imobil pe care o deține. Aliniatul 2 prevede că persoana juridică notificată va comunica persoanei îndreptățite toate datele privind persoana fizică sau juridică deținătoare a celeilalte părți din imobilul solicitat. Totodată va anexa la comunicare și copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau, după caz, de administrare. În cazul în care nu deține aceste date, persoana juridică notificată va comunica acest fapt persoanei îndreptățite.

(3) Comunicarea prevăzută la alin. (2) și, după caz, actele anexate vor fi transmise persoanei îndreptățite prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(4) Termenul de 6 luni prevăzut la art. 22 alin. (1) curge în acest caz de la data primirii comunicării prevăzute la alin. (3).

(5) Dispozițiile alin. (2), (3) și (4) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care unitatea notificată nu deține nici măcar în parte imobilul solicitat, dar comunică persoanei îndreptățite datele de identificare a unității deținătoare.

(6) Dispozițiile art. 26 se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 28, în cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei Municipiului București. Termenul de 6 luni prevăzut la art. 22 alin. (1) curge după caz, de la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de la data primirii comunicării prevăzute la art. 27 alin. (3).

(2) În termen de 30 de zile, primăria notificată este obligată să identifice unitatea deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare a acesteia.

Prin urmare, în mod greșit a stabilit instanța de fond în sarcina reclamantului, neefectuarea diligențelor de transmitere a notificării formulate în baza Legii nr.10/2001, către RADEF, întrucât legea nu îi impune o asemenea obligație, ci din contră, o impune în sarcina Primăriei Municipiului București, ca instituție notificată.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că prima instanță a calificat greșit obiectul prezentei acțiuni ca fiind obligarea unității deținătoare la emiterea deciziei/dispoziției de soluționare a notificării, întrucât reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, constatarea preluării imobilului fără titlu și obligarea pârâtei la restituirea în natură, solicitând deci instanței să se pronunțe pe fondul notificării, arătând chiar că „până în prezent nu a primit nici un fel de răspuns la notificarea formulată”.

De altfel, Curtea a apreciat că în mod eronat, instanța de fond a reținut că nu suntem în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a notificării și că pârâta RADEF nu a fost niciodată notificată, întrucât, din cuprinsul cererii adresate în 2007 și 2008, către Ministerul Culturii și RADEF, reclamantul, anterior solicitării de a nu se vinde imobilul, a arătat că a formulat, în temeiul Legii nr.10/2001, notificare privind restituirea în natură a acestui imobil, făcând trimitere la notificarea adresată Primăriei Municipiului București. Ca atare, nu se poate reține că pârâta RADEF nu avea cunoștință de existența notificării. Și dacă, prin absurd, s-ar reține că RADEF nu a fost legal sesizată cu notificarea, totuși, cererea de chemare în judecată exprimă clar poziția reclamantului de a solicita de la această pârâtă, restituirea în natură a bunului și nici până la momentul soluționării prezentei cauze, pârâta nu a înțeles să-și exprime poziția, mulțumindu-se la a invoca inadmisibilitatea acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile.

De altfel, au fost găsite întemeiate criticile recurentului privind contradictorialitatea sentinței cu privire la soluționarea primului capăt de cerere, întrucât tribunalul, deși a reținut că nu se poate pronunța asupra acestui aspect, fiind învestită doar cu verificarea îndeplinirii condițiilor art.21 din lege, totuși respinge acest capăt de cerere ca nefondat.

Întemeiată a fost găsită critica recurentului privind greșita reținere a preluării imobilului cu titlu valabil, prin raportare la sentința civilă nr.860/2002 a Tribunalului București, întrucât acțiunea în revendicare a reclamanților a fost respinsă prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active, sentința fiind schimbată în acest sens.

De altfel, astfel cum a reținut corect și instanța de fond, aceasta era învestită cu acest capăt de cerere, ce trebuia analizat în contextul dispozițiilor Legii nr.10/2001, pentru a se stabili dacă în cauză este vorba despre o preluare abuzivă în sensul legii, cu sau fără titlu valabil.

Curtea a apreciat că sunt întemeiate și criticile formulate cu privire la modalitatea de soluționare a celui de-al doilea capăt de cerere, pentru considerentele arătate anterior referitoare la greșita reținere a obiectului acțiunii, ca fiind „obligația de a face”, întrucât, astfel cum s-a arătat, tribunalul trebuia să rețină refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa notificarea și în raport de dispozițiile deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să procedeze la analizarea pe fond a acțiunii formulate.

Curtea a reținut că în mod corect a arătat recurentul că instanța de fond a omis să se pronunțe și asupra cererii sale de restituire prin echivalent a contravalorii bunurilor mobile aflate în imobil la momentul preluării.

Pentru aceste considerente, pentru a nu lipsi partea de un grad de jurisdicție, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 6¹ Cod de procedură civilă, a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 15.01.2013, în fond, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr._ .

Prin sentința civilă nr.1340/25.06.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins excepția lipsei calități procesuale a pârâtei RADEF ROMÂNIA FILM ca nefondată, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul C. L. A. Ș., împotriva pârâților M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și R. A. DE DISTRIBUȚIE ȘI EXPLOATARE A FILMELOR „ROMÂNIA FILM”, a admis cererea împotriva M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, a constatat preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului, a respins acțiunea împotriva REGIEI AUTONOME DE DISTRIBUȚIE ȘI EXPLOATARE A FILMELOR „ROMÂNIA FILM”, ca neîntemeiată.

Din probele administrate, instanța a reținut următoarele: prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat și transcris la Grefa Tribunalului I. la nr. 396/1879 – filele 9-12, D. și Menelas G. au vândut lui A. Ratzi, «locurile de pe Bulevardul E.» cumpărate anterior de vânzători în 1874.

În 21 iulie 1926 s-a eliberat autorizația de construire nr.168 pe numele lui G. și al lui P. Ratzi pentru edificarea unui cinematograf – fila 13.

La data de 17 iunie 1946, în procesul –verbal întocmit pentru înființarea cărților funciare, la adresa din București, . s-a înscris existența unui teren de 1190 mp cu două clădiri – din care una pentru teatru și cinematograf. Procesul - verbal s-a întocmit în prezența lui P. A. Ratzi – «unul din coproprietari».

Potrivit certificatului de la fila 101, întocmit în octombrie 1926, la data întocmirii acestui act, A. Ratzi era decedat. P. Anasatsie Ratzi menționat în procesul-verbal din 1946 este unul din copiii fostului proprietar – potrivit încheierii din 18 februarie 1927 – fila 36. P. A. Ratzi este menționat ca « fost proprietar » în procesul-verbal întocmit în 2 noiembrie 1948 – fila 16 cu ocazia preluării întreprinderii Trianon. În condițiile art. 24 alin. 2 din Legea nr.10/2001 și potrivit autorizației de construire, precum și potrivit calității de succesor legal a lui P. Anasatase Ratzi, Tribunalul a reținut că s-a făcut dovada în condițiile Legii nr.10/2001 că P. A. Ratzi era proprietar al imobilului la data preluării.

Ratzi Ahile autorul notificării din 19.11.2001 – fila 7 este moștenitorul persoanei pe numele căruia s-a făcut preluarea imobilului, potrivit certificatului de moștenitor de la fila 57.

Reclamantul este moștenitorul lui Ratzi Ahile potrivit certificatului de moștenitor de la fila 2 din volumul 2 al dosarului inițial.

Preluarea imobilului cinematograf, imobil care face obiectul prezentei acțiuni, s-a făcut în temeiul Decretului de Naționalizare a industriei cinematografice nr. 303/1948, potrivit adresei nr. 3678/8.01.2009 a . 154. Din probele administrate, nu rezultă dacă P. A. Ratzi a fost asociat în întreprinderea naționalizată. Potrivit ultimei file din procesul – verbal din 2 noiembrie 1948 (fila 23 verso dosar), Tribunalul a reținut că asociația în participațiune pentru exploatarea întreprinderii, nu îl privește și pe proprietarul imobilului.

În procesul-verbal de preluare se menționează ca proprietar al aparatelor sonore, o altă persoană, contravaloarea acestor bunuri neputând fi așadar pretinsă de moștenitorul lui P. A. Ratzi.

Celelalte bunuri mobile – în afara aparatelor sonore - ce fac obiectul acțiunii se încadrează parte din ele în dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr.10/2001, parte în acțiunea de drept comun privind plata contravalorii bunului de care fostul proprietar pretinde că a fost deposedat fără drept, acțiune supusă regulilor prescripției extinctive și acțiune care nu a fost formulată în prezentul dosar – potrivit și precizărilor făcute în instanța de recurs de către reclamant, care a arătat că temeiul acțiunii este Legea nr.10/2001. Cât privește bunurile mobile devenite imobile prin incorporare, acestea nu au fost cuprinse în cererea transmisa prin notificarea de la fila 7.

Cât privește cererile referitoare la bunul imobil, pentru constatarea preluării fără titlu a imobilului și pentru restituirea în natură a imobilului, Tribunalul a reținut următoarele: calitatea de unitatea deținătoare a pârâtei RADEF a fost reținută în sentința nr. 509/2012, menținută sub acest aspect de instanța de recurs, urmare a aplicării OUG nr.47/2011, ca și administrator al bunului. La data de 25 aprilie 2013 a intrat în vigoare Legea nr.105/2013 pentru respingerea Ordonanței de Urgență, iar anterior prin Decizia nr.19/2013, publicată în 7 februarie 2013, după pronunțarea instanței de recurs, dispozițiile art. 1 alin. 1 și 4 din OUG nr.47/2011 cu referire, printre altele și la imobilul de la poziția 39 – cinematograful București, fost Trianon, au fost declarate neconstituționale.

Curtea a reținut în considerente, cu privire la regimul juridic al proprietății bunurilor din Anexa OUG, următoarele: „Ulterior a fost adoptată Legea nr. 303/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, prin care s-a prevăzut, în articolul unic pct. 8, că sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa nr. 1 la Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, cu modificările și completările ulterioare, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea R.A.D.E.F. - "Româniafilm", împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, trec în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după caz, și în administrarea consiliilor locale respective. Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, s-a pronunțat asupra acestei modalități de trecere a bunurilor imobile respective în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, statuând că aceasta s-a făcut prin efectul legii, ca mod de dobândire a proprietății (…)”.

Cu privire la OUG nr.47/2011, Curtea a reținut „emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 47/2011, fără a ține seama de efectele juridice deja produse de reglementarea anterioară, respectiv Legea nr. 303/2008, și fără respectarea regimului juridic al proprietății publice a unităților administrativ-teritoriale, în general, precum și a procedurii de trecere din domeniul public al acestora în domeniul public al statului, astfel cum este reglementată prin prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, în special, obligație care incumbă și legiuitorului delegat, înfrânge principiul securității raporturilor juridice civile, ca urmare a lipsei de coerență, claritate și previzibilitate a normei legale, în condițiile existenței unor soluții legislative contradictorii.”

Tribunalul a reținut potrivit calificărilor făcute de Curtea Constituțională că bunul se afla în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale, cererea de restituire îndreptată împotriva RADEF fiind neîntemeiată, pentru acest motiv. Nu s-a putut reține că Legea nr.303/2008 nu se aplica imobilului din prezenta cauză. Calificarea titlului statului - ca fiind valabil sau nevalabil – făcută ulterior intrării în vigoare a Legii nr.303/2008 nu poate determina lipsirea de efecte a legii. Legea nr.303/2008 este aplicabilă imobilelor aflate în acel moment în domeniul privat al statului, pentru care nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de invalidare a titlului statului.

Calitatea procesuală a acestei pârâte a fost reținuta de Tribunal având în vedere considerentele instanței de recurs potrivit cărora această pârâtă este unitate notificată și are obligația de a răspunde notificării, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr.10/2001.

Cu privire la acțiunea îndreptată împotriva Municipiului București, Tribunalul a reținut că preluarea bunului este una abuzivă, față de dispozițiile art. 2 lit. a din Legea nr.10/2001 teza ultimă. Această dispoziție legală consideră de drept actul de naționalizare ca nefiind un titlu valabil, în condițiile art. 6 alin. 3 din Legea nr.213/2008. Considerentele deciziei din 2.05.2006 privind plata despăgubirilor în schimbul preluării bunului prin naționalizare și preluarea cu caracter legal a imobilului nu pot fi un impediment pentru constatarea aspectelor de mai sus pentru următoarele considerente: acțiunea a fost respinsă prin decizia instanței de control pentru lipsa calității procesuale active, considerentele privind preluarea imobilului nefiind cele care explica soluția definitivă anterioară; nu este clar dacă despăgubirile la care s-a referit instanța în 2002 au fost primite sau au fost prevăzute de actul de naționalizare; în prezentul dosar acțiunea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, cauza juridică diferită de cea invocată în dosarul nr._/2/2005 – potrivit celor reținute la fila 87 alin. 3.

Cererea de restituire a fost formulată doar împotriva RADEF, rămânând ca soluționarea notificării adresate Municipiului București să se facă într-o altă eventuală acțiune îndreptată împotriva acestui pârât, cât privește cererea de restituire.

Împotriva sentinței civile nr.1340/25.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă au declarat recurs reclamantul C. L. A. Ș. și pârâtul M. București prin Primarul General.

Recurentul – reclamant C. L. A. Ș. solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în parte, și pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, omologarea:

a) Raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat de Expert

S. R. și a completărilor la acest raport depuse la

termenele din 19.03.2010, 06.05.2011 și 02.12.2011.

b) Raportului de expertiză topografie-cadastru întocmit de

Expert tehnic F. R..

c) Raportului de expertiză tehnică de evaluare a bunurilor

mobile întocmit de Expert D. M..

- Obligarea pârâtei R.A.D.E.F. „România Film" la emiterea deciziei/dispoziției de restituire în natură a imobilului situat în București, .. 26 (fost .. 6), sector 5, precum și la plata contravalorii bunurilor mobile, conform expertizei tehnice de evaluare a acestora.

Recurentul – reclamant critică sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive:

1) A fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale ale Legii nr. 10/2001 și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia.

Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 și prin Legea nr. 302/2009 prevede la art. 22 alin. (1):

„Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil."

Respectând principiul potrivit căruia reclamantul stabilește motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea sa (art. 112 pct. 4 Cod procedură civilă), intimata pârâtă R.A.D.E.F. „România Film" a dobândit calitatea procesuală pasivă, ca și unitate deținătoare a imobilului din București, .. 26, sector 5.

Deși, în repetate rânduri, în raport de diferite dispoziții legale aflate în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată sau adoptate și apoi abrogate, pârâta R.A.D.E.F. „România Film" a invocat diferite excepții ale inadmisibilității acțiunii, susținând fie că nu a fost notificată direct de către recurentul - reclamant, fie că, potrivit Legii nr. 303/2008, imobilul are în prezent, un alt regim juridic, aflându-se în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale, aceasta nu a susținut niciodată că nu mai este deținătoarea acestui imobil și nu a produs nici o probă în acest sens.

În opinia recurentului – reclamant, pârâta R.A.D.E.F. „România Film" a avut o poziție incorectă pe parcursul celor 7 ani care au trecut de la data primirii corespondenței recurentului - reclamant, februarie 2007, deoarece cunoștea, încă din anul 2006, faptul că imobilul cerut a fi restituit a fost preluat în mod abuziv, de către stat, că situația lui juridică era aceea de imobil revendicat în baza legii speciale, dovada și faptul că Cinematograful „București" nu a fost trecut în Anexa H.G. nr. 1874/2006 pentru aprobarea Strategiei privind vânzarea sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, precum și a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea acesteia.

Art. 8 din H.G. nr. 1874/2006 prevede: „Sunt supuse vânzării activele care au situația juridică clarificată." A veni astăzi, la 13 ani de zile de la momentul notificării și a se susține într-o hotărâre judecătorească, fără nici o probă la dosarul cauzei, ignorând dispoziția art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că soluționarea notificării adresate Municipiului București poate „să se facă într-o altă eventuală acțiune îndreptată împotriva acestui pârât", înseamnă încălcarea unui principiu fundamental al statului de drept, astfel cum e consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, și anume principiul securității raporturilor juridice civile.

Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței recurate că preluarea bunului a fost abuzivă, față de dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, teza ultimă.

„Această dispoziție legală considera de drept actul de naționalizare ca nefiind un titlu valabil, în condițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998."

Motivarea instanței de fond cu privire la capătul doi al cererii de chemare în judecată este următoarea:

„Tribunalul reține potrivit clarificărilor făcute de Curtea Constituțională că bunul se află în domeniul public al unității administrativ teritoriale și în administrarea consiliilor locale, cererea de restituire îndreptată împotriva R.A.D.E.F. „România Film" fiind neîntemeiată, pentru acest motiv." (pag. 11 sentința recurată, paragraf ultim).

Nu spune absolut nici un cuvânt instanța de fond, pentru dezlegarea problemei principale, cine este deținătoarea în fapt, a imobilului în litigiu.

În primul ciclu procesual s-a stabilit că pârâta R.,E.F. „România Film" are calitate de unitate deținătoare în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 47/2011, care îi conferă dreptul de administrare a cinematografului și totodată de unitate notificată, având astfel competența de a soluționa notificarea.

În raport de Decizia nr. 19/2013 a Curții Constituționale care a declarat neconstituționale prevederile O.U.G. nr. 47/2011, cu referire și la imobilul în litigiu, poz. 39 din Anexa nr. 1, instanța de fond reține că în prezent, Cinematograful București se află în domeniul public al unității administrativ teritoriale și în administrarea consiliului local.

Din această cauză instanța consideră cererea de restituire îndreptată împotriva R.A.D.E.F. „România Film", neîntemeiată.

Motivarea instanței de fond este netemeinică și nelegală în raport de cele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor introductive ale Capitolului II din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, prin noțiunea de „unitate deținătoare" se înțelege fie unitatea cu personalitate juridica care exercita în numele Statului dreptul de proprietate publica sau privata, cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridica care are înregistrata în patrimoniul sau, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul ce face obiectul legii.

Pe tot parcursul procesului, fond, recurs, fond după casare, R.A.D.E.F. „România Film" nu a făcut nici o dovadă că Cinematograful București nu se mai află în patrimoniul său.

Nu s-a făcut nici o dovadă de către această pârâtă că a predat Cinematograful București către unitatea administrativ teritorială, așa cum prevede Legea nr. 303/2008 și pe care-și motivează hotărârea instanța de fond.

Având cinematograful înscris în patrimoniul său, pârâta R.A.D.E.F. „România Film" are și în prezent calitatea de unitate deținătoare, conform dispozițiilor de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăd că: „fac parte din domeniul public numai bunurile dobândite de stat, cu titlu valabil", aspect reglementat foarte clar, înainte de data formulării acțiunii în restituirea bunului naționalizat, textul de lege fiind în vigoare și în prezent, principiul menținându-se și prin dispozițiile prin art. 554 din Noul cod civil cu privire la bunurile din domeniul public.

De aceea, nu este suficientă o declarație a legii pentru ca bunul să fie transferat din proprietatea privată a cuiva în domeniul public, deoarece destinația bunului sau declarația nu reprezintă un titlu valabil pentru stat.

Constatând că statul a preluat în mod abuziv, imobilul cinematograf și drept urmare nu are un titlu valabil asupra lui, instanța de fond a stabilit implicit că acesta este doar un detentor precar, iar dispozițiile Legii nr. 303/2008 nu mai sunt relevante, mai ales în concurs cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație pentru toate preluările abuzive.

Analizând cauza și ignorând textul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond încălcă și practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mai multe hotărâri, că principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept.

Prin hotărârea din 01.12.2005, pronunțată în cauza P. împotriva României, (par. 92), instanța de la Strasbourg a statuat că: „(...) o dată ce Statul adoptă o soluție, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluții."

Instanța de fond, atunci când a hotărât asupra capătului de cerere privind restituirea imobilului naționalizat, trebuia să aibă în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 19/22.01.2013: „(...) Având în vedere inconsecvența reglementarii legale privind regimul juridic al bunurilor din domeniul cinematografiei, în general, precum și regimul juridic al bunurilor imobile - săli și grădini de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa nr. 1 la Ordonanța Guvernului nr. 39/2005, respectiv în anexa nr. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 47/2011 și a bunurilor mobile aflate în inventarul sălilor și al grădinilor de spectacol cinematografic, în special, Curtea constată că este necesară elaborarea unei reglementari unitare în domeniu, care să țină cont de toate actele normative emise anterior, precum și de jurisprudența Curții Constituționale în această materie (în acest sens, pe lângă prezenta decizie, a se vedea, cu titlu exemplificativ, deciziile nr. 227 din 13 martie 2007, nr. 847 din 8 iulie 2008, ....".

În Decizia nr. 227/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 27.04.2007 (după corespondența trimisă de recurentul reclamant pârâtei R.A.D.E.F. „România Film"), se reține în considerente: „De asemenea, Curtea observă că exista posibilitatea ca imobilele prevăzute în Anexa nr. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 să se afle și în proprietatea persoanelor fizice, juridice sau în proprietatea comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.

Prevăzând în terminis că toate aceste imobile, indiferent de titularul dreptului de proprietate, se afla în proprietatea privată a statului, se realizează un transfer silit de proprietate care operează din patrimoniul persoanelor fizice, persoanelor juridice sau unităților administrativ teritoriale către stat, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție".

Reclamantul recurent se afla în procedura administrativă a restituirii imobilului, procedură care se întemeiază pe dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care consideră actul de naționalizare ca nefiind un titlu valabil, pentru Stat, în condițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Culpa autorităților Statului de a nu rezolva într-un termen rezonabil notificarea sa, alături de numeroasele modificări legislative cu privire la statutul acestor imobile, nu trebuie să devină o povară pentru recurentul reclamant care, în opinia instanței de fond, ar trebui să reia întreaga procedură față de M. București pentru restituirea imobilului.

Toate acestea în condițiile în care intimata pârâtă a fost și este deținătoarea imobilului, ea fiind unitatea care îl are înscris în patrimoniul său și care trebuie să fie obligată să-l restituie în natură.

2) Al doilea motiv de recurs critică sentința instanței de fond sub aspectul nemotivării capătului de cerere privind bunurile mobile.

Exceptând aparatele sonore (care în Procesul-verbal încheiat în anul 1948, sunt menționate ca aparținând altei persoane), instanța împarte bunurile mobile, după cum urmează:

- parte din ele (nu știe care) se încadrează în dispozițiile art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001;

- parte din ele (nu știe care) se încadrează în acțiunea de drept

comun, acțiune supusă regulilor prescripției extinctive, acțiune care nu a

fost formulată în prezentul dosar.

În ceea ce privește bunurile mobile devenite imobile, prin incorporare, art. 6 alin. (1) teza ultima din Legea nr. 10/2001, susține instanța că acestea nu au fost cuprinse în cererea transmisă prin notificarea de la fila 7.

Recurentul – reclamant înțelege în acest caz, că acesta este motivarea instanței în privința respingerii cererii de restituire a bunurilor mobile, prevăzute de art. 6 alin. (1) teza ultimă, din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în acest construcții.

Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse".

Prin urmare, pot fi restituite atât bunurile mobile devenite imobile prin incorporare, cât și celelalte bunuri mobile.

Mai mult decât atât, instanța de fond nu arată nici măcar cu titlu exemplificativ care sunt bunurile menționate în procesul-verbal de naționalizare care se încadrează în cele două ipoteze susținute de aceasta.

Evaluarea bunurilor mobile în prezenta cauză s-a făcut doar în raport de conținutul Procesului-verbal din 1948, întrucât pârâta R.A.D.E.F. „România Film" nu s-a prezentat la efectuarea expertizei, deși fusese legal convocată de expert și nu a permis accesul în interiorul cinematografului.

Recurentul – pârât M. București prin Primarul General critică sentința recurată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă: hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

La data de 13.11.2001, reclamantul inițial Ratzi Ahile a adresat prin intermediul B. R. și B. notificarea nr.5187, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, ..26, sector 5, învederând faptul că respectivul imobil este format din două corpuri: A format din locuințe în suprafață de 588 mp și corpul B, în suprafață de 602 mp alcătuit din cinematograf și curte interioară.

S-a reținut că asupra caracterului preluării imobilului ce face obiectul acestei acțiuni s-a mai pronunțat Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în sentința nr.860/03.06.2002 dosar nr._/2/2005, sentință rămasă irevocabilă prin respingerea recursului în sensul că preluarea Cinematografului București nu s-a făcut în mod abuziv, ci în baza Decretului nr.303/1948, rezultând din probatoriul administrat că s-au plătit și despăgubiri pentru bunurile preluate conform filei 85 ultimul paragraf.

În ceea ce privește constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului din București, . nr.26, sector 5 în proprietatea statului, recurentul – pârât consideră că instanța de judecată în mod greșit nu a reținut modificările aduse prin legea proprietății nr.247/2005 care prevede că nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

O dată cu apariția Legii nr. 10/2001 (legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) care reprezintă legea specială care derogă de la legea generală (Legea nr.213/1998), au fost definite în mod concret atât imobilele preluate în mod abuziv, cât și modalitățile de reparație (restituire în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni).

La art.1, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură în condițiile prezentei legi.

Astfel, art.2 din Legea nr.10/2001 descrie și enumeră ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar la litera g din acest articol se referă chiar și la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit la art.6 (1) din Legea nr.213/1998.

Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobile din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât cea ce prevede legea, ca atare reclamantul nu justifică interes în vederea promovării unui capăt de cerere, deoarece Legea nr.247/2005 arată in mod clar modalitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu.

Având în vedere cele arătate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În drept, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recurentul – reclamant C. L. A. Ș. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, prin care a solicitat respingerea recursului acestuia, ca nefondat, pentru următoarele motive:

Prima critica formulată de recurentul – pârât Municipiului București se referă la faptul că asupra caracterului preluării imobilului ce face obiectul prezentei cauze a fost pronunțată anterior, de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, sentința nr. 860/03.06.2002, în dosarul nr._/2005, prin care s-ar fi stabilit că preluarea Cinematografului București nu s-a făcut în mod abuziv.

În realitate, acțiunea reclamanților din dosarul nr._/2005 a fost respinsă prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active, sentința fiind schimbată în acest sens.

În atare situație, orice altă motivare a instanței de judecată în dosarul mai sus menționat este lipsită de temei legal.

Recurentul pârât înțelege să își susțină acest motiv de recurs preluând motivarea din sentința nr. 509/2012 pronunțată de Tribunalul București în primul ciclu procesual, uitând că această decizie a fost casată în recurs, cauza fiind trimisă spre rejudecare, nemaiputând avea nici un fel de relevanță cele reținute prin acea sentință.

Și cea de a doua critică formulată de pârâtul recurent M. București este nefondată în ceea ce privește preluarea fără titlu valabil a imobilului din București, .. 26, sector 5, pentru următoarele motive:

Legea specială care privește proprietatea publică și regimul juridic al acestuia este Legea nr. 213/1998. Art. 6 alin. (2) din această lege statuează: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Dar care sunt bunurile care alcătuiesc domeniul public sau privat al statului? Tot art. 6, în alin. (1), dezleagă și această problemă: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 Martie 1945 - 22 Decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat."

Invocarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 de către recurentul - pârât reprezintă apelarea la o lege care nu-și găsește aplicare în această cauză.

Legea nr. 247/2005, lege care a modificat Legea nr. 10/2001, reprezintă actul normativ prin care au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicare Legii nr. 10/2001.

Distincția între imobile preluate cu titlu sau fără titlu este prevăzută în chiar dispoziția Legii nr.10/2001, așa cum rezultă din conținutul art.2 alin.1 lit.h și lit.j.

Motivarea recursului pârâtului M. București prin Primarul General este contradictorie și nefondată, astfel încât, în opinia recurentului – reclamant, se impune respingerea recursului acestuia, ca nefondat.

În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 Cod Procedură Civilă: declarația autentificată sub nr.1030 din 05.08.2014 de Societatea Profesională Notarială „T. G. și L. M. – M.” din care rezultă că reclamantul sau autorul său nu au primit despăgubiri privind imobilul în cauză, situat în București, ..26, sector 5 (Cinematograful București – fost Trianon) în temeiul Decretului nr. 303/1948.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererilor de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, dar și potrivit art. 304¹ Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursurile promovate, ca fiind fondate, pentru următoarele considerente:

1.i. Sub un prim aspect, Curtea reține faptul că astfel cum în mod corect a constatat în rejudecare tribunalul, prin art. II pct. 1 și 2 din Legea 303/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, „1. La data intrării în vigoare a prezentei legi, sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa nr. 1 la Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor >, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, trec în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după caz, și în administrarea consiliilor locale respective. 2. Bunurile mobile aflate în inventarul sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic trec în proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale locale și în administrarea consiliilor locale ale acestora”.

Imobilul din prezenta cauză se află la poziția 93 din anexa nr. 1 la Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât dispozițiile Legii nr. 303/2008 îi sunt aplicabile.

Întrucât prin Deciziile Curții Constituționale nr. 980/2012, 981/2012 și 19/2013, OUG nr.47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic, precum și a altor imobile, prin care sălile de spectacol cinematografic erau trecute din nou în administrarea RADEF, a fost declarată neconstituțională, s-a adoptat ulterior Legea nr. 105 din 18 aprilie 2013 pentru respingerea acestei ordonanțe de urgență.

Așadar, în prezent, regimul juridic al imobilelor cinematograf cu bunurile aferente, precum cel prezent, este circumscris de art. II pct. 1 și 2 din Legea 303/2008 anterior evocat, evident circumstanțiat de Decizia Curții Constituționale nr. 269/2010, bunul imobil în litigiu aflându-se deci, în domeniul public al Municipiului București.

ii. Potrivit Capitolului 2 din HG 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001, „unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”.

Pe de altă parte, conform art. 62 al. 1 din Legea 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, „Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție”.

Aplicația particulară a acestei reguli în domeniul imobilelor preluate abuziv de statul comunist, este consacrată prin art. 21 al. 4 din Legea 10/2001: „În cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean”.

Din această perspectivă, Curtea constată că în prezenta cauză, calitate de unitate deținătoare a cinematografului aflat în domeniul public al municipiului, o va avea M. București prin reprezentantul său Primarul General.

Concluzia evocată nu este de natură să înfrângă dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 2131/28.11.2012, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie și implicit, pe cele ale art. 315 al. 1 Cod Procedură Civilă, întrucât determinarea prezentă a unității deținătoare se întemeiază pe un fapt juridic nou, intervenit ulterior pronunțării deciziei instanței de recurs și configurat de Decizia Curții Constituționale nr. 19/2013 și Legea nr. 105 din 18 aprilie 2013, a căror obligativitate nu poate fi ignorată.

Nici faptul invocat de reclamant, că în cauză, nu s-a realizat dovada încheierii potrivit art. II din Legea 303/2008, a vreunui act administrativ (protocol, proces-verbal, etc.) de predare-preluare a imobilului, nu este de natură să mențină calitatea RADEF de unitate deținătoare, ca administrator al imobilului, întrucât astfel cum s-a evocat în mod judicios în cadrul Deciziei Curții Constituționale nr. 19/2013, „În legătură cu regimul juridic al sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, Curtea reține că imobilele cu destinația de cinematografe au trecut în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale locale și în administrarea consiliilor locale respective prin efectul Legii nr. 303/2008, iar protocolul de predare-primire care se încheia, punctual, pentru fiecare imobil în parte, între unitatea administrativ-teritorială și administratorul R.A.D.E.F. - "Româniafilm" nu avea natura juridică a unui titlu de proprietate, fiind, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții, modalitatea practică de preluare a acestor imobile.

În acest sens sunt și deciziile Curții Constituționale nr. 269 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 aprilie 2010, nr. 980 și nr. 981 din 22 noiembrie 2012, nepublicate încă la data pronunțării prezentei decizii prin care s-a statuat că, în conformitate cu prevederile art. II pct. 1 din Legea nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008, sălile și grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale. Mai mult, în legătură cu natura juridică a protocolului de predare/primire a imobilelor în cauză, reglementat prin dispozițiile art. II pct. 5 din Legea nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, s-a statuat, în deciziile menționate, că acesta reprezintă "modalitatea practică prin care unitatea administrativ-teritorială preia în proprietate publică și spre administrare bunurile mobile și imobile prevăzute la pct. 1 - 4 din actul normativ criticat", adică obligația de predare a acestor imobile”.

Nu mai puțin, Curtea observă că în temeiul statuărilor obligatorii ale primei instanțe de casare, prin decizia nr. 2131/28.11.2012, obiectul cererii prezente deduse judecății, îl reprezintă soluționarea pe fond, a notificării formulate în temeiul Legii 10/2001. Or, această notificare a fost direcționată către Primăria Municipiului București, entitate funcțională a Primarului General, unde se află și în prezent, nesoluționată în mod efectiv, de mai bine de 11 ani.

Chiar dacă reclamantul a indicat în cererea sa de chemare în judecată, ca unitate deținătoare a imobilului, pârâta RADEF, de la care a solicitat restituirea și a făcut trimitere doar în considerente, la nesoluționarea notificării sale, Curtea observă în contextul acestei lipse evidențiate de rigoare procesuală a reclamantului sub aceste aspecte, că stabilirea obiectului prezentei cauze – soluționare pe fond a notificării și subsecvent, determinarea unității deținătoare, inclusiv în contextul legislației fluctuante evocate, au reprezentat operațiuni de calificare juridică din partea instanței intervenite în mod obiectiv, ulterior.

Or, întrucât pârâtul M. București a fost chemat în judecată încă de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și întrucât notificarea se află și în prezent în nelucrare la primar, astfel cum menționam, independent de demersurile realizate de reclamant și către RADEF orientate către același scop al restituirii, Curtea consideră că în acest context, nu se poate aprecia asupra încălcării principiului disponibilității în prezenta cauză, prin impunerea soluționării notificării în raport de pârâtul determinat ca unitate deținătoare.

În fine, criticile relative nerespectării principiului securității raporturilor juridice în raport de nemenținerea RADEF ca și unitate deținătoare, sunt neîntemeiate, întrucât pe de o parte, la data formulării acțiunii prezente, 2009, Legea nr. 303/2008 intrase deja în vigoare, M. București fiind așadar, încă de la acel moment, determinabil ca și unitate deținătoare în cauză (cel puțin până la momentul 2011), iar pe de altă parte, Decizia Curții Constituționale nr. 19/2013 sancționează și înlătură afectarea concretă produsă acestui principiu, afectare pe care, potrivit considerentelor deciziei, o interpretează diferit față de reclamant.

Împrejurarea neadoptării întretimp a unui act normativ unitar în materie, potrivit recomandărilor Curții Constituționale, nu este de natură a infirma deplina aplicabilitate a Legii nr. 303/2008 în vigoare, lege care a fost reconfirmată și consolidată prin analiza instanței de contencios constituțional. Necesitatea reglementării unitare s-a raportat, potrivit considerentelor Curții Constituționale, doar la aspectul existenței mai multor acte normative care reglementează materia.

Nu mai puțin, Curtea constată că declararea neconstituționalității OUG nr. 47/2011 și ulterior, adoptarea Legii nr.105 din 18 aprilie 2013, nu sunt de natură a determina obligarea reclamantului recurent, la a relua întreaga procedură în raport de această dată, cu M. București, potrivit susținerii acestuia din motivele de recurs, întrucât astfel cum am arătat, obiectul prezentei cauze, statuat de prima instanță de casare, îl reprezintă rezolvarea pe fond, a notificării aflate la primar de mai mulți ani. Or, soluționarea pe fond a notificării presupune judecarea acesteia în contradictoriu cu unitatea deținătoare, identificată de Curte ca fiind M. București, prin primar, potrivit paragrafelor anterioare, iar această persoană juridică este parte a procedurii, de la bun început, adică de la momentul refuzului de soluționare pe cale administrativă și nu doar de la momentul promovării cererii de chemare în judecată.

Conchizând, raportat la obiectul stabilit al cauzei de instanța de recurs anterioară (evident, prin analiza inclusiv a conținutului cererii de chemare în judecată precizate) și la regulile evocate care decurg din aplicarea Legii 10/2001, Curtea constată că tribunalul, ce a identificat corect unitatea deținătoare, trebuia să soluționeze pe fond, notificarea și în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin primarul general.

iii. În al treilea rând, în lumina celor deja expuse, Curtea constată în privința bunurilor mobile, că cererea de restituire (inclusă în rezolvarea notificării) în temeiul Legii 10/2001 a fost soluționată și ea în contradictoriu cu altă persoană juridică decât unitatea deținătoare.

3. Sub un al doilea aspect, plecând de la premisa ilustrată, a nerezolvării pe fond, a notificării, în raport cu unitatea deținătoare M. București, prin Primarul general, Curtea constată că potrivit prevederilor art. 312 al. 3,5 Cod de procedură civilă: „(3) Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. (…)

(5) Cu toate acestea, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad”.

În privința sintagmei „necercetarea fondului”, este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei și practicii juridice naționale, dar și prin prisma jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situații în care fie s-a dispus soluționarea cauzei pe baza unei excepții, fie instanța a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere.

Or, din această perspectivă, Curtea observă că soluționarea cererii având ca obiect rezolvarea pe fond a notificării întemeiate pe Legea 10/2001, în raport de o altă persoană decât unitatea deținătoare, pârâtul M. București prin Primarul general chemat în judecată, echivalează juridic cu omisiunea de soluționare a fondului cauzei înțeles ca raport juridic configurat între persoanele indicate ca reclamant și pârât, dedus judecății instanței.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că soluția care se impune este aceea de casare a sentinței și trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe asupra fondului cauzei și în raport de unitatea deținătoare.

Neprocedându-se astfel și soluționându-se cauza și în contradictoriu cu pârâtul menționat, direct în recurs, ar însemna ca părțile să fie lipsite de un grad de jurisdicție, contrar principiului dublului grad devolutiv de jurisdicție consacrat de dreptul procesual intern.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursurile declarate de recurentul – reclamant și de recurentul – pârât împotriva sentinței civile pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, admiterea ambelor recursuri și casarea în mod integral impunându-se, având în vedere că nevalabilitatea titlului de preluare al statului constituie un aspect prejudicial al modalității de soluționare a notificării, soluționare care va fi realizată în raport de ambii pârâți chemați în judecată, în lumina însă, a considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurentul – reclamant C. L. – A. – Ș. și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1340 din data de 25.06.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ 200*, în contradictoriu cu intimata – pârâtă R. A. DE DISTRIBUȚIE ȘI EXPLOATARE A FILMELOR „ROMÂNIA FILM”.

Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi, 16.09.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. HORTLOMEI G. S. C. G.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L.

2 ex./23.10.2014

TB-S.5 – L.P.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1186/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 653/2014. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1177/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1178/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1199/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1186/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 653/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 655/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 154/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 692/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI