Anulare act. Decizia nr. 1178/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1178/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-09-2014 în dosarul nr. 1178/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1178
Ședința publică de la 4.09.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți S. I. V. și S. E. M., împotriva deciziei civile nr. 927 A din 11.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă O. S. și cu intimatele pârâte PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI și S.C. A. S.A.
P. are ca obiect: anulare act – nulitate absolută contract vânzare cumpărare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta pârâtă S. E. M. personal și asistată de avocatul Ț. Oxana, în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, același avocat reprezentând în proces și interesele recurentului pârât S. I. V., avocatul C. Ș., în calitate de reprezentant al intimatei reclamante O. S., în baza delegației, pe care o depune la dosar, în substituirea avocatului A. E., cu împuternicire avocațială . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 34 din dosar, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte Primăria M. București, conform delegației anexate la fila 35 la dosar, lipsind intimata pârâtă .>
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților pârâți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii apelului formulat de către reclamanta O. S..
În motivarea recursului, a arătat că își întemeiază această cale de atac pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă.
Arată că, în principal, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii. Astfel, deși reține că s-a prescris constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, totuși instanța face o analiză a validității acelui contract și consideră că acesta nu poate fi validat dat fiind faptul că s-a reținut reaua credință a dobânditorilor respectivului act.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, a arătat faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și astfel a schimbat înțelesul neîndoielnic al acestuia. În acest sens, urmează a se observa faptul că, deși în fața instanța de fond intimata reclamantă solicită instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 0340/21.10.1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în subsidiar, ca o consecință a constatării nulității absolute, solicita instanței să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce făcea obiectul respectivului contract de vânzare cumpărare, în final, instanța de apel, cataloghează această cerere ca fiind o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, ceea ce este inadmisibil.
Consideră că instanța de judecată, dacă aprecia că cererea reprezintă o acțiune prin comparare de titluri, trebuia să pună în vedere reclamantei să timbreze acel capăt de cerere, fiind o acțiune în revendicare, mai ales că în cauză s-a dispus și efectuarea unei expertize evaluatorii a imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, dacă se formula o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, înseamnă că reclamanta recunoștea validitatea titlului recurenților pârâți de astăzi și nu era necesar să solicite constatarea nulității absolute a acestuia.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, arată următoarele:
Instanța de apel a încălcat prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, atunci când a analizat și invalidat contractul de vânzare cumpărare nr. 0340/21.10.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, peste termenul legal de prescripție. Urmează a se observa faptul că Tribunalul București, în contextul în care prima instanță a constatat prescris dreptul apelantei reclamante de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, motivat de reaua credință a părților semnatare a acestuia, pronunță o hotărâre în considerarea motivelor invocate de către reclamantă în susținerea nulității actului juridic incriminat și stabilește că actul de înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995 a fost încheiat cu rea credință, nefiind valabil.
Pe de altă parte, apreciază că s-au încălcat prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 1 alin.1 din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora, la momentul intrării în vigoare a Legii nr.120/2001, orice acțiune având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot fi restituite doar în baza unor legi speciale, reparatorii. Or, instanța de apel, apreciind cererea reclamantei ca fiind o acțiune de drept comun, având ca obiect revendicare prin comparare de titluri, a încălcat prevederile acestor acte normative.
De asemenea, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 45 alin. 21 , rap. la art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, contractele încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, sunt considerate acte autentice și fac dovada dobândirii dreptului de proprietate, iar măsurile de restituire sunt stabilite doar în echivalent.
O altă critică privește reținerea greșită a instanței de apel referitoare la reaua sau buna credință a dobânditorilor.
Solicită a se avea în vedere că recurenții pârâți au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, întrucât, la momentul respectiv, nu au cunoscut faptul că cineva revendică acest imobil, nefiind părți în dosarul nr.1526/1995 al Judecătoriei Sectorului 2 București. Pe de altă parte, urmează a se avea în vedere și faptul că nu a fost notat vreun litigiu sau vreo interdicție de înstrăinare în registrul de transcripțiuni. Arată că părțile pe care le reprezintă au aflat de existența moștenitorilor fostului proprietar abia în cursul anului 1998.
Consideră că hotărârea judecătorească pronunțată în anul 1998 nu poate constitui titlu pentru intimata reclamantă, contra recurenților pârâți, întrucât nimeni nu poate fi obligat să predea ceea ce nu posedă.
Solicită obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr._ din 01.09.2014, pe care o depune la dosar, însoțită de factură.
Avocatul intimatei reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Arată că, din punctul său de vedere, ceea ce urmează a se judeca este o acțiune în revendicare prin comparare de titluri. Este adevărat faptul că nu s-a pronunțat nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1996, motiv pentru care, în prezent, există două titluri valabile. Ca atare, instanța de apel, în mod corect a procedat la compararea celor două titluri de proprietate, dând preferabilitate celui opus de către intimata reclamantă, întrucât este mai bine caracterizat față de contractul de vânzare cumpărare deținut de către recurenții pârâi și care a fost încheiat cu rea credință.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
Reprezentantul intimatei pârâte Primăria M. București solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.
Apreciază că, în opinia sa, raționamentul instanței de apel este greșit atunci când procedează la o comparare de titluri, diferită de cea a primei instanțe, reținând pentru recurenții pârâți că titlul de proprietate al acestora îl reprezintă contractul de vânzare cumpărare încheiat în formă autentică în anul 1996, ceea ce este adevărat, însă, nu poate fi de acord în materia revendicării imobiliare, cu faptul că o hotărâre judecătorească obținută în anul 1998 de către intimata reclamantă, reprezintă un titlu de proprietate. Opinia sa și crede că și jurisprudența este în același sens este aceea că o hotărâre judecătorească obținută într-o acțiune în revendicare în realizarea unui drept este declarativă de drepturi.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.8501/29.05.2012 pronunțată de Judecătoria 2 București în dosarul nr._ , s-a admis excepta prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.0340/21.10.1996 și a fost respins acest capăt de cerere ca prescris; s-a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei . s-a respins cererea formulată împotriva acestei pârâte pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar General pe capătul de cerere având ca obiect revendicare și s-a respins acest capăt de cerere împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar General pentru lipsa calității procesuale pasive. Totodată, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicare formulat de reclamanta O. S., împotriva pârâților S. I. V. și S. E. M..
Pentru a pronunța aceasta soluție prima instanța a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 05.10.2010 sub nr._, reclamanta O. S. a chemat în judecată pe pârâții Primăria M. București prin Primar General, . I. V. și S. E. M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 0340 încheiat la data de 21.10.1996 și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., nr. 35, ..
În motivare, reclamanta a arătat că în anul 1995, a solicitat printr-o acțiune ce a format obiectul dosarului nr. 1526/1995 restituirea imobilului situat în București, . nr. 35, sector 2, iar prin sentința civilă nr. 6313/ 10.04.1998, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, instanța a obligat pârâta Primăria M. București să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, . nr. 35, sector 2.
În anul 1996 reclamanta a notificat Consiliul Local Sector 2 să nu primească cereri de cumpărare din partea chiriașilor, caz în care vânzarea către aceștia ar constitui un abuz și o violare gravă a dreptului de proprietate al acesteia, având în vedere că în privința imobilului situat în București, ., nr. 35, sector 2 exista o acțiune în revendicare pe rolul Judecătoriei Sector 2.
Notificarea a fost trimisă prin executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei Sector 2 fiind înregistrată sub nr. 2577/10.07.2006.
Ca urmare a sentinței civile nr. 6313/10.04.1998 pronunțată de Judecătoria Sector 2 rămasă definitivă și irevocabilă în data de 10.05.1999, sub nr. 7426 s-a încheiat procesul verbal de punere în posesie de către Primăria M. București.
Cu această ocazie, reclamanta a constatat că, deși se afla în litigiu cu pârâta Primăria M. București încă din anul 1995 și a procedat la notificare, aceasta a înstrăinat prin administratorul său, . contractul de vânzare - cumpărare nr. 0340/21.10.1996, imobilul situat în București, . nr. 35, ., compus din trei camere, culoar, spălătorie, wc, magazie, boxă.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, în principal ca fiind prescrisă și în subsidiar, ca neîntemeiată și a arătat în apărare că dreptul subiectiv la acțiune pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este prescris, invocând disp. art. art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu toate modificările ulterioare.
În cauză, deși reclamanta, așa cum arată și în motivarea demersului său juridic, avea cunoștință de existența contractului de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996 încă de la data de 10.05.1999, când a semnat procesul-verbal de punere în posesie nr. 7426, a promovat o acțiune în constatarea nulității absolute a acestui contract abia la data de 05.10.2010.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată fata de împrejurarea că la data de 21.10.1996, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul în discuție, s-au respectat prevederile legale în materie. Astfel, reclamanta nu a locuit niciodată în calitate de chiriaș în imobilul situat în București, . nr. 35, sector 2, și prin urmare putea beneficia, prin lege, doar de restituirea în natură a apartamentelor libere și de despăgubiri pentru apartamentele ocupate de alți chiriași. Pe de altă parte, reclamanta nu a înțeles să uzeze de prevederile Legii nr. 112/1995 și nu a formulat vreo cerere de restituire în natură a apartamentelor din imobilul situat în București, . nr. 35, sector 2 sau, după caz, de acordare de despăgubiri, în temeiul art. 14-15 din lege.
Pârâta a susținut că a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare necunoscând faptul că imobilul este revendicat, cu atât mai mult cu cât nu a fost notat nici un litigiu sau vreo interdicție de înstrăinare în registrul de transcripțiuni. A aflat de existența moștenitorilor foștilor proprietari abia în cursul anului 1998, cu ocazia unei vizite a reclamantei O. S. la pârâtă, când aceasta a afirmat că respectă și va respecta dreptul său de proprietate asupra apartamentului cumpărat. De altfel, a înscris fără impedimente contractul de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996 în registrul de transcripțiuni la data de 31.10.1996, sub nr._.
Așa fiind, nici una din condițiile art. 45 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001 referitoare la nulitatea absolută a actului translativ de proprietate nu este îndeplinită, pârâta fiind de bună credință și neîncălcându-se nici o normă imperativă a legii cu ocazia încheierii contractului. Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996 este perfect valabil și își produce efecte juridice „erga omnes”.
Referitor la Notificarea din data de 10.07.1996, invocată de reclamantă în cuprinsul acțiunii introductive de instanță,parata a sustinut pe de o parte, că aceasta este adresată Consiliului Local al Sectorului 2 București și nu Consiliului General al M. București, care a semnat contractul de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996, prin reprezentantul său S.C. A. S.A., iar pe de altă parte, aceasta nu poate fi considerată o cerere în sensul art. 14-15 din Legea nr. 112/1995, astfel încât Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 să cunoască de existența vreunui demers juridic pentru retrocedarea imobilului. Prin urmare, nu se poate vorbi despre rea-credință nici măcar din partea vânzătorului, P.M.B. prin S.C. A. SA.
Pârâtul Municipiul București prin Primar General a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.0340/21.10.1996 în raport de disp. art. 46 alin.5 din Legea 10/2001, termenul începând să curgă de la data de 14.02.2001 și împlinindu-se la data de 14.08.2002 .De asemenea a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere privind revendicarea având în vedere că a vândut imobilul prin contractul de vânzare cumpărare nr.0340/21.10.1996.
Pârâtul . depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere că a avut doar calitatea de mandatar,bunul înstrăinat fiind proprietatea statului, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de disp. art. 45 din Legea 10/2001.Pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.
Instanța a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei . excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar General pe capătul de cerere având ca obiect revendicare .
Instanța de fond a reținut ca prin sentința civilă nr. 6313/10.04.1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr.1526/1995-fila 8, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, instanța a obligat pârâta Primăria M. București să-i lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, ., nr. 35, sector 2, cu excepția părții din imobil trecută în proprietatea statului conform Deciziei nr.329/1964 respectiv . 1 și 4 camere mici la etajul II (mansardă), garajul și suprafața indiviză de teren de 300 mp. La data de 10.07.1996 reclamanta a adresat Consiliului Local sector 2 –Comisia de aplicare a Legii 112/1995 o notificare prin care a adus la cunoștință existența litigiului ce forma obiectul dosarului nr.1526/1995.
Prin contractul de vânzare cumpărare încheiat sub nr.N00340/21.10.1996 Municipiul București prin Primar General a vândut către pârâții S. I. V. și S. E. M. apartamentul situat în București, . nr.35, ..
Conform relațiilor comunicate de . adresa nr.1066/05.XII.2011 – fila 92, imobilul vândut prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.N00340/21.10.1996 a fost preluat de stat în baza Decretului nr.92/1950.
Din verificarea înscrisurilor care au stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.N00340/21.10.1996, s-a constatat că pârâții aveau calitatea de chiriași conform contractului de închiriere nr._/29.05.1994 la data de 05.07.1996 când au formulat cererea de cumpărare a imobilului, fără a se face vreo mențiune cu privire la existența unei cereri de restituire a imobilului.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.0340/21.10.1996, s-a apreciat ca aceasta este întemeiată în raport de disp.art. 45 din Legea 10/2001 și art. 45.1. din Normele Metodologie de aplicare unitară a Legii nr.10/2001. În speță, cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 05.10.2010, reclamanta aflând la data de 10.05.1999 despre existența contractului de vânzare cumpărare atacat conform procesului verbal depus la fila 9 dosar și nefiind făcută dovada unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției.
În privința capătului de cerere având ca obiect revendicare imobiliara, instanța a reținut că disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001 au avut în speță ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credință în conformitate cu legea 112/1995 respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți cu statul prin unitatea administrativ teritorială.
Totodată, instanța a avut în vedere faptul că la data formulării cererii de cumpărare de către pârâți și la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare, respectiv la 05.07.1996, nu exista vreo cerere în revendicare sau vreo notificare în evidențele societății mandatare a Primăriei M. București, chiriașii cumpărători achiziționând bunul imobil cu bună credința, notificarea menționată fiind adresată Consiliului Local Sector 2, care nu avea atribuții privind restituirea imobilelor preluate abuziv. Pe de altă parte, instanța a reținut că reclamanta nu a formulat o cerere de restituire a imobilului în baza Legii 112/1995 ci doar a învederat existența litigiului aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București.
Referitor la sentința civilă nr.6313/10.04.1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr.1526/1995 instanța a reținut că aceasta nu este opozabilă pârâților nefiind pronunțată în contradictoriu cu aceștia. Mai mult, la data pronunțării hotărârii menționate, apartamentul fusese vândut pârâților.
Prin urmare instanța a considerat ca atât titlul de proprietate al reclamantei, cât și titlul de proprietate al pârâților au fost confirmate de instanța de judecată.
Retinând că ambele părți dețin un bun în sensul Convenției, instanța de fond a acordat preferabilitate titlului pârâților, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței CEDO care, în cauza R. contra României.
Împotriva sentinței civile nr.8501/29.05.2012 pronunțată de Judecătoria 2 București în dosarul nr._ în termen legal a formulat apel reclamantă O. S., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 21.01.2013 sub același număr de dosar.
În cadrul motivelor de apel, apelanta reclamantă a criticat sentința apelata invocând faptul că împrejurarea că s-a scurs termenul de un an cât privește posibilitatea de invocare a unei cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare nu echivalează cu o confirmare a actului, nulitatea absolută putând fi analizată și pe cale de excepție.
Compararea de titluri este greșit efectuată, având în vedere că titlul pârâților este un contract de vânzare - cumpărare, iar al reclamantei este o hotărâre judecătorească și nepreferabilitatea unei hotărâri judecătorești în fața unui contract de vânzare - cumpărare conduce spre o încălcare a art. 6 din Convenție.
În urma pronunțării hotărârii judecătorești care reprezintă titlul reclamantei, aceasta trebuia să se bucure de garanția opozabilității față de terți a dispozițiilor acesteia. Prin urmare, reclamanta trebuie să aibă garanția executării acesteia, executarea unei hotărâri judecătorești fiind asimilată unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție
În condițiile în care s-a constatat că fiecare parte se bucură de un "bun” în concepția art. 1 din Convenție, în momentul analizării preferabilității titlurilor de proprietate, instanța trebuia să aibă în vedere pe de o parte pe cale de excepție aspectele de nulitate a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 și pe de alta parte data la care a fost încheiat acesta fata de data la care a fost făcută notificarea de către reclamanta.
A mai arătat că data la care a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare este ulterioară datei la care a fost notificată unitatea deținătoare pentru a nu înstrăina imobilul. Data care trebuie luată în considerare ca fiind momentul în care a fost notificată unitatea deținătoare nu este data la care Municipiul București a intrat în posesia notificării, ci data la care notificarea a ajuns la Sectorul 2 București prin intermediul executorului judecătoresc.
Pe de altă parte, titlul apelantei reclamante – sentința civila nr. 6313/10.04.1998, a fost pronunțată în dosarul nr. 1526/1995, având ca părți pe O. S. și Garofild E., iar ca pârât Consiliul General al M. București. Deci anul 1995, momentul introducerii cererii de revendicare reprezintă momentul la care CGMB a luat la cunoștință de vocația sa de a revendica bunul și în condițiile în care titlul pârâților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 31.10.1996 1996, nu se poate susține că Municipiul București nu a fost notificat sau că a făcut vânzarea fără să aibă la cunoștință faptul că bunul este revendicat.
S-a mai susținut că jurisprudența Curții invocată de către instanța de fond nu are aplicabilitate în speță sub aspectul invocat.
Prin decizia civilă nr.927/A/11.10.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis capătul de cerere având ca obiect revendicare și a obligat pârâții S. I. V. și S. E. M. să lase reclamantei în deplina proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în Bucuresti, . nr. 35, ., identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr. N00340/21.10.1996; a luat act că nu se solicita cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că este neîntemeiată critica potrivit căreia faptul că s-a scurs un an în care putea fi invocată nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de intimații pârâți în baza Legii nr.112/1995, nu echivalează cu o confirmare a actului, nulitatea absolută putând fi analizată și pe cale de excepție.Nepromovarea acțiunii în nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 în termenul legal de un an stabilit prin dispozițiile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 are ca efect menținerea actului și posibilitatea justificării deținerii ”bunului” în temeiul acestuia.
În fapt, ceea ce se dorește de către apelanta reclamantă astfel cum rezultă din critica expusă pe larg cât privește preferabilitatea titlului sau este reținerea relei credințe a intimaților pârâți la încheierea actului de vânzare în analiza preferabilității titlurilor de proprietate exhibate de către părți, în cauza de față fiind aplicabile dispozițiile art. 45 alin.2 din Legea nr.10/2001 întrucât, a considera altfel înseamnă a-l goli complet de conținut, având în vedere că în toate cazurile titlurile reclamanților ar fi preferabile față de cele ale pârâților-cumpărători dacă nu s-ar ține seama și de buna-credință a acestora din urma. Or, intenția legiuitorului a fost tocmai aceea de a da o valoare mai puternică bunei-credințe decât în dreptul comun și, totodată de a asigura și stabilitatea circuitului juridic.
Scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea de la art. 45 alin.2 din Legea nr.10/2001 este aceea de a întări și de a consolida titlul de proprietate al chiriașilor cumpărători în baza Legii nr.112/1995 și această reglementare trebuie privită coroborat cu dispozițiile art. 45 alin.2 indice 1 și art. 18 lit.c din același act normativ în sensul că buna credință odată constată, actul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 constituie titlu de proprietate opozabil la data încheierii acestuia.
În cazul concret dedus judecății trebuie avută în vedere împrejurarea că apelanta reclamantă a solicitat în instanță în dosarul nr.1526/1995 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, anterior încheierii la data de 31.10.1996 de către pârâți a contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr.112/1995 obligarea CGMB la a-i lăsa în deplina proprietate și posesie întregul imobil situat la adresa din București, . nr.35, sector 2 și a notificat și Consiliul Local sector 2 - Comisia pentru Aplicarea Legii nr.112/1995 în data de 10.07.1996, de asemenea anterior vânzării, să nu primească cereri de cumpărare pentru respectivul imobil întrucât proprietatea acestuia a fost solicitată în instanța, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în dosarul de fond.
Așadar la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr.112/1995 părțile contractante au cunoscut situația imobilului în sensul că recunoașterea proprietății asupra acestuia fusese solicitată în instanță și făcea obiectul unei acțiuni pe rolul instanțelor judecătorești și au ales să încheie actul de vânzare cumpărare în aceste condiții, fapt ce a lipsit de conținut hotărârea judecătorească pronunțată în respectiva cauză, statul înțelegând să încheie actul de vânzare cumpărare în timp ce era chemat în judecată de către fostul proprietar, astfel încât părțile au dat dovadă de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Ca urmare, în condițiile date, solicitarea apelantei reclamante de a se acorda preferabilitate titlului său în contra celui exhibat de pârâți este justificată câtă vreme titlul reclamantei a fost validat prin sentința civilă nr.6313/10.04.1998 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, irevocabilă, iar titlul intimaților pârâți nu poate fi validat în lipsa existenței bunei credințe a acestora, actul de înstrăinare în baza Legii nr.112/1995 fiind încheiat cu rea credință, astfel încât nu se poate invoca o speranță legitimă cât privește păstrarea bunului potrivit jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului - cauza R. c. României.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții S. I. V. și S. E. M., solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta O. S., ca neîntemeiat și menținerea soluției instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurenții pârâți au susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.
Astfel, deși instanța de apel consideră neîntemeiatăcritica apelantei potrivit căreia nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 poate fi analizată, pe cale de excepție, peste termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și statuează că „nepromovarea acțiunii în nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 în termenul legal de un an stabilit prin dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr.10/"2001 are ca efect menținerea actului și posibilitatea justificării deținerii „bunului" în temeiul acestuia”, în continuare analizează valabilitatea titlului pârâților prin prisma prevederilor art.45 alin.(2) din Legea nr.10/2001 și concluzionează că „titlul intimaților pârâți nu poate fi validat, în lipsa existenței bunei credințe a acestora, actul de înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995 fiind încheiat ca rea credință”".
Așa fiind, este mai mult decât evident faptul că Tribunalul București - Secția a IlI-a Civilă se contrazice atunci când își argumentează soluția adoptată, astfel încât Decizia civilă nr. 927A/11.10.2013 este profund nelegală.
Mai arată că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ. Astfel, așa cum au arătat și în fața instanței de apel, reclamanta a formulat cererea de revendicare a imobilului din . nr. 35, sector 2, București în subsidiarul cererii de constatare a nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996. Dintr-o interpretare logică rezultă că a solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului ca urmare a constatării nulității titlului de proprietate al pârâților, deci pentru lipsa titlului acestora, și nu ca o consecință a comparării a două titluri de proprietate. Prin urmare, respingându-se capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996 și în lipsa unei solicitări exprese în sensul comparării ridurilor părților, se impunea respingerea și capătului de cerere subsidiar, fără a se mai analiza preferabilitatea vreunuia din titluri.
Or, deși prima instanță a respins capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.0340/21.10.1996 ca prescris, tribunalul a schimbat natura actului dedus judecății, în sensul că a interpretat capătul doi de cerere introductivă de instanță ca fiind o acțiune în revendicare prin comparare de titluri și nu pentru lipsa titlului recurentilor, ca urmare a constatării nulității absolute a acestuia, și astfel a pronunțat o soluție total greșită, și cu încălcarea mai multor prevederi legale, care vor fi analizate în ceea ce urmează.
De asemenea se susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, motiv de recurs fundamentat juridic pe prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Arată în acest sens că instanța de apel a încălcat prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr.10/2001 atunci când a analizat și a invalidat contractul de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1996, peste termenul legal de prescripție. Astfel, în contextul în care prima instanța a constatat prescris dreptul apelantei-reclamante de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.0340/21.10.1996, instanța de apel pronunță o hotărâre în considerarea motivelor invocate de reclamantă în susținerea nulității absolute a actului juridic încriminat și stabilește că actul de înstrăinare în baza Legii nr.112/1995 a fost încheiat cu rea credință, neputând fi validat.
Apreciază că instanța de apel, prin admiterea, prin comparare de titluri, a cererii de revendicare a imobilului din București, . nr. 35, ., a încălcat art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001, precum și dispozițiile Deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie 2008 cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001.
Arată că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor prevăzute de art.1 alin. 1, raportat la art.2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001, fiind un imobil naționalizat prin Decretul nr.92/1950, or, după . Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor care intra sub incidența Legii nr. 10/2001 se face doar în temeiul și în condițiile acesteia, nefiind admisibilă o acțiune în revendicare de drept comun.
În acest sens, s-a pronunțat în recurs în interesul legii și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr.33/2008 cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001. Totodată, cu ocazia examinării inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun după . Legii nr.10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu se poate opera nici cu soluția, consacrată în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți și de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.
Așa fiind, în lumina prev. art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, art.1 alin.1 din Legea nr. 10/2001 și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de revendicare formulată, în temeiul dreptului comun, de către O. S. este inadmisibilă, iar soluția instanței de apel de admitere a acestei cereri este contrară acestor dispoziții legale.
Apreciază că decizia civilă nr. 927A/11.10.2013 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă încalcă prevederile art.45 alin.2 și art.18 lit.c din Legea nr.10/2001.
Astfel, în lipsa unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 0340/21.10.1996, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, operează pe deplin prezumția de legalitate a acestuia, fiind act autentic și constituind titlu de proprietate opozabil de la data încheierii lui, iar foștii proprietari sau moștenitorii acestora pot solicita și obține doar măsuri reparatorii stabilite prin echivalent și nicidecum o restituire în natură.
O soluție contrară echivalează cu încălcarea atât a prevederilor legale invocate, cât și a jurisprudenței CEDO, care promovează principiul securității raporturilor juridice și care, în cauza R. contra României a subliniat că pentru ca atenuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate să nu creeze noi greutăți distorsionate.
Se mai arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrară legii și atunci când a apreciat greșit atitudinea subiectivă a pârâților cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.0340/21.10.1996. În acest sens, recurenții pârâți arată că Tribunalul București a pronunțat o soluție, pornind de la premisa greșită că părțile contractului de vânzare cumpărare nr. 0340/21.10.1996 au acționat cu rea-credință. Arată că au fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, necunoscând faptul că cineva revendică imobilul cumpărat, nefiind părți în dosarul nr.1526/1995 pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, cu atât mai mult cu cât nu a fost notat vreun litigiu sau vreo interdicție de înstrăinare în registrul de transcripțiuni. Pârâții au aflat de existența moștenitorilor foștilor proprietari abia în cursul anului 1998, cu ocazia unei vizite a reclamantei la imobil, când aceasta a afirmat că respectă și va respecta dreptul lor de proprietate asupra apartamentului cumpărat. De altfel, au înscris fără impedimente contractul de vânzare-cumpărare nr. 0340/2110.1996 în registrul de transcripțiuni la data de 31.10.1996, sub nr._. Referitor la notificarea din data de 10.07.1996, recurenții arată pe de o parte, că aceasta a fost adresată Consiliului Local al Sectorului 2 București și nu Consiliului General al M. București, care a semnat contractul de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996, prin reprezentantul său S.C. A. S.A., iar pe de altă parte, notificarea unității deținătoare a imobilului nu are nici o relevanță în aprecierea asupra preferabilității titlului, întrucât buna credință se apreciază în raport cu dobânditorul imobilului și nu cu unitatea deținătoare.
Mai arată că la data încheierii contractului, sentința civilă nr. 6313/10.04.1998 - prin care „s-a validat" titlul reclamantei nu exista. Prin urmare, la data pronunțării hotărârii, imobilul revendicat prin acțiune nu mai era în proprietatea și posesia C.G.M.B., fiind înstrăinat încă din 21.10.1996 și neexistând vreo hotărâre de constatare a nulității acestuia, în mod evident sentința nu valida și titlul reclamantei asupra acestuia, pe principiul că nimeni nu poate fi obligat să predea ceea ce nu posedă.
Intimata reclamantă O. S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, intimata susține că hotărârea nu cuprinde motive contradictorii, așa cum susțin recurenții, chestiunile învederate de aceasta neexcluzându-se reciproc.
Analiza instanței de fond este compusă din două analize juridice, una privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 și cealaltă privind analiza și caracterizarea titlurilor pentru soluționarea cererii în revendicare.
Apreciază că neanalizarea nulității absolute a titlului, determinată de împlinirea termenului de prescripție prev. de disp. art.45 alin.5 din Legea 10/2001, nu poate obstrucționa analiza titlului de proprietate, având ca scop determinarea titlului mai caracterizat în scopul soluționării cererii în revendicare. În operațiunea de caracterizare a titlului trebuie avută în vedere exigența adagiului nemo plus juris ab alium transferre potest quam ipse habet.
Apreciază totodată, că supoziția recurentei potrivit căreia revendicarea este un subsidiar al nulității este eronată, acțiunea în revendicare fiind un capăt de sine stătător, reprezentând de facto o realizare a dreptului, dar în același timp și de apărare a dreptului real, compararea de titluri fiind una dintre apărările susținute atât în fața instanței de fond, cât și prin motivele de apel, reținute de altfel și în sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 2.
De asemenea, nu poate fi primită critica potrivit căreia decizia recurată încalcă disp. art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001, care se referă la prescripția dreptului la acțiune la împlinirea termenului de 1 an de zile de la încheierea actului de vânzare - cumpărare în baza Legii nr.112/1995, întrucât instanța nu a cercetat nulitatea actului, ci a menținut în parte sentința pronunțată de instanța de fond, deci aceea cu privire la prescripție.
În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun învederează faptul că, pe de o parte, acțiunea în revendicare privește o apărare a dreptului de proprietate ca urmare a pronunțării sentinței nr. 6313/10.04.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul 1526/1995, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare și pe de altă parte, așa cum dispune decizia nr.33/2008, problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenționalitatea din legile speciale.
Critica, prin prisma dispozițiilor deciziei 33/2008 și a disp. Legii 10/2001, nu are aplicabilitate întrucât prima acțiune în revendicare a fost promovată în anul 1995, soluționată în anul 1998, când Legea nr.10/2001 nu era în vigoare iar aplicabilitate a acesteia, precum și a Deciziei 33/2008 a ICCJ ar avea un efect retroactiv, încălcându-se principiul neretroactivității legii civile.
În drept, intimata a invocat dispoz.art.115 C.proc.civ.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 2 București – 05.10.2010- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
În referire la critica vizând faptul că decizia civilă recurată cuprinde considerente contradictorii, critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
Astfel, recurenții apreciază că în cauză este incident acest motiv de recurs, câtă vreme pe de o parte, instanța de apel reține că este neîntemeiată critica formulată de apelanta reclamanta vizând greșita neanalizare pe cale de excepție a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de recurenți conform Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, procedând la compararea titlurilor exhibate de părțile litigante, reține că titlul intimaților nu poate fi validat în lipsa existenței bunei credințe a acestora.
Critica nu este fondată.
Sub acest aspect, Curtea reține că există contradicție între considerente, în măsura în care din unele rezultă netemeinicia acțiunii iar din altele, faptul că este întemeiată.
Or, în cauză, analizând strict considerentele criticate ca fiind contradictorii, Curtea constată că nu se poate considera că motivarea instanței de apel, sub aspectul analizat, este contradictorie, câtă vreme, în cuprinsul considerentelor nu se reține că deși dreptul la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de recurenți în temeiul Legii nr. 112/1995, este prescris, neputând fi analizată nulitatea nici pe cale de excepție, titlul recurenților ar fi totuși lovit de nulitate.
Este real că instanța de apel folosește, impropriu, în finalul considerentelor deciziei recurate, expresia „titlul intimaților pârâți nu poate fi validat”, însă o atare modalitate de argumentare a soluției adoptate în cadrul acțiunii de comparare a titlurilor exhibate de părți, trebuie raportată strict la o atare operațiune, ceea ce presupune ca situație premisă, valabilitatea ambelor titluri deținute de părțile cu interese contradictorii.
De altfel, sub acest aspect, Curtea nu poate face abstracție de împrejurarea că instanța de apel a procedat la o calificare a susținerilor apelantei vizând atitudinea subiectivă a recurenților la data dobândirii imobilului revendicat ca reprezentând o modalitatea de a pune în discuție preferabilitatea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante.
Împrejurarea că în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor exhibate de ambele părți litigante, instanța de apel concluzionează că titlul recurenților nu este preferabil, făcând referire la modul de dobândire a bunului imobil revendicat de către aceștia și la conduita părților la momentul încheierii contractului în temeiul Legii nr.112/1995, vizează în opinia prezentei instanțe un aspect ce pune în discuție, chiar modul de aplicare a normelor incidente acțiunii în revendicare având ca obiect un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, dar și a puterii de lucru judecat de care se bucură, anumite chestiuni litigioase tranșate în primele faze procesuale, ceea ce implică analiza acestei critici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
În referire la critica vizând interpretarea greșită a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă în sensul că, nu s-a avut în vedere faptul că titulara acțiunii introductive a solicitat lăsarea imobilului revendicat către acesta, în deplină proprietate și posesie, în subsidiar, ca urmare a constatării nulității titlului de proprietate al recurenților, astfel că respingându-se capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 0340/21.10.1996, se impunea respingerea întregii acțiuni formulate de aceasta - critică întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă- Curtea reține că motivul de nelegalitate invocat are în vedere ipoteza concretă în care instanța de judecată nesocotește conținutul explicit al actelor juridice deduse judecății stabilind alte drepturi și obligații pentru părțile în litigiu, ceea ce din punct de vedere strict legal ar însemna încălcarea prevederilor art. 969 Cod civil.
Or, în cauză, cum se poate observa cu ușurință, critica nu vizează o schimbare a naturii unui act juridic, respectiv a unei convenții, ci modul în care instanța de apel a stabilit limitele devoluțiunii, mai exact, respectarea principiului disponibilității procesului civil.
Cum prin argumentele invocate recurenta reclamantă nu susține o situație în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanța de apel i-ar fi schimbat natura și înțelesul, în aplicarea art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea urmează a analiza acest motiv de recurs prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în care pot fi încadrate criticile deduse analizei.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
În referire la precedenta susținere vizând împrejurarea că în mod eronat instanța de apel a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, recurenții apreciind că prin acțiunea introductivă reclamanta a formulat cererea având ca obiect revendicarea, în subsidiar, ca urmare a admiterii primului petit având ca obiect anularea titlului de proprietate al recurenților.
Critica este nefondată.
Astfel, așa cum rezultă neîndoielnic din cuprinsul acțiunii introductive reclamanta a investit instanța de fond cu două capete de cerere principale, solicitând pe de o parte, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 0340/21.10.1996 iar pe de altă parte, obligarea pârâților recurenți la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat. Împrejurarea că motivarea acestei acțiuni este succintă, nu este de natură să susțină teza invocată în recurs, câtă vreme din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se deduce o atare intenție a părții reclamante.
De altfel, Curtea reține că așa cum rezultă neechivoc din considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 8501/29.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 2 București, prima instanța a dat o atare calificare acțiunii în revendicare, ca reprezentând un petit principal, procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante și apreciind, în urma acestei operațiuni, că titlul recurenților este mai bine caracterizat (iar nu limitându-se la a reține că dat fiind caracterul subsidiar al acestui petit, ca efect al respingerii acțiunii în constatarea nulității titlului pârâților, acțiunea în revendicare este neîntemeiată).
Se retine, totodată, că o atare calificare a acestui petit nu a făcut obiect de critică în apel, astfel că ea a intrat în putere de lucru judecat, prin urmare nu se poate imputa instanței de apel, aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă.
Mai mult, în condițiile în care, în prima instanța se procedase la o analiză comparativă a titlurilor exhibate de părți asupra imobilului revendicat, iar apelul a fost formulat doar de către partea reclamantă, recalificarea în apel a naturii petitului având ca obiect revendicare ca fiind doar un capăt de cerere subsidiar, ar fi echivalat cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 296 teza finală din Codul de procedură civilă, or, părții nu i s-ar fi putut înrăutăți situația în propria sa cale de atac.
În acest caz, recurenții au avut posibilitatea de a promova un apel incident, singura cale prin intermediul căreia s-ar fi putut repune în discuție această chestiune litigioasă, omisiunea acestora de a uza de mijloacele puse la îndemâna lor de lege, fiindu-le imputabilă.
De asemenea, trebuie avut în vedere că însăși recurenții au formulat apărări în primă instanță, în ceea ce privește revendicarea, din perspectiva regulilor incidente în materia comparării de titluri, în cadrul revendicării imobiliare, așa cum rezultă din chiar concluziile formulate de aceștia asupra fondului cauzei, în primă instanța, ceea ce conduce la concluzia că însăși aceștia au interpretat demersul reclamantei, cu acest obiect ca fiind de natură să investească legal instanța de fond cu o atare analiză iar nu ca un petit subsidiar cererii de constatare a nulității titlului lor.
În referire la criticile vizând modul de soluționare a acțiunii în revendicare.
Curtea apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, care va fi menținută, însă având în vedere argumentele ce succed.
Sub acest aspect, Curtea reține că, așa cum s-a arătat în cele ce preced, reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune de drept comun având ca obiect revendicarea imobilului dobândit de recurenții pârâți, conform contractului de vânzare cumpărare nr. 0340/21.10.1996, situat în București, . nr. 35, ..
Se retine, totodată, că așa cum s-a statuat prin sentința instanței de fond, apartamentul revendicat în prezenta cauză a fost preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, instanța raportându-se la cuprinsul adresei nr. 1066/05.12.2011 emisă de .>
În același timp, astfel cum rezultă din situația de fapt stabilită în cauză în fazele procesuale anterioare - aspect necontestat în recurs - apartamentul revendicat se află în prezent în proprietatea pârâților, care au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995.Totodată, prin sentința primei instanțe, s-a constatat ca prescris dreptul reclamantei de a solicita constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, aspect necontestat în apel, astfel că a intrat în putere de lucru judecat.
In raport de acest cadru procesual, Curtea constată că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În conformitate cu considerentele aceleiași decizii nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, Curtea urmează a avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice” – Curtea reținând deci că criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate în speță nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 Cod civil, având în vedere incidența legii speciale de reparație.
Sintetizând, Curtea reține că Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul deroga de la general, instanța supremă a stabilit ca în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, are prioritate legea specială de reparație.
În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de baza accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.
Or, în cauză, reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea proprietății revendicate, preluată de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, astfel că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, motiv pentru care instanța de recurs consideră că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar. Faptul că recurenții pârâți au un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natură să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia civilă nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată în interesul legii.
Așa fiind urmează a fi înlăturate susținerile din recurs referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare ca și cele vizând încălcarea prevederilor înscrise în art. art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001, precum și dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XXXIII din 9 iunie 2008 cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001.
În referire la restul susținerilor din recurs, Curtea constată că în cauză, în mod judicios instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt stabilite în cauză că reclamanta deține un „bun actual” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, câtă vreme aceasta deține o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie, prin care s-a recunoscut calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat și s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului în natură.
Curtea constată, totodată, că o atare statuare nu face obiect de contestație în recurs, astfel că a intrat, de asemenea, în putere de lucru judecat.
Cu referire la acest aspect, se apreciază ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A. și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (par.134-140).
În același timp, Curtea constată că recurenții pârâți sunt deținătorii unui titlu asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 0340/21.10.1996 și dispun astfel, la rândul lor, de un „bun”.
Văzând dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr.10/2001 (republicată), Curtea constată că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul/unitatea administrativ-teritorială, în condițiile în care reclamanta nu a formulat o acțiune în anulare a acestui act, înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, susținerile recurenților în acest sens fiind, deci, întemeiate.
Așa fiind, în lipsa unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 0340/21.10.1996, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, operează pe deplin prezumția de legalitate a acestuia.
În același timp, analiza acțiunii în revendicare, presupune o comparare a titlurilor înfățișate de părți, fără însă a se analiza valabilitatea acestora (acestea fiind prezumate valabile atâta timp cât nu au fost anulate printr-o acțiune în constatarea nulității absolute sau acțiuni în anulabilitate), ci doar legalitatea transmiterii dreptului de proprietate, dând câștig de cauză celui care are un titlu preferabil. Efectul admiterii acțiunii în revendicare nu constă în nulitatea titlului de proprietate al paratului ci în recunoașterea calității de proprietar a reclamantului și predarea posesiei bunului de către pârât care este redobândită pe această cale de reclamant, starea de fapt devenind din nou concordantă cu starea de drept.
De altfel, așa cum s-a constatat în analiza primului motiv de recurs, în apel, tribunalul a reținut că o atare analiză nu poate fi realizată nici pe cale de excepție, respingând critica cu acest obiect formulată de reclamantă în apel. Din această perspectivă, având în vedere și prevederile înscrise în art. 315 alin.4 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 296 teza finală din Codul de procedură civilă, dar și împrejurarea că o atare dezlegare nu face obiect de critică în recurs, fiind intrată în putere de lucru judecat, Curtea apreciază că se impune înlăturarea considerentelor instanței de apel referitoare la conduita recurenților-pârâți, la data cumpărării imobilului, care, deși implicit, puneau în discuție valabilitatea titlului acestora.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că instanța de apel a rezolvat corect problema preferabilității titlului de proprietate al reclamantei față de cel al pârâților întrucât, deși nu se neagă împrejurarea că și pârâții dețin la rândul lor un „bun actual”, în înțelesul CEDO, aceasta nu înseamnă decât că, în mod firesc, ambele părți pot reclama din perspectiva CEDO o încălcare a unui drept recunoscut de Convenție, însă numai unul dintre acestea este proprietarul.
Astfel, Curtea reține, contrar susținerilor din recurs, că după pronunțarea deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008de către Înalta Curte de Casație și Justiție, analiza acțiunii în revendicare presupune luarea în considerare și principiilor și a prevederilor internaționale din materia drepturilor omului. Pe baza condițiilor de admisibilitate analizate anterior, temeinicia acțiunii în revendicare în lumina principiilor care se degajă din decizia pronunțată în recursul în interesul legii anterior specificată, este subordonată unor verificări suplimentare: dacă pârâtul are și el un bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului subdobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului, cu luarea în considerare a principiului stabilității raporturilor juridice.
Or, în cauză, tribunalul a apreciat corect că, din analiza titlurilor, rezultă că adevăratul proprietar este reclamanta care, deși a pierdut posesia în anul 1950, nu a pierdut niciodată în mod valabil dreptul de proprietate (Decretul nr. 92/1950 contravenind chiar Constituției din epocă, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 dând posibilitatea instanțelor de a face o atare analiză), în timp ce pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar.
Întrucât părțile litigante arătate dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în soluționarea conflictului dintre ele, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (hotărârea pronunțată în cauza S. contra României).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Or, în conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, instanța este ținută să observe și principiul securității raporturilor juridice, dar și faptul că statul ar trebui să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, iar nu un particular, printr-o privare de bunul său.
Curtea nu poate primi însă în cauza de față afirmația recurenților în sensul că omisiunea fostului proprietar de a nu ataca, înăuntrul termenului de prescripție, prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 contractul încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 ar atrage aplicabilitatea art. 7 alin.11, precum si a art. 18 lit. c din același act normativ, care reglementează numai posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii pentru foștii proprietari deposedați abuziv care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001. Curtea apreciază că nu se poate face abstracție de împrejurarea că demersurile actuale ale intimatei de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă care să pună capăt acestei încălcări.
Astfel, deși reclamanta este titulara a dreptului de proprietate, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în anul 1998, nu a intrat în posesie și nu primit până în prezent nicio despăgubire pentru imobilul de care a fost deposedată abuziv. Anterior soluționării acțiunii în revendicare împotriva statului, acesta a efectuat acte de dispoziție asupra bunului asupra căruia poartă litigiul, înstrăinându-l.
Curtea nu poate primi susținerea din recurs în sensul că întrucât la data pronunțării hotărârii sus menționate imobilul revendicat prin acțiune nu mai era în proprietatea și posesia C.G.M.B., fiind înstrăinat la data de 21.10.1996, în lipsa unei hotărâri de constatare a nulității acestei vânzări, sentința nu valida și titlul reclamantei asupra acestuia, pe principiul că nimeni nu poate fi obligat să predea ceea ce nu posedă. Astfel, nu se poate contestata că o asemenea hotărâre judecătorească poate fi invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de drept comun, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa.
În consecință, instanța de recurs trebuie să aibă în vedere particularitățile speței de față, anterior reliefate.
În același timp, Curtea are în vedere împrejurarea că în cauza T. T. împotriva României (hotărârea din 24 martie 2009), Curtea europeană a statuat că, în contextul special al restituirii proprietăților naționalizate în România, lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența contradictorie în ceea ce privește interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică și a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure consecvență în practica instanțelor naționale, aceste diferențe de abordare profunde și de lungă durată în jurisprudență, în ceea ce privește o problemă de o mare importanță pentru societate, sunt de așa natură încât creează o stare de insecuritate continuă.
De asemenea, în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, s-a statuat în cuprinsul hotărârii pronunțate că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate, iar instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
Astfel, instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par.1 din Convenție, principiul securității juridice constituind unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială fiind de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu.
În plus, Curtea apreciază, în referire la situația în care se află intimata din prezenta cauză, ca beneficiar al hotărârii de restituire în natură din anul 1998, că raportul juridic dintre aceasta și stat ar putea fi considerat epuizat. Astfel, faptul punerii în executare, doar parțial, a hotărârii judecătorești obținută în anul 1998, cu excepția apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995- inclusiv a celui care face obiectul prezentei cauze - reprezintă în egală măsură o încălcare a art. 6 din CEDO, situație în care, cu atât mai mult, în privința măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, nu mai poate opune intimatei obligativitatea urmării unei proceduri abia reglementate și a cărei eficiență urmează a fi verificată în viitor, fiind necesară acordarea unui remediu imediat și corespunzător.
De asemenea, nu trebuie scăpată din vedere nici particularitatea cauzei, respectiv confirmarea judiciară a titlului reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În mod esențial, rațiunile Legii nr. 10/2001 trebuie legate de repararea nedreptăților create de regimul comunist, fie prin restituirea în natură, fie, subsidiar, prin acordarea de măsuri reparatorii în caz de imposibilitate de restituire, fără însă a se permite pe cale de interpretare validarea unor situații de fapt născute din culpa autorităților. În acest sens, se impune a fi subliniată diferențierea dintre interesul și dreptul unui astfel de reclamant de a obține restituirea bunului în natură, în materialitatea sa, confirmat judiciar în mod irevocabil, și situația persoanei care urmează procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a fi întreprins niciun alt demers în precedent.
În ceea ce privește protecția pârâților recurenți, care prin admiterea acțiunii în revendicare ar fi, la rândul lor, evinși de bun, relevantă este hotărârea din 24 martie 2009 a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza T. T. împotriva României, redată în extras în cele ce urmează:
„40. Jurisprudența furnizată de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situația reclamantului li s-ar fi acordat cel puțin prețul de cumpărare indexat și, eventual, despăgubiri până la valoarea de piață actuală a proprietății, precum și rambursarea oricăror costuri angajate în limite rezonabile pentru întreținerea casei.
41. Deși Curtea nu poate specula în acest caz care ar fi fost soluția unei acțiuni în despăgubire dacă reclamantul ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanțele interne în situații similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova și Pinc, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care reclamanților, care se aflau într-o situație similară cu cea a reclamantului din cauza de față, li s-a acordat numai prețul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea pierdută (vezi Pincova și Pinc, citată anterior, §§ 61-64; vezi și Velikovi și Others, citată anterior, §§ 140-141, și Kalinova împotriva Bulgariei, nr. 45.116/98, § 76, 8 noiembrie 2007).
42……… Curtea se declară mulțumită că această cale de atac, oferită de Codul civil, este suficientă pentru a asigura o reparație în situații precum cea a reclamantului.
43. Reclamantul ar fi trebuit, astfel, să uzeze de această cale de atac înainte de a introduce plângerea în fața Curții.“
Așadar, Curtea are în vedere în ceea ce privește susținerile recurenților vizând privarea acestora de bun într-o atare situație, că aceștia, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene anterior citată, au posibilitatea dezdăunării integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art.1337 și următoarele Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții Europene pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate.
În plus, Curtea retine că prin Legea nr. 1/2009 s-a introdus art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, care prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Or, aceste prevederi au ca finalitate simplificarea procedurilor de acordare a despăgubirilor pentru cumpărătorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, evinși prin admiterea unor acțiuni în revendicare.
Totodată, instanța apreciază că buna-credință a pârâților cumpărători - ca atitudine subiectivă manifestată de aceștia la momentul perfectării contractului de vânzare – cumpărare, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în cauza de față în contextul în care Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare ulterior confirmării judiciare a dreptului de proprietate în patrimoniul părții reclamante, iar statul nu a acordat acesteia nicio despăgubire pentru o astfel de lipsire de proprietate.
De altfel, sub acest aspect, Curtea reține că, pe de o parte, așa cum s-a arătat în precedent, considerentele instanței de apel referitoare la „validitatea” titlului pârâților s-au impus a fi înlăturate, iar pe de altă parte că nu poate fi omis faptul că pârâții beneficiază de o prezumție legală de bună credință, astfel că era necesar a se constata pe baza unor probatorii concludente, că formularea acțiunii în revendicare de către reclamantă, respectiv intenția reclamantei de a –i fi retrocedat imobilul sau opoziția sa la înstrăinarea acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost sau putea fi cunoscută de aceștia, anterior cumpărării imobilului revendicat. Or, instanța de apel nu a făcut trimitere la astfel de probatorii, ci s-a raportat, nefondat doar la existența litigiului înregistrat sub nr. 1526/1995 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, omițând faptul că era necesar a se raporta la situația concretă a pârâților, care nu au avut calitatea de părți în litigiul menționat. Pe de altă parte, buna credință trebuia apreciată în acest caz, în raport cu dobânditorul imobilului iar nu cu unitatea deținătoare.
Cu toate acestea, în lumina considerentelor anterior reliefate, Curtea reține că nu se poate aprecia că evingerea recurenților pârâți din cauza dedusă judecății, prin admiterea acțiunii în revendicare, reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor acestora, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, câtă vreme aceștia au posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obține valoarea de circulație a imobilului în litigiu.
Față de considerentele arătate, Curtea apreciază că admiterea prezentei acțiuni în revendicare este singura cale prin care se poate concretiza speranța legitimă a reclamantei de redobândire a posesiei asupra imobilului în litigiu, ca o justă și imediată reparare a prejudiciului suportat de aceasta prin privarea de bun. În caz contrar, aceasta ar fi privată, în mod definitiv, de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra apartamentului vândut fostului chiriaș, ceea ce ar reprezenta o ingerință în exercitarea efectivă a dreptului de proprietate recunoscut de o instanță judecătorească și garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Concluzia astfel reținută se verifică și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant în sensul că orice negare a competenței instanței de judecată de a examina acțiunea în revendicare reprezintă o încălcarea a articolului 6 din Convenție cu privire la liberul acces la justiție.
Pentru considerentele anterior reliefate, Curtea, găsind nefondată, pe cale de consecință și solicitarea recurenților referitoare la cheltuielile de judecată, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții pârâți S. I. V. și S. E. M. împotriva deciziei civile nr.927/A/11.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă O. S. și intimatele pârâte PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI și S.C. A. S.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 04.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/01.10.2014
-------------------------------------------
T.B-Secția a III-a – I.L.M.
- S.M.P.
Jud.Sector 2 – M.P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1177/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1199/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
