Legea 10/2001. Decizia nr. 1375/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1375/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 1375/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1375
Ședința publică de la 19.09.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – reclamant F. A. A., împotriva deciziei civile nr.
în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL
Obiectul cauzei – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă numitul F. A. V., în calitate de mandatar al recurentului – reclamant F. A. A., în baza procurii autentificată sub nr. și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea procedează la legitimarea mandatarului recurentului – reclamant, acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – reclamant F. A. A., prin mandatar, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat potrivit motivelor expuse în scris.
Solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, menținerea hotărârii atacate.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr.472/303/11.01.2011, reclamantul F. A. A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București reprezentată prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la soluționarea, prin obligația de a face, a notificării nr._/06.08.2001, care face obiectul dosarului administrativ nr._/2001, având în vedere faptul că toate termenele de soluționare prevăzute în Legea nr.10/2001 au fost depășite cu mult și fără nici o justificare legală; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 952 lei, actualizată la data pronunțării, sumă care reprezintă valoarea unei expertize privind bunul imobil revendicat, expertiză ce nu a fost folosită de pârâtă și care în prezent nu mai este de actualitate, contravaloarea expertizei inutile constituindu-se într-un prejudiciu pentru reclamant.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a depus în termen notificarea privind obținerea de despăgubiri pentru imobilul situat în M. București, Calea Ș. V. nr.7, sector 4, imobil care a fost proprietatea d-nei E. C., decedată, față de care are calitatea de moștenitor testamentar - conform actelor depuse la dosarul notificării -, imobil naționalizat prin efectul Decretului nr.92/1950, și care a fost ulterior demolat cu ocazia sistematizării Pieței Unirii București.
Cu toate insistențele depuse atât în scris, cât și în audiențe, și deși a răspuns la toate cererile de completare solicitate de către Primăria Municipiului București, aceasta nu a răspuns la niciuna din intervenții, ultima dintre ele fiind înregistrată sub nr._/31.08.2010.
În aceste condiții, reclamantul consideră că termenul de 60 de zile de la depunerea actelor doveditoare a dreptului prevăzut de dispozițiile art.25 alin.1 și art.26 alin.2 din Legea nr.10/2001 republicată a fost depășit, fapt care îndreptățește acțiunea de față.
În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art.26 alin.1 din Legea nr.10/2001 republicată, termenul de 60 de zile de la data depunerii notificării sau după caz, de la data completării actelor doveditoare potrivit dispozițiilor art.23, trebuie considerat ca un termen imperativ, unitatea deținătoare fiind obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire.
Referitor la cel de al doilea capăt de cerere, referitor la restituirea valorii de 952 de lei actualizata, reclamantul a învederat că, prin scrisoarea nr._/11.03.2005, Primăria Municipiului București a solicitat petentului o „Expertiză de evaluare a imobilului, în original, întocmită de către un expert autorizat în domeniu”.
Deși dispozițiile art. 38 din Legea nr.10/2001 inițială prevăd că evaluările se vor face de către o comisie interministerială, în speță de către Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților – ANRP, și nicăieri în lege nu se pune în sarcina petentului efectuarea unei evaluări a imobilului revendicat, mandatarul reclamantului a acceptat să facă această operațiune. Evaluarea a fost depusă de către reclamant la data de 28.10.2005, sub nr._.
La data de 19.10.2005, reclamantul a fost primit în audiență de către Viceprimarul L. O., audiență în cadrul căreia acesta a fost asigurat că dosarul este complet.
La data de 28.01.2008, prin scrisoarea nr._, reclamantul a anunțat Primăria Municipiului București că evaluarea făcută cu 3 ani în urmă este nulă și fără efect, iar prin scrisoarea nr._/28.12.2009 a solicitat Primăriei Municipiului București restituirea contravalorii evaluării efectuate la cererea sa. La nici una din aceste intervenții nu i s-a dat nici un răspuns.
În fața acestei situații, reclamantul consideră că plata evaluării de care Primăria Municipiului București nu a fost folosita, s-a constituit în prejudiciu pentru reclamant, ceea ce justifică pe deplin înlocuirea lui pe calea prezentei acțiuni.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.21 alin.1, 3 și 4 din Constituția României modificată și completată la data de 31.10.2003, art.25 alin.1, art.23, art.26 alin.1 și alin.2 din Legea nr.10/2001 republicată precum și pe dispozițiile art.998, art.999 și art.1000 Cod civil.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar copia facturii nr._/24.10.2005.
La data de 01.06.2011, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.
În raport de situația de fapt și cea de drept, intimata a invocat și a solicitat admiterea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6, având în vedere Decizia IX/20.03.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pârâta a mai susținut că reclamantul a chemat în judecată în acest litigiu Primăria Municipiului București, care nu are capacitate de folosință, deoarece Legea nr.215/2001 stabilește exact persoana care are personalitate juridică deplină - M. București prin Primar General.
Intimata a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind restituirea sumei de 952 lei, reprezentând c/v expertiză evaluatoare imobil. În speță sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1957 privind prescripția extinctivă, întrucât aceasta are caracter patrimonial, se solicită acordarea unei sume de bani, respectiv contravaloarea facturii nr._/24.10.2005. Numai că reclamantul era în măsură să pornească acțiunea prin care putea solicita această sumă în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1957.
Față de cele menționate mai sus, s-a solicitat admiterea acestei excepții.
Intimata a solicitat ca reclamantul să depună copii de pe notificare, să facă dovada calității de moștenitor după autoarea sa, iar în conformitate cu art.139 Cod procedură civilă să prezinte înscrisurile în original și să semneze pentru conformitate pe cele depuse la dosarul cauzei.
Prin sentința civilănr. 4276/2.06.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.
Astfel, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 18.07.2011, sub nr._ .
La data de 12.04.2012, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care a arătat că înțelege să-și modifice acțiunea, sub aspectul cadrului procesual pasiv, respectiv că solicită chemarea în judecată a pârâtului Municipiului București, prin Primara General și nu cu Primăria Municipiului București.
La data de 19.06.2012, la solicitarea instanței, Primăria Municipiului București a comunicat copia dosarului administrativ, format ca urmare a notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 (filele 18 156).
La data de 24.09.2012, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care și-a modifică acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâtului la înmânarea către mandatarul său a originalului Dispoziției nr. 7613/05.04.2007, emisă de Primăria Municipiului București, precum și obligarea pârâtului la restituirea sumei de 952 lei.
La termenul din data de 12.12.2012, reclamantul a depus la dosar o nouă cerere, prin care a arătat că renunță la primul capăt de cerere, așa cum a fost precizată, având în vedere că această obligație (de a înmâna mandatarului său originalul Dispoziției nr. 7613/05.04.2007, emisă de Primăria Municipiului București) a fost îndeplinită de către pârât, menținându-și cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 952 lei.
Prin sentința civilă nr.2350/19.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune; a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea primului capăt de cerere, și a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 952 lei, actualizată, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Prin notificarea nr. 2354/01.08.2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001 reclamantul a solicitat aplicarea măsurilor reparatorii, prin compensare în bani pentru imobilul situat în București, Calea Ș. V., nr. 7, imobil compus din teren în suprafața de 895 mp și trei corpuri de casă cu 12 apartamente.
Prin Dispoziția nr. 7613/05.04.2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menționat.
Având în vedere manifestarea de voință a reclamantului, precum și dispozițiile art. 246 Cod de procedură civilă, Tribunalul a luat act de renunțarea acestuia la judecarea primului capăt de cerere, așa cum a fost modificată (obligarea pârâtului să-i înmâneze mandatarului său originalul dispoziției de mai sus).
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la restituirea sumei de 952 lei, Tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 952 lei, actualizată, reprezentând contravaloarea onorariului de expert, achitat la data de 24.10.2005, pentru efectuarea unei expertize, pe care unitatea deținătoare nu a folosit-o în vederea emiterii dispoziției, cererea reclamantului întemeindu-se în drept pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
Regula generală privind începutul prescripției extinctive, având ca obiect dreptul la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba și pe cel care răspund de ea.
În cazul de față, reclamantul pretinde restituirea sumei de mai sus, pe motiv că unitatea deținătoare nu s-a folosit de expertiza tehnică pentru emiterea dispoziției, dispoziție care însă i-a fost comunicată în cursul anului 2012, astfel că eventual de la această dată ar fi putut să înceapă să curgă termenul de prescripție. Este adevărat că în anul 2009, reclamantul a depus o cerere la Primăria Municipiului București, prin care solicita restituirea acestei sume, însă până la data comunicării dispoziției, din care să reiasă că această expertiză nu a fost folosită, pentru fundamentarea soluției, instanța apreciază că reclamantul nu avea cum să cunoască presupusa pagubă.
Pe fondul cererii, Tribunalul a reținut următoarele:
Urmare a notificării formulate de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului București, cu adresa nr._/11.03.2005 i-a comunicat reclamantului rugămintea de a completa dosarul administrativ format cu următoarele acte: decretul prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, expertiză de evaluare a imobilului, în original, întocmită de către un expert autorizat în domeniu, fișa ITI a imobilului.
Ca urmare a acestei solicitări, reclamantul a achitat onorariul de expert, în cuantum de 952 lei, conform chitanței nr. 28/24.10.2005, eliberată de Euro Expert SRL, fiind efectuat raportul de expertiză, care ulterior a fost depus la dosarul administrativ.
Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data solicitării unității deținătoare către reclamant de a depune raportul de expertiză), prevedea această posibilitate, ca evaluarea despăgubirilor să se efectueze, prin intermediul unei expertize de specialitate – art. 36 al. 3, teza ultimă și al. 4 - daca valoarea imobilului s-a stabilit prin expertiza, se va anexa si o copie de pe expertiza, iar daca oferta nu a fost acceptata si persoana îndreptățită s-a adresat instanței, se va face aceasta mențiune. In cazul in care nu s-a efectuat o expertiza pentru stabilirea valorii imobilului, decizia sau, după caz, dispoziția menționata la alin. (2) va cuprinde in mod obligatoriu valoarea estimativa a acestuia.
Ulterior s-a modificat Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 (care a intrat în vigoare la data de 25.07.2005), care nu mai stabilea în sarcina unității deținătoare obligația de menționare a cuantumului despăgubirilor în cuprinsul dispozițiilor emise.
Pentru a putea fi admisă cererea reclamantului, Tribunalul a constatat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, temei de drept pe care acesta și-a întemeiat cerere.
Astfel, răspunderea civilă delictuală presupune existența sau întrunirea cumulată a următoarele elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
Din analiza situației de fapt, prezentată mai sus, Tribunalul a reținut că în cauză unitatea deținătoare, nu a săvârșit nicio faptă ilicită. În cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită, atunci când este contrară legii sau regulilor de conviețuire socială, având ca efect încălcarea drepturilor subiective sau cel puțin intereselor altuia.
În speță, unitatea deținătoare a acționat conform legii, nu contrar ei, solicitând notificatorului să depună în completarea dosarului administrativ un raport de expertiză privind evaluarea imobilului.
Pe de altă parte, s-a reținut că reclamantul a achitat acest onorariu, la data de 24.10.2005, după modificarea Legii nr. 10/2001, când această evaluare nu mai era necesară. Totodată, în cazul în care aprecia că unitatea deținătoare săvârșește „un abuz de putere”, cum susține prin cererea de chemare în judecată, avea posibilitatea să refuze depunerea raportului de expertiză la dosar, unitatea deținătoare (conform dispozițiilor în vigoare la acel moment), având obligația să insereze în cuprinsul dispoziției valoarea estimativa a imobilului.
Având în vedere că unul dintre cele trei elemente ale răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită, (fiind de prisos analizarea și celorlalte elemente, față de obligativitatea îndeplinirii cumulative a acestora) instanța a apreciat că cererea reclamantului, pe acest aspect este neîntemeiată.
Reclamantul F. A. A. a atacat sentința astfel pronunțată, intitulând apel calea de atac astfel exercitată.
În motivarea căii de atac astfel formulate se susține în esență că:
Suma – de 952 lei – solicitată prin cererea de chemare în judecată reprezenta contravaloarea unei expertize cerută de către intimata-pârâtă fără temei legal, dar în schimbul promisiunii că odată ce primește expertiza, dosarul notificării va fi soluționat cu celeritate. Pe parcursul dezbaterilor s-a dovedit că reclamanta a emis Dispoziția nr.7613 din 05.04.2007, dar aceasta i-a fost comunicată în luna Noiembrie 2012.
Precizează recurentul că expertiza în discuție a fost cerută în mod expres de către intimata-pârâtă prin scrisoarea nr._/11.03.2005, nu ca rugăminte ci ca o condiție imperativă, așa cum se poate vedea din copia aflată la dosarul cauzei.
Consideră recurentul că este greșită interpretarea dată de către instanța de fond art.36 al.3 teza ultimă și al.4 din Legea nr.10/2001 în forma în vigoare la data solicitării unității deținătoare. Este adevărat că posibilitatea ca valoarea despăgubirilor să fie stabilită printr-o expertiză de specialitate, efectuarea expertizei nu este pusă de lege în sarcina notificatorului, și dacă coroborăm cu textul ultimei teme este clar că este vorba de oferta de acordare a despăgubirilor bănești care pot să fie stabilite printr-o expertiză, iar oferta este în sarcina deținătorului. Recurentul nu a primit niciodată nici o ofertă.
Instanța de fond nu și-a dat seama de inconsistența raționamentului său deoarece dacă notificatorul ar fi obligat să efectueze expertiza, și nu este de acord cu valoarea stabilită, de ce să ajungă în instanță când poate să nu o depună pur și simplu, și atunci operante devin dispozițiile art.36 alineat 4 din Legea 10/2001. In orice situație, cu sau fără expertiză, se aplică dispozițiile art. 38 din Lege 10/2001.
Nicăieri nu se vorbește în Legea nr.10/2001 despre dreptul unității deținătoare de a-și transfera obligațiile sale legale în sarcina notificatorul ui. . se admite ca o expertiză să fie efectuată de către notificator și anume cel descris în NORMELE METODOLOGICE de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.498/2003 unde la art.10.8 pct.B se spune, între altele, că " ‚Valoarea astfel rezultată va face obiectul negocierii cu persoana îndreptățită, care poate opune expertiza de specialitate efectuată pe cheltuiala sa" iar la art.36.3 al aceluiași act normativ se face vorbire despre valoarea "(fie concretizată în rapoarte de expertiză - extrajudiciară sau judiciară - depuse în copii certificate sau legalizate, fie concretizată prin indicarea unei valori estimative) se va solicita petentului completarea notificării în acest sens." Din textele citate nu rezultă de nicăieri ca petentul poate fi obligat să facă expertize pe spesele sale cu atâta mai mult cu cât reclamantul a indicat în notificare o valoare estimativă a bunului revendicat.
Se mai arată că, în considerentele sentinței atacate s-a reținut reține în
contradictoriu, că prejudiciul există el constând din faptul că suma reclamată de 952,00 RON a fost cheltuită fără niciun rost, ea neproducând efectele scontate.
Dispozițiile art.70-(1) C.p.c. statuează faptul că cel ce cere o expertiză suportă și plata expertului, iar spiritul Legii nr.10/2001 este evitarea de eforturi financiare pentru petent; dovada o constituie scutirea de taxa de timbru pentru cazurile sub incidența Legii nr.10/2001.
Fapta ilicită constă în transferarea obligațiilor legale ale unității deținătoare, inclusiv a celor financiare, către petent și asta în cazul în care legea nu prevede această posibilitate și nu lasă loc pentru interpretări care să exonereze unitatea deținătoare de obligațiile sale legale, faptă care nu poate fi considerată decât ca fiind ilicită, ea fiind contrară legii.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este dovedit fiindcă fără fapta ilicită nu ar fi existat prejudiciul.
Totodată, arată recurentul că aprecierea instanței de fond în sensul că reclamantul a achitat expertiza după modificarea Legii nr.10/2001 este inadmisibilă și conține un ilogism evident. Expertul și-a terminat expertiza în termenul convenit, și este irelevanta aprecierea că reclamantul avea posibilitatea de a refuza depunerea raportului de expertiză, ceea ce nu putea face deoarece a fost condiționată soluționarea dosarului de această expertiză pentru care s-a făcut recomandarea scrisă și expresă ca să fie făcută de un expert autorizat. Nedepunerea raportului de expertiză pe motivul că nu mai este necesar după modificarea Legii nr.10/2001 nu schimbă situația deoarece prejudiciul era creat prin faptul că expertul trebuia să fie plătit indiferent de ce spune reclamantul, intimata pârâtă sau o lege care nu are efect retroactiv.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.998, 999 și 1000 Cod Civil, precum și dispozițiile Legii nr.10/2001.
Prealabil analizării criticilor aduse sentinței atacate prin calea de atac astfel exercitată și susținută, Curtea apreciază necesar a verifica natura juridică a acestei căi de atac.
Sub acest aspect, este de reținut faptul că în hotărârea primei instanțe se regăsește mențiunea potrivit căreia respectiva hotărâre este susceptibilă de recurs.
La Curtea de Apel București, cererea prin care s-a exercitat calea de atac împotriva respectivei sentințe a fost înregistrată în mod corespunzător mențiunii inserate (în acord cu prevederile art. 261 pct. 7 din C.pr.civ.), respectiv ca fiind recurs.
O atare calificare a căii de atac este în acord cu prevederile art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001, fiind vorba de o contestație referitoare la modul de derulare a procedurii de soluționare a notificării trimise pârâtei în temeiul acestui act normativ, astfel că titulatura dată de reclamatul recurent cererii prin care a exercitat calea de atac pendinte – aceea de apel – nu numai că nu este argumentată de parte, dar nici nu poate fi apreciată ca având vreun temei juridic.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Expertiza tehnică pentru care reclamantul recurent a plătit onorariul în privința căruia solicită a se dispune restituirea de către pârât a fost realizată pe cheltuiala reclamantului, ca urmare a solicitării făcute în acest sens de pârât în calitate de entitate investită cu soluționarea notificării primite în condițiile Legii 10/200.
Apreciind că solicitarea adresată notificatorului (reclamantul recurent) de entitatea investită cu soluționarea notificării nu are valențele unei fapte ilicite, prima instanță a dat o greșită interpretare prevederilor art. 36 alin. 3 și 4 din Legea 10/2001 în forma în care aceasta act normativ era în vigoare la data la care reclamantul a primit solicitarea de a efectua expretiza de evaluare a imobilului, dar și a prevederilor art. 36.3 și 36.4 din HG Nr. 498 din 18 aprilie 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (în vigoare la aceeași dată).
Potrivit art. 36 alin. 3, 4 din Legea 10/2001 „(3) În cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu a fost aprobată sau nu este posibilă, potrivit legii, unitatea deținătoare sau, după caz, primăria va transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au sediul, în termen de 60 de zile de la primirea notificării. Dacă valoarea imobilului s-a stabilit prin expertiză, se va anexa și o copie de pe expertiză, iar dacă oferta nu a fost acceptată și persoana îndreptățită s-a adresat instanței, se va face această mențiune.
(4) În cazul în care nu s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii imobilului, decizia sau, după caz, dispoziția menționată la alin. (2) va cuprinde în mod obligatoriu valoarea estimativă a acestuia.”
Prin normele metodologice de aplicare a acestor dispoziții ale Legii 10/2001, se prevede că:
„36.3. În cazul în care notificarea privind acordarea de despăgubiri bănești nu conține valoarea estimată aferentă imobilului/imobilelor imposibil de restituit (fie concretizată în rapoarte de expertiză - extrajudiciară sau judiciară - depuse în copii certificate sau legalizate, fie concretizată prin indicarea unei valori estimative), se va solicita petentului completarea notificării în acest sens.
36.4. Pentru analizarea valorilor solicitate și stabilirea despăgubirilor bănești ce se vor acorda în cadrul fazei administrative, se recomandă constituirea la nivelul fiecărei prefecturi a unei comisii interne de evaluare (formată din 3 - 5 persoane, de regulă din cadrul personalului prefecturii) care va întocmi un raport de evaluare. Comisia internă de evaluare astfel constituită va urma procedura recomandată la pct. 10 din prezentele norme metodologice.”
Din economia prevederilor normative evocate reiese cu evidență faptul că entitatea notificată era îndreptățită să solicite notificatorului numai să indice o valoare estimativă a imobilului pentru care a solicitat măsuri reparatorii, și aceasta în situația în care notificarea nu cuprindea o astfel de mențiune (care se impunea în temeiul prevederilor art. 21 alin. 2 din Legea 10/2001), iar nu să ceară acestuia să depună o expertiză de evaluare a bunului spre a proba justețea estimării pe care a făcut-o.
Entitățile cărora le revenea – potrivit legislației în vigoare la acea dată – obligația de a propune măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, aveau deopotrivă obligația de a proceda la evaluarea imobilelor imposibil de restituit în natură, în măsura în care considerau că estimarea făcută de notificator nu este una care să corespundă rigorilor actului normativ special.
Atâta vreme cât notificarea formulată de reclamantul recurent conține estimarea valorii imobilului pentru care a solicitat măsuri reparatorii – ca fiind de 500.000 USD –, iar legiuitorul nu a stabilit în sarcina persoanelor care se pretind îndreptățite la măsuri reparatorii obligația de a dovedi rigurozitatea estimării valorii bunurilor pentru care au înțeles să solicite reparații, formularea de către intimatul pârât a solicitării de a depune notificatorul reclamant și o expertiză extrajudiciară prin care să fie evaluat imobilul apare ca fiind un demers efectuat cu depășirea atribuțiilor ce îi reveneau potrivit legii și, ca atare, are natura unei fapte ilicite.
În condițiile în care menționata solicitare emana de la o autoritate publică, care era și entitatea căreia îi revenea obligația de a soluționa, în condițiile legii, notificarea adresată de reclamantul recurent, iar ea a fost formulată în coordonatele unei cereri de „completare a dosarului”, Curtea apreciază că destinatarului nu i se poate imputa faptul că i-a dat curs, pentru că respectiva cerere se bucura de aparența de legalitate și, astfel a fost de natură a-i induce reclamantului credința că soluționarea notificării este condiționată de depunerea actelor solicitate (printre care și expertiza de evaluare).
Pe de altă parte, modificarea prin Legea 247/2005 a Legii 10/2001 la scurt timp după trimiterea către reclamant a menționatei cereri, în sensul că nu mai era permisă entității notificate stabilirea valorii imobilului, nu poate constitui un argument pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei intimatului atâta vreme cât acesta nu a făcut dovada vreunui demers în sensul înștiințării reclamantului cu privire la lipsa de utilitate a expertizei (expres cerute) pentru emiterea Dispoziției prin care urma să se finalizeze procedura administrativă ce era în competența acestei entități.
În ce privește condiția prejudiciului (cerută pentru angajarea răspunderii civile delictuale), Curtea notează că acesta este unul cert, fiind reprezentat de onorariul în cuantum de 952 lei achitat pentru expertiza de evaluare efectuată de . – conform facturii nr._/24.10.2005 -, care a fost depusă la dosarul constituit de intimat în vederea soluționării notificării, precum și de devalorizarea acestei sume în perioada de timp scursă între momentul plății respectivului onorariu și data la care va avea loc restituirea efectivă a acestei sume.
Condiția culpei este și ea îndeplinită, în condițiile în care intimatul a solicitat recurentului reclamant efectuarea demersului menționat cunoscând (sau trebuind să cunoască) faptul că persoanelor îndreptățite (în sensul art. 3 din Legea 10/2001) nu le revine obligația de a proba temeinicia estimării date imobilelor pentru care au înțeles să solicite măsuri reparatorii, ci revine entității notificate obligația de realiza o evaluare conformă rigorilor legale.
Legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciul suferit de reclamant rezultă din însăși materialitatea faptei, astfel că și această condiție este îndeplinită.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că sunt întrunite cumulativ condițiile necesare - potrivit art. 998, 999 C.civ. și respectiv art. 1084 C.civ.– pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului pârât.
Pe cale de consecință, urmează a se dispune admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul admiterii cererii de despăgubire formulată de reclamant.
Va fi obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 952 lei, în valoare actualizată cu rata inflației pentru perioada 24.10.2005 până la data plății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant F. A. A., împotriva sentinței civile nr.2350/19.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Admite acțiunea.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 952 lei, în valoare actualizată cu rata inflației pentru perioada 24.10.2005 până la data pronunțării prezentei hotărâri.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./_
TB-S.5 – M.B.
| ← Anulare act. Hotărâre din 19-09-2013, Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 748/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
