Legea 10/2001. Decizia nr. 211/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 211/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-05-2014 în dosarul nr. 211/2014

Dosar nr._

(_ ) ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 211

Ședința publică de la 20.05.2014

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - G. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurentul – reclamant C. V. și de recurentul – pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.726 din data de 10.04.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă T. A..

Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat B. M. în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant C. V. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 17 dosar nr._ al Tribunalului București - Secția a V-a Civilă), lipsind reprezentantul recurentul – pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, precum și intimata – reclamantă T. A..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea pune în discuție calificarea prezentei căi de atac, având în vedere că în cauză au fost declarate apeluri și nu recursuri, astfel cum din eroare au fost înregistrate.

Recurentul – reclamant, prin apărător, având cuvântul, solicită a se reține că apelul este calea legală de atac, având în vedere că în hotărârea criticată a fost menționată ca și cale de atac apelul.

Curtea, în urma deliberării, constată că apelul este calea legală de atac, raportat la obiectul și valoarea pricinii, iar completul de judecată se va constitui din primii doi membri ai completului de recurs, potrivit HCSM 387/2005.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. G. S. C. G.

GREFIER S. R.

atfel încât:

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - G. S.

În continuare, în complet legal constituit de apel, reprezentantul apelantului – reclamant susține că nu mai are cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor.

Apelantul – reclamant C. V., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că poziția procesuală este conferită de către lege, iar această entitate trebuie să restituie prețul pe care l-a primit în urma vânzării apartamentelor în cauză, în temeiul Legii nr.112/1995.

Solicită admiterea apelului său astfel cum a fost formulat, având în vedere următoarele argumente:

Arată că reclamantul poate beneficia de restituirea prețului de piață al apartamentului situat în București, ., sector 1, în temeiul dispozițiilor art. 50 și 50¹ din Legea nr.10/2001 coroborat cu dispozițiile art. 1337 din vechiul cod civil și cât și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În opinia sa, se impune a se constata dacă partea apelantă – reclamantă a fost de bună – credință la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 și dacă acest text de lege este aplicabil.

Cu privire la buna – credință, arată că hotărârea judecătorească privind restituirea apartamentului către adevăratul proprietar, la acel moment, a fost respinsă de instanța supremă prin pronunțarea unui recurs extraordinar, motiv pentru care apreciază că nu se mai pune problema aspectului vizând reaua – credință.

Pe de altă parte, statul nu era proprietar la momentul încheierii vânzării; contractul de vânzare – cumpărare al reclamantului este urmarea unei hotărâri judecătorești și toate condițiile impuse de dispozițiile Legii nr.112/1995 au fost analizate.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA

Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 23.02.2011 sub nr._ , reclamantul C. V., cu domiciliul în București, ., sector 1, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la:

1) măsura restituirii contravalorii imobilului situat în București, ., sector 1, calculată conform standardelor internaționale la valoarea de piață actuală a acestuia, pentru a putea să-și achiziționeze un alt imobil echivalent cu cel pe care a fost obligat să-l predea fostului proprietar al acestuia, conform unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

2) restituirea integrală a sumei de_ ROL actualizată, reprezentând prețul plătit pentru imobilul constând din teren în suprafață de 318 mp și construcția existentă pe acesta, situat în București, ., sector 1, dobândit în temeiul deciziei civile nr. 1360A/31.05.1999 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat următoarele:

În fapt, a dobândit imobilul constând în construcția existentă pe terenul în suprafață de 318 mp, situat în București, ., sector 1, în temeiul deciziei civile nr. 1360A/31.05.1999 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin care s-a constatat că a intervenit vânzarea-cumpărarea construcției pentru un preț de_ ROL.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 689/F/13.09.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă și de C. Administrativ în dosarul civil nr. 3314/2000, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către O. M. și au fost obligați să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., sector 1. Prin decizia nr. 1175/10.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins recursul formulat de reclamant și C. A. și C. B., sentința menționată rămânând definitivă și irevocabilă.

În privința prețului plătit, în speță, devin incidente dispozițiile de drept substanțial referitoare la garanția pentru evicțiune și la persoanele îndreptățite să suporte efectele evicțiunii consumate.

În această privință legiuitorul a derogat de la normele dreptului comun cuprinse în Codul civil cu privire la efectele evicțiunii consumate, instituind norme speciale care reglementează obligația de restituire a prețului plătit de către cei ale căror titluri de proprietate au fost desființate în justiție prin hotărâri irevocabile.

Sub aspect procesual, obligația de restituire aparține Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere faptul că banii proveniți din vânzarea construcției, potrivit art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost virați într-un fond al pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, iar art. 50 alin. 3 din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 prevede că plata prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Efectul admiterii acțiunii în revendicare constă în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 1, iar pe de altă parte efectul admiterii acțiunii în revendicare constă în faptul că actul juridic este lipsit de efectele juridice în vederea căruia a fost încheiat și în repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

Prin urmare, devine incidentă în speță instituția de drept substanțial a repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului, potrivit principiului "restitutio în integrum", părțile contractante ale actului juridic desființat având obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea acțiunii și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, a valorii actualizate în funcție de rata inflației până la data plății efective a prețului plătit în baza deciziei civile nr. 1360A/31.05.1999 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă; precum și a contravalorii îmbunătățirilor efectuate la acest imobil astfel cum au fost evaluate prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

În urma admiterii acțiunii formulate de fostul proprietar, a fost evins total de imobilul situat în București, ., sector 1.

Prin prezenta s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, modificată, precum și în raport de dispozițiile art. 1337 și art. 1341 Cod civil, de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la CEDO și față de jurisprudența CEDO, obligarea Statului R. la despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a imobilului.

Restituirea doar a prețului plătit către Stat, actualizat cu indicele de inflație, nu reprezintă o despăgubire justă și proporțională, având în vedere că prin desființarea titlului său, reclamantul a fost lipsit de proprietate, indiferent de prețul plătit și aceasta numai pentru faptul că a crezut în titlul Statului.

Prin urmare, în privința prețului plătit, în speță, devin incidente dispozițiile de drept substanțial referitoare la garanția pentru evicțiune și la persoanele îndreptățite să suporte efectele evicțiunii consumate.

Art. 1337 Cod civil dispune că vânzătorul este de drept obligat să garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, cumpărătorul evins având dreptul să ceară vânzătorului restituirea prețului (art. 1341 Cod civil), restituirea fructelor (art. 485 Cod civil), spezele de proces și daune interese (art. 1344 și art. 1345 Cod civil), întinderea obligației de garanție pentru evicțiune este strict determinată de lege.

Fiind în prezența unei evicțiuni totale, efectele ei sunt prevăzute de art.1341-1346 Cod civil.

Primul efect este prevăzut de art. 1341 pct. 1; în temeiul acestui text, vânzătorul este obligat să restituie integral prețul primit, ca la rezoluțiunea pentru neexecutare sau nulitatea pentru vânzarea lucrului altuia. Soluția se impune, conform art. 1342 Cod civil, chiar dacă valoarea lucrului s-a micșorat din cauze fortuite ori din neglijența cumpărătorului, cu singura excepție - prevăzută de art. 1343 Cod civil - a foloaselor realizate de cumpărător din stricăciunile aduse lucrului.

În orice situație, având în vedere că drepturile cumpărătorului legate de imobil se transmit asupra subdobânditorului, vânzătorul este obligat să restituie prețul primit de la cumpărător, indiferent dacă subdobânditorul a primit bunul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Art. 1341 pct.4 Cod civil reglementează dreptul cumpărătorului evins la daune interese.

Intră aici, în primul rând, dreptul la diferența dintre preț și sporul dobândit de bun, între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

S-a decis că această creanță de despăgubire ia naștere la data producerii evicțiunii, iar conform unei opinii din literatura juridică, la data deposedării efective a cumpărătorului. În baza art. 1344 Cod civil, soluția se impune indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil sau de rea-credință.

Referitor la plata daunelor interese, reclamantul este îndreptățit să primească valoarea de circulație a locuinței de care a fost evins, daunele datorate de S. vânzător neputându-se limita la prețul de vânzare reactualizat al bunului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că este încălcat dreptul de proprietate al reclamanților atunci când aceștia sunt obligați să restituie un bun ce a aparținut unui proprietar deposedat de Stat, prin preluarea pe temeiul unor dispoziții legale adoptate de fosta putere comunistă instaurată în țară, care a obținut în justiție retrocedarea lui în urma adoptării unor norme reparatorii de către noua putere, daca actualii proprietari au primit o indemnizație la valoarea la care l-au cumpărat în timp și nu la valoarea lui actuală (CEDO, 05 noiembrie 2002, Pincova și Pinc contra Republica Cehă; Cauza R. împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2006).

Curtea Europeană a reținut constant în jurisprudența sa, că există în cadrul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, un drept intrinsec la indemnizație în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și utilitatea publică.

S-a reținut că orice măsura care interferează cu dreptul la "pașnica folosire" a proprietății trebuie să găsească un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a atinge acest echilibru este reflectată în structura art. 1 al Protocolului 1 văzut ca întreg, care include în consecință cea de-a doua dispoziție, și care trebuie citită în lumina principiului general enunțat în prima propoziție. În special, trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele angajate și scopul urmărit a fi realizat de orice măsură de deposedare a unei persoane. Astfel, echilibrul ce trebuie menținut între cererile interesului general al comunității și cererile drepturilor fundamentale ale individului este stricat dacă persoana în cauză ar trebui să suporte o "povara disproporționată".

În consecință, Curtea Europeană reține că persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu să obțină compensații "în concordanță cu valoarea ei", deși "obiectivele legitime ale interesului public ar cere să se returneze mai puțin decât valoarea integrală la prețul pieței". Astfel, echilibrul menționat mai sus este obținut în general acolo unde compensațiile plătite persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piață, determinate la timpul exproprierii.

Chiar în lipsa unui text expres în CEDO cu privire la obligativitatea hotărârii instanței europene în raport cu statul - privit ca "întreg", ca ansamblu organic articulat al autorităților publice, inclusiv al celor judecătorești - această obligativitate ar putea fi concluzia inevitabilă a unui polisilogism, având ca premisă majoră constatarea că prin înseși prevederile Convenției (art. 19 și urm. din Titlul II al Convenției) a fost organizată și funcționează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdicții unice și obligatorii pentru protecția ființelor umane și asigurarea respectării obligațiilor asumate în acest domeniu de statele contractante la Convenție.

S. R., prin prevederile incluse în Constituție (art. 11 și 20) a înțeles să atribuie semnificație juridică națională și constituțională Declarației Unice a Drepturilor Omului, precum și oricăror tratate sau pacte la care a devenit parte, inclusiv Convenției Europene, cu toate articulațiile ei, dacă acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.

Curtea Europeană a reținut că "hotărârile sale au nu numai rolul de a soluționa cauzele cu care este sesizată, ci și ca pe un plan mai larg, să clarifice, să salvgardeze și să dezvolte normele Convenției, contribuind astfel la respectarea de către state a angajamentelor pe care acestea și le-au asumat, în calitatea lor de părți contractante "(Hotărârea din 18 ianuarie 1978 Cauza Irlanda contra Regatului Unit). Instanța Europeană a precizat că atunci când constată o violare a drepturilor persoanei, statul are nu numai obligația de a asigura celui interesat o satisfacție echitabilă, dar și de a-și alege măsurile generale integrate în ordinea sa juridică internă pentru a preveni violările constatate de Curte și consecințele acestora (Hotărârea din 22 iunie 2004, în cauza Braniowski contra Poloniei).

În concluzie, cererea privind obligarea Statului R. la despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a imobilului este întemeiată în raport de dispozițiile art. 50¹ din Legea nr.10/2001, modificată, de dispozițiile art. 1337 și art. 1341 Cod civil, precum și de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la CEDO și față de jurisprudența CEDO, care fac parte, conform dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție din dreptul intern și sunt obligatorii.

Dispozițiile art. 50 indice 1, introdus prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În această privință legiuitorul a derogat de la normele dreptului comun cuprinse în Codul civil cu privire la efectele evicțiunii consumate, instituind norme speciale care reglementează obligația de restituire a prețului de piață al imobilului către cei ale căror titluri de proprietate au fost desființate în justiție prin hotărâri irevocabile.

Chiar și în ipoteza în care legiuitorul român nu și-ar fi adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței CEDO, răspunderea Statului pentru evicțiune s-ar fi antrenat în condițiile art. 1337 și următoarele Cod civil, despăgubirea fiind stabilită în funcție de valoarea de circulație a imobilului restituit fostului proprietar.

S-a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept: prevederile legii speciale Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, conform principiului aplicabilității imediate a prevederilor legii noi, față de cele ale legii vechi și a principiului specialia generalibus derogant, art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 44, 136 alin.5 din Constituție art. 480, 481 din Codul civil, art. 1337, art. 1339 art. 1341, art. 1346 și art. 998 și următoarele Cod civil.

La data de 29.02.2012 C. V. și T. A. prin avocat Badulescu M. au formulat completare a cererii de chemare în judecată, în care au aratat următoarele:

În conformitate cu mențiunea de a preciza valoarea în lei a despăgubirilor solicitate, transmise prin citația emisă de către Tribunalul București în data de 04.01.2012 și în baza art.132 Cod de procedură civilă, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul de Justiție, s-a solicitat restituirea integrală a sumei de_ rol (adică 29.805,92 lei Ron) actualizată, reprezentând prețul plătit, pentru imobilul constând în teren în suprafață de 318 m.p. și construcția existentă pe acest teren, situat în București ., sector 5.

S-a solicitat de asemenea, obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata diferenței dintre prețul actualizat al imobilului, și valoarea imobilului calculată conform standardelor internaționale la valoarea de piață a acestuia, pe care o estimează la suma de 3.440.000 lei ron, reprezentând 800.000 euro, la o paritatea de 4,3 lei ron/1 euro.

La data de 23.03.2012 a formulat întâmpinare pârâtul Ministerul Justiției în temeiul art.1141, art. 115 și următoarele din Codul de procedură civilă, la cererea de chemare în judecată formulată C. V. și T. A..

Față de pretențiile reclamanților, Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La termenul din 23.05.2012 s-a luat act de restrângerea cadrului procesual de către reclamanți, privind renunțarea la judecata cererii împotriva Ministerului Justiției, ca reprezentant al Statului R..

Potrivit împuternicirii avocațiale de la fila 17 și contractului de asistență de la fila 70, mandatul de reprezentare dat avocatului este semnat doar de C. V., cuprinderea ca reclamant a lui T. A. în cererea de la fila 18 fiind făcuta în lipsa unui mandat de reprezentare în acest sens.

Prin sentința civilă nr.726/10.04.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat – 29.805,90 lei, actualizat pe perioada 15.12.1999 - data plății și a respins acțiunea în rest ca neîntemeiată.

Din probele administrate instanța a reținut următoarele: potrivit deciziei 1360/31.05.1999 a Tribunalului București, reclamantul a devenit proprietar prin cumpărare al imobilului din București, . (teren în suprafață de 318 mp și construcția existentă pe acest teren), decizia constatând intervenită convenția de vânzare-cumpărare între reclamantul C. V. și pârâții CGMB și . pentru imobilul în litigiu. Acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr.112/1995.

Potrivit înscrisului de la fila 32 - recipisa de consemnare a sumei de_ lei ROL, în contul CGMB, reclamantul a plătit această sumă de bani ca preț al vânzării, în temeiul deciziei nr.1360/1999, la data de 15.12.1999.

Potrivit sentinței nr. 689/13 octombrie 2000, reclamanții C. T. A. și C. B. au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul către O. M., urmare a admiterii acțiunii în revendicare. În motivarea hotărârii s-a reținut că la data la care s-a pronunțat hotărârea de constatare a intervenirii vânzării - cumpărării în favoarea reclamantului C. V., dreptul de proprietate asupra imobilului fusese recunoscut cu 5 ani înainte în patrimoniul lui O. M.. «Mai mult, reclamanta îl notificase pe pârâtul C. V. ca este proprietara imobilului, invitându-l să ia legătura cu ea pentru încheierea contractului de închiriere conform OG nr. 40/1999, prin notificarea comunicată cu nr.2770/10.05.1999 prin intermediul executorilor judecătorești ai Judecătoriei Sectorului 1». În consecință Tribunalul a constatat că titlul reclamantei este preferabil, întrucât titlul lui C. V. provine de la un neproprietar.

În temeiul art. 50 alin. 2 din Legea nr.10/2001 având în vedere că acțiunea în revendicare a fost admisă, reținându-se că reclamantul a cunoscut despre calitatea de proprietar a altei persoane, la data pronunțării deciziei de constatare a cumpărării imobilului, reclamanții au dreptul la plata prețului actualizat de către Ministerul Finanțelor, iar nu la plata prețului de piață, alin. 2 indice 1 din Legea nr.10/2001 prevăzând acest drept pentru cumpărătorii care au încheiat contractele cu respectarea dispozițiilor legale.

Asupra aplicării dispozițiilor art. 50 alin. 2 indice 1 din Legea nr.10/2001 unei situații de fapt similare s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.6233/2011, din considerentele acestei decizii urmând a fi citate paragrafele ce urmează:

„Critica recurentei reclamante, privind greșita interpretare a prevederilor art. 50 alin. 2¹ din Legea nr. 10/2001 este nefondată. Interpretarea sistematică a dispozițiilor relevante din această lege, respectiv art. 50 alin. 2, alin. 2¹ și art. 50¹, conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995. Chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca în cadrul argumentelor care au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare instanța să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credință a cumpărătorului.

În speță, nu s-a putut reține că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiție prevăzută de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață).

În considerentele hotărârii judecătorești pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare, s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, cumpărătoarea dobândind bunul de la un neproprietar. De asemenea, instanța a stabilit că, la data încheierii contractului, cumpărătoarea a fost de rea-credință, întrucât a fost notificată în mod expres să nu cumpere și a avut cunoștință despre demersurile fostului proprietar în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată în 1993, admisă inițial și respinsă ulterior ca efect al exercitării recursului în anulare, prin decizia nr. 2357/1995 a Curții Supreme de Justiție, conform practicii instanței supreme de la acea dată.

În consecință, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanta din prezenta cauză nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art.50 ¹din Legea nr. 10/2001, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu rea-credință, în condițiile în care cumpărătoarea știa că titlul statului a fost contestat”.

Aceste considerente sunt aplicabile situației de față. Referirea la jurisprudența CEDO – hotărârea pronunțată în cauza R. împotriva României nu poate schimba soluția, având în vedere că în cauza menționată, s-a reținut buna credința a reclamantei la cumpărarea bunului – paragrafele 37, 38 din hotărâre.

Normele de drept comun invocate în acțiunea de față sunt înlăturate de la aplicare de normele speciale ale Legii nr.10/2001 – față de situația specială a bunului – preluat de stat în perioada 1945-1989 și restituit fostului proprietar.

Sumele de bani vor fi actualizate de la data plăților până la plata efectivă.

Potrivit dispozițiilor art. 48 din Legea nr.10/2001, reclamanții au dreptul la plata contravalorii cheltuielilor pentru îmbunătățirile necesare și utile, dar de la persoanele cărora le-a fost restituit bunul.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamantul C. V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelantul – reclamant C. V. a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie având în vedere următoarele motive:

Instanța de judecată a respins eronat capătul de cerere solicitat de către reclamant.

În ceea ce privește buna credință sau reaua credință a reclamantului, trebuiesc observate următoarele aspecte:

- așa cum s-a și arătat, revendicarea formulată de către O. M. a fost inițial respinsă de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă n. 2357/1995 în urma exercitării recursului în anulare, formulat de către P. General.

În aceste condiții, indiferent ce fel de notificări ar fi făcut numita O. M. către reclamant, atât timp cât prin decizia dată de Curtea Supremă de Justiție, hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a respins cererea de revendicare a imobilului din București, ., sector 1, acest lucru a creat o impresie de nezdruncinat reclamantului în sensul că imobilul respectiv poate fi achiziționat de către acesta fără nici o problemă în baza Legii nr.12/1995.

Numitul C. V. nu mai avea de unde să cunoască ulterior că titlul statului a fost contestat și că numita O. M. primise printr-o altă revendicare imobilul din . sector 1.

Consiliul General al Municipiului București cu care reclamantul s-a judecat și în contradictoriu s-a obținut sentința prin care s-a constatat valabil intervenită vânzarea cumpărarea cu privire la imobilul în cauză, a fost parte și în procesul de revendicare intentat de către numita O. M..

CGMB nu a arătat în proces că deja imobilul din Primăverii nr. 37 fusese restituit de către instanța de judecată Iui O. M..

Prin tăinuirea acestui lucru, a pus instanța de judecată în situația de a nu cunoaște acest lucru, situație în care dacă ea ar fi cunoscut faptul că statul român prin CGMB nu mai avea nimic comun cu imobilul din Primăverii nr. 37, ar fi respins cererea de chemare în judecată.

La data pronunțării deciziei civile nr. 1360A/1999 Tribunalul București datorită atitudinii pasive a CGMB, așa cum s-a arătat mai sus, nu a cunoscut regimul juridic al imobilului din Primăverii nr. 37, instanța verificând toate celelalte aspecte care permiteau cumpărarea imobilului de către reclamant în baza Legii nr.112/1995.

Mai mult decât atât, se susține de către instanță că actul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, lucru total neadevărat, deoarece în speță trebuie avut în vedere faptul mai puțin întâlnit în practica judecătorească cu privire la această materie și anume acela că vânzarea-cumpărarea bunului a fost constatată nu de către notar, ci de către instanța de judecată, care a verificat toate motivele de legalitate și temeinicie ale încheierii contractului de vânzare - cumpărare privind imobilul din Primăverii nr. 37 prin prisma prevederilor Legii nr.112/1995.

Ca atare, instanța de judecată a considerat în mod eronat faptul că reclamantul C. V. nu se încadrează în prevederile art. 50 și 50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 actualizată.

În ceea ce privește hotărârea judecătorească prin care s-a admis revendicarea imobilului din mâna lui C. V., trebuie observat că instanța admite cererea pe un singur aspect și anume acela că la momentul la care s-a constatat vânzarea, vânzătorul nu avea în patrimoniu bunul, ceea ce înseamnă că nu putea să transmită.

Insă, instanța de judecată nu raționează în continuare și nu vede că de fapt atunci când s-a pronunțat decizia civilă nr. 1360 A/1999, instanța de judecată nu cunoștea situația reală a imobilului în cauză datorită pasivității CGMB, or aceasta este vina pentru care apelantul – reclamant consideră că sunt aplicabile prevederile evicțiunii prevăzute de art. 1337 și următorii din vechiul Cod civil, aplicabil în speță.

Ca atare, apelantul – reclamant solicită să se observe că reclamantul se încadrează în prevederile art. 50 alin. 2 și 2 indice 1, precum și art. 50 indice 1 și că de asemenea lui îi sunt aplicabile prevederile art.1337 și următorii din Codul Civil.

Apelantul – reclamant arată că este de acord cu ceea ce susține instanța că jurisprudența CEDO trebuie aplicată de la situație la situație în spetele noastre, dar ține să arate că în speță, instanța de judecată a aplicat greșit jurisprudența CEDO, considerând că reclamantului nu trebuie să i se restituie contravaloarea actualizată a imobilului calculată conform Standardelor Internaționale. Susține că a arătat în cuprinsul motivelor de apel de ce acestuia îi sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. 2 și 2 indice 1 și art. 50 indice 1 din Legea nr.10/2001 actualizată.

Apelantul – reclamant solicită admiterea apelului, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței fondului, în sensul de a admite cererea de chemare în judecată și pentru capătul de cerere respins inițial de către instanță.

Apelantul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică sentința primei instanțe ca fiind în parte netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele considerente:

1) Invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Prin "calitate procesuală" se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens invocă decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și următoarele C.civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețui actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C.civ..

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Municipiul București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică:

a) ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare;

b) prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. . Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză) și nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C.civ., "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).

Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr.184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze cum s-a arătat un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu această destinație.

c) pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C.civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C.civ) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința- animus donandi-de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C.civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.

Prin urmare, Municipiul București, prin Primarul General, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, acesta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții-reclamanți.

Apelantul – pârât face mențiunea că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității în procesul civil: astfel, deși reclamanții au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, sentința a fost pronunțată în mod eronat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Față de argumentele prezentate, apelantul – pârât solicită admiterea apelului, așa cum a fost formulat, schimbarea, în parte, a sentinței civile nr. 726/10.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

2) Pe fondul cauzei, apreciază că în mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată, având în vedere dispozițiile art.1337 Cod civil care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul a fost desființat cu reținerea, în cazul cumpărătorilor, a relei credințe în momentul încheierii contractului.

Nici dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea pârâților-reclamanți de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa instituției apelante – pârâte.

Prin urmare, apelantul – pârât solicită a se avea în vedere și dispozițiile art.1344 din Codul Civil, potrivit cărora: ""Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Municipiul București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."

Față de argumentele prezentate, solicită admiterea apelului, așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile atacate, în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

În drept: - art.282 și următoarele din C.proc.civ.; Legea nr. 10/2001 modificată și completată; art. 1337 și urm. C.civ.

În apel, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele apeluri, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.

Verificând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelurile prezente sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Sub un prim aspect, Curtea constată că criticile apelantului pârât subsumate în special, primului punct (principal) al motivelor acestui apel, vizează exclusiv excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă în acțiunea promovată de către reclamanți, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, dar și ca urmare a neincidenței prevederilor art. 50 din Legea 10/2001, deoarece garanția pentru evicțiune derogând din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți, este mult mai largă, putând fi angajată în temeiul normelor civile invocate.

Una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.

Întrucât codul de procedură civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune.

S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă). Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.

2. Raportat la criticile concrete formulate, Curtea apreciază că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speță este Primăria Municipiului București.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță ., o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelative dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Dispozițiile art. 50 și 50¹ din Legea 10/2001 modificată și completată, reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situația anterioară în cazul constatării nulității/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.

Reprezentând o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia specialia generalibus derogant – normele speciale derogă și au prioritate față de cele generale, cum este cazul dispozițiilor art. 1227-1351 din Codul Civil, referitoare la răspunderea pentru evicțiune sau principiul repunerii în situația anterioară, în cazul incidenței sancțiunii nulității, concluzia impunându-se indiferent de conținutul juridic (mai mult sau mai puțin larg) al instituțiilor ultim evocate și indiferent de calificarea raportului juridic generat de contractul de vânzare-cumpărare, atributul legiuitorului, de reglementare, fiind unul general, deci inclusiv în cazul efectelor juridice (în rândul cărora se includ și consecințele restituirii prestațiilor, în cazul incidenței sancțiunii nulității) neepuizate ale actelor juridice civile de drept privat, încheiate sub imperiul legii vechi. Fiind privite ca efecte viitoare ale unor situații juridice trecute (facta futura), ele vor fi reglementate de legea nouă - art. 50 menționat, potrivit principiului aplicării imediate în timp, a legii noi.

Având în vedere că atributul de reglementare al legiuitorului este unul general, legea fiind prin concept, un instrument de reglementare a relațiilor din societate, Curtea observă că devine neîntemeiată critica apelantului relativă imposibilității intervenirii statului în cadrul convenției încheiate între persoane particulare.

Având în vedere împrejurarea că dispozițiile legale evocate circumstanțiază în mod expres, atât titularul raportului juridic, cât și persoana celui obligat în cadrul său, rezultă că pe plan procesual, vom regăsi aceleași persoane, prevederile art. 50 al.3 din Legea 10/_ reprezentând din această perspectivă, norme procesuale, contrar aserțiunii apelantului.

Argumentul apelantului relativ instituirii ministerului, ca simplu debitor al obligației de executare efectivă a restituirii și nu ca debitor al raportului juridic personal, este neîntemeiat deoarece în cuprinsul art. 50.3 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a specificat în mod expres, entitatea debitoare a obligației de predare efectivă a sumei de bani, respectiv direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București. Acest fapt infirmă raționamentul și implicit, concluzia acestei părți.

Nu mai puțin, argumentul final al pârâtului, în susținerea lipsei calității sale procesuale pasive, aferent inadmisibilității instituirii ex-lege, a unei novații de debitor, în lipsa consimțământului creditorului, nu este unul dirimant, deoarece condiția impusă de dispozițiile art. 1132 Cod Civil „Delegația, prin care un debitor dă creditorului un alt debitor ce se obligă către dânsul, nu operează novațiunea, dacă creditorul n-a declarat expres, că descarcă pe debitorul ce a făcut delegația”, vizează ipoteza juridică a novației convenționale și nu legale în cadrul căreia marja de apreciere a legiuitorului este foarte largă, acesta putând să instituie sau elimine condiții care sunt consacrate în domeniul novației convenționale.

Sub un al doilea aspect, chiar dacă ipotetic, am admite cerința existenței consimțământului creditorului și în cazul acestei novații legale subiective, novație apreciată prin raportare la forma inițială a Legii 10/2001 (anterior modificării sale prin OUG 184/2002 prin care s-a instituit pentru prima dată, obligația de plată în sarcina ministerului), am constata faptul că cererea de chemare în judecată a reclamanților ce s-au îndreptat în mod expres, împotriva acestui pârât apelant, este echivalentă din punct de vedere juridic cu descărcarea vechiului debitor de obligația sa, noua obligație fiind în sarcina pârâtului – nou debitor (acesta fiind elementul nou - aliquid novi).

De asemenea, Curtea apreciază că chiar și în acest caz ipotetic distinct, dispozițiile art. 1130 Cod Civil „Novațiunea nu se prezumă. Voința de a o face trebuie să rezulte evident din act”, au fost respectate de către legiuitor, în contextul în care acesta a precizat în mod clar, inechivoc (față de situația anterioară intrării în vigoare a OUG 184/2002, când, în lipsa unei astfel de reglementări speciale, opera dreptul comun al efectelor nulității, respectiv al evicțiunii), noul debitor și raportul juridic în cadrul căruia acesta este obligat, rezultând așadar, în mod evident animus novandi.

Nu mai puțin, împrejurarea că respectiva convenție dintre primărie și reclamant, a fost perfectată prin hotărârea judecătorească Decizia civilă nr. 1360/1999 a Tribunalului București – Secția a IV- a Civilă, nu înlătură argumentele expuse anterior, cât și cele ce vor urma (în referire la apelul reclamantului), întrucât odată pronunțată hotărârea respectivă, de constatare a intervenirii vânzării – cumpărării, părțile sunt considerate ca fiind părți ale unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul respectiv, încheiat în temeiul Legii 112/1995, astfel încât li se va aplica regimul juridic instituit de art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009.

Prin urmare, pentru ansamblul acestor considerente, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului sau prețul actualizat plătit la momentul cumpărării, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind cel chemat în judecată (potrivit cererii precizatoare de la fila 18 dosar fond), citarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice fiind doar o eroare de redactare a încheierilor de ședință.

Ca atare, criticile sale în sensul lipsei calității sale procesual pasive, sunt nefondate.

3. În privința restului criticilor apelantului pârât, Curtea observă că deși este real că restituirea prețului de piață, expresie a obligației de garanție pentru evicțiune consumată, operează potrivit dreptului comun, între părțile contractante, totuși, potrivit măsurii legislative evocate, această normă specială (care nu reprezintă decât transpunerea obligației de garanție pentru evicțiunea consumată, în materia imobilelor obiect al contractelor încheiate în temeiul Legii 112/1995) derogă de la această regulă sub acest aspect, instituind prin textul legal anterior citat, o procedură specială, unică, caracterizată atât prin subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea daunelor), cât și prin circumscrierea limitelor exprese ale garanției.

În considerarea acestor argumente, Curtea apreciază asupra caracterului de excludere reciprocă existent între cele două proceduri (cea de evicțiune de drept comun și cea reglementată de prevederile art. 50 din Legea 10/2001), caracter care fundamentează legalitatea soluției tribunalului în privința soluției date legat de aplicarea art. 1337 și celelalte din Codul Civil.

Prin urmare, se reține că regimul juridic al prezentei acțiuni este guvernat de legea specială și nu de dreptul comun, astfel cum invocă în mod greșit, în finalul motivelor de apel, apelantul pârât sau chiar și apelantul reclamant.

Ca atare, criticile dumnealor în sensul menționat, sunt nefondate.

4. În privința restului criticilor apelantului reclamant, Curtea observă că:

i. Sub un prim aspect preliminar,Curtea observă în continuare, faptul că de plano, aprecierea potrivit art.50 al.2 și al.2¹ și art.50¹ din Legea 10/2001 modificată și completată, a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, se realizează prin verificarea concretă a acestui aspect.

Utilizând metoda de interpretare teleologică a textului art.50 din lege, urmărind așadar, scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției, prezenta instanță de apel consideră că dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului, având valoare de premisă în silogismul juridic presupus de cererea de pretenții întemeiată pe dispozițiile art.50 din lege, se realizează în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care actul juridic bilateral a fost desființat lato sensu. În măsura în care însă, instanța ce a desființat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în acest algoritm juridic, atunci analiza menționată va fi realizată de către însăși instanța sesizată cu litigiul privind pretențiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art.50 din Legea 10/2001 modificată și completată, acest bilanț urmând a fi realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.

În privința primei ipoteze ilustrate (a existenței de statuări anterioare relevante ale instanței de desființare), Curtea observă că se ridică problema dacă instanța de judecată care va soluționa litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art.50 din Legea 10/2001, este obligată să respecte rezultatul problemei de drept configurat irevocabil anterior.

Pentru a răspunde acestei întrebări, Curtea observă că potrivit prevederilor art. 1201 Cod Civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el (în același sens, D., I.; D., V.– „Hotărârea judecătorească”, Editura Servo-.. 79-80) sau „altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat, acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta” (Decizia civilă nr. 7222/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.

Concluzia expusă este impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale. Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „.> obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

Astfel, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunțate în cauza A. împotriva României, nr. 4351/02, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art.6 din Convenție, că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr._/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr._/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că „instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe, asupra situației” imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că „instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente”, concluzionând în sensul că „permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art.6 alin.1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, instanțele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție” (paragrafului 37).

În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convențional, prezenta instanță de apel apreciază că răspunsul la întrebarea formulată - vizând obligativitatea pentru instanța de judecată care soluționează litigiul de pretenții, a rezultatului problemei de drept, configurat irevocabil anterior - nu poate fi decât cel pozitiv, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele expuse, în contradicție așadar, cu criticile apelanților din cadrul celui de-al treilea motiv de apel formulat.

ii. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, la speța concretă, dedusă judecății, Curtea observă că într-adevăr, în cadrul sentinței civile nr. 689 din 13.10.2000 a Tribunalului București – Secția a V – a Civilă, irevocabilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect revendicarea imobilului, litigiu în care a figurat ca parte și reclamantul din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamant, prin prisma dispozițiilor Legii 112/1995.

Astfel, Tribunalul București – Secția a V – a a reținut în hotărârea sa: „Or, la data la care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între aceste părți, prin decizia care nu este opozabilă reclamantei, dreptul de proprietate al acesteia fusese recunoscut cu 5 ani înainte prin sentința civilă menționată anterior și transcrisă sub nr. 6774/1996 la Judecătoria Sectorului 1 București. (...) Mai mult, reclamanta îl notificase pe pârâtul C. V. că este proprietara imobilului, învitându-l să ia legătura cu ea pentru încheierea contractului de închiriere conform OG 40/1999 prin intermediul executorilor judecătorești și Judecătoriei Sectorului 1 ” (filele 30, 31din dosarul de fond).

Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere a acțiunii de revendicare, în lipsa lor neputând fi admisă respectiva cerere, Curtea constată în virtutea argumentelor expuse la punctul anterior, că ele beneficiază de puterea de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care reclamantul a fost parte și în cauza anterioară.

iii. Sub un al treilea aspect, Curtea observă că întrucât problema de drept a încheierii contractului cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, astfel cum am expus anterior, criticile din motivele de apel, orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, devin neîntemeiate.

Astfel, din perspectiva acelorași argumente expuse la punctul 4.i., criticile reclamantului apelant aferente bunei sale credințe, ca urmare a faptelor: că la momentul perfectării contractului, prin hotărâre judecătorească, autoritățile statului nu i-ar fi adus la cunoștință, că fostul proprietar intentase și câștigase o nouă acțiune în revendicare, instanțele judecătorești fiind astfel induse la acel moment în eroare; că anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare, fusese beneficiarul deciziei civile nr. 2357/1995 a instanței supreme pronunțate într-un recurs în anulare, nu pot fi primite, ele putând (fiind anterioare procesului de revendicare nr. 3314/2000) și trebuind a constitui apărări în cadrul respectivului litigiu de revendicare, neputând fi admis ca principiu, ca o chestiune litigioasă deja tranșată între părți, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să mai constituie obiect de analiză judiciară ulterioară.

Nu mai puțin, astfel cum am mai arătat la punctul 2, împrejurarea că respectiva convenție în baza Legii 112/1995 dintre primărie și reclamant, a fost perfectată prin hotărârea judecătorească Decizia civilă nr. 1360/1999 a Tribunalului București – Secția a IV- a Civilă, aspect invocat particular de apelant, nu înlătură argumentele expuse anterior, întrucât aprecierea instanței de revendicare vizând reaua-credință, cu incidență asupra modului de perfectare a contractului prin prisma Legii 112/1995, a fost conchisă inclusiv în considerarea acestui element invocat a fi special, din considerentele sentinței civile din 2000, rezultând că decizia din anul 1999 a fost avută în vedere în silogismul juridic al cauzei de revendicare. Or, prezenta instanță nu mai poate să procedeze din nou, la reevaluarea juridică sub aspectul menționat, a incidenței respectivei hotărâri judecătorești, criticile apelantului din acestă perspectivă trebuind de asemenea, să fi fost valorificate în căile de atac împotriva sentinței de revendicare.

Așadar, constatând faptul că la momentul contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii 112/1995, fapt care determină prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art.50 al.2¹ și 3 și art.50¹ din Legea 10/2001, Curtea constată caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului.

Așadar, în temeiul ansamblului acestor considerente, Curtea constată în virtutea art.312 Cod Procedură Civilă, că dispoziția tribunalului de respingere este corectă, ea urmând a fi menținută.

5. Sub un al cincilea aspect, cel de convenționalitate, Curtea apreciază că neacordarea reclamantului apelant, a unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a bunului, nu este contrară silogismului juridic presupus de art.1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, regăsit și în norma constituțională internă privind dreptul de proprietate, întrucât protecția pe care aceste texte fundamentale o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nu este una absolută, potrivit și statuărilor judicioase ale Curții de la Strasbourg.

Astfel, în privința cerinței de proporționalitate configurate pe cale de analiză exegetică a dispoziției convenționale, cerință care include și aspectul necesității indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, instanța de la Strasbourg a ilustrat în jurisprudența sa referitoare la „relația rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat prin deposedarea unei persoane de bunurile sale” (cauza Velikovi și alții împotriva Bulgariei, nr._/98,_/99,_/99,_/99,_/99,_/99,_/00,_/01 și 194/0, hotărâre din 15 martie 2007, § 177), cătrebuie avuți în vedere mai mulți factori: „În concluzie, raportându-ne la dispozițiile apreciate relevante, la aplicațiile lor în practică, la susținerile părților și la preocupările și factorii care au ghidat autoritățile naționale în elaborarea politicii lor în domeniul relevant și care au conturat dezbaterea publică națională, Curtea consideră că aspectul proporționalității trebuie să fie evaluat prin raportare la următorii factori: i) dacă speța se subordonează scopului dispozițiilor legale incidente, apreciere care se grefează pe situația de fapt și de drept rezultată din titlul petentului și din statuările instanțelor naționale în cadrul litigiilor care au desființat acest titlu (abuzul de putere, încălcarea majoră a unor dispoziții legale sau omisiuni minore imputabile administrației) și ii) greutățile suferite de petent și caracterul adecvat al compensației efectiv acordate sau al compensației care ar fi putut fi obținute prin intermediul unei utilizări normale, firești, la momentul adecvat, a procedurilor accesibile petentului, incluzând acordarea de acțiuni în compensare și posibilitățile petentului de a își asigura un nou cămin” (cauza Velikovi și alții împotriva Bulgariei, nr._/98,_/99,_/99,_/99,_/99,_/99,_/00,_/01 și 194/0, hotărâre din 15 martie 2007, § 190).

Aplicând aceste principii cazului prezent, este evident că în privința reclamantului, admiterea acțiunii în revendicare a determinat efectul juridic al lipsirii sale de imobilul dobândit în temeiul Legii 112/1995, acțiunea evocată fiind un mijloc procedural legal de (re)dobândire a proprietății și concomitent (în privința părții care pierde procesul), de pierdere a acesteia.

În același timp, se poate observa că redobândirea proprietății de către persoanele expoliate în perioada comunistă, a reprezentat și reprezintă un deziderat general al statului român după anul 1989, deziderat de interes public care a fost atins prin diverse modalități procedurale, unele nou consacrate legislativ: acțiunea în revendicare – ca mijloc tradițional uzitat în mod frecvent, de proprietarii deposedați de statul comunist sau adoptarea Legii 10/2001 care permite în principiu, restituirea pe cale administrativă sau judiciară, a imobilelor din această categorie sau chiar adoptarea Legii 112/1995.

Sub un al doilea element, grefându-se pe statuările intrate în puterea lucrului judecat evocate anterior, prezenta instanță de apel a reținut împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile substanțiale, importante ale Legii 112/1995, nu au fost respectate (similar cazurilor Wulpe; Stoyanova și I. din cadrul cauzei Velikovi și alții împotriva Bulgariei citate), astfel încât, potrivit legii, nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piață a imobilului achiziționat în aceste condiții, cu atât mai mult cu cât reclamantul a plătit pentru acest imobil, un preț subvenționat, sub prețul de piață al epocii respective.

Sub un alt element, Curtea reține că reclamantul nu a invocat în litigiul prezent, nici o dificultate concretă în procurarea unui nou cămin, nerealizând un minim de dovezi sub acest aspect (de exemplu, inițierea vreunui demers pentru obținerea unei locuințe potrivit art. 20 al.2 din lege, nerezolvat până în prezent).

Nu în ultimul rând, Curtea observă similar raționamentului juridic al instanței de contencios european, expus în cadrul hotărârilor sale expuse, că într-un caz complex precum prezentul, care implică probleme dificile în condițiile de tranziție de la un regim totalitar, la democrație și la statul de drept, un anumit "prag de greutăți" trebuie să fi fost trecut pentru a se constata o încălcare a vreunui potențial drept al apelantului reclamant prevăzut de articolul 1 al Protocolului nr. 1 CEDO.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, apelurile promovate, reținând că tribunalul a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate, apelurile formulate de apelantul – reclamant C. V., cu domiciliul ales la C..Av. „B. M.”, în București, ..37, sector 2 și de recurentul – pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.726 din data de 10.04.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă T. A., domiciliată în Voluntari – Cartierul P., ..17, județ I..

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 20.05.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. H. G. S.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

5 ex./27.06.2014

TB-S.5 – L.P.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 927/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Hotărâre din 20-05-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cereri. Decizia nr. 1446/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 909/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 921/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 927/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Hotărâre din 20-05-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI Grăniţuire. Decizia nr. 853/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 222/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 902/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI