Legea 10/2001. Decizia nr. 20/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 20/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 20/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 20 A
Ședința publică de la 22.01.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantele reclamante M. E. și R. M., împotriva sentinței civile nr. 707 din 12.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației atașată la fila 20 din dosar, lipsind apelantele reclamante M. E. și R. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea pune în discuție cererea de repunere pe rol a cauzei.
Reprezentantul intimatului pârât solicită admiterea cererii de repunere pe rol a cauzei.
Curtea, deliberând, constată că sunt întrunite cerințele impuse de art. 415 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă.
Reprezentantul intimatului pârât arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea constată că apelantele au justificat transmiterea calității procesuale active și că prin cererea de apel, se solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și audierea a doi martori, probe prin care apelantele reclamante urmăresc să dovedească încheierea unei convenții în anul 1949.
Reprezentantul intimatului pârât arată că nu vede utilitatea probei testimoniale, având în vedere faptul că există hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat și care au fost avute în vedere de către instanța de fond.
Deliberând, Curtea, în raport de dispozițiile procedurale incidente, apreciază probele solicitate de către apelantele reclamante ca fiind neutile soluționării pricinii, în cauză nefiind îndeplinite cerințele impuse de art. 255 și art. 258 din Noul Cod de procedură civilă.
Constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul intimatului pârât solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală.
Consideră că Tribunalul București a făcut o corectă aplicare în cauză a efectelor hotărârii judecătorești nr.677/14.04.2011 și care a intrat în puterea lucrului judecat prin decizia civilă nr. 589/02.04.2012, având în vedere faptul că partea adversă nu a probat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în discuție.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe data de 31.07.2013, pe rolul Tribunalului București – secția a IV a civilă, reclamanta R. C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar, pronunțarea unei hotărâri prin care să fie soluționată pe fond notificarea nr. 2166/30.04.2001, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul de a se constata că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită.
În motivarea în fapt a cererii formulate, reclamanta a arătat că, împreună cu defunctul său soț,al cărei unică moștenitoare este, a deținut în proprietate corpul B al imobilului situat la adresa actuală administrativă din București, .. 28, sector 2. Actul de proprietate în baza căruia își întemeiază pretențiile este reprezentat de contractul de cesiune încheiat în data de 14.03.1956 între R. P., în calitate de moștenitoare a tatălui său, I. S., pe de o parte, și soții R. C. și R. I., pe de altă parte.
Prin actul de cesiune cedenta a cedat toate drepturile sale de proprietate cu privire la imobilul din București, ., actual .. 28, în baza acestuia reclamanta și soțul său fiind înscriși în evidențele fiscale și achitând taxele aferente acestuia. Ulterior imobilul a trecut în proprietatea statului.
Ulterior evenimentelor din 1989, și după recunoașterea constituțională a dreptului de proprietate, reclamanta s-a adresat instanțelor de judecată pentru recunoașterea dreptului său de proprietate asupra acestui imobil, prilej cu care s-a pronunțat sentința civilă nr. 6830/8.10.1993, în dosarul nr._/1992 al Judecătoriei sectorului 2 București. Această sentință, deși definitivă și irevocabilă, nu a fost pusă în executare, reclamanta obținând doar o recunoaștere formală a dreptului său de proprietate, fără a obține posesia bunului.
După . Legii nr. 10/2001, reclamanta s-a adresat Primăriei cu notificare, în vederea recunoașterii dreptului său de proprietate, notificarea nefiind soluționată până în acest moment.
A solicitat să se constate că a deținut calitatea de proprietar al imobilului corp B din București, .. 28, dobândind acest bun prin contractul autentic de cesiune înainte de 1989 și ulterior acestui an i-a fost confirmat dreptul prin hotărâre judecătorească. A invocat în acest sens chiar actele de impunere a imobilului, din care rezultă că a achitat taxele și impozitele aferente acestuia atât după achiziționare cât și după anul 1989, din acestea rezultând că P. R. a înstrăinat drepturile ce le deținea cu privire la acest imobil. La momentul în care bunul a trecut în proprietatea statului, reclamanta locuia în imobil.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării.
Față de dispozițiile art. 7 alin. 3 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, a susținut că are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.
În drept, au fost invocate art. 24 – 26, art. 46 și urm. din Legea nr. 10/2001, titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cererea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, în raport de dispozițiile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
În dovedire, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, reclamanta depunând, în copii certificate cu originalul, actul de cesiune legalizat sub nr. 3444/21.03.1991 de notariatul de stat local, sentința civilă nr. 6930/8.10.1993, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în dosarul nr._/1992, notificare nr. 2666/30.04.2001,
La dosar a fost atașat dosarul administrativ nr. 829 înregistrat la Primăria Municipiului București – Lege 10.
La termenul de judecată din data de 6.02.2014, Tribunalul a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri, fiind emise adrese pentru obținerea de relații către Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatură Urbană, Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, și DITL Sector 2; a fost încuviințată proba cu expertiză tehnică imobiliară specialitatea topografie, cu obiectivele de a se identifica terenul și construcțiile care formează obiectul prezentului dosar.
Prin sentința civilă nr.707/12.06.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta R. C., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar, ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr.2466/30.04.2001 adresată Primăriei Municipiului București, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în ., sector 2, pentru corpul B din clădire.
În susținerea acestei notificări, a invocat drept titlu sentința civilă nr.6930/8.10.1993, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, în dosar nr._/1992 și contractul de cesiune încheiat cu numita P. R..
Din cuprinsul dosarului administrativ nr. 829 al Primăriei Municipiului București, Tribunalul a constatat că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată.
Prin Decizia nr. XX pronunțată la data de 19.03.2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 239 alin. 3 C.proc.civ., s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.
Procedând la analizarea cererii de restituire pe fond, Tribunalul a reținut că pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii 10/2001, reclamanta trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să fie unul „preluat în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite” (art. 1 alin. (1) din lege); - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora ( art. 3 alin. 1 lit. (a) din lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. 2 din lege).
În ceea ce privește prima condiție, Tribunalul a considerat că aceasta este îndeplinită. Sub acest aspect, s-a reținut că imobilul corp B situat pe .. 28 a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, Decizia nr. 464/1954, astfel cum rezultă din adresa nr._/29.05.2014, emisă de Administrația fondului Imobiliar.
Referitor la cea de-a doua condiție, Tribunalul a considerat că aceasta nu este îndeplinită în cauză. A reținut sub acest aspect că, în susținerea calității de persoană îndreptățită, reclamanta invocă contractul de cesiune încheiat cu numita P. R. în data de 14.03.1956. Acest act a fost analizat în cuprinsul sentinței civile nr. 677/14.04.2011, în dosarul nr._, de Tribunalul București – secția a III a civilă, care a statuat cu acea ocazie că: „acest înscris este o copie de pe o chitanță sub semnătură privată din care rezultă intenția semnatarilor de a încheia un act translativ de proprietate fără însă a fi identificat cu exactitate obiectul vânzării și tipul contractului. Din coroborarea înscrisurilor din dosarul fiscal cu sentința civilă nr. 16 049/ 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, definitivă și irevocabilă, rezultă că părțile semnatare ale chitanței sub semnătură privată nu au finalizat vânzarea și că imobilul nu a ieșit din patrimoniul numitei P. R., prin vânzare, fiind preluat în proprietatea statului prin Decretul 224/1951( Decizia nr. 464/1954).
Aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, în temeiul art. 1204 C.civ., aceste considerente reflectându-se în dispozitivul acestei sentințe, cererea de chemare în judecată fiind respinsă ca neîntemeiată. Tribunalul nu a reținut existența unei autorități de lucru judecat, întrucât obiectul dosarului nr._ l-a constituit „revendicare imobiliară”, instanța analizând în considerente și cererea reclamantei de restituire a imobilului în natură, în lumina dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, în prezenta cauză, Tribunalul este învestit cu o cerere de constatare a dreptului reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil, neexistând identitate de obiect.
Hotărârea primei instanțe a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 589 din data de 2 aprilie 2012, prin care instanța de recurs a statuat că: „ actul de cesiune depus la dosar în copie certificată de apărător a fost calificat în mod corect de către instanța de fond ca fiind un act sub semnătură privată, care nu putea transmite legal dreptul de proprietate asupra imobilului de la cedent la cesionar și nu un act autentic, cum se susține de recurenta reclamantă. Mențiunea făcută în finalul actului, în sensul încheierii acestuia în București, Raionul 23 August, . poate duce la concluzia caracterului autentic al acestui act, în condițiile în care, din probele administrate nu a rezultat legalizarea actului de către organul competent și, eventual, transcrierea acestuia în registrul special. Autentificarea actului nu se putea face, la acea dată, decât în condițiile prevăzute de Legea nr.358/1944, în vigoare la data întocmirii actului de cesiune, prin proces verbal care trebuia să cuprindă toate mențiunile prevăzute în art.27 din lege, se semna de magistrat și contrasemna de grefier, purta un nr. de ordine și era învestit cu sigiliul instanței. În lipsa unui astfel de proces verbal și în condițiile în care legea permitea înstrăinarea imobilelor doar prin act autentic, în mod corect instanța de fond a apreciat că actul de cesiune invocat de reclamanta recurentă nu este un act translativ de proprietate, ci ar putea fi considerat, cel mult, o promisiune bilaterală de înstrăinare”.
Aceste considerente își mențin valabilitatea și în prezenta cauză, reclamanta întemeindu-și pretențiile pe același act juridic care a mai fost supus judecății.
Nici sentința civilă nr.6930/08.10.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, depusă de reclamantă și invocată în susținerea cererii sale nu este de natură a face dovada dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia. Chiar dacă în considerentele acesteia se face vorbire despre calitate de proprietar a reclamantei și a soțului acesteia asupra imobilului, această mențiune nu se regăsește în dispozitiv, neintrând, prin urmare, în puterea de lucru judecat, și nu este opozabilă nici pârâtului din prezenta cauză, acesta nefigurând ca parte în acel litigiu.
Relevantă sub acest aspect este și adresa nr._/8.11.1958, în care se menționează că Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat pentru corpul B din proprietatea de pe ., la data de 24.07.1953, în cuprinsul adresei fiind menționate ca proprietare ale întregului imobil numitele O. N. și R. P.. Din cuprinsul procesului verbal nr._/18.09.2001, rezultă că imobilul corp B situat pe .. 28,a fost predat d-nei P. R., acesta fiind atribuit prin încetarea stării de indiviziune, fiind compus din construcție în suprafață de 200 mp și teren în suprafață de 103,45 mp aferent clădiri, în baza sentinței civile nr. 7135/6.06.2000, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în dosarul nr. 2093/2000.
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmită de dl. expert D. V. I., a fost identificat imobilul aflat la adresa menționată, acesta fiind format dintr-un imobil compus din teren de 234 mp și construcție cu suprafață la sol de 139 mp, acesta fiind un imobil nou, recondiționat și refăcut esențial față de cel din acte, acesta fiind în proprietatea numitului P. V..
În raport de aceste acte, Tribunalul a considerat că reclamanta nu îndeplinește condiția prevăzută la art. 3 din Legea 10/ 2001 aceea ca imobilul să se fi aflat în patrimoniul său la momentul preluării abuzive, prevederile art.24 din Legea 10/2001 instituind o prezumție de proprietate în favoarea persoanei care este menționată în actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea abuzivă, respectiv defuncta P. R., căreia i s-a și restituit imobilul în natură.
Din aceste considerente, tribunalul a respins ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele M. E. Și R. M., moștenitoarele reclamantei R. C., solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare, apelantele reclamante susțin că instanța de fond a făcut o apreciere greșită a actelor aflate la dosarul cauzei, întrucât în cauză operează autoritatea de lucru judecat cu privire la calitatea reclamantei de proprietar deținător al bunului în litigiu. Au susținut apelantele că ulterior evenimentelor din decembrie 1989 și după recunoașterea constituțională a dreptului de proprietate, reclamanta s-a adresat instanțelor judecătorești pentru recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestui imobil, prilej cu care s-a pronunțat sentința civilă nr.6930/08.10.1993 în dosarul nr._/1992 al Judecătoriei sectorului 2 București. Această sentință, deși definitivă și irevocabilă, nu a putut fi pusă în executare silită, reclamanta obținând numai o recunoaștere formală a dreptului său de proprietate în instanță, fără ca în baza acestei hotărâri să poată obține posesia bunului.
Pe de altă parte, reclamanta împreună cu soțul său au avut calitatea de deținători ai imobilului pe care l-au utilizat cu titlu de proprietar încă de la sfârșitul anului 1949, fiind în imposibilitate obiectivă de a încheia un act scris de transfer al proprietății până la data întocmirii actului de cesiune datorită situației de proprietari ai mai multor imobile situate în . sub presiunea persecuției îndreptate la acea vreme împotriva chiaburilor. După . Legii nr.10/2001, reclamanta s-a adresat cu notificare Primăriei municipiului București în vederea obținerii unei recunoașteri a dreptului său de proprietate, notificarea fiind nesoluționată până la acest moment.
Având în vedere chiar actele de impunere a imobilului din care rezultă că au fost achitat taxele și impozitele aferente acestui imobil atât după achiziționare, cât și după anul 1989 rezultă că P. R. a înstrăinat reclamantei și defunctului său soț drepturile ce le deținea cu privire la acest imobil. La momentul la care bunul a trecut în proprietatea statului, reclamanta și familia sa locuiau în imobil.
Potrivit dispozițiilor art.24 din Legea nr.10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În dovedirea dreptului de proprietate cu privire la calitatea de proprietari și întinderea dreptului, această dovadă a fost realizată în fața instanței de fond prin prezentarea contractului de cesiune și a dovezilor incontestabile ale plății impozitului pentru proprietate până în anul 1991.
După evenimentele din decembrie 1989, P. R. a realizat demersuri pentru . privire la imobilul anterior înstrăinat și aceasta situație de fapt le-a fost reproșată de către instanța de fond ca argument pentru respingerea acțiunii. Reclamanta din prezenta cauză nu a fost parte în litigiile inițiate de către această persoană, care au condus la restabilirea dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia, însă nu li se poate reproșa apelantelor această situație, cu atât mai mult cu cât, dacă trecem peste intenția frauduloasă a numitei P. R., se observă cel puțin grava neglijență în îndeplinirea obligațiilor de verificare a situației juridice a imobilului în sarcina unității administrative Primăria Municipiului București care fusese anterior notificată cu privire la pretențiile reclamantei în referire la acest imobil dar fusese și parte în litigiul privind proprietatea din 1993. Ca atare, comportamentul neglijent al pârâtei sau intenția frauduloasă a numitei P. R. concretizată cu eliberarea unor acte de proprietate nesusținute de situația de fapt irevocabil reținută prin sentințe judecătorești emise anterior nu poate constitui un argument în a aprecia în defavoarea calității de persoana îndreptățită la despăgubiri în limitele Legii nr.10/2001 a autoarei R. C..
Având în vedete actele atașate dosarului din care rezultă preluarea imobilului de către statul român în baza Decretului nr.111/1951.
De asemenea, notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 a fost înaintată în termen și a fost însoțită de actele justificative ale dreptului pretins.
Față de dispozițiile art.7 alin.3 și art.10 din Legea nr.10/2001, reclamanta avea dreptul la măsuri reparatorii în echivalent bănesc. Conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de Ia data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este motivată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Față de aceste considerente, în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art.24-26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin dispozițiile Deciziei XX a înaltei Curți de Casație si Justiție, apelantele apreciază că acțiunea este întemeiată, motiv pentru care solicită admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul admiterii cererii, soluționarea pe fond a notificării nr. 2666/30.04.2001 și pe fond, pronunțarea unei sentințe care să ateste dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul corp B din București, sector 2, .. 28, ce a trecut în mod abuziv în proprietatea statului.
În apel, au fost anexate înscrisuri reprezentate de certificatul de deces al numitei R. C. și certificatul de moștenitornr.679/27.11.2014, eliberat de BNP C. M.,înscrisuri cu care apelantele au justificat calitatea procesuală activă a acestora, în prezenta cale de atac.
Cauza a fost suspendată la termenul de judecată din data de 04.12.2014, în temeiul art. 411 pct. 1din Codul de procedură civilă, fiind repusă pe rol la solicitarea apelantelor la termenul din 22.01.2015.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, în limitele stabilite prin cererea de apel, în conformitate cu prevederile înscrise în art. 477 alin. 1și 2din codul de procedură civilă și art. 488 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În referire la critica formulată de apelante vizând aprecierea greșită a actelor aflate la dosarul cauzei, fără a se reține autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.6930/08.10.1993, pronunțată în dosarul nr._/1992 al Judecătoriei sectorului 2 București cu privire la calitatea reclamantei de proprietar deținător al bunului în litigiu.
Critica este nefondată.
Sub acest aspect, Curtea reține că, statuarea primei instanțe care nu face obiect al contestației în apel, a vizat reținerea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr.677/14.04.2011, pronunțată în dosarul nr._, de Tribunalul București – secția a III a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 589 din data de 2 aprilie 2012.
Din verificarea considerentelor decizorii ale acestei ultime decizii, irevocabile, Curtea constată că în procesul anterior, care a vizat soluționarea pe fond a cererii de restituire, formulată de aceeași reclamantă, în baza Legii nr.10/2001, privind imobilul situat în București, . (fost nr.134), corp B, sector 2,au fost analizate atât efectele actului de cesiune exhibat și în prezentul litigiu ca reprezentând titlul notificatoarei cât și efectele sentinței civile nr.6930/08.10.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, din perspectiva recunoașterii calității notificatoarei de proprietar al imobilului solicitata fi restituit prin notificarea nr. 2466/2001.
Astfel, prin decizia civilă nr.589 din data de 2 aprilie 2012, Curtea de Apel București a reținut că: „Prin acțiunea adresată instanței de fond, astfel cum a fost precizată,reclamanta recurentă a solicitat soluționarea pe fond a cererii sale de restituire, formulată în baza Legii nr.10/2001, privind imobilul situat în București, . (fost nr.134), corp B, sector 2, invocând nesoluționarea notificării de către pârâtul intimat și decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii. În dovedirea calității sale de persoană îndreptățită la restituire, reclamanta recurentă a invocat actul de cesiune încheiat la data de 14.03.1956 cu numita R. P., dar și sentința civilă nr.6930/08.10.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul civil nr._/1992”.
Aceeași instanța a statuat în sensul că: „actul de cesiune depus la dosar în copie certificată de apărător a fost calificat în mod corect de către instanța de fond ca fiind un act sub semnătură privată, care nu putea transmite legal dreptul de proprietate asupra imobilului de la cedent la cesionar și nu un act autentic, cum se susține de recurenta reclamantă. Mențiunea făcută în finalul actului, în sensul încheierii acestuia în București, Raionul 23 August, . poate duce la concluzia caracterului autentic al acestui act, în condițiile în care, din probele administrate nu a rezultat legalizarea actului de către organul competent și, eventual, transcrierea acestuia în registrul special. Autentificarea actului nu se putea face, la acea dată, decât în condițiile prevăzute de Legea nr.358/1944, în vigoare la data întocmirii actului de cesiune, prin proces verbal care trebuia să cuprindă toate mențiunile prevăzute în art.27 din lege, se semna de magistrat și contrasemna de grefier, purta un nr. de ordine și era învestit cu sigiliul instanței. În lipsa unui astfel de proces verbal și în condițiile în care legea permitea înstrăinarea imobilelor doar prin act autentic, în mod corect instanța de fond a apreciat că actul de cesiune invocat de reclamanta recurentă nu este un act translativ de proprietate, ci ar putea fi considerat, cel mult, o promisiune bilaterală de înstrăinare”.
S-a mai reținut că: „ O astfel de soluție nu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.6930/08.10.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cu privire la calitatea recurentei reclamante de proprietar al imobilului solicitat prin notificare, astfel cum se susține de către aceasta. Între litigiul soluționat irevocabil prin această sentință și litigiul de față nu există identitate de părți, obiect și cauză. Identitatea de părți, impusă de art.1201 Cod Civil, o vizează numai pe recurenta reclamantă; obiectul primului litigiu l-a reprezentat anularea contractului de închiriere nr.5144/12.09.1990 și evacuarea numiților E. I. și E. Miorița din imobilul situat în București, ., sector 2, iar litigiul de față are ca obiect contestație la Legea nr.10/2001 (refuzul primăriei de a soluționa notificarea reclamantei fiind asimilat, conform deciziei nr.XX/2007 cu respingerea cererii de restituire); cauza primului procesau reprezentat-o dispozițiile de drept comun care reglementează proprietatea, iar cauza procesului de față este reprezentată de Legea nr.10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 06.03._89. Intimatul pârât M. București prin Primarul General nu a fost parte în litigiul soluționat irevocabil prin această hotărâre judecătorească, situație în care efectele juridice ale acesteia nu îi sunt opozabile. Pe de altă parte, privită chiar și din punctul de vedere al părților, puterea lucrului judecat este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului și care au fost
rezolvate prin dispozitiv. Considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conțin sau lămuresc declarații de drepturi provocate de părți și cuprinse în dispozitiv. În dispozitivul sentinței civile nr.6930/08.10.1993 nu se regăsesc mențiuni privind dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului, situație în care, instanța nu putea reține puterea de lucru judecat a considerentelor referitoare la acest drept. Reținând lipsa calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, argumentată inclusiv prin depunerea la dosar a unor înscrisuri din care rezulta dreptul de proprietate al intervenientului asupra imobilului solicitat prin notificare, instanța de fond nu trebuia să mai analizeze caracterul abuziv sau nu al preluării imobilului de către stat, prin raportare la dispozițiile Decretului nr.224/1951. Calitatea recurentei reclamante de persoană îndreptățită la restituire era dată, conform art.3 din Legea nr.10/2001, de calitatea acesteia de proprietar al imobilului la data preluării, iar lipsa acestei calități a fost în mod corect sancționată de instanța de fond cu respingerea cererii de restituire ca neîntemeiată”.
Curtea constată că în litigiul astfel soluționat au avut calitatea de părți: autoarea apelantelor din prezenta cauză-R. C. și pârâtul M. București prin Primarul General, cererea de intervenție formulata de intervenientul în interes propriu P. V. fiind respinsă ca inadmisibilă.
Or, potrivit art. 1201 cod civil de la 1864, în vigoare la momentul pronunțării acestei decizii:„este autoritate de lucru judecat atunci când o a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate”.Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat și care-i determină efectele, respectiv părți (eadem conditio personarum), obiect (eadem res)și cauză (eadem causa). Totodată,scopul acestei reglementări este acela de a împiedica ca între aceleiași părți să poată fi formulate pretenții cu același obiect și având aceeași cauză, pe calea unei noi cereri de chemare în judecată.
În raport de aceste constatări, Curtea reține că în cauză, există identitate de părți-pe de o parte, legea neimpunând condiția ca identitatea de părți să fie una totală, iar pe de altă parte și în prezenta cauză au calitatea de părți R. C., iar ulterior decesului reclamantei, apelantele în calitate de succesori ai acesteia și M. București, prin primar.
De asemenea, Curtea are în vedere faptul că în primul litigiu s-a luat act de voința titularului acțiunii (aceeași din prezenta cauză) de a-și preciza obiectul cererii, acesta solicitând ca și în prezenta cauză, soluționarea pe fond a cererii sale de restituire formulată în baza Legii nr.10/2001, privind imobilul situat în București, . (fost nr.134), corp B, sector 2, imobil în raport de care a susținut că l-a dobândit în temeiul actului de cesiune încheiat la 14.03.1956, cu P. R., în prezenta cauza aceasta solicitând soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect corpul B al imobilului situat la adresa actuală administrativă din București, .. 28, corp. B sector 2.
Este real că adresa imobilului indicată în prezenta cerere este București, .. 28, corp. București, sector 2, însă nu se poate face abstracție de împrejurarea că acțiunea de față este fundamentată de același act de cesiune ca și cel analizat de decizia civilă nr.589 din data de 2 aprilie 2012, Curtea de Apel București ( în care se menționa adresa imobilului ca fiind .)- aspect necontestat de apelante-că prin chiar notificarea a cărei soluționare se solicită, reclamanta precizează că imobilul în raport de care pretinde calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale este situat la adresa din ., sector 2, corp B și nici de faptul că reclamanta ca și apelantele se prevalează de aceeași sentință civilă nr. 6930/08.10.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, susținând că acesta îi recunoaște calitatea de proprietar asupra imobilului care a făcut obiect al notificării, or, această hotărâre judecătorească identifică imobilul în litigiu ca având adresa poștală în București, .. 134, corp B.
Tot astfel, potrivit adresei nr._/29.05.2014, emisă de AFI, rezultă că imobilul ce face obiectul prezentei cereri a purtat mai multe adrese poștale, respectiv ., ., .. 28, acesta fiind restituit numitei P. R., în temeiul sentinței civile nr. 7135/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 București iar potrivit sentinței civile nr. 490/25.01.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, imobilul atribuit numitei P. R. era situat în București, .. Republicii) nr. 134, sector 2. De altfel chiar în apel, se arată că imobilul în litigiu este cel restituit numitei P. R..
În consecință, în considerarea celor anterior reliefate, împrejurarea că în litigiul întemeiat pe Legea nr. 10/2001, ce a făcut obiectul dosarului nr._ al Tribunalului București, anterior soluționat, reclamanta a solicitat soluționarea pe fond a cererii sale de restituire, formulată în baza Legii nr.10/2001, privind imobilul situat în București, . (fost nr.134), corp B, sector 2, iar în prezenta cauza aceasta, prevalându-se de aceleași înscrisuri, reclamanta a precizat adresa imobilului ca fiind .. 28, dar a solicitat soluționarea notificării aflate la fila 7 dosar fond, cu conținutul anterior precizat, nu are drept consecință concluzia că prezentul litigiu, întemeiat pe Legea nr. 10/2001 ar viza alt imobil, în realitate din coroborarea tuturor probatoriilor anterior reliefate, rezultând că imobilul ce face obiect al notificării este cel care inițial a purtat nr. 34 pe . nr. 134, pe .. 134 pe . nr. 28, pe .. Pache P. nr. 28.
Tot astfel, titlul în baza căruia își întemeiază pretențiile reclamanta în prezenta cauză, este reprezentat de contractul de cesiune încheiat în data de 14.03.1956 între R. P., în calitate de moștenitoare a tatălui său, I. S., pe de o parte, și soții R. C. și R. I., anexat la fila 5 dosar fond și sentința civilă nr. 6930/08.10.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cauza acestei cereri, fiind reprezentată de pretinsa deposedare abuzivă a reclamantei de imobilul situat la adresa menționată în notificare și nerespectarea de către pârât a obligațiilor legale de a soluționare a notificărilor ce i-au fost adresate referitor la imobilul anterior menționat, în temeiul Legii nr. 10/2001, scopul urmărit de titulara acțiunii fiind recunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru acest imobil și obținerea de măsuri reparatorii, același ca și cel din prezenta pricină.
Așa fiind, câtă vreme, în primul litigiu, s-a procedat inclusiv la analiza puterii de lucru judecat a sentinței civile nr.6930/08.10.1993,pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cu privire la calitatea reclamantei de proprietar al imobilului solicitat prin notificare, statuându-se irevocabil că această hotărâre judecătorească nu are putere de lucru judecat sub aspectul invocat, apelantele nu pot repune în discuție, în prezenta cauză, aceeași chestiune tranșată irevocabil în primul litigiu, cu încălcarea puterii de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 589 din data de 2 aprilie 2012,pronunțata de Curtea de Apel București.
În aceste condiții, nu se poate reține că instanța de fond ar fi ignorat efectele sentinței civile nr.6930/08.10.1993, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.
Prin urmare, contrar celor susținute de apelante, rezultă fără echivoc că tribunalul în mod judicios a constatat că de putere de lucru judecat se bucură numai hotărârea prin care acțiunea aceleiași reclamante întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, care tindea la soluționarea în fond a aceleiași notificări, s-a judecat în fond, aspectul inexistenței puterii de lucru judecat al celor statuate, în condițiile invocate de apelante, prin sentința civilă nr.6930/08.10.1993, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, fiind deja dezlegat, irevocabil, prin aceeași hotărâre judecătorească.
Este real că prima instanța nu a făcut referire în privința acestei chestiuni litigioase la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr.589 din data de 2 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, însă, în raport de considerentele care preced și care au menirea de a complini argumentele tribunalului, Curtea concluzionează că această hotărâre nu poate fi ignorată, având în vedere că a tranșat inclusiv această chestiune, apelantele neputând pretinde reevaluarea judecății anterioare în prezenta cauză și cenzurarea verificărilor jurisdicționale deja realizate, prin invocarea acelorași argumente, câtă vreme acestea nu reprezintă un fundament distinct față de cel invocat în susținerea cererii anterioare.
Altfel spus, întrucât potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. Se asigură în acest mod și „predictibilitatea și stabilitatea circuitului juridic civil”, soluția adoptată fiind de altfel, în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești, garantat de art. 6 CEDO, trebuie interpretat conform preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluția definitivă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză (cum s-a statuat, spre pildă, prin hotărârea dată în Cauza Brumărescu c. României, §61).
În același sens, în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, Curtea Europeană a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate, iar instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare. În concluzie, s-a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par.1 din Convenție.
În referire la celelalte susțineri ale apelantelor, în sensul că acestea au probat calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului cu actele de impunere a imobilului, acestea invocând că au achitat taxele și impozitele aferente acestui imobil, atât după achiziționare, cât și după anul 1989 respectiv că aceste înscrisuri ar atesta că P. R. a înstrăinat notificatoarei și defunctului său soț, drepturile ce le deținea cu privire la acest imobil și posesia asupra acestuia, Curtea le apreciază, de asemenea, ca nefondate.
Astfel, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 589 din data de 2 aprilie 2012,pronunțată de Curtea de Apel București, s-a reținut ca fiind judicioasă statuarea primei instanțe, în referire la lipsa calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, argumentată prin acea că actul de cesiune invocat de apelante nu putea transmite dreptul de proprietate asupra imobilului notificat,respectiv prin depunerea la dosar a unor înscrisuri din care rezultă dreptul de proprietate al intervenientului P. V.,succesorul numitei P. R. asupra imobilului solicitat prin notificare, argumentele nou invocate de apelante, care tind la a demonstra caracterul translativ de proprietate al actului încheiat între autoarea acestora și numita P. R., nu pot fi primite.
Acesta întrucât apelantele nu pot pretinde reevaluarea judecății anterioare în prezenta cauză și cenzurarea verificărilor jurisdicționale deja realizate, prin invocarea unor argumente suplimentare, câtă vreme acestea nu reprezintă un fundament distinct față de cel invocat în susținerea cererii anterioare a autoarei acestora.
Pe de altă parte, contrar susținerilor din apel, instanța de fond nu a reținut lipsa opozabilității sentinței civile nr. nr.6930/08.10.1993,pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, decât exclusiv în raport cu pârâtul din prezenta cauză, iar efectele produse de această hotărâre au făcut deja obiect al unei alte analize irevocabile, astfel că nici din această perspectivă nu s-ar putea concluziona în sensul netemeiniciei hotărârii apelate.
De altfel, deși în apel se invocă plata impozitului aferent imobilului notificat, anterior preluării acestuia,din înscrisurile atașate la dosarul de fond -filele 54-56, 58-61, 63-67, 78-81, 84-85, 89, 102, 138-146, nu rezultă că anterior preluării imobilului notificat de către stat conform Decretului nr. 224/1951, autorii apelantelor ar fi figurat ca titulari de rol fiscal și plătitori de impozit, ci numitele P. R. și N. O., singurele chitanțe de plată a impozitului eliberate autoarei apelantelor fiind emise ulterior anului 1990 (filele 87, 103-106 dosar fond). Or, pe de o parte, în aplicarea art. 23. 1 lit.d) din HG nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru a se putea prevala de aceste dispoziții apelantele, aveau obligația de a anexa astfel de înscrisuri anterioare sau contemporane datei preluării abuzive. Pe de altă parte, în condițiile în care în procesul anterior s-a statuat irevocabil că nu a operat transferul proprietății de la P. R. către soții R. C. și I., actul de cesiune invocat nefiind apt de a produce un asemenea efect, un asemenea argument suplimentar invocat de apelante nici nu ar fi putut fi apreciat ca fiind de natură să conducă la o altă concluzie, în ceea ce privește stabilirea calității apelantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, eventualele dovezi din care să rezulte înscrierea autorilor acestora în rolul fiscal, neputând justifica însăși transferul proprietății, printr-un act juridic încheiat cu P. R., contrar ceea ce s-a reținut cu putere de lucru judecat.
În același timp, deși apelantele invocă prevederile art. 24 din Legea nr.10/2001, nici această susținere nu poate fi apreciata ca fiind fondată, întrucât așa cum s-a arătat, pretențiile acestora întemeiate pe prevederile legii speciale de restituire, au fost deja tranșate printr-o hotărâre irevocabilă, în cadrul căreia, s-a constatat că notificatoarea R. C. nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în raport cu imobilul situat în București, ., actual .. 28, corpul B. Or, trebuie avut în vedere că prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu fac decât să reglementeze cu caracter special regimul probatoriu în această materie - a restituirii imobilelor preluate abuziv de stat - astfel că, ele nu pot constitui un fundament nou al prezentei cereri de chemare în judecată. Astfel, cauza unei acțiuni nu trebuie confundată cu mijloacele de probă, astfel încât, invocarea în acțiunea introdusă ulterior doar un mijloc de dovadă a aceluiași drept, care nu a fost recunoscut, apare ca fiind contrară art. 1201 și art. 1202 alin.(2) C.civ., întrucât nu se invocă un nou temei al dreptului.
De altfel, această normă specială, nu poate fi apreciată ca fiind incidentă, în condițiile în care situația premisă impune cumulativ îndeplinirea cerinței lipsei unor probe contrare și a aceleia a menționării titularului notificării în cuprinsul actului de preluare. Or, trebuie avut în vedere că apelantele nu susțin și nici nu probează că autorii lor figurează în actul de preluare care au vizat acest imobil, ci susțin, fără temei că o atare dovadă ar rezulta din prezentarea contractului de cesiune și a dovezilor de plată a impozitului pentru proprietate, pe care le-au anexat.
Tot astfel, în litigiul anterior s-a statuat implicit, în sensul că în cauză există probe contrare, din moment ce s-a reținut că notificatoarea nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și calitatea de proprietar a intervenientului în interes propriu asupra imobilului solicitat prin notificare. Curtea are în vedere, totodată, că prima instanța a analizat această susținere reținând că este relevantă sub acest aspect adresa nr._/8.11.1958, în care se menționează că Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat pentru corpul B din proprietatea de pe ., la data de 24.07.1953, în cuprinsul adresei fiind menționate ca proprietare ale întregului imobil numitele O. N. și R. P., iar în prezent cale de atac, această statuare nu este contestată.
Pe de altă parte, preluarea imobilului de către statul român în baza Decretului nr.111/1951, a vizat,așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 65 dosar fond, cota parte de ¾ din apartamentul A, cu cota din 177 mp., teren,din fostul ., fostă proprietatea Nitescu O.. Or,pe de o parte, imobilul menționat în notificare este reprezentat de corpul B de clădire,iar apelantele nu susțin și nici nu au probat încheierea unui act juridic cu N. O., iar pe de altă parte, această persoană apare menționată ca fiind proprietar, astfel că aceste susțineri nu pot fi apreciate ca fiind relevante nici din perspectiva incidenței art.24 din Legea nr.10/2001, în privința apelantelor, prezumția instituită prin această normă operând în favoarea celui înscris în actul de preluare.
Susținerile apelantelor din prezentul apel în sensul că titulara acțiunii din prezenta cauză nu a fost parte în litigiile inițiate de către P. R., care au condus la restabilirea dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia, intenția frauduloasă a acesteia, neglijența Primăriei Municipiului București în îndeplinirea obligațiilor de verificare a situației juridice a imobilului, nu sunt de natură a susține netemeinicia sau nelegalitatea sentinței apelate, în condițiile în care reclamantelor li se opune puterea de lucru judecata deciziei civile nr.589 din data de 2 aprilie 2012,pronunțată de Curtea de Apel București, în cadrul căreia s-a reținut că autoarea acestora nu probează calitatea de persoană îndreptățită la restituire, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001,nedovedind calitatea de proprietar al imobilului solicitat prin notificare, iar pretențiile acestora au fost îndreptate împotriva Mun. București,iar nu împotriva numitei P. R..
Tot astfel, formularea în temeiul Legii nr.10/2001, cu respectarea termenului de decădere prevăzut de lege, a notificării de către autoarea apelantelor și nesoluționarea acesteia în termenul de 60zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, nu poate avea drept consecință, recunoașterea calității apelantelor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, pe care și-au întemeiat pretențiile, în condițiile în care, acest act normativ, impune titularilor notificărilor administrarea de dovezi din care să rezulte calitatea lor de proprietari ai unor imobile preluate abuziv(art. 3șiart. 23din Legea nr. 10/2001) or,această condiție, nu este îndeplinită, pentru considerentele anterior reliefate.
Pentru aceste considerente, Curtea, în aplicarea art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă,apreciind apelul ca nefondat, va dispune respingerea acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele reclamante M. E. și R. M., ambele cu domiciliul ales la C..av.R. D., în București, ..21, parter, sector 2, împotriva sentinței civile nr.707/12.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 22.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
5 ex/30.01.2015
-------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – A.M.B.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 9/2015. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 49/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
