Revendicare imobiliară. Decizia nr. 50/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 50/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-02-2015 în dosarul nr. 50/2015
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.50 A
Ședința publică de la 06.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află pronunțarea apelurilor (după casare) formulate de apelanta - reclamantă B. S., precum și de apelanții - intervenienți O. I. și O. M., împotriva sentinței civile nr. 566 din 09.03.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți MIHLOȘ M., MIHLOȘ G. G., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, . F. PROGRAMUL ACȚIUNILOR SALARIAȚILOR și cu intimații - intervenienți P. T., B. T. și B. N..
Cauza are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 23.01.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 30.01.2015 și apoi la 06.02.2015, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra apelului de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.566 din 9.03.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins acțiunea precizată de reclamanta B. S., in contradictoriu cu paratii M. Bucuresti prin Primar General, . „Foisor Programul actiunilor salariatilor”, Mihlos M., Mihlos G.-G., ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție accesorie formulata de intervenientul P. T., ca neîntemeiată; a constatat rămasă fără obiect cererea de intervenție principală formulată de intervenienții B. T., și B. Nicky; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Mihlos M., ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul O. I., ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenienții O. I. și O. M., ca neintemeiată; a emis adresa la Administrația Financiară Sector 4 pentru a fi dați în debit intervenienții principali B. T. și B. Nicky pentru suma de 1000 lei reprezentând onorariu de expertiză neachitat; a obligat reclamanta la plata sumei de 3450 lei cheltuieli de judecată către pârâta-reclamanta Mihlos M..
Prin decizia civilă nr.43/A/18.02.2013, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta reclamantă-pârâtă B. S., precum și de apelanții-intervenienți O. I. și O. M., împotriva sentinței civile nr. 566 din 09.03.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._/3/2007; a obligat apelanții la 2.345 lei cheltuieli de judecată către intimata Mihloș M..
Prin decizia civilă nr.4630/21.10.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursurile declarate de reclamanta B. S. și de intervenientul O. I. împotriva deciziei civile nr.43/A/18.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această decizie civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin decizia civilă nr.246/6.02.2003, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta B. S. și intervenienții forțați B. T. și B. N., dispunându-se anularea certificatului de vacanță succesorală nr.134/1962, precum și a deciziei nr.1309/1962 și a deciziei nr._/357/24.10.1962 ale Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.
În cuprinsul acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că apelanții reclamanți sunt în termen să solicite anularea certificatului de vacanță succesorală, întrucât defunctul B. V., autorul reclamanților, nu fusese citat la notariat, la momentul dezbaterii succesiunii defunctei B. M., și a luat cunoștință de existența testamentului lăsat de defunctă în favoarea sa, în preajma Crăciunului anului 1996.
În considerentele acestei decizii, instanța judecătorească nu face nicio mențiune referitoare la nevalabilitatea titlului statului, singurul aspect asupra căruia s-a pronunțat fiind faptul că certificatul de vacanță succesorală este anulabil, din cauza necitării defunctului B. V., recunoscându-se doar calitatea de moștenitori a reclamantei și intervenienților forțați în succesiunea lui B. M., prin reprezentarea autorului comun, B. V..
Consecința acestei hotărâri judecătorești, pronunțată la 6.02.2003, nu are, însă, ca efect, . ori a autorului lor a dreptului de proprietate al autoarei comune, B. M..
Fiind un imobil intrat în proprietatea statului în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, se supune legislației speciale în materie imobiliară, respectiv Legea nr.10/2001, deoarece reclamanții apreciază că titlul prin care statul a dobândit imobilul este unul nevalabil.
În aceste condiții, reclamanta și intervenienții O. nu dovedesc existența unei hotărâri judecătorești, prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare, și nici a desființării actului de vânzare - cumpărare al intimaților, motiv pentru care nu au „un bun”, în condițiile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura lor „speranță legitimă” fiind legea specială – Legea nr.10/2001, care prevedea posibilitatea dovedirii nevalabilității titlului statului, respectiv Decretul nr.111/1951.
Împrejurarea că s-a constatat inaplicabilitatea normelor de drept comun, în prezenta cauză, nu reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate, ci este o consecință firească a aplicării principiului de drept „Specialia generalibus derogant”.
În cauza A., Curtea Europeană a interpretat Convenția și art.1 din Protocolul nr.1, în raport cu legislația internă, reținând că, de la . Legilor nr.1/2000 și 10/2001 și, mai ales, a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
În consecință, s-a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea titlului statului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
În acest context, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada soluționării procedurii prealabile administrative.
În jurisprudența actuală a instanței europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei „P.” contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele „S.” și „P.”, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, vândute de stat unor terți, care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, era considerată incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art.1 din Protocolulnr.1 (cauza „S.”, paragraf 39; cauza „P.”, paragraf 35; cauza „A. M. și alții” – hotărârea din 19 ianuarie 2010,paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării, fără titlu, a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui „bun actual” în patrimoniul fostului proprietar.
În prezent, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza „A. și alții contra României” (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun”, pe care Curtea le-a uzitat, în mod constant, în jurisprudența sa.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus, expres, în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).
În cauză, decizia civilă nr.246/2003 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă și sentința civilă nr.4040/2007 a Judecătoriei sectorului 2 București nu au dispus, în mod irevocabil, restituirea bunului, niciuna dintre aceste hotărâri neavând caracterul executoriu, care să atragă calitatea de „bun”, definit astfel de către jurisprudența C.E.D.O.
În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Diferența esențială de abordare în cauza „A.”, față de practica anterioară, a cerinței din art.1 din Protocolul nr.1, referitoare la existența „bunului” în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Așa fiind, urmare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza „A.”, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că apelanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acestora la restituirea imobilului din București, . (fost nr.58), sectorul 2.
Față de considerațiile expuse mai sus, rezultă că imobilul în litigiu nu reprezintă un „bun actual” în sensul art.1 din Protocolul nr.1, de care apelanții să se poată prevala în restituirea bunului lor.
Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenței europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autoritățile naționale. Prin urmare, chiar aplicându-se, direct, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apelanții nu au un „bun”, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Prezentele considerente sunt comune atât apelului formulat de intervenienții O. I. și M., cât și apelului formulat de reclamanta B. S., deoarece criticile dezvoltate prin motivele de apel sunt identice.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B. S. și intervenientul O. I., criticând-o pentru următoarele motive comune:
Așa cum rezultă din actele depuse, cererea de chemare in judecată inițială a fost introdusă în anul 1997, deci, înainte de apariția legii speciale, nr.10/2001, iar scopul acțiunii era anularea vacanței succesorale, care, de altfel, s-a dispus prin decizia nr.246/2003.
Ca o consecință, anul următor a fost eliberat certificatul de moștenitor nr.32/2004, prin care s-a constatat că B. S., B. T. și B. N. au un drept de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 2.
Având la dosar aceste documente, instanța trebuia să aibă în vedere consecințele existenței actelor respective, care, prin ele însele, constată anumite drepturi ale succesorilor.
Astfel, certificatul de moștenitor este un mijloc de însezinare, un instrument probator, prin care nu se conferă calitatea de moștenitor, ci se constată această calitate.
Este adevărat că, prin el însuși, certificatul de moștenitor nu constituie un titlu de proprietate, însă, in cazul recurenților, la dosar, existau actele de proprietate ale autorului lor, care, împreuna cu certificatul de moștenitor, făceau dovada drepturilor părților.
În această calitate, recurenții sunt beneficiarii legii în virtutea căreia anumiți moștenitori (cei sezinari) au posesiunea de drept a bunurilor succesorale, de la data deschiderii succesiunii.
Termenul de „posesiune” are un înțeles special; a avea posesiunea înseamnă a avea exercițiul drepturilor și acțiunilor aferente bunurilor succesorale.
În virtutea acestor dispoziții, singura acțiune posibilă pe care o puteau introduce era acțiunea în revendicare, mai ales că situația imobilului din . nu se circumscrie dispozițiilor art.2 din Legea nr.10/2001.
Art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001 nu trebuie să fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare și ipotezele în care încălcarea unei dispoziții legale nu conturează aplicarea, în situații juridice identice, a unui tratament diferit, mai favorabil statului în raport de alte subiecte de drept, fiind exclusă ideea de abuz din partea acestuia, ca rațiune a adoptării actului normativ in discuție, după cum rezultă chiar din titulatura sa.
În speță, necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau, cel puțin, a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, de transfer al proprietății private în proprietatea statului, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B. V. de fosta sa soție, B. A., constituie o încălcare a legii întâlnită și în raporturile dintre particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de acțiunea în anularea certificatului de moștenitor, urmată de petiția de ereditate.
În condițiile în care recurenții dețin un certificat de moștenitor, nu era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești de punere în posesie, calitatea lor, de proprietari, menținându-se de la data preluării.
Mai mult, prin anularea vacanței succesorale, titlul Statului a fost desființat și, ca atare, în lipsa acestuia, nu aveau de ce să mai solicite unei instituții publice restituirea unui bun pentru care aceasta nu mai avea titlu.
Intimatele S.C. F. S.A., Asociația Programul Acțiunilor Salariaților și Mihloș M. au depus întâmpinare, solicitând, respingerea recursurilor ca nefondate. Totodată, Mihloș M. a invocat și excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art.304 Cod procedură civilă.
În temeiul art.305 Cod procedură civilă, Înalta Curte a încuviințat recurentei reclamante B. S. depunerea la dosar a deciziei civile nr.1046/28.02.2013 a acestei instanțe, în susținerea criticii referitoare la inaplicabilitatea, în speță, a legii speciale.
Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, Înalta Curte a constatat că aceasta nu poate fi primită, întrucât susținerile recurenților, astfel cum au fost prezentate mai sus, se circumscriu dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Părțile menționate critică, în esență, aplicarea greșită a legii speciale de reparație, în cauza de față, raportat la hotărârea judecătorească de desființare a certificatului de vacanță succesorală și la existența certificatului de moștenitor nr.32/2004, precum și încălcarea jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, determinat de împrejurarea că, față de existența certificatului de moștenitor emis în favoarea reclamantei și a intervenienților B. T. și B. N. și de efectele produse de acest act juridic, nu mai era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești de punere în posesie, conform celor statuate în hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „A. ș.a împotriva României” (aceasta chiar dacă recurenții nu au făcut referire expresă la hotărârea respectivă în cererile de recurs). Prin urmare, susținerile recurenților reprezintă motive de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivul de modificare sus-menționat.
Analizând, din această perspectivă, decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În litigiul de față, în dosarul primei instanțe, înregistrat sub nr._/3/2007, B. T. și B. N., introduși în cauză pe calea intervenției forțate formulată de reclamanta B. S., au depus întâmpinare la acțiunea principală, în revendicare, susținând că nu își însușesc cererea de chemare în judecată, deoarece imobilul este suspus dispozițiilor legii speciale, nr.10/2001, sens în care au solicitat și respingerea acțiunii. Totodată, au formulat cerere reconvențională, prin care au pretins obligarea Municipiului București, reprezentat de Primarul General, să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, conform art.4 alin.4 și art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001. Au arătat că dispoziția ce urmează a se pronunța de M. București trebuie să-i vizeze doar pe ei, întrucât reclamanta B. S. nu a formulat notificare în temeiul legii speciale și, ca atare, este decăzută din dreptul la măsuri reparatorii.
Cererea reconvențională sus-menționată a fost disjunsă din dosarul inițial, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.1416/5.11.2010 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de B. T. și B. N., ca neîntemeiată, reținându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza certificatului de vacanță succesorală nr.134/1962 și a deciziei nr._/357/24.10.1962, acte desființate prin decizia nr.246 A/6.02.2003 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă. Modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, urmare a vacanței succesorale, nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispozițiile art.2 din Legea nr.10/2001, nefiind o „preluare abuzivă”, în sensul textului evocat.
Hotărârea primei instanțe a fost confirmată sub aspectul soluției pronunțate asupra cererii formulate de B. T. și B. N., prin decizia nr.288 A/5.07.2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conform căreia s-a respins apelul declarat de apelanții reclamanți menționați, și prin decizia nr.1046/28.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceleași părți împotriva hotărârii instanței de apel.
Potrivit deciziei instanței de recurs enunțate mai sus, s-a reținut că, în speță, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanță succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moștenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislație emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietății private, ci au fost reglementate prin dispozițiile Codului civil de la 1864 și se regăsesc și în Noul Cod Civil.
Dispozițiile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, referitoare la condițiile în care titlul statului trebuie considerat a fi valabil, au fost înlăturare de Înalta Curte, determinat de împrejurarea că nu orice desființare a titlului statului (în speță, s-a reținut că titlul este nevalabil, ca urmare a anulării certificatului de vacanță succesorală, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă) atrage aplicabilitatea Legii nr.10/2001, act normativ care are în vedere doar modalitățile abuzive de preluare.
A concluzionat instanța de recurs că imobilul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr.10/2001 și, ca atare, reclamanții nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în scopul redobândirii imobilului, în proprietate și posesie, sau obținerii altor despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanță succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, instanța de recurs făcând referire la acțiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de față, din care s-a disjuns cererea formulată de B. T. și B. N..
În consecință, în cererea disjunsă din prezentul dosar, s-a stabilit, prin hotărâre judecătoreasă rămasă irevocabilă, că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr.10/2001 și că pretențiile moștenitorilor foștilor proprietari, privind redobândirea bunului, în deplină proprietate și posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acțiunii în revendicare de drept comun. Raportat la caracterul irevocabil al hotărârilor judecătorești sus-menționate și la puterea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri, în condițiile art.1200 pct.4 și art.1202 alin.2 Cod civil, asupra problemei de drept dezlegate, esențială în soluționarea recursurilor de față, Înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, Curtea de Apel, prin decizia recurată, a soluționat cauza în raport de incidența legii speciale de reparație, de decizia în interesul legii nr.33/2008 și de jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza „A. ș.a împotriva României”). Legea nr.10/2001 nu este incidentă în speță, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care nu mai poate fi combătută sub acest aspect, în dosarul de față, iar decizia în interesul legii evocată, precum și jurisprudența Curții Europene în cauza „A.” sunt nerelevante, deoarece stabilesc criterii de soluționare a pretențiilor formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii lor în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut, și în cazul în care există un concurs între legea specială, dreptul comun și, eventual, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este cazul.
În consecință, în baza art.312 alin.1-3 cu referire la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta B. S. și de intervenientul O. I., a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru ca această instanță să soluționeze litigiul în temeiul și în condițiile dreptului comun, art.480 Cod civil.
Rejudecând cauza după casarea cu trimitere dispusă de decizia civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu reținere, art.313 – 315 C.proc.civ., referitor la apelurile formulate de Orion I., Orion M. și B. S., se rețin următoarele:
Apelurile sunt nefondate.
Dispozițiile obligatorii în caz de casare cu trimitere de Înalta Curte de Casație și Justiție a României fac trimitere la soluționarea cauzei numai sub aspectul soluționării litigiului în temeiul și în condițiile dreptului comun și anume cu referire la art.480 C.civ. (ce reglementează proprietatea).
Art.480 C.civ. arată că „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege” (art.475, 479, 481 și urm C.civ., art.585, 586, 620 și urm. C.civ., art.841 și urm., art.1001, art.1002, art.1306 și art.1310 C.civ.).
Or, având în vedere dispozițiile art.480 și urm. C.civ. (vechi) și îndrumările date de instanța de casare cu trimitere, se reține că în speță urmează a fi analizată, modul cum a fost dovedit dreptul de proprietate, așa cum a fost invocat în cererea dedusă judecății.
Reclamanta B. S. a motivat în cererea de fond că este coproprietara imobilului din ., sector 2, București, împreună cu B. T. și B. N. (în calitate de moștenitoare ale defunctului soț B. V., decedat la 5.08.1998 (ceilalți fiind și ei fii ai decedatului).
B. V. ar fi moștenit imobilul în cauză de la mătușa sa, B. M. (cunoscută și sub numele de M.) decedată la 3.03.1962.
Imobilul îl avea în proprietate cu defunctul soț B. D., soți care au cumpărat anumite cote de la moștenitorii autorului comun al acestora, defunctul D. B..
Or, așa cum rezultă din mijloacele de probă de la dosar (filele 5-27) B. M. și B. D. dobândesc dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin achiziționarea unor cote succesorale.
În urma decesului lui B. D., întreaga avere imobiliară rămâne soției supraviețuitoare, B. M. (certificat de moștenitor nr.27/1995 – fila 35 dosar, testament – fila 33).
După decesul lui B. M., aceste bunuri se transmit către nepoți, anume B. V. și B. S. (testament autentificat sub nr.431/1955, fila 37).
La 5.08.1998, decedează B. V., moștenitori fiind B. S. (soție supraviețuitoare cu 5/8) și B. T. și B. N. (în calitate de fii, cu 3/8).
Acest imobil, la 9.11.1962 (decizia Sfatului Popular al Raionului 23 August) este trecut în proprietatea statului (certificat de vacanță succesorală nr.134 din 7.09.1962 – fila 40).
Tribunalul București, prin decizia civilă nr.246/A/6.02.2003, admite cererea lui B. S. și dispune anularea certificatului de vacanță succesorală nr.134/1962, hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă prin respingerea recursului (filele 43-45 dosar).
Ulterior se formulează cereri de vânzare-cumpărare de acțiuni între Fondul Proprietății de Stat și Asociația „F.” pentru 7636 acțiuni anume 40% capital social al S.C. F. S.A. (filele 49-53).
Prin sentința civilă nr.4040 din 21.05.2007, Judecătoria Sectorului 2 București admite o cerere care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a cotei de 2/8 din imobil, în contradictoriu cu B. S., rămasă irevocabilă prin neapelare (filele 208-209).
Or, B. S. formulează cerere de revendicare în baza art.480 C.civ. pentru întregul imobil.
Față de faptul că anterior, prin acte juridice menționate, B. S. nu mai era proprietar neposesor, referire la cota sa de 2/8 (conform și îndrumărilor deciziei civile nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Cu referire explicită la prevederile art.480 și 481 C.civ. și la faptul că în materie imobiliară, dovada proprietății este făcută numai prin înscrisuri autentificate, acțiunea formulată la fond nu are suport probatoriu pentru a fi admisă.
Așa fiind, corect instanța de fond a respins cererea de revendicare formulată de B. S..
Față de cele mai sus reținute, cât și motivele de apel formulate, se reține că apelurile declarate în cauză sunt nefondate.
În consecință, conform art.296 C.proc.civ., apelurile formulate vor fi respinse ca nefondate.
Totodată, potrivit art.274 C.proc.civ., vor fi obligați intimații pârâți la plata a 1.100 lei cheltuieli de judecată în apel către Mihloș M..
Văzând dispozițiile art.296 și urm. C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta - reclamantă B. S., domiciliată în București, ., ., ., sector 2, precum și de apelanții - intervenienți O. I. și O. M., domiciliați în București, ., sector 2 împotriva sentinței civile nr. 566 din 09.03.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți MIHLOȘ M., domiciliată în București, ., ., MIHLOȘ G. G., domiciliată în București, ., ., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, . sediul în București, ..32, Corp B, sector 2, ASOCIAȚIA F. PROGRAMUL ACȚIUNILOR SALARIAȚILOR, cu sediul în București, ..34, sector 2, și cu intimații - intervenienți P. T. domiciliat în București, ., ., ., sector 3, B. T., domiciliat în București, ..35, ., . și B. N., domiciliat în București, ., ., ..
Obligă pe intimații pârâți și intimații intervenienți la 1.100 lei cheltuieli de judecată către Mihloș M..
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 06.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. M. T. D. A.
GREFIER
I. A. G.
Red.C.M.T.
Tehnored.B.I.
13 ex.
-----------------------------------------
T.B-Secția a V-a – C.L.B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 141/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Recuzare. Decizia nr. 68/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
