Anulare act. Decizia nr. 49/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 49/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 49/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 49 A
Ședința publică de la 05.02.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta reclamantă B. C., împotriva sentinței civile nr. 1148 din 27.03.2014, pronunțată de Tribunalul I., în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. T. B. S.R.L. și I. S..
P. are ca obiect: anulare act – contract de vânzare cumpărare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 22.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 29.01.2015, apoi la data de 05.02.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului I. la data de 26.06.2013, sub nr._ , reclamanta B. C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I. S. și ., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caducitatea procurii autentificate sub nr.2343/24.09.2004 la Birou Notarial Expert la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.472/21.12.2011, să se constate existența incapacității de vânzare/cumpărare a pârâților cu privire la terenului forestier de 65.000 mp, situat în ., pe care intimatul-pârât I. S. fusese mandatat să-l înstrăineze prin procura menționată, și să se dispună anularea actelor subsecvente, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare nr.472/21.12.2011 încheiat la BNP D. G., precum și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, repunându-se reclamanta în situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.472/21.12.2011.
În subsidiar, respectiv, în măsura în care se va considera ca fiind „valabilă” procura, s-a solicitat să se constate că mandatarului îi era interzis să vândă către sine direct sau prin persoane interpuse existând un conflict de interese, dar și că prețul de 783.522 ron nu a fost achitat de către cumpărător vânzătorului, iar în realitate plata nu s-a efectuat nici anterior și nici la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și, pe cale de consecință, să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat pentru nerespectarea obligației de plată a prețului și a cauzei ilicite.
S-a mai solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților, la plata de daune interese rezultate din vânzarea efectuată în frauda mandantului B. C. prin înțelegerea frauduloasă dintre mandatarul I. S., în calitate de vânzător, și ., în calitate de cumpărător, reprezentată de fiul mandatarului Ikea S., daune reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a bunului și valoarea cu care a fost înstrăinat acesta, precum și la plata dobânzii legale a sumei datorate până la achitarea integrală a acesteia.
În motivarea cererii, în fapt, reclamanta a arătat că a dobândit prin cumpărare de la numita Rautu G. M. M., un teren forestier în suprafață de 65.000 mp situat în ., conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2342/24.09.2004 la BNP Expert.
A mai arătat reclamanta că terenul a fost intabulat în cartea funciară nr.1232 Balotești cu nr. cadastral 1557 având ca vecinătăți din actul de proprietate:
- La Nord, N. N. pe o lungime de 671,18 m
- La Sud, C. P. pe o lungime de 581,32 m
- La Est, DN 117 pe o lungime de 125,87 m
- La Vest, DE 87 pe o lungime de 104,98 m.
A învederat reclamanta faptul că după achiziționarea terenului, prin procura nr.2343/24.09.2004 încheiată la BNP Expert, l-a împuternicit pe I. S. în vederea înstrăinării acestuia la cel mai bun preț.
A mai arătat reclamanta că mandatul dat lui I. S. nu a fost îndeplinit în primii trei ani, respectiv 2004-2007, ani în care valoarea terenului era foarte mare și în care aceasta ar fi fost interesată de o astfel de afacere imobiliară și nici ulterior până în 2007. Însă, în anul 2011, fără ca mandatarul a mai avea discuții cu reclamanta în vederea vânzării terenului și fără a aduce la cunoștința acesteia, a vândut în numele reclamantei terenul forestier în suprafață de 65.000 mp propriei sale societăți comerciale . cu prețul de 783.522 ron.
A învederat reclamanta faptul ca prețul cu care a fost vândut terenul este unul foarte mic în raport cu valoarea de circulație a terenului apreciind astfel că vânzarea s-a efectuat în frauda mandantei reclamante, dacă procura ar putea fi considerată aptă să producă efecte juridice la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.
A mai învederat reclamanta faptul ca procura era caducă, potrivit art.2015 noul cod civil în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.472/21.12.2011, încheiat la BNP D. G. iar mandatul acestuia nu mai era valabil, lucru pe care trebuia însuși notarul trebuia să îl verifice.
A precizat reclamanta că mandatarul, în vederea înstrăinării terenului, nu a solicitat acordul Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva - Ocolul Silvic Snagov. Așadar, mandatarul I. S., deși avea obligația de a acționa în interesul mandantei reclamante, acesta nu numai că nu a negociat cel mai bun preț ci a acționat în interesul acestuia, vânzându-i terenul unei societăți comerciale în care avea calitatea de administrator și asociat împreună cu fiul său. A mai precizat că un astfel de contract de vânzare cumpărare are un caracter imoral și ilicitși prin aceea că înstrăinarea terenului forestier către ., persoană juridica de drept roman, eluda dispozițiile legale de interdicție a cetățenilor străini de a dobândi terenuri în România, societate ce a fost constituită doar în scopuri de a dobândi bunuri imobile.
În dovedire, au fost atașate înscrisuri. De asemenea, a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâților, proba testimonială și proba cu expertiza evaluatorie.
În drept au fost invocate prevederile art.2012, art.2015, art.2032, art.1357, art.1359, art.1345, art.1362, art.1654 Cod civil.
Reclamanta a evaluat valoarea obiectului litigiului ca fiind de 783.522 lei (fila 6 dosar fond)
Pârâții au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare in judecata ca neîntemeiată. De asemenea au invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată în ceea ce privește capetele de cerere privind rectificarea cărții funciare, daune interese și dobânda legală, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în ceea ce privește anularea contractului pentru cauza ilicită, excepția inadmisibilității acțiunii în constatare în condițiile în care reclamanta are la îndemână posibilitatea intentării unei acțiuni în realizare în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea existenței unei interdicții de înstrăinare a mandatarului și a neachitării efective a prețului, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată întemeiate pe disp. art.1345 noul cod civil privind îmbogățirea fără justă cauză și excepția litispendenței cu privire la capătul doi și șase al cererii de chemare în judecată.
In fapt, pârâții au arătat ca în urmă cu 10 ani l-a cunoscut pe soțul reclamantei care era frizer în București iar, în timp s-au împrietenit deoarece vorbea limba japoneză și aflase de la acesta că în urma schimbării regimului de guvernare, se pot face afaceri în România, inclusiv imobiliare. Jalal Tarani i-a recomandat să investească sume importante în cumpărarea unor imobile, terenuri și construcții. Întrucât legislația românească nu permitea achiziționarea de terenuri de către cetățeni străini, a convenit ca toate construcțiile ce vor fi cumpărate să fie achiziționate pe numele său și al unei societăți în care era asociat cu Jalal Mohsen Zadeh Tarani, iar terenurile să fie achiziționate pe numele soției lui Jalal Tarani și anume pe numele reclamantei B. C. și construcțiile pe numele lui I. S..
Au mai arătat pârâții ca în urma acestor înțelegeri, în cursul anilor 2004 și 2005, reclamanta a achiziționat din fondurile trimise de aceștia mai multe imobile printre cere și terenul forestier în suprafață de 65.000 mp. La tranzacționarea terenului forestier de către reclamanta B. C., a fost stabilit prin contractul de parteneriat din 2009 ca reclamanta să emită procuri autentice pe numele subsemnatului, fiind emisă astfel procura nr.2343/24.09.2004 la BNP Expert prin care era mandatat să vândă terenul forestier în suprafață de 65.000 mp.
Au învederat că procura emisă de către B. C. în favoarea pârâtului este dovada înțelegerii acestuia cu reclamanta și soțul acesteia precum și recunoașterea că fondurile pentru achiziționarea acestor terenuri erau alocate de către subsemnatul. În anul 2008 a rezidat constant în România fapt pentru care a convenit cu reclamanta și soțul acesteia și au încheiat contractul de parteneriat la data de 01.01.2009 prin care se reconfirmă de către Jalal Tarani, soțul reclamantei, înțelegerile lor anterioare ca proprietățile care formează obiectul acestui contract și enumerate în lista A, anexa la contract, inclusiv terenul în litigiu, îi aparțin exclusiv.
Au mai învederat că nici Jalal Tarani dar nici reclamanta B. C. nu au investit nici o sumă de bani în achiziționarea acestor proprietăți și au beneficiat de un sediu al căror cheltuieli de exploatare le-a suportat în exclusivitate la care s-a adăugat suma de 2.000 euro lunar cu titlu de indemnizație. În urma neîndeplinirii obligației de către Jalal Tarani de a găsi cumpărători pentru teren, în baza procurii ce îi fusese emisă a vândut terenul forestier societății ., unde avea calitatea de asociat majoritar alături de fiul său I. Taiga, semnând contractul de vânzare cumpărare nr.472/21.12.2011.
Au precizat că reclamanta, în mod voit expune o situație de fapt incompletă pentru a induce instanța în eroare asupra adevăratelor rapoarte juridice existente între părți iar fără a urma vreo procedură de conciliere directă, reclamanta împreună cu soțul acesteia au înregistrat la 05.02.2012 o acțiune similară prezentei acțiuni formându-se dosarul nr._ pe rolul Tribunalului I., care a fost soluționat în sensul netimbrării cererii.
Cu privire la caducitatea procurii nr.2343/24.09.2004, au arătat pârâții că se prevăd trei cazuri de încetare a mandatului respectiv prin revocare, prin renunțarea mandatarului și prin moartea sau punerea sub interdicție a mandatarului ori mandantului, conform art.1552 cod civil, aplicabil în cauza de față.
În ceea ce privește capătul șase al cererii au arătat că sunt două acțiuni în constatare: prima privind interdicția de înstrăinare a mandatarului către sine și cea de-a doua privind neachitarea efectivă a prețului și două acțiuni de anulare pentru nerespectarea obligației de plată a prețului și pentru cauza ilicită.
Au învederat că reclamanta în mod greșit a considerat că o acțiune în constatare are drept consecință anularea unui act juridic. La data la care procurile au fost acordate nu exista interdicție prevăzută de art.1645 noul cod civil ci interdicția prevăzută de art.1308 pct.2 vechiul cod civil care se aplică numai în cazul adjudecărilor și nu al vânzării.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate au arătat că nu există legătură între diferența de preț invocată de reclamanta și interdicția prev. de art.1654 alin.1 lit. a noul cod civil așa cum nu există cauzalitate între . și fapta ilicită, interdicția prev. de art.1654 alin.1 lit. a noul cod civil aplicându-se pentru dobândire/cumpărare dar numai în persoana mandatarului I. S. nu și a altei persoane fizice sau juridice.
În ceea ce privește dreptul la preemțiune, au menționat că acea convenție de prestări servicii nr.8/03.02.2013 a fost semnată de reclamantă la data de 03.02.2013, deși nu avea niciun drept asupra terenului forestier deși avea obligația să comunice în scris prestatorului dacă a înstrăinat în tot sau în parte fondul forestier privat preluat în pază precum și datele de identificare ale noului proprietar.
În ceea ce privește lipsa consimțământului lui Jalal Mohsen Zadeh Tarani au arătat că acesta nu a făcut dovada că deține vreun drept de superficie asupra terenului, vreun drept de proprietate sau alt drept real asupra terenului în litigiu. De asemenea dreptul de superficie al acestuia nu este înscris în cartea funciară.
In drept, au fost invocate disp. art.205 Cod de procedura civila.
In dovedire, au fost atașate înscrisuri. De asemenea s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei și proba testimonială.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepțiilor invocate de către pârâți în întâmpinare, ca neîntemeiate. În subsidiar, a solicitat ca excepțiile privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, inadmisibilitatea acțiunii în constatare în condițiile în care se poate introduce o acțiune în realizare în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea existenței unei interdicții de înstrăinare a mandatarului și a neachitării efective a prețului și inadmisibilitatea cererii privind îmbogățirea fără justă cauză să se unească cu fondul.
Instanța a încuviințat si administrat proba cu interogatoriul părților și proba cu înscrisuri.
Prin încheierea de ședință de la data de 20.03.2014 tribunalul a admis excepția netimbrării capătului de cerere al acțiunii având ca obiect daunele interese .
Prin sentința civilă nr. 1148/27.03.2014 Tribunalul I. - Secția Civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. C., în contradictoriu cu pârâții ., I. S. și a obligat reclamanta la plata către parat a sumei de 1.673 lei cu titlu de cheltuieli de judecata și către pârâtă a sumei de 9.481,84 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, prin procura autentificată sub nr. 2343/24.09.2004 de BNP Expert București, reclamanta B. C. l-a împuternicit pe pârâtul I. S. să vândă terenul forestier în suprafață de 65.000 mp situat în ..
În baza procurii menționate, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 472/21.12.2011 la BNP D. G., B. C., prin mandatar I. S., a înstrăinat către S.C. T. B. S.R.L. terenul respectiv în schimbul sumei de 783.522 lei.
Tribunalul a constatat că reclamanta a solicitat în principal constatarea caducității procurii autentificate sub nr. 2343/24.09.2004 în temeiul art. 2015 C. civ., întrucât conform textului de lege menționat, durata mandatului încetează la trei ani, în lipsă de stipulație contrară. Cu privire la acest capăt de cerere reține că potrivit art. 142 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, “contractele de mandat încheiate înainte de . Codului civil, pentru care părțile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor”. Prin urmare, în speță, întrucât procura a fost încheiată în cursul anului 2004, nu au fost aplicabile prevederile art. 2015 C.civ., referitoare la încetarea contractului de mandat în termen de trei ani de la data încheierii sale, ci prevederile 1532- 1559 din Codul civil 1864, referitoare la contractul de mandat.
În raport de dispozițiile legale aplicabile și având în vedere că în cuprinsul procurii nu este stipulat un termen, a constatat că nu s-a dovedit existența unei cauze de încetare contractului de mandat, respectiv nu s-a probat existența unei revocări tacite din partea mandantului. Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări (acte sau fapte) care vădesc neîndoielnic intenția mandantului or prin probele administrate reclamanta nu a dovedit efectuarea vreunui astfel de act sau fapt.
Referitor la incapacitatea de vânzare invocată de reclamantă Tribunalul a reținut că potrivit art. 1654 C.civ., sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație publică, mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă. Astfel, a apreciat că, în speță, nu sunt incidente aceste prevederi legale, întrucât nu cumpărătorul a fost S.C. T. B. S.R.L., iar nu mandatarul I. S.. Simpla împrejurare că mandatarul era asociat în cadrul societății care a cumpărat terenul nu este de natură, în lipsa altor elemente, să releve calitatea de persoană interpusă.
Referitor la capetele de cerere subsidiare vizând nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 472/21.12.2011 la BNP D. G. Tribunalul a reținut că între soțul reclamantei și pârât au intervenit două convenții în anii 2006 și 2009 în cuprinsul cărora există mențiuni și cu privire la imobilul în litigiu. De asemenea din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că, astfel cum a fost reiterat și prin convențiile respective, procura în vederea înstrăinării terenului forestier a fost emisă în aceeași dată cu încheierea contractului de vânzare cumpărare prin care reclamanta a dobândit imobilul (contractul fiind autentificat sub nr. 2342 iar procura sub nr.2343 din data de 24.09.2004). Având în vedere aceste împrejurări tribunalul a apreciat că nu pot fi primite apărările reclamantei referitoare la cauza ilicită a contractului, acestea nefiind susținute de nici un mijloc de probă.
Totodată, a constatat că, astfel cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar, vânzarea terenului forestier s-a făcut cu respectarea dreptului de preempțiune reglementat de dispozițiile art. 1746 cod civil.
A fost înlăturată și susținerea reclamantei conform căreia plata pentru terenurile înstrăinate nu a fost efectuată, întrucât potrivit art. 4 din contractul de vânzare – cumpărare menționat, prețul a fost plătit de către societatea comercială cumpărătoare și încasat de către vânzătoare, prin mandatar, această clauză ținând loc de chitanță descărcătoare a plății. Împotriva acestei mențiuni din contract, exista posibilitatea, pentru reclamantă, de a se face proba contrară, potrivit art. 249 C.pr.civ., ceea ce în speță nu s-a întâmplat. De asemenea, reclamanta nu a dovedit nici că valoarea pentru care a fost vândut terenul ar fi fost inferioară valorii de piață a imobilului, deși sarcina probei îi incumba și cu privire la acest aspect.
Nu a putut fi primită nici apărarea referitoare la existența unui drept de superficie al soțului reclamantei asupra plantațiilor existente pe teren având în vedere că aceasta nu a făcut dovada efectuării plantațiilor ulterior cumpărării terenului (în anul 2004) și implicit, nu a probat constituirea dreptului invocat.
Văzând dispozițiile art. 451 c.pr.civ., a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe la data de 23.06.2014 a declarat apel reclamanta B. C., apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 27.06.2014.
Prin motivele de apel apelanta-reclamantă solicită admiterea apelului, casarea sentinței apelante pe care o consideră netemeinică și nelegală și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Consideră neîntemeiată susținerea instanței că în cauză s-ar fi dovedit revocarea tacita a procurilor emise, având în vedere materialul probator administrat în cauză.
Prin răspunsurile la întâmpinare ale pârâtului I., acesta a recunoscut că reclamanta B. C. nu a avut cunoștință de vânzare. Mai mult de atât aceasta a recunoscut că nu ar fi ținut cont de voința reclamantei, considerându-se îndreptățit să-și însușească bunul.
Aceasta spune că nici nu a fost interesată de prețul la care a efectuat vânzarea, din punctul său de vedere fiind doar un schimb de titluri de proprietate.
Revocarea pe care reclamanta a formulat-o în fața pârâtului, „în limba română", limbă pe care pârâtul o înțelege, având rezidență de mai mulți ani pe teritoriul statului român, dar o vorbește mai greu.
Astfel, instanța în mod greșit a apreciat revocarea tacita a mandatului acordat pârâtului I..
Procura autentificata sub nr. 2343/24.09.2004 de către Biroul Notarial Expres este caducă potrivit art. 2015 N.C.civ.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 21.12.2011 după . noului cod civil, supunându-se prevederilor acestuia. Astfel și actele ce au stat la baza semnării acestui contract trebuiau să respecte prevederile legale în vigoare la acea dată.
Pârâtul a recunoscut în întâmpinarea formulată, dar și în interogatoriul administrat că nu a avut nici o discuție cu reclamant de la data încheieri procurilor și până în prezent, astfel încât nici scopul procurii, acela de a încheia acte în numele și pentru reclamantă nu a fost atins, reclamanta neavând cunoștință de vânzarea realizată. Fapt recunoscut de pârâtul I. S. prin interogatoriul administrat, acesta spunând că nu a anunțat-o niciodată pe reclamantă că a înțeles să-i înstrăineze imobilul.
Arată faptul că procura a fost emisă la aceeași dată cu încheierea contractului de vânzare- cumpărare, instanța nemotivând acest aspect pe care a înțeles să-l rețină.
In ceea ce privește al doilea capăt de cerere, apelanta menționează că instanța a făcut o greșită aplicare a legii.
Instanța a reținut în mod corect că mandatarul din prezenta cauza era asociat și administrator al cumpărătoarei persoana juridică.
Potrivit art.1654 C.civ. mandatarul era incapabil să cumpere prin persoane interpuse, în speță .
Pârâtul I. atât în întâmpinarea formulate, cât și în răspunsul la interogatoriu a recunoscut că a vândut către . pentru care era alături de fiul său asociat în societate, astfel bunul intra în patrimoniul său.
Acesta i-a spus că nu s-a realizat vânzarea direct către sine, datorită interdicției prevăzute de legea română în ceea ce privește achiziționarea de terenuri de către cetățenii străini.
Mai mult de atât pârâtul I. era la acel moment reprezentantul legal al pârâtei . având calitate de administrator. Acesta în calitate de asociat și administrator a decis în ședința A. a societății achiziționarea terenului, și a decis potrivit propriilor convingeri că societatea nu trebuie să-i achite mandatarului prețul, fiind vorba de același patrimoniu. Potrivit răspunsului la interogatoriu a fost vorba doar de un transfer de titluri.
In întâmpinarea formulată reprezentanții convenționali ai pârâților au susținut că pârâtul I. a împrumutat pârâta . cu bani pentru a putea achiziționa imobilul.
Consideră apelanta că față de situația prezentată și recunoscută și asumată de către pârâți, sunt incidente dispozițiile art. 1654 C.civ., iar mandatarul incapabil să vândă.
Pentru aceste motive mandatarul se circumscrie prev.art 1654 N.C.civ., vânzarea încheindu-se fără a fi urmărit interesul vânzătorului de a obține prețul cel mai bun, ci interesul cumpărătorului de a achiziționa terenul la un preț mult sub valoarea de piață a acestuia. Lucru, de altfel, recunoscut și de pârâtul mandatar în partea introductivă a întâmpinării și la interogatoriul administrat în cauză.
Mai arată apelanta că tot pârâtul mandatar, a adus la cunoștință prin întâmpinare că a înțeles să nu achiziționeze direct pe numele său imobilul, deoarece legislația română interzice cetățenilor străini să dețină proprietăți pe teritoriul României, în acest scop fiind înființată ., cu toate că la momentul achiziționării de către reclamantă a terenurilor, dl. I. era asociat majoritar într-o altă persoană juridică română . SRL, astfel încât și această susținere a pârâtului este nereală.
Potrivit propriilor afirmații din cuprinsul întâmpinării, dl. I. avea obligația "să tratez condițiile vânzării și să încasez prețul convenit dând chitanța descărcătoare". Reclamanta nu a primit niciodată vreo sumă de bani de la dl. I. și nici chitanța descărcătoare în acest sens nu a fost emisă. Conform afirmațiilor pârâtului - mandatar din întâmpinarea formulată dl. I. spune că "nu am avut niciodată o discuție cu B. C. sau cu Jalal Mohsen Zadeh Tarani de la data emiterii procurilor și până în prezent".
Pârâtul însuși a recunoscut că nu a primit nici un ban de la societate și că a fost doar "un transfer de titluri" și nu o vânzare în fapt.
Reclamanta nu putea face proba lipsei unei chitanțe descărcătoare dintre aceasta și pârâtul I. S. decât prin răspunsurile la interogatoriu ale acestuia. Pârâtul a și menționat că a înțeles să nu-i dea niciun ban reclamantei, considerând că nu are de ce.
De altfel, instanța în mod greșit a reținut că din mențiunile contractului de vânzare - cumpărare ca pârâta . ar fi plătit prețul mandatarului I. S. și că ține loc de chitanța descărcătoare pentru reclamanta B. C. potrivit procurii.
Arată apelanta că actul de vânzare-cumpărare nu poate dovedi, în forma în care a fost încheiat, că mandatarul a remis suma către reclamantă, mai mult de atât acesta în interogatoriul administrat a mărturisit că nu a dat nici un ban reclamantei, că nici măcar nu a anunțat-o că s-a realizat vânzarea terenului forestier.
In ceea ce privește susținerile reclamantei că terenul a fost vândut mult sub prețul de circulație de la acea data, rezultând vânzarea în fraudă de către mandant, consideră apelanta că instanța de judecată a apreciat în mod greșit că acestea nu au fost dovedite.
Acest capăt de cerere era subsecvent anulării contractului de vânzare - cumpărare, singura proba pertinentă în cauză ar fi fost expertiza imobiliară evaluatorie.
Instanța de judecata a respins reclamantei această proba, ca fiind neutilă. Cu toate acestea, instanța a motivat că ca acest capăt de cerere nu a fost probat. Consideră că pentru acest aspect motivarea instanței este în evidentă contradicție cu încheierile de ședință.
Instanța în mod greșit a reținut că a fost respectat dreptul de preemțiune al vecinilor. După cum s-a putut observa din actele depuse la dosarul cauzei, toate adresele privind dreptul de preemțiune au fost emise și transmise ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare a terenului forestier. Dispozițiile art. 1746 C.civ. au fost încălcate.
Pentru aceste motive apelanta solicită să se admită apelul, să se caseze sentința apelată și rejudecându-se să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată. Să se constate că mandatul pârâtului a fost revocat în mod tacit de către reclamantă, iar în subsidiar că există o incapacitatea mandatarului de a vinde către ., că există o diferență de preț între valoarea de circulație a imobilului și valoarea la care mandatarul a înțeles să vândă.
S-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâților, expertiză imobiliară evaluatorie.
La data de 21.07.2014, pârâții S.C. T. B. S.R.L. și I. S., au depus întâmpinare, prin care solicită: admiterea excepției netimbrării sau a insuficientei timbrării; admiterea excepției inadmisibilității cererii cu privire la revocarea tacita a procurii; admiterea excepției inadmisibilității cererii in ceea ce privește consecința anularii contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a constatării caducității sau revocării tacite a procurii; admiterea excepției inadmisibilității cererii in ceea ce privește consecința anulării contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a constatării neplății prețului; admiterea excepției inadmisibilității cererii de apel în ceea ce privește consecința obligării la plata de daune-interese ca urmare a fraudării legii; admiterea excepției bunei credințe a intimatului T. B. SRL; admiterea excepției inadmisibilității cererii de apel cu privire la daune interese, având în vedere că instanța de fond nu a fost investită cu o astfel de cerere în urma cererii precizatoare din 08.10.2013; admiterea excepției inadmisibilității cererii de apel cu privire la solicitarea de daune interese după ce s-a renunțat la acest capăt de cerere; respingerea cererii de apel ca neîntemeiată; obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin motivarea întâmpinării, referitor la excepția netimbrării/insuficienta timbrării cererii de chemare în judecată, consideră intimații că actul normativ aplicabil timbrajului este Legea 146/1997 așa cum rezultă din art. 55 din O.U.G. 80/2013,având în vedere că acțiunea a fost introdusă la 26.06.2013, iar O.U.G. 80/2013 a intrat în vigoare la 29.06.2013.
Invocă intimații prevederile art. 2 alin. (1) lit. g) și art. 14 din Legea 146/1997 privind taxele de timbru in vigoare la data introducerii cererii și Decizia nr. 32/09.06.2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Inaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct.1 lit. a și b și art. 2821 alin. (1) din Vechiul Cod proc.civ., susținând că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea 146/1997, taxa judiciară stabilită de către Curtea de Apel București, este insuficientă, având în vedere că apelanta a declarat apel și pentru capătul de cerere privind, daune interese. In concluzie, având în vedere că apelanta nu a achitat taxa de timbru pentru apel până la acest moment, solicită admiterea excepției netimbrării cererii și pe cale de consecință, în baza prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea 146/1997 republicată, solicită să se dispună anularea cererii de apel ca netimbrată. In cazul în care apelanta achită taxa de timbru stabilită, solicită admiterea excepției insuficientei timbrajului și anularea cererii de apel ca insuficient timbrată.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii de apel in ceea ce privește invocare a revocării tacite a procurii se arată că, în cererea de chemare în judecată inițială, apelanta a solicitat să se constate caducitatea procurii fără să solicite constatarea revocării tacite a acesteia. Aceste două acțiuni sunt diferite.
In cererea precizatoare depusă la dosarul de fond în 08.10.2013, apelanta a arătat că a înțeles să "cheme în judecată pe pârâtul I. S. pentru caducitatea procurii".
Astfel, nu rezultă că apelanta a solicitat în vreun mod constatarea revocării tacite a procurii și apreciază că instanța judecătorească nu a fost sesizată legal cu o astfel de acțiune. In mod instanța de fond a analizat aceasta problema în hotărârea pronunțată deși nu era investită cu o astfel de cerere.
Apelanta nu poate formula acest tip de acțiune direct în apel, mai exact nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, conform prevederilor art. 478 alin. (3) NCPC. Altfel, formularea unor pretenții noi în apel ar conduce la nesocotirea flagrantă și gravă a principiului dublului grad de jurisdicție.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii in ceea ce privește consecința anulării contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a constatării caducității sau revocării tacite a procurii se susține că apelanta, în mod greșit, consideră că o acțiune în constatarea caducității sau revocării tacite a unei procuri are drept consecința anularea actelor subsecvente. Prin urmare, în mod ipotetic chiar dacă procura ar fi caducă ori revocata tacit, așa cum apelanta a solicitat, nu înseamnă că vânzarea ar fi lovită de nulitate, pentru că sancțiunea în cazul caducității ori revocării tacite nu este nulitatea actelor subsecvente ci ineficacitatea procurii prin lipsirea de efecte juridice pentru viitor. Mai exact, în cazul intimaților, ipotetica caducitate sau revocare tacită a procurii nu conduce la anularea contractului de vânzare-cumpărare din 2011 ci, este necesar un alt tip de acțiune. Principiul de drept "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis" potrivit căruia anularea actului juridic inițial atrage și anularea actului juridic subsecvent, datorită legăturii juridice, este un efect al nulității actului juridic și nu al caducității ori revocării. In concluzie, solicită intimații admiterea excepției inadmisibilității și respingerea în parte a cererii de apel ca inadmisibilă în ceea ce privește anularea contractului de vânzare - cumpărare ca urmare a constatării caducității sau revocării tacite a procurii.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii în ceea ce privește consecința anulării contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a constatării neplății prețului, intimații susțin că nerespectarea unei obligații contractuale nu atrage nulitatea actului, fie ea absolută sau relativă. Nulitatea presupune nerespectarea unor cerințe legale la momentul încheierii actului juridic, ceea ce înseamnă că toate cauzele de nulitate sunt contemporane încheierii actului. Or, nerespectarea unei obligații contractuale este o acțiune ulterioară încheierii actului. Astfel, ipotetică neplata a prețului în contractul de vânzare-cumpărare din 2011 nu atrage sancțiunea nulității relative, ci se poate vorbi de alte instituții de drept (art. 1724 Noul Cod Civil), daca sunt îndeplinite condițiile legale.
In concluzie, solicită admiterea excepției inadmisibilității și respingerea în parte a cererii de apel ca inadmisibilă în ceea ce privește anularea contractului de vânzare - cumpărare ca urmare a constatării neplății prețului acestuia.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii de apel în ceea ce privește consecința obligării la daune-interese ca urmare a fraudării legii, se arată că fraudarea legii într-un contract nu presupune obligarea la daune interese ci o sancțiune de drept civil aplicabila actelor juridice (nulitate), motiv pentru care solicită în esență respingerea cererii de obligare la daune interese ca inadmisibilă. Fraudarea legii nu presupune răspundere civilă delictuală cum în mod greșit a susținute apelanta, deoarece presupune încheierea unui act juridic.
In concluzie, solicită admiterea excepției inadmisibilității și respingerea în parte a cererii de apel ca inadmisibilă în ceea ce privește obligarea la plata de daune-interese.
In ceea ce privește excepția bunei credințe a intimatului T. B. SRL, intimații invocă prevederile art. 901 Noul Cod Civil, arătând că în speța de față, conform extasului de carte funciară pentru autentificare, în Cartea Funciară a terenului, la data semnării contractului de vânzare cumpărare, respectiv, la data de 21.12.2011, nu există notată vreo acțiune care să creeze o reprezentare diferită a situației juridice a terenurilor și nici nu există vreo cauză care să afecteze valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Si mai mult, așa cum au dovedit, T. B. SRL a efectuat toate formalitățile necesare cumpărării terenului printre care a prezentat și actele solicitate de notarul public D. G., respectiv: Hotărâre A., Certificat constatator; precum și verificări procura INFONOT efectuate de către notarul public. Orice revocare ori caducitate nu este opozabilă societății nefiind înregistrată în Registrul național notarial de evidență a procurilor și a revocărilor acestora (RNNEPR).
Caducitatea/nulitatea/revocarea contractelor de mandat ca efect nu conduce la nulitatea contractelor subsecvente, respectiv la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare daca dobânditorul a fost de bună credință, deoarece buna-credință este o excepție de la principiul "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis".
Referitor la excepția inadmisibilității cererii de apel cu privire la daune interese, având în vedere că instanța de fond nu a fost investită cu o astfel de cerere în urma cererii precizatoare din 08.10.2013, intimații susțin că, cadrul procesual a fost stabilit in final de către apelantă la fond prin cererea modificatoare înregistrată la data de 08.10.2013, în care se menționează care sunt capetele de cerere și unde nu figurează obligarea intimaților la plata de daune interese, ci doar caducitatea procurii, anularea contractului de vânzare-cumpărare și a actelor subsecvente (fără să menționeze la ce acte subsecvente se referă) și rectificare carte funciară. In mod greșit instanța de fond s-a pronunțat pe capătul de cerere privind obligarea intimaților la plata de daune interese (în sensul anulării ca netimbrate), nefiind investită cu o astfel de cerere. In aceste condiții, apelanta nu poate formula apel cu privire la un capăt de cerere care nu există la fond, având în vedere tot principiul disponibilității.
In concluzie, solicită intimații admiterea excepției inadmisibilității cererii de apel cu privire la capătul de cerere pe daune interese și respingerea acesteia ca inadmisibilă.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii de apel cu privire la solicitarea de daune interese după ce s-a renunțat la acest capăt de cerere, se arată că, în ședința publică din data de 20.03.3014, apelanta a formulat verbal o cerere de renunțare la judecată în baza art. 406 NCPC cu privire la capătul de cerere de obligare la daune interese, așa cum a rezultat din încheierea de ședință (pagina 1 si 2). Prioritar acestei cereri de renunțare, s-a discutat în mod legal excepția netimbrării acestui capăt de cerere, care s-a admis. Totuși, cererea de renunțare a fost înregistrată și apelanta nu mai poate reveni asupra ei inclusiv nici prin cererea de apel, deoarece renunțarea la judecata este necondiționată, "expresă, clar formulată și fără echivoc" (Tribunalul Suprem, Sectia Civila, Decizia nr. 659/09.04.1986).
Cu privire la apărările pe fondul apelului se arată în ceea ce privește primul motiv, că, caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic, care constă în lipsirea acestuia de toate efectele, datorită intervenirii unor cauze posterioare încheierii lui și independent de voința autorului actului". Caducitatea se caracterizează prin următoarele trăsături: presupune un act juridic valabil încheiat; produce efecte numai pentru viitor; presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic; împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voința autorului actului juridic. Caducitatea, ca instituție de drept, nu a fost reglementată în vechiul Cod Civil sau alt act normativ și nici în actualul Cod civil, aceasta fiind menționată de doctrina doar raportat la anumite materii cum ar fi cea a legate lor și ofertelor de vânzare-cumpărare dar nu cu privire la mandat.
Raportat la cazul intimaților, pentru ca procurile să fie caduce înseamnă că aceste au fost valabil încheiate, cu respectarea legii, dar, ca urmare a unei cauze posterioare încheierii acestora și străină de B. C. procurile să fie lipsite de efect. Apelanta nu identifică nici o cauză posterioară încheierii procurii spre a fi analizată. De asemenea, această cauză ar trebui să fie anterioara semnării contractului de vânzare-cumpărare din 2011.
Motivarea în drept a solicitării de constatare a caducității procurii nu este relativă materiei caducității, în sensul art. 2015 din Noul Cod Civil. Or, această prevedere este relativă la încetarea efectelor contractului de mandat ca urmare a ajungerii la termen a acestuia și nu ca urmare a unei cauze posterioare încheierii contractului de mandat și străină de B. C. care atrage lipsirea de efecte a acestora pentru viitor.
în speță nu se regăsește niciunul din cazurile în care caducitatea ar fi putut opera, iar aspectul evocat de apelanta în ceea ce privește perioada de valabilitate a procurii autentificate sub nr. 2343/24.09.2004 de BN Expert, nu este în concordanță cu legea pentru urmatoarele argumente:
- prin legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Noului Cod Civil (legea nr. 278/2009) se arată că acesta intra în vigoare începând cu data de 01.10.2011 iar contractul de vânzare-cumpărare a fost semnat în data de 21.12.2011 iar procura a fost semnată în data de 24.09.2004, deci înainte de . Noului Cod Civil (NCC);
- prin art.142 din Legea 71/2011 se statuează expres următoarele: "Contractele de mandat încheiate înainte de . Codului Civil, pentru care părțile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor"
- prin art. 3 și 5 din Legea 71/2011 similare cu art. 6 alin. (2) si (5) din Noul Cod Civil, se arată că "actele și faptele juridice încheiate, ori după caz săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare de la data încheierii lor, după caz, săvârșirii ori producerii lor"(art. 3). Dispozițiile actualului Cod Civil se aplica tuturor actelor și faptelor încheiate sau după caz produse ori săvârșite după . (art. 5 alin. (1) din Legea 71/2011 și art. 6 alin. (5) din Noul Cod Civil);
- prin art. 6 alin. (1) din Noul Cod Civil se arată că legea nu are putere retroactivă;
- Legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivității), cât și efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după . legii noi (ultra-activitatea legii vechi).
Menționează intimații că din conținutul acestor texte rezultă că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2015 din Noul Cod Civil, deoarece procura a fost emisă în baza prevederilor Vechiului Cod Civil care prevăd că procura este o variantă a contractului de mandat special reglementat de dispozițiile art. 1532 și urm. din Vechiul Cod Civil.
Pentru aceleași considerente, apreciază greșit și argumentul apelantei, în sensul că se aplica Noul Cod Civil pentru procura motivat de semnarea contractului de vânzare-cumpărare după . Noului Cod Civil. Contractul de mandat este separat de contractul de vânzare-cumpărare și pentru fiecare în parte se aplică legea de la momentul semnării lor. Apelanta confundă principiului simetriei formelor juridice ale actelor cu principiul aplicării legii în timp.
Conform art. 1552 din Vechiul Cod civil, aplicabil spetei, se prevăd doar trei cazuri de încetare a mandatului: prin revocare; prin renunțarea mandatarului și prin moartea sau punerea sub interdicție a mandatarului ori mandantului.
Spre deosebire de actualul Cod Civil, Vechiul Cod Civil nu prevede vreo durată limitată a contractului de mandat inclusiv a procurii și în consecință procura autentificată sub nr. 2343/24.09.2004 de BN Expert, urmează să-și producă efectele dacă nu intervine unul din cazurile prev. de art. 1552 Vechiul Cod Civil.
La aceeași concluzie a ajuns și instanța de fond în hotărârea pronunțată.
Apelanta nu a formulat, nu și-a întemeiat în drept și nici nu a dezvoltat în cuprinsul cererii de chemare în judecată la fond o astfel de acțiune, motiv pentru care nici intimații nu au realizat apărări corespunzătoare în acest sens în fațaâ Tribunalului I..
Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurari, acte sau fapte care vădesc neîndoielnic intenția mandantului (F. D. -Tratat de D. Civil Contracte Speciale, Editura Universul Juridic). Revocarea tacită poate fi totală sau parțială. Acesta este cadrul general de drept comun în materia revocării mandatelor. In cazul de față sunt în prezența unei procuri notariale care nu a fost revocată nici tacit și nici expres de către apelantă.
Se invocă în acest senst art. 59 din Legea 36/1995 (legea notarilor publici si a activității notariale) în vigoare la data semnării contractului de vânzare-cumpărare.
La nivelul Uniunii Notarilor Publici din România funcționează Registrul național notarial de evidență a procurilor și revocărilor acestora (RNNEPR), în care sunt înregistrate procurile date în scopul încheierii de acte și îndeplinirii de proceduri notariale, precum și actele de revocare a acestora.
In cazul de față, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 472/21.12.2011 de BNP D. G., pentru procura autentificată sub nr. 2343/24.09.2004 și de BN Expert, notarul public a verificat la Registrul Național al Procurilor Revocate (RNNEPR) dacă aceasta a fost revocată fiind emis certificatul INFONOT nr._ cu privire la starea acestei procuri, care atestă că procura nu era revocată.
Intimatul I. S. nu a avut niciodată o discuție cu B. C. sau cu Jalsl Mohsen Zadeh Tarani, de la data emiterii procurii și până în prezent în ceea ce privește restituirea sau revocarea acesteia. De asemenea, I. S. nu și-a exprimat intenția de a preda această procură și nici B. C. nu i-a solicitat acest lucru. Această procură avea și menirea de a-i garanta investiția financiară făcute de acesta conform convențiilor de parteneriat, astfel cum a arătat mai sus.
Apelanta a denaturat susținerile din întâmpinarea formulată la instanța de fond prin extragerea din context doar a unor mențiuni "I. S. nu a avut nici o discuție cu apelanta de la data încheierii procurii și până în prezent ", dar întreaga frază se referea, așa cum a reluat-o și în alineatul anterior în apel, doar la faptul că nu au fost discuții cu privire la restituirea sau revocarea procurii și nu că nu au avut loc alte discuții în general.
Revocarea tacită produce efecte numai dacă a fost cunoscută de mandatar (CSJ Decizia 1226/1992 ).
Mai arată intimații că prin nicio probă apelanta nu a dovedit că l-ar fi informat, prin orice modalitate, în prealabil de vânzare, pe I. S. de revocarea tacită a procurii. Astfel, rămâne aplicabil art. 1557 Vechiul Cod Civil .
La aceeași concluzie a ajuns și instanța de fond în hotărârea pronunțată.
Mai trebuie să se observe și faptul că vânzarea s-a produs sub condiție suspensivă, ceea ce înseamnă că în cartea funciară (opozabilă reclamantei) a fost înregistrată vânzarea pentru o perioada de peste opt luni înainte să se realizeze transferul dreptului de proprietate, timp în care apelanta nu a revocat procura ăi nici nu a invocat caducitatea.
In ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel privind constatarea incapacității de vânzare-cumpărare a terenului potrivit art. 1654 NCC și anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului.
Art. 1654 Noul Cod Civil nu este aplicabil având în vedere că procura de vânzare a fost încheiată sub imperiul legii vechi, mai exact dispozițiile art. 1308 pct. 2 Vechiul Cod Civil. Apreciază că apărările formulate la caducitate, cu privire la legea aplicabilă, le invocă și în această situație, în special dispozițiile art. 142 din Legea 71/2011care statuează clar aplicarea Vechiului Cod Civil pentru mandatele încheiate pe legea veche fără termen, ceea ce înseamnă că nu sunt într-o postură să analizeze pe baza regulilor generale ce lege se aplică, ci în situația în care există reglementare expresă în acest sens. Este și normal ca să se aplice Vechiul Cod civil deoarece mandantul și mandatarul trebuie să cunoască de la momentul semnării procurii întinderea mandatului, ce obligații are mandantul și ce obligații are mandatarul, precum și ce incapacități se aplică mandatarului.
La data la care procura a fost acordată nu există incapacitatea prevăzută de art. 1654 Noul Cod Civil ci interdicția prevăzută de art. 1308 pct. 2 Vechiul Cod Civil care se aplica numai în cazul adjudecarilor si nu al vânzării. Astfel, mandantul nu se putea aștepta, la data semnării procurii, ca mandatarului să i se aplice o incapacitate inexistența la acel moment.
Inalta Curte de Casație si Justiție - Secția comercială, în motivarea Deciziei nr. 2026 din 24 mai 2011 a susținut ca "De principiu, în legislația noastră civilă, nu există o interdicție expresă a contractului cu sine însuși sau a contractului cu dublă reprezentare așa încât, din punct de vedere tehnico juridic, aceeași persoană poate acționa în mai multe calități, exprimând interesele unor persoane diferite, care figurează cu calități diferite in actul astfel încheiat."
Oricum, analizând situația de fapt (înscrisurile) se poate observa că nu sunt în situația contractului cu sine însuși, deoarece calitatea de cumpărător o are societatea T. Bussines SRL, care are personalitate juridică proprie, și nu I. S., ori nici în situația de dublă reprezentare, deoarece cumpărătorul societate a fost, la semnarea contractului de vânzare-cumpărare, reprezentata de I. Taiga, și nu de către intimatul I. S..
La aceeași concluzie a ajuns și instanța de fond în hotărârea pronunțată.
Se invocă art. 1 alin. (1) din Legea societăților 31/1990 și art. 41 alin. (1) din același act normativ, arătându-se că T. B. SRL este o societate înregistrată în registrul comerțului conform Legii 31/1990, ceea ce înseamnă că este o entitate cu personalitate juridică proprie, așa cum prevede art. 1889 Noul Cod Civil. In baza art. 192 si art. 193 alin. (1) Noul Cod civ.: "persoana juridică participa în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel". Pentru acest considerent înseamnă că nu există situația de fapt prevăzuta la art. 1654 alin. (1) lit. a) Noul Cod Civil și, în consecință, această prevedere legală nu este aplicabilă.
Nu există vreo interdicție reglementată în materia contractului de mandat, contractului de vânzare cumpărare, drept societar sau cu privire la bunurile imobile, în funcție de structura asociaților sau administratorilor societății.
De asemenea, în speță nu există activitatea de interpunere de persoane, deoarece . nu a vândut ori transmis dreptul de proprietate sub o altă formă mai departe către mandatarul I. S. pe de o parte, și nici nu există vreun înscris sau act secret care să exprime vreo promisiune de vânzare ori vreo înțelegere în acest sens între mandatar și T. B. SRL, pe de alta parte. Nu se poate vorbi de art. 1654 alin. (1) lit. a) Noul Cod Civil, respectiv de incapacitatea de vânzare a mandatarului prin persoane interpuse a bunurilor pentru care este însărcinat să le vândă, în condițiile în care nu există înscrisul din care rezultă că mandatarul este proprietarul actual ori va fi în viitor proprietar al bunurilor ce trebuia să le vândă.
Faptul că o societate are anumiți asociați sau administratori nu înseamnă că acea societate reprezintă o persoana interpusă asociaților ori administratorilor, altfel pur și simplu întreaga Lege 31/1990 devine inaplicabilă. Voință societară nu se confunda cu voința fiecărui asociat sau administrator și nici nu reprezintă suma voințelor asociaților. (S. D. Carpenaru- D. comercial roman, Editura Allbeck, Editia a IV-a, pag. 205).
Nu are nici o legătură obligația mandatarului de a obține prețul cel mai bun din contractele de mandat și nici "interesul cumpărătorului de a achiziționa terenul la un preț mult sub valoarea de piață a acestuia" invocate de către apelanta, cu incapacitatea de a vinde prevăzută de art. 1654 NCC. Contrar susținerilor apelantei nu s-a recunoscut în întâmpinare și nici în interogatoriul că intimatul I. S. ar fi recunoscut neîndeplinirea obligațiilor din mandat or faptul că terenul ar fi fost achiziționat de T. B. SRL la un preț sub valoare de piață a acestora.
Menționează intimații că semnarea unui contract de vânzare cumpărare, în care vânzătorul este reprezentat prinmandatar iar cumpărătorul este o societate, care are ca asociați pe mandatar și pe fiul mandatarului nu contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Dimpotrivă având în vedere dispozițiile coroborate din materia contractului de vânzare cumpărare, contractului de mandat și legislație în materie de societate rezultă că semnarea unui astfel de contract este legală. Astfel, nu sunt în prezenta unui contract de vânzare-cumpărare cu cauză ilicită sau imorală, așa cum prevede arte 1236 alin. (2) și (3) NCC.
Nu a fost răsturnată prezumția de cauză valabilă a contractului de vânzare cumpărare, conform arte 1239 alin. (2) Noul Cod civ.
In ceea ce privește neachitarea efectivă a prețului, apelanta nu face nicio dovadă în acest sens, ci dimpotrivă din înscrisurile de la dosar a rezultat contrariul, motiv pentru care consideră intimații cererea neîntemeiată. Apelanta a menționat că plata nu a fost achitată efectiv deoarece nu există un transfer bancar, dar în cazul intimaților plata s-a realizat în numerar. Această situație rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat nr. 472/21.12.2011 BNP D. G., mai exact în art. 4 cu puterea doveditoare prevăzută de art. 270 Noul Cod proc.civ., iar dacă apelanta înțelege să conteste acest aspect, trebuie să realizeze dovada contrară. Plata nu trebuie neapărat realizată doar prin transfer bancar, ci se poate și în numerar. In realitate plata în principal reprezintă remiterea unei sume de bani, iar legea prevede și posibilitatea plății prin virament bancar, așa cum a rezultat din dispozițiile arte 1469 și 1504 Noul Cod Civil.
Nu trebuie să există chitanța descărcătoare, că document separat de contractul de vânzare-cumpărare, ci aceasta este inclusă în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare. Nu trebuie să există chitanță descărcătoare ori virament bancar între mandatar I. S. și mandant B. C. pentru valabilitatea plății prețului contractului de vânzare-cumpărare. Acțiunea nu are în vedere că obiect juridic relația contractuală dintre mandatar și mandant.
La aceeași concluzie a ajuns și instanța de fond în hotărârea pronunțată.
Deși nu se solicită drept capăt de cerere, în dezvoltarea motivelor la fond apelanta invocă un fel de imposibilitate de plată în numerar având în vedere că T. B. SRL este o societate înregistrată conform Legii 31/1990, motiv pentru intimații formulează următoarele apărări:
- Modalitățile de plată, numerar sau prin bancă, nu reprezintă o cauză de nulitate (absolută sau relativă) a contractului de vânzare cumpărare, ci o discuție de ordin fiscal. Presupun intimații că reclamanții se referă la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare, mai exact art. 5 și art. 6 din acest act normativ. Solicită să se observe că în baza art. 11 din Norma Metodologica din 30.11.2004 pentru aplicarea prevederilor art. 5 și 6 din Ordonanța Guvernului nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare: "Persoanele fizice, persoanele fizice autorizate sau persoanele care exercita profesii libere, producători agricoli, persoane fizice, nu intră sub incidența prevederilor ordonanței" (reglementare expresă sub formă de excepție de la prevederile legale). Chiar din citirea dispozițiilor articolelor se observă că este vorba de operațiuni de încasări și plăți exclusiv între persoanele juridice și nu în ceea ce privește persoanele fizice. Din analizarea art. 4 și 6 din Normele Metodologice de aplicare a OG 15/1996 rezultă că plățile și încasările unei persoane juridice de la și către persoane fizice sunt neplafonate, iar plățile și încasările unei persoane juridice de la și către persoanele juridice sunt plafonate. Popular, între persoanele neavizate, circulă idei precum "societățile nu pot să facă plăți în numerar către persoane fizice peste 5000 lei", dar în realitate juridic nu există nicio interdicție legală în acest sens. Încălcarea prevederilor legale fiscale de mai sus conduc la aplicarea de amenzi contravenționale și în niciun caz la nulitatea absolută or relativă a vreunui act, indiferent de formă în care a fost încheiat.
Menționează că T. B. SRL, în calitate de cumpărător a achitat toate taxele și impozitele aferente cumpărării terenului, a înregistrat în contabilitate sumele plătite și a evidențiat activul deținut conform legii, declarându-l corespunzător în termenele legale la Administrația Financiară.
Apelanta învederează mențiuni în întâmpinarea realizată de către intimați la fond, deoarece nu există precizat faptul ca intimatul I. S. a înființat T. B. SRL pentru că acesta, în calitatea de mandatar, deoarece era cetățean străin, nu putea dobândi terenuri în România. Ințelegerea inițială cu soțul apelantei privea dobândirea construcțiilor pe numele societății I&J INTERNATIONAL SRL, intimatul T. B. SRL fiind doar cumpărătorul în contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită. Mai mult, fraza menționată în cererea de apel la pag. 3 paragraf 6 nu are nici un sens, deoarece în prima parte se referă la evenimente din anul 2011, iar în cea de-a doua parte se referă la evenimente din 2004, neexistând nici o legătură între societatea de atunci (I &J International SRL) și cumpărătoarea societate T. B. SRL.
Nu rezultă din răspunsul la interogatoriu că ar fi vorba de un "transfer de titluri". De asemenea, nu se înțelege nici la ce se referă în fapt și drept această sintagmă.
Apelanta a interpretata greșit susținerile intimatului I. S. din întâmpinarea de la fond când spune că "Acesta ne-a spus că nu s-a realizat vânzarea direct către sine, datorita interdicției prevăzute de legea română în ceea ce privește achiziționarea de terenuri de către cetățenii străini, dar aceasta susținere, deși scoasă din context și incompletă, se referea la înțelegerea avută începând cu anul 2003 (reiterată în scris în convențiile de parteneriat) dintre I. S. și Jalal Mohsen Zadeh Tarani, la care a participat și B. C., când părțile au stabilit modul și motivul pentru care terenuri vor fi dobândite pe numele apelantei. Aceasta susținere nu se referă la vânzarea din 2011 astfel cum, în mod eronat, apelanta vrea să inducă în eroare instanța de judecată prin cererea de apel.
In ceea ce privește motivul de apel privind faptul că "terenul a fost vândut mult sub prețul de circulație, rezultând vânzarea în fraudă de către mandant", care presupun intimații că se referă, în realitate, la daune interese.
Condițiile răspunderii civile delictuale care trebuie îndeplinite sunt următoarele: existenta unei fapte ilicite; raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu și vinovăția. Având în vedere că apelanta solicită obligarea pârâților în solidar înseamnă că toate condițiile trebuie să se identifice atât pentru I. S. cât și pentru T. B. SRL (mai exact în persoana numitului I. Taiga, administrator al societății).
In cererea de reexaminare din dosarul_ 12013/a1, fila 1, apelanta a menționat că: "Vă solicităm să observați că daunele interese solicitate în cererea de chemare în judecată sunt întemeiate pe răspundere civilă delictuală, fiind rezultate din vânzarea imobilului în frauda mandantului - fapt ilicit." Sunt dificil de analizat condițiile răspunderii civile delictuale în situația în care se consideră ca fapta ilicită o normă de drept ori o situație de drept în loc de o situație de fapt, așa cum a solicitat apelanta. Totuși această analiza forțată va scoate în evidența, înainte de netemeinicie, inadmisibilitatea unei astfel de cereri.
In ceea ce privește prima condiție, incapacitatea prevăzută de art. 1654 alin. (1) lit. a) Noul Cod civ. ori "fraudarea legii" invocate de către apelanta nu reprezintă o faptă în general, și evident nicio faptă ilicită, tocmai pentru că este o dispoziție legală ori o situație de drept și nu o acțiune/inacțiune realizată de către intimatul I. S.. Altfel spus, în speță acțiunea intimatul I. S. este semnarea contractului de vânzare cumpărare (care nu reprezintă o faptă ilicită) și nu vânzarea sub incapacitatea prevăzută de art. 1654 alin. (1) lit. a) Noul Cod civ., deoarece aceasta incapacitate este o norma/situație de drept și nu o acțiune/inacțiune ce poate fi desfășurată de intimatul I. S.. "Atunci când se analizează fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale, se are în vedere accepțiunea obiectivă, adică manifestarea exterioara a unei atitudini de conștiință și de voința a unei anumite persoane” (G. B. si L. S. - Instituții de drept civil, ed. Hamangiu, 2012, pag. 247). Mai mult, nu există nici o dovadă privind existenta situației prevăzute de art. 1654 alin. (1) lit a) NCC, ceea ce înseamnă că nu există nici fapta ilicită.
In ceea ce privește existența unui prejudiciu, se menționează la fond diferența dintre prețul de piață și prețul din contractul de vânzare cumpărare încheiat. Din punct de vedere juridic nu există în realitate un preț de piață pentru a determina o diferență. Apelanta B. C. nu a achitat vreo sumă de bani pentru terenul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare ca să se pună problema existenței unui prejudiciu in patrimoniul ei. Nu exista o scădere a patrimoniului apelantei în condițiile în care sumele de bani prin care au fost achiziționate terenul în anul 2004 a fost furnizat de către I. S., astfel cum a arătat în prezentarea situației de fapt. Instanța de fond a ajuns la aceeași concluzie.
In ceea ce privește raportul de cauzalitate, nu există legătură între diferența de preț invocată de către apelanta și incapacitatea prevăzută de art. 1654 alin. (1) lit. a) Noul Cod Civil ori "fraudarea legii". De asemenea, nu există cauzalitate între T. B. SRL și presupusa faptă ilicită, incapacitatea prevăzută de art. 1654 alin. (1) lit. a) Noul Cod Civil, aplicându-se pentru dobândire, dar numai cu referire la persoana mandatarului, I. S., nu și a altei persoane, fizice sau juridice.
Intimatul I. S. nu se face vinovat de săvârșirea vreunei fapte ilicite.
Arată intimații că vânzarea sub incapacitatea mai sus menționată nu este realizată cu vinovăție din partea lui I. S., deoarece nu existau dispozițiile art. 1654 alin. (1) lit. a) Noul Cod civ. la momentul în care a fost emisă procură și nici nu se aplicau legal la momentul semnării contractului de vânzare cumpărare și nu a fost dovedita situația de fapt reglementată de art. 1654 alin. (1) lit. a) Noul Cod civ. De asemenea, nu pot observa vreo culpă din partea T. B. SRL.
Analizând dispozițiile art. 1359 Noul Cod civ. privind repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes, apreciază că apelanta nu face dovada condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească interesul: legitimitatea, seriozitatea și aptitudinea de a crea aparența unui drept subiectiv. In realitate apelanta nu menționează care este interesul care a fost vătămat, iar ceea ce susține apelanta la fond apare clar că fiind un drept subiectiv și nu un interes. In aceste condiții, nu se pune problema reparării prejudiciului constând în vătămarea unui interes.
Menționează că nu s-a realizat vreo punere în întârziere cu privire la solicitarea vreunei sume de bani printr-o notificare înainte de cererea de chemare în judecată.
In concluzie, apreciază intimații că nu sunt îndeplinite niciuna dintre condițiile răspunderii civile delictuale pentru ca intimații să fie obligați la daune-interese, motiv pentru care solicită respingerea cererii ca neîntemeiată.
Apelanta în mod greșit pune egalitate între ipotetica nerespectare a incapacității prevăzute de art. 1654 alin.1 lit. a) NCC și frauda la lege.
Apreciază în continuare intimații că fraudarea legii este inclusă noțiunii de cauză ilicită conform art. 1237 NCC: "Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unor norme legale imperative", dar, în baza art. 1239 alin. 2 NCC, "existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară" iar apelanta nu a făcut dovada existenței unei fraude la lege, așa cum au menționat anterior. Situația de fapt prevăzut la art.1654 alin.1 lit a) nu există și nu a fost dovedită în speță. Existența cauzei ilicite presupune aplicarea sancțiunii nulității și nu răspundere civilă delictuală cu obligarea la daune interese. Fraudarea legii, atât în vechea reglementare cât și în noua reglementare, presupune nulitatea absolută dar în baza art. 1654 alin 2 NCC se sancționează cu nulitate relativă incapacitatea prevăzută la art.1654 alin 1 lit a) NCC, ceea ce înseamnă că această incapacitate nu reprezintă o fraudă la lege. Concluzia este corectă deoarece "frauda la lege nu presupune încălcare directă a legii ci o nesocotire indirecta a acesteia". (C.T. U., D. Civil, Partea Generala, Ed. Hamangiu, 2012, p.157).
Instanța de fond a reținut în mod corect că nu pot fi primite apărările reclamantei referitoare la cauza ilicită a contractului, acestea nefiind susținute de niciun mijloc de proba.
Arată intimații că se opun, conform art. 480 alin.3) NCPC, la casarea cu reținere spre rejudecare a acestui capăt de cerere, așa cum a solicita apelanta, având în vedere că la fond s-a dispus anularea acestui capăt de cerere ca netimbrat, fără a intra în judecarea fondului.
ln ceea ce privește motivul de apel privind nerespectarea dreptului de preempțiune, menționează că au făcut demersurile corespunzătoare pentru respectarea dreptului de preemțiune conform Legii. Astfel, art. 1746 Noul Cod Civil prevede foarte clar că "Terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot vinde cu respectarea, în ordine, a dreptului de preemțiune al coproprietarilor sau vecinilor". Din actele depuse la dosar se poate observă că a fost respectat dreptul de preempțiune a titularilor acestuia, astfel:
- adresa nr. 4041/03.05.2012 emisă de Primăria Balotești identifică titularii dreptului de preemțiune în calitatea proprietarilor vecini ai terenului și anume pe C. N. S. R. și P. E. și le oferă datele de contact ale acestora, respectiv adresa și nr. de telefon;
- extrasele de carte funciară a vecinilor identificași, respectiva dlui P. E. - extras de Carte Funciară nr._/11.04.2012 și a d-nei C. N. S. R. - extras de Carte funciară nr._/1.04.2012care arată că aceștia sunt proprietarii ai terenurilor învecinate la data emiterii acestora;
- notificarea înregistrata La Biroul Executorului Judecătoresc G. J. sub nr. 379 N/13.07.2012 transmisa titularului dreptului de preemțiune C. N. S. R. prin care sunt expuse condițiile de vânzare a terenului și de exercitare a dreptului de preemțiune, conform prevederilor art. 1732 Noul Cod Civil;
- notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc G. J. sub nr. 378 N/13.07.2012 transmisa titularului dreptului de preemțiune P. E. prin care sunt expuse condițiile de vânzare a terenului și de exercitare a dreptului de preemțiune, conform prevederilor art. 1732 Noul Cod Civil;
- încheierile de certificare nr. 3 și 4 din 13.08.2012 care constată refuzul titularilor acestuia, respectiv refuzul dnei C. N. S. R. și dlui P. E. de a cumpăra terenul forestier prin neexercitarea dreptului de preemțiune de către acești a, fapt care a atras consolidarea retroactivă a dreptului de proprietate a T. B. SRL.
Menționează în continuare că, din punct de vedere legal, în cazul intimaților nu trebuie respectat niciun drept de preempțiune pentru Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția S. I., Ocolul Silvic Snagov, așa cum susține apelanta la fond. Potrivit art. 45 alin. 5 din Codul Silvic al României (Legea nr. 46/2008), statul are drept de preempțiune la cumpărarea de păduri, care constituie enclave în fondul forestier proprietate publică a statului sau sunt limitrofe acestuia, la preț și în condiții egale. S-a apreciat că noțiunea de enclavă are în vedere acea suprafață de teren ce este înconjurată de fondul forestier proprietate publică. Pădurile limitrofe fondului forestier proprietate publică sunt acelea care se învecinează în mod nemijlocit cu fondul forestier proprietate de stat inclus ca atare în amenajamente silvice și care este definit în art. 1 din Codul Silvic.
per a contrario, dreptul de preempțiune al statului nu există dacă între pădurea ce se înstrăinează și fondul forestier se interpune un alt teren al altui proprietar sau dintr-o altă categorie de folosință. Or, exact asta este situația intimaților și anume, conform adresei emise de Primăria Balotești nr. 4041/03.05.2012, titularii dreptului de preempțiune sunt vecinii lor, care sunt persoane fizice, respectiv C. N. S. R. și P. E..
De asemenea, conform prevederilor art. 1731 Noul Cod Civil, contractul de vânzare cumpărare a cărui anulare se solicita, a fost încheiat sub condiția suspensiva a neexercitării dreptului de preemțiune de către proprietarii imobilelor învecinate, până cel mai târziu la data de 31.12.2012, transmisiunea de drept și de fapt către T. B. SRL urmând a avea loc retroactiv numai după îndeplinirea condiției, acest mecanism juridic fiind recunoscut prin intabularea contractului sub condiție suspensivă, conform încheierii nr._ din data de 22.12.2011 emisă de OCPI I.. Neexercitarea dreptului de preempțiune de către proprietarii imobilelor învecinate a fost constată prin încheierile de certificare nr. 3, respectiv nr. 4 din data de 13.08.2012 intabulate, astfel cum se stabilise prin contract, consolidând retroactiv dreptul de proprietate al T. B. SRL.
Apelanta a invocat în apel o altă împrejurare față de ceea a susținut la fond, respectiv că „ toate adresele privind dreptul de preempțiune au fost emise și transmise ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a terenului forestier", dar, așa cum spus anterior, vânzarea a fost realizată sub condiția suspensivă a neexercitării dreptului de preempțiune de către preemptori, în conformitate cu prevederile art.6 din contractul de vânzare-cumpărare din 2011, care respecta prevederile art. 1731 NCC.
In ceea ce privește Convenția de prestări servicii silvice nr. 8 din 03.02.2013, la care face referire apelanta în cererea de chemare în judecată (anexata acesteia), volicită intimații să se observe că această convenție a fost semnată de B. C. la data de 03.02.2013, deși nu a avut și nu avea niciun drept asupra terenului forestier, cu mult după încheierea contractului de vânzare cumpărare din 2011. In acest mod apelanta a adus atingere dreptului de proprietate consolidat al intimatei T. Busines SRL, creându-le un prejudiciu prin declararea în fals a faptul că este proprietara a terenului și prin acordarea unui drept ce nu îi aparținea Ocolului Silvic, care putea inclusiv să exploateze, la cererea apelantei, și masa lemnoasă a terenului.
In cazul în care ar exista vreun drept de preempțiune acordat convențional de către apelanta către Direcția Silvică, anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 472/21.12.2011 de BNP D. G., există obligativitatea notarii acestui drept de preempțiune în Cartea Funciară a terenului, conform prevederilor art. 1737 Noul Cod Civil. Or, conform extrasului de carte funciară pentru autentificare care a stat la baza semnării contractului de vânzare-cumpărare, nu există nici o sarcină sau vreo notare a vreunui alt drept în Cartea Funciară.
Mai mult, în sensul dovedirii relei credințe a apelantei în invocarea nerespectării unui drept de preempțiune a Direcției silvice de către pârâți, solicită să se observe că există o obligație nerespectată de B. C. încă de la semnarea convenției nr. 8/03.02.2013 cu Direcția Silvică, respectiv "să comunice în scris prestatorului dacă a înstrăinat în tot sau în parte fondul forestier privat preluat în pază precum și datele de identificare ale noului proprietar" în termen cinci zile de la înstrăinarea suprafeței de teren (art. 12 lit. g). Inteleg intimații că apelanta nu și-a îndeplinit obligația de a anunța prestatorul despre înstrăinarea terenului, ba chiar a înțeles să folosească acest înscris încheiat în mod fraudulos în prezentul litigiu. In acest caz, consideră că apelanta nu se poate prevala de semnarea acestui contract în dovedirea pretențiilor sale aplicabil fiind principiul conform căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în dovedirea unei pretenții (nemo consetur propriam turpitudinem allegans).
Reaua credință a apelantei în invocarea acestei convenții la fond mai rezultă și din alte două aspecte de luat în considerare: data de 3 februarie 2013, când s-a semnat convenția de prestări servicii, pica calendaristic într-o zi de duminică, ceea ce pune sub semnul întrebării acest contract semnat cu o instituție a statului care nu avea program de lucru la data încheierii; peste două zile, la data de 5 februarie 2013, într-o zi de marți, reclamanta alături de soțul ei înregistrează la Tribunalul I. primul dosar menționat la situația de fapt (Dosar nr._, anulat ca netimbrat), invocând convenția nr. 8/03.02.2013, ceea ce face greu de crezut că, la momentul semnării convenției de prestări servicii, apelanta nu știa că terenul forestier fusese deja vândut și înscris în cartea funciară cu doi ani înainte sau, altfel spus, apelanta a încheiat această convenție tocmai ca să o invoce în acțiunea ce vroia să o promoveze peste două zile.
Mai invocă intimații în acest sens răspunsul reclamantei la întrebarea nr. 41 din interogatoriu.
Pentru toate considerentele invocate în prezenta întâmpinare pe fondul apelului solicită respingerea cererii de apel ca neîntemeiată și păstrarea hotărârii atacate conform art. 480 alin 1 NCPC.
In baza art. 453 alin. 1 NCPC solicită cheltuieli de judecată.
In drept, intimații și-au întemeiat prezenta întâmpinare pe dispozițiile art. 471 alin. (5) coroborat cu art. 205 și art. 207 C.proc.civ., pe dispozițiile invocate în cuprinsul întâmpinării.
In susținerea pretențiilor intimații solicită administrarea probelor deja existente la dosar, administrate la fond, precum și înscrisurile atașate întâmpinării, precum și orice alte probe care ar reieși din dezbateri, sens în care anexează declarație B. C. Dosar penal 251/P/2013 - pentru a dovedi ca apelanta a folosit banii de la soțul ei pentru a dobândi terenul in anul 2004; sentința penală nr. 192/27.03.2014 în Dosar_ pronunțată de Curtea de Apel București Secția I Penală - pentru a dovedi confirmarea rezoluțiilor procurorului de caz și prim - procurorului; încheierea de intabulare nr._/05.09.2012 emisă de OCPI I. și încheierea nr._/06.01.2012 de înscriere sub condiție suspensivă a dreptului de proprietate al T. B. SRL - pentru a dovedi înregistrarea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al intimatului T. B. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare, precum și intabularea finală a acestuia ca urmare a neexercitării dreptului de preempțiune de către preemptori.
Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de intimați și a apărărilor acestora, ca neîntemeiate și străine de natura speței dedusă judecății.
La data de 4.08.2014 apelanta a formulat o cerere de acordare a ajutorului public judiciar pentru plata taxei judiciare de timbru aferentă cererii de apel, cerere care a fost admisă în parte prin încheierea din camera de consiliu de la 9.10.2014.
In ședința publică din data de 22.01.2015 Curtea respins excepția netimbrării și a calificat ca fiind apărari de fond excepțiile de inadmisibilitate ridicate prin întâmpinare.
Cu aceeași ocazie s-a pus în discuție completarea probatoriului în apel, Curtea încuviințând proba cu înscrisuri și respingând celelalte probe solicitate de părți.
Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză, Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 9 alin.2 C.proc.civ. „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar potrivit art. 22 alin.6 C.proc.civ., „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
Aceste texte legale consacră astfel principiul disponibilității ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înteles să supună judecății prin cererea sa formulată în condițiile legii.
Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanșează procesul civil, iar în conformitate cu art. 194 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă „obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani…” (lit.c) și „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea (lit.d).
Unul dintre principalele efecte juridice ale cereri de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie, deci, stabilirea cadrului procesual în care se va desfășura judecata din punct de vedere al părților, precum și din punct de vedere al pretenției concrete dedusă judecătii și al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenție, înțeleasă astfel ca situație fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv) .
In speță, Curtea reține că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta apelantă aceasta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caducitatea procurii autentificate sub nr.2343/24.09.2004 la Birou Notarial Expert la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.472/21.12.2011, să se constate existența incapacității de vânzare/cumpărare a pârâțiilor cu privire la terenului forestier de 65.000 mp, situat în ., pe care intimatul-pârât I. S. fusese mandatat să-l înstrăineze prin procura menționată, și să se dispună anularea actelor subsecvente, reclamanta făcând referire în acest sens la contractul de vânzare-cumpărare nr.472/21.12.2011 încheiat la BNP D. G., precum și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, „repunându-se reclamanta în situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.472/21.12.2011”.
Prin aceeași cerere de chemare în judecată – redactată de apărătorul ales – reclamanta a formulat și capete de cerere pe care, în opinia sa, prima instanță ar fi trebuit să le analizeze numai „în subsidiar”, respectiv, în măsura în care se va considera ca fiind „valabilă” procura cu privire la care se solicitase a se constata exclusiv caducitatea sa (iar nu sancțiunea nulității).
Partea a solicitat astfel instanței să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat pentru nerespectarea obligației de plată a prețului și a cauzei ilicite, ca o consecință a constatării faptului că „mandatarului îi era interzis să vândă către sine direct sau prin persoane interpuse existând un conflict de interese, dar și că prețul de 783.522 ron nu a fost achitat de către cumpărător vânzătorului, în realitate plata nu s-a efectuat nici anterior și nici la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare”, și, respectiv, obligarea, în solidar, a pârâților, la plata de daune interese rezultate din vânzarea efectuată în frauda mandantului B. C. prin înțelegerea frauduloasă dintre mandatarul I. S., în calitate de vânzător, și ., în calitate de cumpărător, reprezentată de fiul mandatarului Ikea S., daune reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a bunului și valoarea cu care a fost înstrăinat acesta”, precum și la plata dobânzii legale a sumei datorate până la achitarea integral a acesteia.
In motivarea acestei cereri reclamanta a prezentat raporturile dintre părți și a adus argumente în sprijinul cererii de constatare a caducitătii procurii date intimatului-pârât.
De asemenea, în susținerea cererii de obligare a pârâtilor la plata de despăgubiri a arătat care ar fi împrejurările din care ar rezulta, în opinia sa, caracterul fraudulos vânzării invocându-se în acest context lipsa consimțământului la vânzare, lipsa unei cereri din partea notarului privind acordul său la înstrăinare prin raportare la faptul că era căsătorită și la existența unui drept de superficie asupra plantațiilor de pe terenul înstrăinat, respectiv, lipsa solicitării acordului RA Rom S., eludarea prevederilor legale care instituie interdicția cetățenilor străini de a dobândi terenuri în România, prețul contractual foarte mic în raport de valoarea de circulație a terenului și interdicția mandatarului de înstrăina un bun către sine.
Curtea reține, totodată, că reclamanta nu a formulat nicio cerere adițională, conform art. 204 C.proc.civ., prin care să completeze sau să modifice obiectul cererii introductive, precum și împrejurarea că în privința cererii de obligare a pârâților la plata daunelor tribunalul a admis excepția netimbrării, consecința fiind prevăzută expres de art. 197 C.proc.civ – anularea cererii (fiind deci eronată afirmația intimaților legată de renunțarea reclamantei la acest petit care ar fi retrasat limitele judecății în fața primei instanțe) .
Această prezentare prealabilă este necesară și din perspectiva limitelor exercitării controlului judiciar, prin raportare la criticile aduse de apelanta-reclamantă. Apelul fiind o cale de atac, efectul devolutiv al acestuia vizează numai aspectele deduse judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Această limitare este prevăzută de art. 478 C.proc.civ., dispoziții legale conform cărora „prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe” (alin.1) și „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi”.
Toate aceste limitări vor fi avute, așadar în vedere, de Curte în exercitarea controlului judiciar, fără însă a constata că s-ar impune respingerea parțială a caii de atac ca inadmisibilă, astfel cum în mod vădit neîntemeiat au susținut intimații prin apărările lor invocate, eronat, ca fiind „excepții de inadmisibilitate”, cu toate că nu puneau în discuție efectuarea vreunui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice expres ori exercitarea unui drept procesual nerecunoscut ori care ar fi fost epuizat prin intermediul unei alte căi procesuale.
Prin urmare, Curtea având în vedere primul motiv de apel invocat în cauză, reține că prin acesta apelanta critică soluția dată de tribunal capătului de cerere principal referitor la constatarea caducității procurii autentificate sub nr. 2343/24.09.2004 de către Biroul Notarial Expres, reiterând susținerile sale vizând intervenirea acestei cauze de ineficacitate a actului juridic și, apreciind, totodată că, în mod eronat, s-a reținut că în cauză nu s-ar fi dovedit revocarea tacita a procurii emise.
Caducitatea constă în lipsirea unui act juridic de orice efecte din cauza intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii/emiterii sale și care este independentă de voința autorului/emitentului actului.
Procura constituie doar un înscris constatator al împuternicirii de reprezentare acordată în virtutea contractului de mandat, care, ca act juridic bilateral, poate înceta în situațiile care constituie cazuri generale de stingere a obligațiilor contractuale, precum și în cazuri particulare, expres prevăzute de lege. Acestea din urmă erau reglementate de art. 1152 din Codul civil de la 1864 și au fost preluate și noua reglementare în materie, respectiv, art. 2030 din Noul cod civil: revocarea mandatului, renunțarea mandatarului, moartea, incapacitatea sau uneia dintre părțile contractante.
Aplicând aceste considerente de drept speței de față, Curtea constată că sesizarea primei instanțe cu o cerere având ca obiect constatarea caducității procurii prin raportare la dispozițiile art. 2015 C.civ. (Legea nr. 287/2009) – care prevăd că în lipsa unui termen stipulat de părți, „contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui” – reprezintă, în realitate, o cerere de constatare a stingerii raporturilor contractuale ce intră în conținutul contractului de mandat prin expirarea termenului legal.
Privitor la acest aspect, tribunalul a reținut în mod corect că, față de data încheierii contractului de mnandat, respectiv, data acordării procurii sunt incidente prevederile art. 142 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform cărora „contractele de mandat încheiate înainte de . Codului civil, pentru care părțile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor”.
Față de aceste dispoziții legale neechivoce, este vădit nefondată susținerea apelantei în sensul că tribunalul a ignorat faptul că actul vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 21.12.2011, deci, după . noului Cod civil, și, prin urmare, actele ce au stat la baza semnării acestui contract ar fi trebuit să respecte prevederile legale în vigoare la acea dată.
Nefiind incidente, așadar, prevederile speciale ale art. 2015 C.civ. în raporturile dintre părți, nu se putea reține, conform Codului civil de la 1864, că procura acordată de reclamantă nu mai conferea intimatului-pârât dreptul de a o reprezenta la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.472/21.12.2011, decât în măsura în care ar fi intervenit un alt caz de încetare a mandatului.
Un asemenea caz poate fi, fără îndoială, revocarea expresă ori tacită a mandatului, astfel cum deja s-a arătat anterior, ceea ce presupune – spre deosebire de intervenirea „caducității” solicitate ori expirarea termenului pâna care ar fi trebuit perfectat actul în vederea căruia s-a dat mandatul – că există o manifestare de voință din partea mandantului (reclamanta în speță) din care să rezulte intenția stingerii raporturilor juridice specifice contractului de mandat.
Curtea trebuie să remarce, însă, din nou că prin cererea de chemare în judecată tribunalul nu a fost învestit cu o cerere având ca obiect constatarea unei revocări a mandatului ca expresie a denunțării unilaterale a raporturilor contractuale intervenită anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare ce constituia obiectul mandatului.
Din această perspectivă, Curtea va reține că aceste critici ale apelantei referitoare la interpretarea eronată a probatoriului administrat sub aspectul stabilirii unei revocări tacite a a mandatului nu se impune a fi examinate distinct în cadrul prezentului control judiciar, neavând legătură cu obiectul pricinii deduse judecății, ci doar cu o parte din considerentele sentinței atacate – considerente a căror înlăturare nu a fost, de altfel, solicitată expres, conform art. 461 alin.2 C.proc.civ.
Al doilea motiv de apel vizează, conform susținerilor apelantei-reclamante, capătul de cerere referitor la „constatarea existenței incapacității de vânzare/cumpărare a pârâților cu privire la terenul forestier de 65.000 mp, potrivit art. 1654 C.civ.”, dar criticile dezvoltate în cadrul acestuia se referă și la analizarea de către tribunal a nerespectării obligației de plată a prețului, aspect asupra căruia se formulează critici și în cadrul celui de-al treilea motiv de apel, așa cum acestea se regăsesc structurate in cererea de apel.
Curtea apreciază, în aceste condiții, că se impune examinarea împreună a tuturor acestor critici de nelegalitate și netemeinicie, critici pe care le constată neîntemeiate, pentru considerentele care succed.
Curtea reține că, solicitând primei instanțe ca și capăt de cerere principal să se constate existența în speță a uneia dintre incapacitățile de a contracta prev. de art. 1654 din Noul Cod civil și anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.472/21.12.2011 ca „act subsecvent”, apelanta-reclamantă a înțeles, de fapt, să deducă judecății prin acest petit o acțiune de declarare a nulității unui act de vânzare-cumpărare pentru existența uneia dintre incapacitățile de a înstrăina prevăzute expres de lege. Nu se putea pune, deci, în discuție anularea vreunui act subsecvent în acest caz, cum în mod eronat este redactată cererea introductivă, ci chiar intervenirea sancțiunii nulității ca urmare a perfectării actului vizat cu încălcarea unor norme edictate pentru încheierea sa valabilă.
Aceste norme au fost indicate expres de partea reclamantă ca fiind cele cuprinse în art. 1654 C.civ., fiind avut în vedere textul de la alin.1 lit.a a acestui articol referitor la incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă, cu trimitere și la prevederile art. 1304 alin.1 C.civ. care reglementează condițiile de anularea a contractului cu sine însuși.
Trebuie, deci, arătat, în prealabil, că textul de lege nu consacră și o incapacitate de a vinde, cum afirmă apelanta, ci numai o incapacitate de a cumpăra, sancționată prin art. 1654 alin.2 C.civ. cu nulitatea relativă a actului perfectat contrar acestor norme.
In privința modului de aplicare a acestui text în cauză, Curtea constată că, în mod corect prima instanță a apreciat că nu este incident, întrucât cumpărătorul din contractul a cărei anulare se solicită a fost S.C. T. B. S.R.L., iar nu mandatarul I. S., neavând relevanță sub acest aspect că mandatarul era asociat în cadrul societății care a cumpărat terenul.
T. B. SRL este o societate comercială înregistrată conform Legii nr. 31/1990, fiind o entitate cu personalitate juridică proprie – titulară de drepturi și obligații în raporturile juridice la care participă și deținătoare a propriului patrimoniu care nu se confundă cu cel al asociaților din cadrul acestei societăți. De asemenea, voința socială pe care societatea o exprimă în raporturile cu terții prin reprezentanții săi legali este una distinctă, administratorii fiind prezumați că acționează în numele și în interesul persoanei juridice.
Pe de altă parte, interpunerea de persoane invocată de apelantă reprezintă un caz de simulație la încheierea actului juridic care nu este reglementat ori cel puțin vizat de textul legal a cărei interpretare și aplicare se critică prin acest apel, Curtea reținând că tribunalul nu a fost învestit cu soluționarea vreunui capăt de cerere având acest obiect .
Astfel cum s-a reținut mai sus, partea a solicitat, în susbsidiar, instanței să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare menționat pentru nerespectarea obligației de plată a prețului și a cauzei ilicite, apreciind că acestea ar reprezenta cauze de nulitate a căror incidență ar rezulta din constatarea faptului că prețul de 783.522 lei nu a fost achitat de către cumpărător nici anterior, nici la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și, respectiv, a împrejurării că vânzătorului i-ar fi fost interzis mandatarului să vândă către sine direct sau prin persoane interpuse, „existând un conflict de interese”.
Din conținutul procurii autentificate sub nr. 2343/24.09.2004 Curtea reține că apelanta-reclamantă nu a înțeles să limiteze expres mandatul acordat intimatului-pârât în sensul afirmațiilor arătate, acesta din urmă fiind împuternicit să vândă terenul „cui va crede de cuviință și pe prețul cel mai avantajos”, fiind abilitat în numele reclamantei „să trateze condițiile vânzării și încaseze prețul convenit dând chitanță descărcătoare” (fila 30 dosar fond).
In plus, cum deja s-a reținut, în speță nu s-a solicitat constatarea simulației, iar contractul contestat nu reprezintă un act încheiat de mandatar cu sine însuși, pentru argumentele anterior prezentate și care nu se mai impune a fi reluate.
De altfel, chiar și în ipoteza încheierii de către mandatar a unui act cu sine însuși nu se poate reține cauza ilicită a actului respectiv, motiv de nulitate absolută ce reprezintă deturnarea scopului contractului de la cel prevăzut ori permis de lege pentru operațiunea juridică încheiată.
Curtea constată, totodată, că nerespectarea obligației de plată a prețului nu reprezintă un caz de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul bunului putând acționa într-o atare situație conform art. 1724 C.civ., solicitând, după caz, executarea silită a obligației sau rezoluțiunea contractului.
Or, întrucât nu s-a constatat ineficacitatea procurii conform susținerilor apelantei-reclamante, aceasta se găsește în situația în care prin contractul de vânzare-cumpărare s-au creeat raporturi juridice, directe, între vânzătoare și intimata-pârâtă ., cumpărătoarea terenului, care îi permit sa acționeze conform textului legal aminitit.
Mandatarul trebuie să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului, fiind dator să remită mandantului tot ce i s-a predat în puterea mandatului executat (conform art. 1541 din Codul civil de la 1864, art. 2019 din Noul Cod civil).
Împrejurarea relevată de partea reclamantă în sensul că nu ar fi primit niciodată vreo sumă de bani de la intimatul-pârât care „ar fi înțeles să nu-i dea niciun ban reclamantei” nu interesează, însă, în soluționarea prezentului litigiu, din perspectiva raporturilor dintre părțile contractului de mandat, față de limitele obiectului pricinii deduse judecății.
In ceea ce privește cele reținute de tribunal în legătură cu plata efectivă a prețului, Curtea urmează a constata în acest context numai că prima instanță a avut în vedere mențiunile exprese ale contractului de vânzare-cumpărare ca act autentic notarial, care, potrivit art. 99 alin.1 și 2 din Legea nr. 36/1995, republicată, face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. Or, în art. 4 din contractul de vânzare-cumpărare se arată că prețul a fost plătit de către societatea comercială cumpărătoare și încasat de către vânzătoare, prin mandatar, această clauză ținând loc de chitanță descărcătoare a plății – critica referitoare la greșita reținere a acestei împrejurări fiind, așadar, neîntemeiată.
Pe de altă parte, Curtea trebuie să remarce că, în cadrul aceleiași cereri de apel, apelanta susține, în contradicție cu susținerile sale examinate anterior, că vânzarea s-ar fi perfectat în interesul cumpărătorului de a achiziționa terenul la un preț mult sub valoarea de piață a acestuia, aspect care pune în discuție plata unei sume de bani cu titlu de preț, preț inferior valorii reale a obiectului vândut.
Această afirmație este făcută de apelanta-reclamantă și în sprijinul criticii aduse sentinței referitoare la motivarea contradictorie a instanței de fond care, deși a respins proba cu expertiză tehnică având ca obiectiv evaluarea imobilului, ca neutilă, a apreciat totuși că nu au fost dovedite susținerile acesteia în legătură cu vânzarea la un preț inferior valorii de piață, în frauda intereselor proprietarului.
Curtea constată că apelanta-reclamantă nu a sesizat prima instanță cu o cerere de anulare a contractului de vânzare-cumpărare din cauza prețului derizoriu, în sensul art. 1665 alin. 2 C.civ., recunoscând chiar prin cererea de apel că acest motiv de nevalabilitate a actului juridic a fost invocat doar în fundamentarea unui capăt de cerere subsecvent cererii de anulare a contractului, mai precis în susținerea pretențiilor la acordarea de daune reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a bunului și valoarea cu care a fost înstrăinat acesta.
Având în vedere că asupra acestui capăt de cerere tribunalul s-a pronunțat în sensul admiterii excepției netimbrării, mod de soluționare ce nu face obiectul niciuneia dintre criticile aduse hotărârii, Curtea consideră că partea nu poate pretinde existența unei vătămări procesuale cauzată acesteia prin refuzul tribunalului de a da curs cererii sale de încuviințare a probei cu expertiză pentru evaluarea imobilului.
Imprejurarea că tribunalul a reținut totuși în motivarea sentinței că reclamanta „nu a dovedit că valoarea pentru care a fost vândut terenul ar fi fost inferioară valorii de piață a imobilului, deși sarcina probei îi incumba și cu privire la acest aspect” este apreciată, deci, de Curte ca fiind irelevantă din perspectiva raporturilor juridice deduse judecății în prezenta cauză și care au fost soluționate pe fond prin sentința atacată.
Privitor la ultimul motiv de apel invocat în speță, referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1746 C.civ., Curtea reține că nici analiza acestei critici de apel nu se poate realiza făcându-se abstracție de cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, respectiv, în acest caz, de faptul că reclamanta nu a solicitat primei instanțe desființarea contractului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor art. 1746 C.civ. – text legal care nu a fost invocat în cererea introductivă și care reglementează exclusiv dreptul de prempțiune al coproprietarilor sau vecinilor la vânzarea terenurilor forestiere aflate în proprietate privată, aceștia fiind, de altfel, și cei care s-ar fi putut adresa instanței în vederea recunoșterii calității lor de premptori și a respectării propriilor drepturi.
Este adevărat, însă, că reclamanta a invocat în motivarea acțiunii încalcarea la momentul vânzării a dreptului de preempțiune, susținând că nu existat un „acord pentru vânzare” al Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA, ca reprezentând una dintre împrejurările din care ar rezulta, în opinia sa, caracterul fraudulos vânzării.
Prin urmare, și acest aspect putea face obiectul cercetării judecătorești exclusiv din perspectiva solicitării de daune, capăt de cerere fundamentat de reclamantă pe încheierea contractului de vânzare-cumpărare în frauda dreptului său – situație care, oricum, ar fi putut ridica, eventual, prin raportare și la nerespectarea obligației de loialitate a mandatarului față de mandant, problema unei cauze imorale a înstrăinării pretins frauduloase, care ar fi fost urmărită de ambii cocontractanți implică, reprezentând un motiv de nulitate absolută distinct al actului juridic (fraus omnia corrumpit) cu care tribunalul nu a fost învestit expres (și care, pe de altă parte, nu se confundă cu fraudarea legii, situație care presupune folosirea intenționată a unor mijloace care sunt licite în vederea obținerii unor rezultate care în mod normal nu ar trebui să se obțină, fiind încălcate norme imperative civile, de la care nu se poate deroga).
Revenind la examinarea susținerilor apelantei și având în vedere exclusiv ceea ce formează obiect de critică în cadrul cererii de apel, Curtea va reține totuși că apelanta arată în cadrul acestui motiv că ar fi greșită statuarea tribunalului în sensul că ar fi fost respectat dreptul de preempțiune al vecinilor terenului înstrăinat, deși toate adresele privind dreptul de preemțiune au fost emise și transmise ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Or, aceste afirmații ale apelantei sunt în vădită contradicție cu mențiunile contractului de vânzare-cumpărare contestat din care reisese că înstrăinarea s-a făcut sub condiția suspensivă a neexercitării ulterioare a dreptului de preempțiune, notarul public făcând astfel aplicarea dispozițiilor art. 1731 C.civ. care dispun în acest sens.
In consecință, Curtea, constatând caracterul nefondat al apelului declarat în cauză, în baza art. 480 alin.1 C.proc.civ., îl va respinge ca atare, menținând în totalitate sentința atacată.
Văzând și dispozițiile art. 453 C.proc.civ, în raport de culpa procesuală reținută în sarcina apelantei-reclamante, va fi obligată acesta la plata către intimații-pârâți a cheltuielilor de judecată.
Aceștia au solicitat în cauză plata cheltuielilor reprezentate de onorariile achitate de fiecare apărătorului ales, conform facturilor și chitanțelor doveditoare depuse la dosar (filele 105-112).
Pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, Curtea trebuie avute în vedere atât dispozițiile de drept intern – dispozițiile Statutului profesiei de avocat, art. 451-455 C. proc. civ. – cât și principiile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și rezonabil.
Or, Curtea reține că onorariul de avocat pretins cu acest titlu nu este pe deplin justificat, întrucât în această fază procesuală a apelului avocatul nu a avut o contribuție edificatoare la clarificarea raportului juridic dedus judecății, formulând numeroase apărări confuze care nu își aveau în totalitate un suport în actele dosarului, reiterând pretinse excepții procesuale care nu aveau legătură cu obiectul unei căi de atac și cerințele de admisibilitate pentru promovarea acesteia și punând, astfel, instanța de apel în postura de a solicita mai multe precizări a acestora, inclusiv pentru a determina cu claritate voința procesuală a părții intimate exprimată prin actul procedural al întâmpinării și, implicit, limitele învestirii sale.
Față de datele concrete ale cauzei, problemele de drept dezlegate de instanță și de modul în care s-a manifestat în plan profesional reprezentantul intimaților evaluat exclusiv în limitele arătate anterior și permise judecătorului de dispozițiile legale enunțate, Curtea apreciază, conform art. 451 alin.2 C.proc.civ., că se impune o reducere parțială a cuantumului solicitat, reducere care va avea totuși în vedere miza procesului pentru părți reflectată mai ales de valoarea imobilului înstrăinat așa cum a fost pusă în discuție în dosar.
Curtea constată, prin urmare, că o reducere cu aproximativ o treime a acestui onorariu trebuie privită ca fiind rezonabilă față de toate aspectele mai sus prezentate, nefiind echitabil ca partea ce a pierdut procesul și care este deja sancționată prin respingerea apelului să suporte un cuantum disproporționat al cheltuielilor cauzat de un onorariu de avocat stabilit pe baze contractuale, consecința firească a unei asemenea constatări fiind aceea a suportării de către partea care a acceptat stabilirea unui anumit cuantum al onorariului de avocat a diferenței neimputate asupra părții căzute în pretenții.
In ceea ce privește cheltuielile procesuale avansate de stat ca urmare a acordării ajutorului public sub forma reducerii taxei judiciare de timbru datorată de apelantă în calea de atac, Curtea, în baza art. 19 alin.1 din O.U.G. nr. 51/2008 va dispune ca acestea să rămână în sarcina statului, reținându-se că apelanta a căzut în pretențiuni.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta-reclamantă B. C., (CNP_), cu domiciliul procesual ales în București, ..2, . împotriva sentinței civile nr. 1148 din 27.03.2014, pronunțată de Tribunalul I., în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. T. B. S.R.L. înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului București sub nr.J40/_, Cod Unic de înregistrare_, cont bancar RO30BACX_5000 deschis la Unicredit Tiriac Sucursala D., și I. S., posesor al permisului de ședere temporara . nr._ eliberat la data de 28.03.2014 valabil până la data de 27.03.2015, CNP_, ambii cu domiciliul procesual ales în București, ..13, ., ., ca nefondat.
Obligă apelanta la plata cheltuielilor de judecată, reduse conform art. 451 alin.2 C.pr.civ., către intimați, respectiv, suma de 1.154 lei către intimatul I. S. și suma de 6.519 către intimata ..
Cheltuielile avansate de stat sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 5.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. I. M.-A. N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red. M.
Tehnored. M./GIA
5ex.
Tribunalul I. - S. civ. - C. D.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 20/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 141/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
