Legea 10/2001. Decizia nr. 1316/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1316/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 1316/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1316
Ședința publică de la 22.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentul reclamant B. A., împotriva sentinței civile nr.809 din 19.04.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 15.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 22.09.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 1.06.2010 pe rolul Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamantul B. A. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent privind terenurile situate în ..Partizanilor, în suprafață de 1067,50 m.p., respectiv 400 m.p., cuantumul despăgubirilor urmând a fi stabilit de instanță în baza unei expertize tehnice.
În motivarea acțiunii, a susținut că cele două terenuri au fost proprietatea bunicului său, B. Ș., fiind dobândite de acesta prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.05.1945 și au trecut în mod abuziv în patrimoniul statului.
În anul 1990 reclamantul a formulat cerere de retrocedare a terenurilor, iar, ulterior, în anul 2001 a formulat cerere pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr.10/2001, cerere care a rămas însă nesoluționată.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art.1073 C.civ. și art.43 din Lege anr.247/2005.
Pârâtul, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare, iar reprezentantul său legal nu s-a prezentat în instanță pentru a formula apărări în legătură cu cererea de chemare în judecată.
La dosarul cauzei au fost atașate, la solicitarea instanței, dosarele administrative înregistrate sub nr._,_ și nr._, formate în urma notificărilor formulate de reclamant cu privire la cele două terenuri.
Prin sentința civilă nr.809/19.04.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins acțiunea ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a înregistrat, în baza Legii nr.10/2001, trei notificări, prin care a solicitat restituirea imobilelor situate în ..Partizanilor).
Prima notificare a fost înregistrată la B.E.J. C. C., sub nr.1336N/2001, viza terenul în suprafață de 400 m.p. situat în ..Partizanilor), ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8079/27.02.1947 și a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._, fiind soluționată prin Dispoziția Primarului General nr._/31.03.2009, în sensul respingerii cererii ca nedovedită.
Cea de-a doua notificare a fost înregistrată la B.E.J. S. D. sub nr.2341/10.01.2002, viza terenul în suprafață de 1067,50 m.p. situat în ..Partizanilor), deținut de bunicul reclamantului în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/19.05.1945 și, deși a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._, nu a fost soluționată până la data formulării acțiunii.
Reclamantul a formulat și o a treia notificare, înregistrată sub nr.2342/20.01.2012, la B.E.J. S. D., ce a format obiectul dosarului administrativ nr._, viza terenul în suprafață de 400 m.p. situat pe ..Partizanilor), dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8079/27.02.1947.
Deoarece această ultimă notificare viza același imobil cu cel solicitat de reclamant prin notificarea nr._, soluționată prin Dispoziția nr._/31.03.2009, tribunalul a pus în vedere reclamantului să facă precizări în legătură cu situația notificărilor formulate, iar acesta a arătat prin notele scrise depuse la data de 05.04.2013 că cele două notificări ar viza de fapt imobile diferite, prima fiind depusă de fratele său și vizând un imobil situat la o altă adresă, iar cealaltă fiind depusă de el.
Examinând susținerile reclamantului prin raportare la înscrisurile existente la dosar, tribunalul a constatat însă, că nu sunt în concordanță cu situația de fapt, astfel cum aceasta rezultă din înscrisurile administrate în cauză. S-a reținut în acest sens că notificarea soluționată prin Dispoziția nr._/31.03.2009 nu a fost formulată de către fratele reclamantului, ci chiar de către reclamant (fila 37 dosar) și vizează aceeași suprafață de teren, ca cea la care se referă notificarea ce face obiectul dosarului administrativ nr._, în cuprinsul ambelor notificări făcându-se referire la o suprafață de teren de 400 m.p. deținută de B. Ș. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8079/27.02.1947.
Tribunalul a reținut, totodată, că nu poate analiza în prezentul dosar îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul la care a făcut referire reclamantul în cererea precizatoare depusă la ultimul termen de judecată, respectiv pentru terenul de 400 m.p. ce ar fi fost dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat la 07.04.1945, întrucât pentru acest teren nu s-a formulat notificare în termenul și condițiile prevăzute de art.21 din Legea nr.10/2001.
În consecință, s-a reținut că obiect al prezentului dosar îl reprezintă soluționarea pe fond de către instanță a notificărilor ce au format obiect al dosarelor administrative cu nr._ și nr._, nesoluționate până în prezent, chiar dacă pentru imobilul în suprafață de 400 m.p. a fost emisă o dispoziție de respingere, întrucât și dosarul înregistrat ulterior cu privire la același teren trebuia să primească o soluționare în procedura administrativă.
Analizând cele două cereri de restituire, astfel cum impun dispozițiile obligatorii ale deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, tribunalul a constatat, în ceea ce privește condițiile de formă, că reclamantul a formulat notificare prin executor judecătoresc, potrivit dispozițiilor art.22 din Legea nr.10/2001, în termenul prevăzut de lege, respectiv la 10.01.2002.
În ceea ce privește includerea bunului imobil, a cărui restituire se solicită în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, tribunalul a reținut că, deși s-a susținut de către reclamant că terenurile menționate în cererile de restituire au trecut în proprietatea statului în baza Decretului – lege nr.461/27.12.1979, în tabelul anexă la acest act normativ nu apare menționat nici reclamantul și nici bunicii săi, deși în cuprinsul actului sunt menționate toate imobilele de pe . fost expropriate (inclusiv cele situate la numerele poștale 15, 17, 17B, 19, 19A și 19B – cele unde afirmă Primăria Municipiului București că s-ar fi aflat imobilele identificate prin raportul de expertiză).
Având în vedere, însă, împrejurarea că potrivit art.2 lit.i din Legea nr.10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, tribunalul a apreciat că preluarea terenurilor de către stat, dovedită în fapt, s-a făcut în mod abuziv.
În ceea ce privește, însă, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, instanța de fond a concluzionat că nu poate fi reținută, deoarece nu există nicio înregistrare fiscală a terenurilor pe numele autorilor reclamantului sau al reclamantului, iar în actul de preluare invocat de aceștia, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr.461/27.12.1979, nu se face nicio mențiune în sensul preluării imobilelor de la autorii reclamantului sau de la reclamant. Nu s-a făcut o dovadă, dincolo de orice dubiu, a împrejurării potrivit căreia, din anul 1945, anul dobândirii imobilelor notificate și până în 1979, acestea ar fi rămas în proprietatea lui B. Ș. sau a moștenitorilor acestuia.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs a susținut că, în mod greșit, instanța de fond, analizând calitatea sa de persoană îndreptățită, a reținut că în anexele Decretului Consiliului de Stat nr.461/27.12.1979 nu apare nicio referire la autorii săi, B. Ș. și B. E., deși același aspect fusese analizat anterior în sentință, ocazie cu care se stabilise de aceeași instanță că preluarea imobilului a avut caracter abuziv, conform art.2 lit.i din Legea nr.10/2001, fiind vorba de o preluare în fapt.
S-a susținut de recurent că atâta timp cât din cele două acte autentice de vânzare-cumpărare încheiate în 1945, rezulta dreptul de proprietate al autorilor săi asupra terenurilor solicitate prin notificare, era de presupus că cel puțin în acel an aceștia trebuia să figureze în evidențele statului român, inclusiv în cele de la D.I.T.L., iar lipsa menționării lor, ce rezulta din răspunsul D.I.T.L. Sector 6, era încă o dovadă a abuzurilor statului.
Din punct de vedere legislativ, verificarea calității de persoană îndreptățită vizează stabilirea existenței unei legături între cel căruia îi aparținea bunul notificator și cel ce a formulat notificarea, iar pentru verificarea acesteia era necesară analizarea tuturor documentelor ce puteau face o astfel de dovadă, certificat de moștenitor, testament, acte de proprietate etc.
În loc să facă o astfel de verificare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre contradictorie prin care, după stabilirea preluării abuzive a imobilului, concluzionează în senul lipsei calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, cu motivarea că acesta nu figurează în Decretul nr.461/27.12.1979.
S-a mai arătat de recurent că instanța a cenzurat actele și notificările sale, făcând referiri la lipsa din certificatul de moștenitor a oricăror mențiuni cu privire la cele două terenuri, scăpând, însă, din vedere faptul că în acea perioadă terenurile erau scoase din circuitul civil și nu puteau face obiectul niciunui act juridic translativ de proprietate. Terenurile de orice fel aparțineau statului, chiar prin Constituția Republicii Socialiste din 1965.
Pe de altă parte, instanța nu a ținut cont de testamentul încheiat în 1970, care făcea referire la terenul în suprafață de 400 m.p., dar și la „restul averii” care urma să fie moștenită de nepotul testatorului, B. A..
Referitor la notificări, recurentul reclamant a reluat în motivele de recurs susținerea făcută în fața instanței de fond, în sensul că notificarea înregistrată sub nr.1336N/2001 la B.E.J. C. C. nu a fost făcută de el, ci de fratele său și viza un alt teren. A susținut că în anul 1945, bunicul său a cumpărat un teren în suprafață de 1067,50 m.p. de la G. Albinescu, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.05.1945 și încă un alt teren în suprafață de 400 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 07.04.1945, ambele terenuri fiind situate în ..
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._, iar prin rezoluția din data de 28.02.2014 a fost înaintat spre competentă soluționare Secției a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie din aceeași instanță, având în vedere Hotărârea Secției pentru Judecători a C.S.M. nr.52/23.01.2014, prin care s-a dispus desființarea Secției a IX-a Civile și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de criticile formulate de recurent, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin acțiune, recurentul reclamantul a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent privind terenurile situate în ..Partizanilor, în suprafață de 1067,50 m.p., respectiv 400 m.p., invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și refuzul pârâtului de a soluționa notificările înregistrate de reclamant cu privire la aceste imobile.
Prin sentința recurată, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că, deși imobilele în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluate abuziv de stat, nu pot fi restituite reclamantului, în condițiile acestei legi, deoarece nu s-a dovedit că au fost preluate de la autorul său. Mai exact, s-a reținut că, deși imobilele au fost achiziționate de autorul reclamantului în anul 1945/1947, prin acte autentice de vânzare cumpărare, nu s-a dovedit că acestea se mai aflau în patrimoniul succesorilor său la data preluării, respectiv în anul 1979.
O astfel de motivare nu este contradictorie, astfel cum se susține de către recurent, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, nefiind suficient pentru admiterea acțiunii și nici în contradicție cu soluția de respingere a acesteia, pentru nedovedirea calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituire.
În argumentarea acestei soluții instanța a reținut faptul că autorul reclamantului sau succesorii acestuia nu figurau în actul de preluare (Decretul Consiliului de Stat nr. 461/27.12.1979), în cuprinsul certificatului de succesor eliberat de pe urma autorului și nici în testamentul lăsat de acesta; nu există nici o înregistrare fiscală pe numele autorilor reclamantului sau a succesorilor acestora în legătură cu imobilele solicitate de reclamant prin notificare.
Criticând aceste considerente, recurentul susține că imobilele nu au fost trecute în certificatul de moștenitor pentru că în acea perioadă terenurile erau scoase din circuitul civil și nu puteau face obiectul niciunui act juridic translativ de proprietate, dar în testament se făcea referire la terenul în suprafață de 400 m.p., dar și la „restul averii” care urma să fie moștenită de nepotul testatorului, B. A..
Și această critică e nefondată. La fila 4 din dosarul instanței de fond s-a depus certificatul de moștenitor nr. 14 și 20/1975 eliberat la data de 30.06.1975 de pe urma autorilor recurentului reclamant - B. Ș. și B. E. - iar în masa succesorală reținută în cuprinsul acestuia nu sunt incluse terenurile în litigiu. Este adevărat că la data emiterii acestui certificat de moștenitor era în vigoare Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului si localităților urbane si rurale, care prin art. 30 interzicea înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri, dar aceeași lege prevedea expres că este permisă dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale prin moștenire legală.
Testamentul invocat de recurent a fost depus la fila 5 din dosarul instanței de fond, dar în cuprinsul acestuia se face referire la un teren în suprafață de 400 mp situat în . dobândit prin act de vânzare cumpărare încheiat cu vânzătorul Ș. N. L. în 1945, în timp ce notificările în litigiu au avut ca obiect un teren în suprafață de 400 mp, situat în . ., dobândit prin act de vânzare cumpărare încheiat în 1947 cu vânzătorul G. G. și un teren în suprafață de 1067,50 mp situat în . . dobândit prin act de vânzare cumpărare încheiat în 1945 cu vânzătorul G. Albinescu.
În continuare, fără a combate considerentele instanței de fond prin care a fost dezlegată aceeași problemă juridică,recurentul reia practic susținerile făcute și în fața instanței de fond, prin care arăta că notificarea înregistrată sub nr. 1336N/2001la B.E.J. C. C. nu a fost făcută de el, ci de fratele său și viza un alt teren.
Curtea reține, însă, că notificarea a fost depusă la fila 37 din dosarul instanței de fond, este formulată, prin avocat, în numele recurentului reclamant B. A., a avut ca obiect terenul în suprafață de 400 mp situat în . și a fost întemeiată pe actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 8079/27.02.1947, același teren, fiind solicitat de recurentul reclamant, în baza aceluiași act și prin notificarea nr. 2342/20.01.2012 ce face obiectul prezentei cauze.
În această situație și față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. XX/2007 instanța de fond a concluzionat corect că este legal învestită de către reclamant cu soluționarea a două notificări, respectiv notificarea nr.2341/10.01.2002, ce viza terenul în suprafață de 1067,50 mp și notificarea nr. 2342/20.01.2012, ce viza terenul în suprafață de 400 mp, faptul că terenul în suprafață de 400 mp mai fusese solicitat de acesta printr-o altă notificare, soluționată deja de primar prin dispoziție motivată, nefiind de natură să înlăture obligația pârâtului de a soluționa legal și cea de a doua notificare.
Instanța învestită, conform deciziei nr. XX/2007, să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire, se substituie practic entității învestite cu soluționarea notificărilor și verifică în ce măsură sunt îndeplinite, atât condițiile de formă, cât și condițiile de fond impuse de legea specială de reparație, în speță Legea nr. 10/2001.
Una din condițiile esențiale de fond o reprezintă calitatea notificatorului de persoană îndreptățită la restituire, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond, iar potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 litera a din lege au această calitate persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora sau succesorii ei.
În dovedirea acestei calității, recurentul reclamant a depus la dosar actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/19.05.1945 (fila 50-51 din dosarul de fond), prin care autorul său B. Ș. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1067,50 mp, situat în . . de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1491/31.03.2009, prin care același autor a dobândit terenul în suprafață de 400 mp, situat în . .> Instanța de fond a apreciat, însă, că acestea sunt insuficiente pentru dovedirea calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, față de dispozițiile art. 3 din lege, deoarece nu dovedesc faptul că la data preluării terenurilor de către stat, acestea se mai aflau în proprietatea reclamantului sau a autorului său.
Conform dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate se dovedește de către notificator, iar conform art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice act juridic translativ de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă calitatea de succesor, expertize judiciare sau extrajudiciare, orice alte înscrisuri, inclusiv declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită pe propria răspundere. În cazuri deosebite se pot solicita și declarații notariale date de persoane în viață, care atestă situații în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la fundamentarea deciziei.
Se observă așadar intenția legiuitorului de a extinde mijloacele de probă admisibile în dovedirea dreptului de proprietate și la alte dovezi decât înscrisurile prevăzute expres în lege, argumentarea constând, cum este și firesc, în perioada lungă de timp ce s-a scurs de la momentul preluării și până la data notificării, dar și în caracterul abuziv al preluării, care în multe situații nu a permis foștilor proprietari să dețină acte în acest sens.
În consecință, în cauza de față, în condițiile în care reclamantul a dovedit, cu actele autentice de vânzare cumpărare depuse la dosar, faptul că autorul său a avut în proprietate imobilele notificate solicitate prin notificare și în lipsa administrării unor dovezi care să stabilească, în mod clar, înstrăinarea acestora de către autor anterior preluării de către stat, este evident că instanța de fond nu a stabilit adevăratul raport juridic între părți și nu putea respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Nu era suficient faptul că terenurile nu erau menționate în certificatul de moștenitor depus la dosar, sau că acestea nu au figurat impuse la organele fiscale pe numele reclamantului sau al autorului, deoarece, potrivit legii, nici certificatul de moștenitor și nici impunerea nu pot dovedi proprietatea asupra unui imobil. Pe de altă parte, dacă ar fi existat o înstrăinare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniul autorului reclamantului sau al reclamantului în patrimoniul altei persoane, aceasta nu se putea realiza legal, înaintea impunerii terenurilor pe numele vânzătorului.
Pentru stabilirea corectă a situației de fapt, instanța era obligată, potrivit art. 129 cod procedură civilă, să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Era necesară suplimentarea probatoriului administrat în cauză cu privire la persoana care deținea imobilul la data preluării, prin relații solicitate de la Arhivele Statului (ce puteau confirma/infirma o eventuală înstrăinare) și chiar cu administrarea unei probe testimoniale, ce putea înlocui declarațiile notariale prevăzute de Normele Metodologice anterior menționate, inadmisibile, în procedura judiciară, datorită caracterului lor extrajudiciar.
Nu în ultimul rând, este necesară și refacerea raportului de expertiză efectuat în cauză, în vederea identificării terenurilor solicitate prin cele două notificări, iar după efectuarea acestuia solicitarea de relații juridice de la Primăria Municipiului București cu privire la modalitatea de preluare a acestora de către stat, inclusiv persoana/persoanele de la care s-a făcut preluarea.
Instanța constată că deși s-a efectuat în primă instanță un raport de expertiză ce a avut ca obiect identificarea terenurilor solicitate de reclamant prin cele două notificări, în baza actelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr._/19.05.1945 și nr. 8079/27.02.1947, în suprafață de 1067,50 mp și 400 mp, din cuprinsul acestuia rezultă că expertul a identificat terenul în suprafață de 1067,50 mp deținut de autorul reclamantului în baza actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/19.05.1945 și un alt teren în suprafață reală (susține expertul) tot de 1067,50 mp dobândit de autoarea reclamantului în baza unui act de vânzare cumpărare încheiat la data de 07.04.1945.
Instanța de fond, deși reține în considerentele sentinței pronunțate că terenul dobândit de autoarea reclamantului prin actul de vânzare cumpărare încheiat în 1945 (anexa 4 la raportul de expertiză) nu face obiectul notificărilor în litigiu și, în consecință, nu se poate pronunța asupra restituirii acestuia, soluționează în continuare acțiunea pe baza concluziilor acestei expertize (care, în parte vizau alt teren) și pe baza relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București prin adresa nr. 1702/2012, în baza aceluiași raport de expertiză.
În consecință, reținând că se impune cu necesitate suplimentarea probelor în vederea lămuririi pe deplin a situației juridice a terenurilor în litigiu, cu privire la persoana/persoanele de la care au fost preluate, probe care nu pot fi administrate de instanța de recurs, conform dispozițiilor art. 305 cod procedură civilă, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant B. A., împotriva sentinței civile nr.809/19.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Casează sentința și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
2 ex./09.10.2014
------------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a –M.C.B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1184/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Hotărâre din 18-09-2014, Curtea de... → |
|---|
