Pretenţii. Decizia nr. 1184/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1184/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-09-2014 în dosarul nr. 1184/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1184
Ședința publică de la 4.09.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă P. E., împotriva sentinței civile nr. 2066 din 21.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că termenul a fost acordat pentru a se pune în discuție incidentul procedural al perimării.
Se mai învederează instanței depunerea la dosar prin serviciul registratură la data de 26 iulie 2014, a unei cereri formulate de către apărătorul ales al recurentei reclamante, prin care solicită repunerea cauzei pe rol, judecarea pricinii în lipsă, arătând, totodată, faptul că se opune stingerii acțiunii.
Curtea pune în discuție incidența perimării cererii de recurs, motivat de faptul că la data de 25.03.2013 s-a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art. 242 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, pentru lipsa nejustificată a părților. La data de 25.06.2014, din oficiu, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției perimării și s-a acordat termen de judecată la data de 04.09.2014, C 5, cu citarea părților, incident care primează față de cererea de repunere pe rol a cauzei pentru soluționarea pe fond formulată de parte.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei, față de împrejurarea că pricina a rămas în nelucrare mai mult de un an de zile de la data suspendării. Ca atare, pune concluzii de admiterea excepției și, pe cale de consecință, solicită a se constata perimarea cererii de recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare în ceea ce privește incidentul procedural al perimării, având în vedere faptul că pricina a rămas în nelucrare mai mult de un an de zile din vina părților, fiind astfel incidente dispozițiile art. 248 din Codul de procedură civilă.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de 01.02.2011 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, sub nr._, reclamanta P. E., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat tribunalului acordarea de despăgubiri în cuantum de 10.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în URSS.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost deportată în lagărul Makeevka, în anul 2001, în URSS, în perioada 13.01.1945 – 25.11.1949, unde a participat la munca de reconstrucție.
În drept, reclamanta a indicat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin încheierea de ședință din data de 16.11.2011, tribunalul a suspendat judecata cauzei în baza art. 242 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., cauza fiind repusă pe rol la solicitarea reclamantei formulată la data de 14.04.2012.
În temeiul art. 242 alin. 2 C.proc.civ., a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri și a depus un set de acte.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.2066/21.11.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 10.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în URSS în perioada 13.01.1945 – 25.11.1949, unde a participat la munca de reconstrucție.
Reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte unde a fost deportată în URSS și că a fost supusă la muncă forțată.
Din adeverința emisă de Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale din anul 1967, rezultă că reclamanta a participat la munca de reconstrucție în fosta URSS (fila 4, respectiv 36), situație pe care o afirmă și reclamanta în motivarea cererii sale adresată instanței.
Tribunalul a reținut, așadar, că reclamanta nu a făcut dovada că participarea la munca de reconstrucție a fost în fapt o deportare cu obligarea la muncă obligatorie, iar pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada imposibilității obținerii acestor înscrisuri, astfel încât să poată solicita dovada prin alte mijloace de probă, de exemplu martori.
Or, potrivit art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169 C.civ. îi revenea obligația de a-și dovedi pretențiile.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…).”
Potrivit art. 4 alin. 2 din legea nr. 221/2009: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
În decizia nr.1358/2010 Curtea Constituțională a reținut că: „aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate”.
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că unul dintre motivele care au condus la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost și acela că legea încalcă principiul „evitării paralelismului” din Legea nr. 24/2000, legiuitorul prevăzând în acte normative succesive reparații morale și materiale.
Astfel, Curtea constituțională a reținut că: „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări și OUG nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și Curtea Constituțională din România au apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Totodată, s-a reținut că instanța europeana are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei.) În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O., tribunalul a reținut, de asemenea, că în Cauza B. împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr._/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).”
De asemenea, tribunalul a reținut că, prin numeroase declarații publice efectuate ulterior schimbării regimului politic, în România a fost recunoscut public caracterul politic al unor condamnări suferite în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar ulterior datei de 22 decembrie 1989, s-au putut declara recursului în anulare potrivit Codului de procedură penală pentru a se obține, atât achitarea celor condamnați, cât și, fie în cadrul acestor hotărâri, fie ulterior, posibilitatea obținerii unor reparații morale și materiale.
În acest sens, tribunalul a reținut și Decizia nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, prin care ÎCCJ a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, această decizie fiind obligatorie, potrivit art. 3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, tribunalul a apreciat că, alături de dispozițiile Legii nr.221/2001, în care se recunoaște expres caracterul unor condamnări prin indicarea dispozițiilor legale care au condus la condamnare, actele de recunoaștere efectuate de S. R., reprezintă și ele o reparație morală echitabilă și suficientă, prin raportare și la restul argumentelor reținute de tribunal.
Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta P. E., criticând-o pe motive de nelegalitate.
Recurenta a arătat că a fost deportată la muncă forțată în URSS împreună cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, cu concursul organelor MAI a României. Această măsură care în cazuri exact similare a fost recunoscută ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului român comunist conform Legii nr.221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care conform interpretării teleologice a Legii nr.221/2009, cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de acest act normativ pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist. S-a mai arătat că măsura a persistat încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945.
S-a mai susținut că statul comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politica, îndreptata pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne Nr._ din 3.01.1945, și a emis la data de 29.3.1945 Ordinul Circular nr._ al Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligați să întocmească tabele nominale de urmărire, iar acele victime care până la acea data încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internați și forțați la munci în batalioane noi, în domeniul căilor ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca „întoarcere frauduloasă", care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (reinternarea) și „deferirea către justiție spre strângere".
Recurenta a mai invocat și o lezare a principiului egalității în drepturi în cazul în care s-ar decide că măsura suferită nu ar cade sub efectul Legii nr.221/2009.
Totodată, a susținut că o măsură de respingere a cererii sale ar constitui discriminare interzisa prin constituție, din doua puncte de vedere: 1) Reprezintă o discriminare nejustificată, dacă cei deportați în ianuarie sau februarie 1945 sunt excluși de la aplicarea Legii nr.221/2009, iar cei deportați, pe baza aceleași decizii a autorităților Statului R. după data de 6.03.1945, sunt vizați de legea respectivă. Există persoane din aceeași localitate, chiar din aceleași familii de germani din România, care au fost luate în februarie 1945, iar altele luate de aceeași agenții ale jandarmeriei Române, dar prin simplă întâmplare cu câteva zile mai târziu, deci după data de 6.3.1945. Stabilirea unei diferențe ître aceste categorii de victime este cu totul arbitrară, aleatorie și constituie prin aceasta o încălcare ale Constituției României. 2) Reprezintă o discriminare nejustificată față de cei deportați, care au reușit să păstreze cetățenia română și prin consecință sunt incluși în sistemul de reabilitare prin Decretul – Lege nr. 118/1990, iar victimele aceleași măsuri care au pierdut cetățenia între timp - de exemplu, prin renunțarea forțată în timpul regimului ceaușist - sunt private de aceste drepturi în totalitate, excluzându-le și de la aplicarea Legii nr.221/2009.
Recurenta a menționat că, pe lângă art.5 al Legii nr.221/2009, invocă și toate celelalte norme, care depășesc norma evocată și care prin deciziile Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360 din 21.10.2010 a pierdut efectul juridic, conform art.147 din Constituție, prin simpla inactivitate a legiuitorului R. în perioada de 45 zile, prevăzută de constituție. Această inactivitate legislativă nu poate fi reproșată părții.
Mai mult, a susținut că judecătorul de drept comun în acest caz este obligat din oficiu să verifice, care alte norme fac admisibile cererea depusă.
Constituția României prevede în art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ca acestea vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar - conf.alin.2 - dacă există neconcordanțe între tratatele (...) internaționale și legile interne, se aplică cele mai favorabile. Recurenta a invocat respectarea art.7, 8, 9, 10, 28 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, după care orice persoană are dreptul la protecție împotriva discriminării, are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale, este protejată împotriva arestării și deținerii - în special la muncă forțată prin deportare, în mod arbitrar
Partea reclamantă a fost lezată în exact aceste drepturi prin privare de libertate și deportare de la domiciliu.
Recurenta a invocat în mod expres Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care a fost ratificat de România prin Decretul 212/31.10.1974, și conform căruia orice persoană care a fost supusă unei privări de libertate din partea unui stat are dreptul la o despăgubire (Art. 9 punctul 5).
Prin jurisprudența continuă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că, în cazul de violare a art. 5 paragraf l al Convenției referitoare la privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de despăgubire bănească pentru prejudiciul moral si fizic suferit, astfel că abrogarea normei interne nu poate lipsi cererea de despăgubire de efectele juridice urmărite.
La termenul de judecată din 23.05.2013, Curtea a dispus suspendarea cauzei, în baza art. 242 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă.
La data de 25.06.2014, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției de perimare, acordându-se termen la data de 04.09.2014.
La data de 25.07.2014, recurenta reclamantă a depus la dosar cerere de repunere pe rol, arătând că se opune stingerii acțiunii.
Litigiul se stinge de drept, numai dacă din vina părții, timp de un an rezolvarea nu a fost posibilă. Perimarea implică prezumția de renunțare tacită a părții la judecata și constituie, totodată, o sancțiune a pasivității ei. De aceea, perimarea nu operează dacă actul de procedura trebuia îndeplinit din oficiu, precum și cât timp, fără vina părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă ori nu s-a putut fixatermen de judecata. Perimarea corespunde intereselor părților și ale administrării justiției, evitând menținerea pe timp îndelungat a unor situații neclare și aglomerarea inutilă a instanțelor.
Recurenta a arătat că în acțiunea de față lipsesc toate condițiile pentru o perimare, respectiv că nu i-a fost comunicată nicio decizie de suspendare cu motivare.
Cu înscrisul din data de 10.09.2012, recurenta a arătat că a comunicat că are domiciliul în Germania si că a solicitat judecarea în lipsa. S-a susținut că nu s-a învederat recurentei că ar trebui să repete această informație și cerere și nici nu a decis o suspendare cu informare asupra unor consecințe de perimare. De la data depunerii recursului, recurenta reclamantă nu a mai primit nicio comunicare și nicio citație prin care să i se stabilească vreo sarcina pe care să nu o fi îndeplinit.
La data de 04.09.2014, Curtea a luat în discuție excepția de perimare.
Curtea reține că în conformitate cu art.248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței un timp îndelungat în judecată.
Chiar dacă recurenta reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă prin cererea depusă la data de 10.09.2012, această solicitare și-a produs efectele în fața primei instanțe, pentru judecata cauzei în recurs fiind necesară o nouă solicitare. Cum instanța de recurs a fost învestită cu cererea de recurs înregistrată la data de 16.01.2013, recurenta avea obligația de a solicita judecarea cauzei în lipsă prin această cerere sau printr-o cerere ulterioară de care instanța de control judiciar avea să țină seamă.
La termenul de judecată din 23.05.2013, Curtea a dispus suspendarea cauzei, în baza art. 242 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, încheiere care nu se comunică având în vedere că a fost pronunțată în calea de atac a recursului, fiind irevocabilă. Aceasta întrucât, potrivit art. 266 alin. 3 Cod procedură civilă, o hotărâre, respectiv o încheiere se comunică părților, în copie, numai în cazul în care aceasta este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului.
Curtea nu poate valida susținerea recurentei în sensul că era necesară o informare în legătură cu necesitatea unei noi solicitări de judecare a cauzei în lipsă, în calea de atac a recursului, respectiv cu consecințele suspendării, câtă vreme nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, cu atât mai mult cu cât a avut o apărare calificată în fond.
În raport de aceste considerații și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care niciuna dintre părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a recursului și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art. 248 și următoarele Cod procedură civilă, va constata, din oficiu, perimată cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimată cererea de recurs formulată de recurenta reclamantă P. E., împotriva sentinței civile nr.2066/21.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 04.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/22.09.2014
-------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – E.R.
| ← Strămutare. Sentința nr. 91/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1316/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
