Legea 10/2001. Decizia nr. 801/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 801/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-04-2014 în dosarul nr. 801/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 801R
Ședința publică de la 28 aprilie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - I. P.
JUDECĂTOR - D. F. B.
JUDECĂTOR - C. M. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 1835/21.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți P. G., D. V., V. S. și M. V. D., având ca obiect: acțiune în constatare, pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații reclamanți P. G., D. V. și M. V. D. reprezentați de avocat Antonella V. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura neîndeplinită cu intimatul reclamant V. S., citația fiind restituită la dosar cu mențiunea „destinatar decedat”.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că intimații reclamanți P. G., D. V. și M. V. D. au formulat întâmpinare și au depus-o la dosar, prin serviciul registratură, la data de 24.04.2014.
Reprezentanta intimaților reclamanți arată că intimatul V. S. a decedat și depune la dosar copie de pe certificatul de moștenitor nr. 09/21.02.2014 din care rezultă că singura moștenitoare a intimatului este M. V. D., care este deja parte în dosar.
Reprezentanta intimaților reclamanți arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta intimaților reclamanți având cuvântul în susținerea recursului arată că, în mod corect, instanța a hotărât că recurentul trebuie să emită, în favoarea reclamanților o dispoziție motivată de acordare de măsuri compensatorii.
Dezvoltă oral întâmpinarea formulată și solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurată, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 26.04.2011, sub nr._, reclamanții P. G., D. V., V. Ortansa (născută Brunner) au chemat în judecată pe pârâtul M. București reprezentat prin Primarul General, solicitând să se constate că imobilul, teren în suprafață totală de circa 270 m2 și construcție - casă de locuit, situat în București, Sectorul 1, .. 6, a fost preluat fără titlu valabil de către Statul R.; să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesieimobilul dacă acest teren este liber sau să le fie dat un alt teren similar/identic în proprietate și să fie despăgubiți pentru construcția ilegal demolată de către stat. În cazul în care terenul nu poate fi restituit în natură, în ipoteza în care acesta nu este liber, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să dea reclamanților în compensare un teren identic/similar și de aceeași valoare economică sau despăgubiri reprezentând prețul imobilului pe piața liberă.
Prin cererea depusă la data de 10.01.2012, reclamanții au depus prima cerere precizatoare și modificatoare prin care au arătat că, în privința temeiului juridic al cererii, înțeleg să invoce și prevederile art. 480 din Codul civil alături de Legea nr. 10/2001 și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Prin aceeași cerere, reclamanții au arătat că înțeles să se judece cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și au precizat că o parte a vechii străzi B. L., cuprinzând și imobilul revendicat în prezenta cauză, a fost numită . apare și în prezent.
La termenul din 30.05.2012, reclamanții au depus cerere precizatoare, față de concluziile expertizei construcții, prin care au solicitat să se constate, în principal, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul dacă acest teren este liber, iar în subsidiar, să se dispună obligarea pârâților să emită o dispoziție prin care să dispună acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul mai sus menționat, dacă terenul nu se poate restitui în natură.
Prin sentința civilă nr. 1835/21.10.2013, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanți, a fost obligat pârâtul M. București să emită, în favoarea reclamanților, dispoziție motivată cu propunere de acordare măsuri compensatorii prin puncte conform art. 16 din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul situat în București, .. 6, sector 1, compus din teren în suprafață de 270 mp și construcțiile demolate de pe acest teren; s-a respins capătul din cererea precizatoare de restituire în natură a terenului și s-a respins ca neîntemeiată cererea precizatoare formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, prin notificarea înregistrată sub nr. 1289/12.07.2001 la B.E.J. „B., R. și B.”, reclamanții, în calitate de moștenitori ai autorilor Brunner O. și F. Brunner, au solicitat Prefecturii Municipiului București restituirea în natură a terenului în suprafață de 270 mp situat în .. 6, sector 1, iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri bănești.
Tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor, Brunner O. și F. asupra imobilului solicitat prin notificare, depunând o copie a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6816/18.02.1946 de Tribunalul I. – Secția notariat. Imobilul din litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înscris la poziția nr. 693. La data de 19.01.1999 a decedat Brunner O., rămânând, în calitate de moștenitor legal al acesteia, reclamantul. Reclamanta P. G. este nepoată de fiică a defuncților Brunner O. și F.. La data de 05.01.2012 a decedat reclamanta V. Ortansa, fiind introduși în cauză moștenitorii acesteia, V. S. și M.-V. D..
Tribunalul a reținut că, prin raportul de expertiză topografică, s-a concluzionat că imobilul revendicat de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 este afectat, în prezent, de elemente de sistematizare, astfel că nu poate fi restituit în natură. În aceste condiții capătul din cererea precizatoare privind restituirea în natură a terenului urmează a fi respins ca neîntemeiat.
Față de situația de fapt reținută mai sus, tribunalul în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 16 din Legea nr. 165/2013, a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul M. București să emită, în favoarea reclamanților, dispoziție motivată cu propunere de acordare măsuri compensatorii prin puncte, conform art. 16 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul situat în București, .. 6, sector 1 compus din teren în suprafață de 270 mp și construcțiile demolate de pe acest teren.
Împotriva aceste sentințe a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Recurentul a arătat că, potrivit Legii nr. 165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii. Conform art. 1 alin. 1 și alin. 2, art. 4, art. 16 și art. 50 lit. b din Legea nr. 165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art. 1 alin. 2 respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu. Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013 se arată în mod expres că această lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Recurentul-pârât a invocat . Legii nr. 165/2013 și excepția de prematuritate a cererii. Prin dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizi de admitere sau de respingere a acestora, în termenele prevăzute de acest articol, care curg de la data de 1 ianuarie 2014. Recurentul pârât a apreciat că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut. Mai mult decât atât, prin raportare la dispozițiile art. 33 alin. 4 cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin.1, respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001. Față de textul de lege invocat, recurentul pârât a considerat că nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamantei, câtă vreme legiuitorul a stabilit că rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Argumentele invocate de recurentul pârât în sensul că în cauză nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci Legea nr. 165/2013, măsura reparatorie care se poate dispune în cauză fiind compensarea prin puncte, sunt corecte însă nu pot fi interpretate ca reprezentând critici împotriva sentinței recurate întrucât prima instanță a aplicat Legea nr. 165/2013, stabilind măsura reparatorie indicată de recurent.
Motivul de recurs prin care s-a invocat prematuritatea cererii de chemare în judecată nu este întemeiat.
Prin notificarea transmisă cu nr. 1289/12.07.2001 prin intermediul Biroului executorilor judecătorești „B., R. și B.”, recurenții reclamanți au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a terenului în suprafață de 270 mp situat în .. 6, sector 1, iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri bănești.
Notificarea formulată de reclamanți nu a fost soluționată.
În această situație, instanța de fond a fost sesizată cu o contestație împotriva refuzului nejustificat de soluționare a unei notificări formulate în condițiile Legii nr. 10/2001.
Curtea constată că în mod corect prima instanță a procedat la soluționarea pe fond a notificării. Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În consecință, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Astfel, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.
Curtea constată că, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere și faptul că, de la data depunerii notificării de către reclamanți au trecut 13 ani, fără ca pârâtul să se fi pronunțat asupra acestei notificări, Curtea constată că pârâtul a manifestat un refuz de a-și îndeplini obligația legală de a soluționa notificarea.
În această situație, având în vedere și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, menționată mai sus, Curtea constată că în mod corect prima instanță a procedat la soluționarea notificării pe fond și a administrat probe pentru stabilirea calității reclamanților de persoane îndreptățite și stabilirea măsurilor reparatorii cuvenite acestora.
În acest context, stabilirea prin Legea nr. 165/2013 a unor termene în procedura administrativă nu poate conduce la concluzia prematurității cererii de soluționare a notificării. Astfel, scopul legii este urgentarea finalizării procedurilor de restituire, nu amânarea acestora.
Pentru a putea fi exercitat, dreptul dedus judecății trebuie să fie actual, să nu fie supus unui termen sau condiții suspensive. Numai în cazul în care dreptul nu este actual, lipsa acestei condiții de exercitare a acțiunii poate fi invocată prin intermediul excepției de prematuritate.
Astfel, dreptul trebuie să îndeplinească toate cerințele de validitate la momentul sesizării instanței. În cauză, notificarea formulată în anul 2001 trebuia soluționată în termenul de 60 de zile menționat mai sus. După acest moment, dreptul reclamantului de a-i fi soluționată notificarea este actual. Acest caracter al dreptului, îndeplinit în anul 2001, nu poate fi anulat prin instituirea unor noi termene în procedura administrativă la 13 ani după momentul la care notificarea trebuia soluționată iar dreptul invocat în acest sens de reclamant era actual.
Nu se poate considera că, în cazul nefinalizării procedurii administrative la 13 ani după înregistrarea notificării, instanța de judecată nu ar putea să soluționeze fondul notificării, stabilind calitatea de persoană îndreptățită a contestatorilor și administrând probele necesare pentru a stabili măsurile reparatorii cuvenite acestora, întrucât acest fapt ar încălca dreptul de acces la instanță, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Reținând că motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1835/21.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă.
Întrucât recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General urmează a fi respins ca nefondat, Curtea reține culpa procesuală a recurentului, aceasta fiind partea căzută în pretenții. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, Curtea constată că recursul s-a soluționat la primul termen de judecată și nu au fost administrate probe sau invocate excepții. În această situație, dată fiind dificultatea redusă a cauzei în recurs, soluționarea procesului la primul termen de judecată, în baza art. 274 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga recurentul la plata sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1835/21.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți P. G., D. V., V. S. și M. V. D..
Obligă recurentul la plata sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. P. D. F. B. C. M. S.
GREFIER
V. Ș.
Red. D.F.B.
Tehnored. T.I.
2 ex./30.04.2014
Jud. fond:
C. P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1009/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 232/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
