Revendicare imobiliară. Decizia nr. 206/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 206/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 206/2014

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 206 A

Ședința publică de la 13.05.2014

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE – D. Z.

JUDECĂTOR – A. V.

GREFIER – S. V.

……………………

Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M., ambii cu domiciliul ales la SCAv. „D. și Asociații” din București, .. 56, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 665/29.04.2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă ., cu sediul în București, . nr. 45, sector 1, având ca obiect „revendicare imobiliară”.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanții reclamanți M. A. A. și M. D. Ș. M. reprezentați de avocat C. C. D., cu împuternicire avocațială la dosar și intimata pârâtă reclamantă . reprezentată de avocat I. C., cu împuternicire avocațială la dosar.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Apărătorul apelanților reclamanți M. A. A. și M. D. Ș. M. depune la dosar o cerere, prin care se solicită comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul SCAv. „D. și Asociații” din București, .. 56, ., sector 1. Mai depune la dosar o cerere prin care sunt indicate cererile formulate de părți pentru restituirea imobilului, însoțită de înscrisuri.

Apărătorul intimatei pârâte reclamante . depune la dosar un set de înscrisuri, respectiv o adresă comunicată de Primăria Municipiului București, prin care li se aduce la cunoștință că dosarul administrativ nr. 8713 se află în curs de soluționare și un raport de expertiză extrajudiciar din care rezultă că imobilului i-au fost adăugate alte corpuri. Comunică și părții adverse o copie de pe acestea. Depune la dosar o cerere prin care se solicită efectuarea unui raport de expertiză topografică, care să determine concret imobilul în litigiu. Consideră că nu poate fi obligat să restituie ceea ce se solicită prin cererea de chemare în judecată.

Apărătorul apelanților reclamanți M. A. A. și M. D. Ș. M. arată că acest raport de expertiză extrajudiciară s-a încercat să fie depus și la Înalta Curte de Casație și Justiție la termenul din 17.04.2013, iar instanța a respins această cerere. Din punctul lor de vedere nu se poate primi la dosar acest raport de expertiză și nici cererea de efectuarea a unei expertize topografice, din două motive: în condițiile în care ne aflăm în al treilea ciclu procesual, iar partea are calitate de intimat și nu are o cerere reconvențională în acest sens, iar din actele depuse astăzi reiese fără echivoc faptul că au existat acțiuni încă din anul 1991, precum și că există un raport de expertiză efectuat în dosarul Judecătoriei Sector 1, care stabilește valoarea de circulație a imobilului și care a fost necesară pentru stabilirea competenței. Dacă în timpul procesului intimata a extins imobilul este o altă situație.

Apărătorul intimatei pârâte reclamante . arată că prin efectuarea acestei expertize urmează a se combate apelul, în raport de situația de fapt. Să se constate că acele îmbunătățiri au fost avute în vedere la momentul efectuării expertizei.

După deliberare, Curtea, în conformitate cu art.295 din Codul de Procedură Civilă, încuviințează pentru ambele părți proba cu acte și constată administrată această probă. Respinge proba cu expertiza topografică solicitată de intimată, ca nefiind utilă soluționării cauzei, în raport de limitele casării și limitele căii de atac deduse judecății.

Apărătorii părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.

Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel, în raport de limitele stabilite prin decizia casare.

Apărătorul apelanților reclamanți M. A. A. și M. D. Ș. M. consideră a se lămuri situația premisă. Arată că imobilul care a aparținut autorilor apelanților, preluat prin Decretul nr. 92/1950. Să se constate a fost formulată cerere în baza Legii nr. 18/1991, în baza Legii nr. 112/1995, cerere în baza Legii nr. 10/2001 și multiple audiențe. Arată că societatea intimată este o societate creată cu statul român, ulterior divizată și privatizată integral.

Să se constate că Î.C.C.J. a stabilit că nu se poate discuta despre uzucapiunea de 10 ani, privitor la un eventual titlu, care să-l justifice intimata. Arată că în considerentele deciziei Tribunalului, care a judecat în fond, se stabilește că titlul statului este un titlu nul, decretul nr. 92/1950 neavând nici un fel de valoare. Î.C.C.J. a constatat că trebuie rezolvată problema bunului în lumina deciziei A. contra României și în raport de dispozițiile art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990. Să se constate că tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție care este intrată în puterea lucrului judecat.

Arată că titlul statului este lovit de nulitate. Punctul lor de vedere este că decizia A. contra României față de tot ce a fost anterior nu schimbă această practică. Depune la dosar în acest sens un articol privitor la accepțiunea asupra acestei decizii. Să se constate că în acest caz s-a judecat situația unui apartament, care spune că naționalizarea este legală, premisă cu totul diferită față de această situație.

Consideră că are un bun în condițiile în care are decizia Tribunalului, care stabilește că naționalizarea imobilului a fost ilegală. Depune la dosar o decizie CEDO din anul 2008, pronunțată într-o speță identică, care spune că notarea în considerentele deciziei Î.C.C.J. a naționalizării imobilului echivalează cu preluarea imobilului. Să se constate că notificările au fost depuse conform acestei proceduri, că acțiunea este introdusă în anul 2006, înainte ca Î.C.C.J. să spună că poate soluționa pe Legea nr. 10/2001. Din punctul lor de vedere acțiunea pe dreptul comun este pe deplin justificată.

Arată că s-a stabilit de Curtea de Apel București că inclusiv pe Legea 10/2001, în baza fostului art. 27¹actual art. 29¹ au dreptul la restituirea în natură a imobilului. În acest context, chiar dacă ar fi mers pe Legea nr. 10/2001 au dreptul la restituirea imobilului în natură.

Se pune problema titlului societății intimate, în ființată pe Legea nr. 15/1990. Consideră că nu se poate discuta despre un transfer. Solicită a se avea în vedere concluziile Curții Constituționale care a spus că dacă bunul a fost deținut de stat fără titlu, instanța trebuie să stabilească dacă acesta a putut trece în proprietatea statului. Apreciază că intimata nu va putea să exhibe că a dobândit imobilul în baza Legii nr. 15.

Apreciază că trebuie comparate cele două titluri de proprietate. Să se constate că titlul lor este din anul 1942 și a fost al proprietarului autentic, în condițiile în care s-a stabilit că preluarea de către statul român nu este valabilă.

Pentru aceste motive solicită admiterea acțiunii în revendicare. Din punct de vedere al doctrinei, consideră că decizia A. contra României nu schimbă practica. Consideră că se impune acordarea de despăgubiri, în caz contrar fiind o schimbare a practicii Curții, care nu are legătură cu principiile CEDO.

Mai solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise. Nu se solicită cheltuieli de judecată.

Apărătorul intimatei pârâte reclamante . solicită respingerea apelului, ca neîntemeiat. Cauza M. A. contra României schimbă situația avută în vedere anterior pronunțării acesteia și cel mult poate da dreptul foștilor proprietari la despăgubiri și nu li se garantează sub nici o formă, sub perspectiva a două coordonate, respectiv momentul la care România a devenit semnatara a C.E.D.O. Analiza incidențelor titlurilor de proprietate anterior semnării convenției și nu se garantează pe baza actelor emise ulterior, fie de stat, fie prin privatizarea acestei societăți comerciale, dreptul de proprietate și implicit restituirea în natură.

În ceea ce privește soluțiile date de Î.C.C.J. în care se stabilesc limitele, sunt jurisprudența Curții Europene și a arătat că s-a schimbat și urmează a fi avută în vedere. Arată că s-a făcut afirmația că există o hotărâre pronunțată de tribunal, care le conferă în lumina C.E.D.O. titlul de proprietate, care le dă speranța la redobândirea în natură. Consideră că este eronată această susținere, având în vedere că Î.C.C.J. a arătat fără putință de tăgadă faptul că nu există o astfel de hotărâre, chiar dacă s-ar fi reținut de tribunal și nu s-a făcut dovada cu o hotărâre irevocabilă cu privire la această situație.

Dispozițiile Legii nr. 165/2013, care nu le conferă apelanților un drept absolut la restituirea în natură, ci le dă dreptul la a cere despăgubiri, ceea ce au și făcut și nu este culpa societății intimate că nu a fost soluționată notificarea de către Municipiul București.

Să se constate că imobilul era în paragină. Această privatizare s-a realizat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990, fiind realizate investiții într-un imobil care au condus la modificarea fundamentală a acestuia prin dezvoltarea imobilului. Stadiul în care se afla acest imobil nu genera un interes pentru apelanți să realizeze aceste investiții.

Să se constate că titlul lor de proprietate este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate a terenului, de protocolul de predare-primire, de dispozițiile art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, care într-o practică recentă a Curții de Apel reprezintă dobândirea proprietăților, conform legii este reprezentat de încheierea acelui contract de privatizare. Arată că a fost plătit prețul acțiunilor la fosta societate de stat. Nu se poate susține în ceea ce îi privește că nu dețin un titlu de proprietate.

Consideră că nu se poate vorbi de existența unui bun în patrimoniul apelanților, în condițiile în care au arătat faptul că în lumina CEDO apelanții nu dețin acel bun în proprietate. Apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 45 din Legea nr.10/2001, acelea care stabilesc că privatizarea s-a făcut cu bună credință pentru că toate adresele trimise de apelanți nu au fost trimise la sediul intimatei. Să se constate că există recunoașterea expresă a apelanților că nu au transmis către intimat nici o notificare, anterior semnării contractului de vânzare cumpărare.

În ceea ce privește afirmația apelanților cu privire la deciziile Curții Constituționale arată că instanța de control judiciar a solicitat instanței de apel să analizeze acțiunea în revendicare din perspectiva deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008. Din punctul lor de vedere această decizie nu este incidentă în ceea ce o privește pe intimată. Să se constate că au făcut dovada că notificarea nu a fost soluționată până la acest moment.

Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Solicită amânarea pronunțării pentru a putea depune la dosar concluzii scrise.

Curtea va delibera asupra amânării pronunțării.

Apărătorul intimatei pârâte reclamante . depune la dosar proiectul de concluzii scrise.

CURTEA

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 19.10.2006, reclamanții D. M. Ș. M. și A. A. Mociornita au chemat în judecată pârâta S.C. A. C. S.R.L. solicitând să li se restituie, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul format din construcție și terenul aferent acesteia în suprafață de 712 m.p., situat în București, ., sector 1. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei lei plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui D. I. P. M., cunoscut și sub numele de D. D. M., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 707 /1 0.05.1994, emis de notariatul de Stat al Sectorului 4 București. M. D. D. a fost proprietarul imobilului format din construcție și teren situat în București, . potrivit actului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul I. sub nr. 4706/ 1942 și transcris sub nr.1470/1942 de Grefa aceluiași Tribunal.

În anul 1950 imobilul a fost preluat abuziv de stat, prin naționalizare, figurând în lista imobilelor naționalizate, anexa Decretului Lege nr. 92/1950 la poziția 5137, proprietar naționalizat fiind M. D.. Au apreciat reclamanții că, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile Constituției, tratatelor internaționale și dispozițiilor legilor în vigoare la data preluării, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

Au susținut reclamanții că titlul lor este preferabil celui viciat al pârâtei S.C. A. COBALCESCU S.R.L. deoarece provine de la adevăratul proprietar, este valabil și necontestat, în timp ce pârâtul a dobândit imobilul de la stat, care deținea imobilul fără nici un titlu valabil.

La data de 23.11.2006 pârâta S.C. A. C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că aceasta este inadmisibilă, deoarece Legea 10/2001 conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, având prioritate față de dispozițiile generale ale Codului Civil, potrivit principiului "specialia generalibus derogant"

Prin încheierea de ședință din 18.01.2007 s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

La data de 15.02.2007 pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ca efect al uzucapiunii de 10 ani, argumentând în sensul îndeplinirii de către S.C. C. S.R.L. a condițiilor uzucapiunii scurte, stabilite prin art.1895 Cod civil.

La data de 12.03.2007 D. M. Ș. M. și A. A. M. au depus întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată. Reclamanții-pârâți au mai depus la dosar autorizația nr. 41/ B/07. 12. 1942, adresa_/09.01.2007 a Directiei Evidenta Imobiliară și Cadastrală Serviciul Nomenclatură Urbană, schițe cadastrale.

La termenul de judecată din 15.03.2007 reclamanții, prin avocat, au arătat că nu solicită soluționarea separată a cererii reconvenționale.

La 12.04.2007 S.C. A. C. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de D. M. Ș. M. și A. A. M., aceștia din urmă depunând note scrise la 26.04.2007.

La 10.05.2007 S.C. A. C. S.R.L. a depus cerere precizatoare a cererii reconvenționale, arătând că valoarea de circulație a imobilului este de 550.000 lei (5.500.000 ROL) și apreciind că instanța competentă soluționa cauza este Tribunalul București, Secția Civilă.

Prin sentința civilă nr._/01.11.2007 instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei civile, în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel prima instanța a avut în vedere prevederile art.2 alin.1 pct. 1 lit.b C.pr.civ. și concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară nr.6179/03.09.2007 efectuat în cauză de expertul tehnic ing. G. lsapu, imobilul în litigiu, situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 712 m.p. și construcție din cărămidă P+E(M) cu suprafața desfășurată de 759,60 m.p. și suprafața utilă de 6,59 m.p., avea la data de 06.07.2007 o valoare de piață estimată de 79.300 lei (RON), respectiv de 954.500 EURO, cursul B.N.R. luat în calcul de 3,1212 lei/ 1 EURO.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă, sub nr._ la data de 6.12.2007.

La data de 09.04.2008 tribunalul a încuviințat probele pentru ambele părți și s-a dispus efectuarea unei adrese către Primăria Municipiului București pentru a se înainta instanței înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0006/21.06.1995.

Prin sentința civilă nr. 666/29.04.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanții pârâți M. D. M. Ș., M. A. A., s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta – reclamantă în contradictoriu cu reclamanții – pârâți; s-a constatat că pârâta - reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 709 m.p. și construcție ca urmare a prescripției achizitive de scurtă durată

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4706/24.02.1942, transcris sub nr. 1470/1942, D. D. M. a dobândit în proprietate imobilul situat în București, ., format din teren și construcție ( subsol, parter și mansardă).

Acest imobil a fost înscris în Cartea Funciară provizorie a localității București, conform procesului-verbal nr._/1943.

Prin autorizația nr. 41 B /07.12.1942, D. Mociornită a fost autorizat să construiască la imobilul din ., un garaj.

Conform adresei nr._/_/09.01.2007, artera de circulație care la nivelul anului 1909 poartă denumirea de . mai purtat altă denumire, la nivelul anului 1915 figura înscris imobil cu nr. vechi 12 și număr nou 18, același număr fiind purtat la nivelul 1948 și 1986.

Conform adresei emisă de DITL Sector 1, sub nr._/15.11.2001, în evidențele fiscale în perioada 1942-1950, a figurat D. D. M., în baza actului autentificat de Tribunalul I., Secția Notariat, sub nr. 4706/942, ulterior fiind naționalizat, în temeiul Decretului 92/1950.

Conform certificatului de moștenitor nr. 707/10.05.1994, de pe urma defunctului M. Dumitrie I. P., au rămas drept moștenitori reclamanții-pârâți.

Prin notificarea nr. 2388/27.02.2001, emisă de B. B. Băileanu și B., reclamanții - pârâți au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 1.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/16.02.2000, . a cumpărat un număr de 37.294 acțiuni reprezentând 100 % din capitalul social al ..

Prin raportul de expertiză efectuat de expertul C. G., a fost identificat imobilul în litigiu ca fiind format din teren în suprafață de 712 mp și construcție - subsol, parter și etaj ( mansardă).

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare tribunalul a constatat că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Din punctul de vedere al tribunalului constatarea neconstituționalității textului modificat neurmată de o intervenție legislativă creează un vid legislativ, în sensul că, pe de o parte, textul modificat nu mai produce efecte juridice datorită decizie Curții Constituționale, iar pe de altă parte sintagma " imobile preluate cu titlu valabil" a fost abrogată, abrogarea producând efecte imediate pentru viitor, din momentul intrării în vigoare a legii de modificare. Mai mult, dispozițiile generale ale Legii 10/2001 nu acoperă situația concretă din speță dedusă judecății în ceea ce privește solicitarea restituirii în natură.

Astfel cum s-a reținut în motivarea respingerii excepției inadmisibilității, tribunalul a constatat că, de principiu, printr-o analiză pe fond a celor două titluri este posibilă a se da preferință titlului reclamanților având în vedere criteriile consacrate în practica de comparare, dar și în funcție de mijloacelor juridice interne pe care fiecare dintre părți le are la dispoziție pentru a obține o modalitate de reparare efectivă a prejudiciului cauzat prin pierderea dreptului său de proprietate. Dar în cauza de față intervine o altă cauză care lipsește de efecte titlul de proprietate al reclamanților pârâți și paralizează acțiunea în revendicare și anume constatarea prescripției achizitive de scurtă durată.

Astfel, condițiile cerute pentru uzucapiunea de scurtă durată, pe lângă împlinirea termenului de 10 ani (în speță) sunt necesare îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv posesia să se întemeieze pe un just titlu sau o justă cauză și posesorul să fi fost de bună credință.

În ceea ce privește justul titlu, tribunalul a constatat că acesta este reprezentat de certificatul de atestare emis în temeiul Legii 15/1990.

În ceea ce privește susținerile referitoare la faptul că just titlu nu ar putea fi un act cu titlu gratuit, tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate, având în vedere că art.1897 C.civ. vorbește de titlu translativ de proprietate fără a face vreo distincție dacă acesta este cu titlu oneros sau gratuit, fiind incluse în această categorie nu doar vânzarea și schimbul în articolul menționate nu este vorba de mențiuni limitative ci exemplificative ci și donația, legatul cu titlu particular. În consecință nu este nici un impediment din acest punct de vedere ca și certificatul de atestare a dreptului de proprietate să reprezinte un just titlu, important fiind ca acesta să provină de la un neproprietar, condiție îndeplinită în cauză.

Decizia Curții Constituționale la care face trimitere reclamanții - pârâți a constatat competența instanțelor de judecată de a stabili dacă bunul a devenit proprietatea societății comerciale datorită modului în care a fost preluat bunul de către stat. Desi instanța tocmai a constatat că statul nu era proprietar, acest aspect nu are nici o relevanță în ceea ce privește caracterul de just titlu. Acesta este și motivul pentru care se discută despre uzucapiunea de scurtă durată, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Aceste concluzii rezultă și din HG 834/1991 care prevedeau la art.8 că pentru terenuri până la eliberarea certificatului societățile comerciale plătesc taxele legale, iar după această dată obligațiile fiscale vor fi cele stabilite în condițiile legii, ceea ce ne îndreptățește a considera că până la acel moment aveau doar în folosință respectivele terenuri.

Pe de altă parte nu trebuie confundată buna - credință a posesorului în condițiile prescripției achizitive cu bună - credință a cumpărătorului cu titlu oneros ce operează ca excepție de la principiul resoluto jure dantis resolutur jus accepeintis.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanți - pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că instanța de fond trebuia să analizeze acțiunea în revendicare în raport de dispozițiile art. 480 cod civil și să efectueze o comparare a titlurilor părților.

Un prim argument se referă la faptul că instanța trebuia să aibă în vedere că este un imobil preluat fără titlu de stat, cu toate consecințele juridice ce decurg din această calificare.

Au fost invocate în sprijinul acestui aspect jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg în cauza P. contra Românei, prin stabilirea sensului noțiunii de „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea de către instanța de fond a preluării abuzive de către stat a imobilului ce a aparținut apelanților – reclamanți, consolidează titlul acestora și le permite să invoce preeminența titlului lor asupra titlului obținut de pârâți și să aibă astfel câștig în acțiunea în revendicare.

În mod eronat s-a considerat de către tribunal că pârâta . are un titlu obținut prin uzucapiune, în speță nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dobândirea de către intimata – pârâtă a imobilului prin uzucapiunea de la 10 la 20 de ani.

Chiar dacă s-a invocat dobândirea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, la momentul emiterii acestuia, în anul 1995, statul era unic acționar al societății, astfel încât nu se putea prevala de această calitate pentru a înstrăina imobilul care a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin decizia civilă nr. 201 A din 16.03.2010 pronunțată de către Curtea de Apel București, s-a admis apelul declarat de apelanții – reclamanți M. A. A. și M. D. Ș. M. împotriva sentinței civile nr. 665/29.04.2009 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, în dosar nr._ . A schimbat în parte sentința apelată și a admis cererea reclamanților, a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, construcție și teren din București, ., sector 1, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C. G..

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că trebuie făcută aplicațiunea dispozițiilor art. 27 alin. 1 (actual art. 29 alin. 1) din Legea nr. 10/2001, care prevedea soluția restituirii în natură a bunului către reclamanți.

Au fost invocate cauzele S. contra României, P. și P. contra României, arătându-se că legea specială le conferă reclamanților, la fel ca și în dreptul comun, posibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Instanța de apel a statuat că sunt incidente dispozițiile legale așa cum au fost prevăzute anterior modificării lor prin Legea nr. 247/2005, raportate la decizia nr. 830/2008 pronunțată de Curtea Constituțională.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs pârâta ., criticând soluția pentru nelegalitate, invocând jurisprudența Curții Europene, dar și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 5658/30 iunie 2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâta . împotriva deciziei nr. 201 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București Secția a IV-a Civilă, a fost casată în parte decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului reclamanților, în ceea ce privește acțiunea în revendicare.

În esență, instanța de recurs a reținut că este necesară reanalizarea apelului din punctul de vedere al acțiunii în revendicare, în sensul incidenței dispozițiilor art. 480 Cod civil, prin raportare la noile orientări ale Curții Europene, privind noțiunea de bun și speranță legitimă și reținerea inexistenței unui titlu în persoana pârâtei fără o analiză a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990. Analiza textului menționat trebuie realizată conform interpretării Curții Constituționale pentru a se realiza o examinare efectivă a cererilor, mijloacelor de probă și argumentelor părților, în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

De asemenea este necesară analizarea noțiunii de bun din perspectiva noii reliefări a Curții Europene în cauza A. împotriva României, astfel încât soluția să aibă ca bază de argumentație și noua orientare a jurisprudenței Curții de la Strasbourg.

S-a retinut de instanta de casare ca nu sunt indeplinite conditiile privind invocarea uzucapiunii, astfel incat actiunea reconventionala ramane respinsa sub acest capat de cerere.

Prin decizia civilă nr.172/24.04.2012 pronunțată de către Curtea de Apel București, a fost admis apelul declarat de către reclamanți, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă acțiunea în revendicare și a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul litigios.

Pentru a pronunța această decizie, s-au avut în vedere următoarele:

Ca urmare a casării cu trimitere și a indicațiilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, în rejudecarea apelului, în baza dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța asupra acțiunii în revendicare, din perspectiva aplicării art. 480 Cod civil și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții împotriva României.

În materia acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun este necesar ca instanța să analizeze titlurile părților și să statueze care dintre acestea este preferabil, în raport de criteriile stabilite de doctrină și jurisprudență, atât cea internă, cât și cea rezultată de la Curtea Europeană de la Strasbourg. In masura in care instanta de recurs a statuat ca instanta de apel trebuie sa analizeze actiunea formulata din perspectiva dreptului comun, inlaturand aplicarea legii speciale, singura reparatie posibila este restituirea in natura.

În speță, acțiunea formulată de apelanții – reclamanți se întemeiază pe titlul autorului lor ce constă în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4706/24.02.1942, transcris sub nr. 1470/1942, D. D. M. a dobândit în proprietate imobilul situat în București, ., format din teren și construcție ( subsol, parter și mansardă). Acest imobil a fost înscris în Cartea Funciară provizorie a localității București, conform procesului-verbal nr._/1943. Prin autorizația nr. 41 B /07.12.1942, D. Mociornită a fost autorizat să construiască la imobilul din ., un garaj.

Conform certificatului de moștenitor nr. 707/10.05.1994, de pe urma defunctului M. Dumitrie I. P., au rămas drept moștenitori reclamanții, respectiv M. A. A. și M. D. Ș. M..

Toate aceste aspecte conferă calitate procesuală activă apelanților – reclamanți, care se pot prevala de dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului lor și care a fost preluat abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Trebuie subliniat faptul ca în sentinta pronuntata de Tribunal si atacata cu apel s-a constatat ca statul nu era proprietar, ceea ce inseamna ca bunul revendicat se afla in patrimoniul reclamantilor. De altfel, tribunalul mentioneaza expresis verbis faptul ca titlul reclamantilor este paralizat prin invocarea uzucapiunii.

In ceea ce priveste uzucapiunea, instanta de recurs a mentinut solutia privind respingerea cererii reconventionale formulate de intimatii-parati si in consecinta, in rejudecare, instanta de apel va avea in vedere numai aspectele ce probeaza titlurile partilor.

Aceasta recunoastere a titlului reclamantilor in considerentele sentintei atacate, echivaleaza cu o consfintire a acestuia prin hotarare judecatoreasca, ceea ce in raport de jurisprudenta Curtii Europene, (cauza Viasu contra Romaniei) confirma existenta unui bun.

Intimatii-parati nu au declarat apel cu privire la acest aspect care a capatat putere de lucru judecat si intrucat numai reclamantii au declarat calea de atac a apelului, invocand faptul ca au titlu, este evident ca nu li se poate inrautati situatia in propria cale de atac.

In acest context, prin raportarea la cauza M. A. și alții împotriva României, asa cum a indicat instanta de recurs, se poate sustine existenta bunului in patrimoniul reclamantilor, confirmat prin hotarare judecatoreasca.

Este adevarat ca in cauza mentionata se precizeaza in paragraful nr. 141 ca, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Asadar, se face trimitere in mod direct la legea speciala, pentru valorificarea titlului, ceea ce inseamna ca in ceea ce priveste imobilele privatizate, sub imperiul textului, asa cum era in vigoare la data formularii actiunii, se putea dispune restituirea in natura.

Din indicatiile deciziei de casare rezulta si necesitatea analizarii efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 in sensul ca se impune analiza aplicarii in timp a dispozitiilor Legii nr. 10/2001, in ceea ce priveste titlurile partilor, atat al reclamantilor, cat si cel al paratilor.

Preluarea abuzivă a imobilului dă dreptul la restituirea în natură a acestuia, atât în temeiul unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, cât și în baza art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, înainte de modificarea intervenită în baza Legii nr. 247/2005.

Daca actiunea ar fi fost caracterizata ca fiind o contestatie formulata in temeiul Legii nr. 10/2001, atunci reclamantii ar fi avut dreptul la restituirea in natura la momentul formularii actiunii.

In cadrul actiunii pe cale dreptului comun, instanta constata ca la momentul formulării acțiunii în instanță, titlul reclamanților era confirmat, atât în raport de contractul de vânzare – cumpărare al autorului reclamanților, de preluare abuzivă de către statul comunist.

În ceea ce privește incidența cauzei M. A. împotriva României, asa cum s-a mentionat deja, efectul principal al acestei hotărâri constă în acela că se face o trimitere la legea specială, astfel încât dreptul la reparație recunoscut în favoarea persoanelor deposedate de fostul regim comunist, să se poată realiza în conformitate cu legea adoptată de stat pentru compensarea foștilor proprietari.

Confirmarea titlului reclamanților pe cale judecatoreasca le permite exercitarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, care nu se confundă cu contestația în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât instanța de apel să respecte indicațiile date în recurs în baza dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă.

Un alt efect al cauzei A. se referă la faptul că noțiunea de bun trebuie interpretată și în raport de existența unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii administrative care să confirme dreptul de proprietate în patrimoniul părților interesate.

Chiar dacă, în ceea ce privește titlul pârâtului, acesta ar fi invocat ca efect al aplicării Legii nr. 15/1990, în raport de redactarea textului din legea specială, titlul reclamanților are preeminență asupra titlului pârâților, rămânând instanței să stabilească în raport de aplicarea legii în timp, dacă raportul juridic dedus judecății s-a consumat în totalitate, sub imperiul legii vechi, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 1/2009, care a dispus republicarea Legii nr. 10/2001.

In ceea ce priveste dispozitiile Legii nr. 15/1990, trebuie mentionat ca potrivit dispozitiilor art. 20 din actul normativ mentionat, bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobandite cu alt titlu. Asadar, in raport de constatarea instantei de fond ca imobilul a fost preluat abuziv, bunurile nu au intrat in patrimoniul societatii parate, iar dobândirea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, la momentul emiterii acestuia, în anul 1995, cand statul era unic acționar al societății, inseamna ca nu se putea prevala de această calitate pentru a înstrăina imobilul care a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

In jurisprudenta Curtii Europene de la Strasbourg s-a statuat ca vanzarea de catre stat unor terti de buna-credinta a bunului altuia, chiar daca anterioara confirmarii definitive in instanta a dreptului de proprietate a reclamnatului, combinata cu lipsa totala a oricarei despagubiri, reprezinta o privare de proprietate contrara art. 1 Protocolul nr. 1 la Conventie ( cauza Strain, paragrafele 39 si 59 ). Analiza acestei situatii indica preferabilitatea titlului reclamantilor asupra titlului paratilor.

După ce instanța statueaza asupra existenței bunului în patrimoniul reclamanților, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se va proceda la analiza acțiunii în revendicare, în raport de titlurile părților.

Atata timp cat s-a indicat de catre instanta de recurs analiza actiunii formulate, numai din perspectiva dreptului comun, principiul aplicabil in situatia in care exista doua titluri valabile pentru acelasi bun este acela al anterioritatii titlurilor, adica prior tempore, potior jure.

Or, este evident ca titlul reclamantilor este anterior titlului obtinut de parati si in consecinta primul titlul are preeminenta, mai ales ca acesta este confirmat si prin sentinta de fond.

In consecinta, actiunea in revendicare este intemeiata si va fi admisa, urmand a se dispune restituirea in natura a imobilului in litigiu.

In masura in care instanta de recurs a statuat ca instanta de apel trebuie sa analizeze actiunea formulata din perspectiva dreptului comun, inlaturand aplicarea legii speciale, singura reparatie posibila este restituirea in natura. In situatia in care nu s-ar admite actiunea in revendicare, s-ar ajunge in ipoteza incriminata de cauza A., respectiv de a nu li se acorda reclamantilor, nici despagubiri pe legea speciala si nici imobilul in natura, desi s-a statuat in precedent asupra preluarii abuzive a imobilului.

F. de aceste considerente, instanta, in baza dispozitiilor art. 304 pc. 9 raportat la art. 312 alin. 2, Cod procedura civila urmeaza sa admita apelul, sa schimbe sentinta in sensul ca urmeaz sa admita acțiunea în revendicare formulată de reclamanți si sa obligă pe pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție și teren din București, ., sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C. G., în dosarul nr._/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Împotriva acestei decizii s-a exercitat calea de atac a recursului.

Prin decizia civilă nr.2443/23.04.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de către ., a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța hotărârea recurată, s-a reținut că instanța de apel nu a respectat îndrumările obligatorii ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, așa cum s-a stabilit prin nr.5658/30.06.2011, respectiv nu a analizat acțiunea în revendicare din prisma noțiunii de „bun” sau speranță legitimă, în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, în raport de cauza M. A. vs. România și nici titlul pârâtei, în raport de dispozițiile art.19 și 20 din Legea nr.15/1990, raportat la jurisprudența Curții Constituționale.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr._ .

În rejudecarea căii de atac a apelului, în conformitate cu art.295 din Codul de Procedură Civilă, s-a încuviințat pentru ambele părți proba cu acte și a fost respinsă proba cu expertiza topografică solicitată de intimată, ca nefiind utilă soluționării cauzei, în raport de limitele casării și limitele căii de atac deduse judecății.

Analizând apelul declarat de către apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M., în raport de îndrumările obligatorii ale instanței de control judiciar, se constată că apelul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, instanța de apel învederează că modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale formulate de către pârâtă-reclamantă . a rămas definitivă, în sensul respingerii, prin decizia civilă nr.201/16.03.2010 a Curții de Apel București.

Soluția pronunțată pe cererea reconvențională a rămas irevocabilă, ca urmare a menținerii soluției de respingere a cererii de constatare a uzucapiunii, pe calea cererii reconvenționale prin decizia civilă nr.5658/30.06.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În al doilea rând, instanța de apel constată că este învestită numai cu soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul Civil din 1864, iar la soluționarea acesteia trebuie să țină cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și să analizeze cererea apelanților din perspectiva noțiunii de bun și de speranță legitimă.

Pe fondul acțiunii în revendicare, se învederează că aceasta reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului).

Scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanșează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului.

Pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă apelanții-reclamanții mai au în patrimoniul lor un „bun” sau cel puțin o speranță legitimă, în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției.

Astfel, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției articolului 1, îl formează așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și indentificabil.

În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiție (lit.b), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28.09.2004):

a) Art.1 nu recunoaște dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept". În consecință, privările de proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);

b) Reclamantul nu poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art.1; aceeași este situația creanțelor condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției (Prințul Hans-A. II de Liechtenstein c. Germaniei" Gratzinger . Cehe, D. c. României, 6.12.2007).

c). Art. 1 nu impune statelor contractante nici o obligație privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenției; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislației privind restituirea bunurilor, precum și condițiile restituirii (a se vedea și P. c. României);

d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenției și a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație privind restituirea totală ori parțială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislație dă naștere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);

e) noțiunea de "speranță legitimă": trebuie distins între o simplă speranță oricât de legitimă moral - și speranța legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă și să se întemeieze pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existența unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanțe, nu există o speranță legitimă (Jantner c. Slovaciei).

f) un interes patrimonial (creanță) nu poate fi considerat o " valoare patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art.1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești; o contestație reală, ori caracter serios al pretențiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existența unei speranțe legitime.

În raport de limitele rejudecării, instanța de apel va avea în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art.1 din Protocolul 1 al Cedo; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr.15/1990, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

I.Titlul apelanților-reclamanți.

Aplicând principiile enunțate la cauza de față, Curtea constată că apelanții-reclamanți nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și . fostului proprietar.

Astfel, instanța constată că apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M. nu invocă ca titlul de proprietate contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4706/24.02.1942, transcris sub nr. 1470/1942.

Acest contract de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul reclamanților existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios.

Acesta nu poate constitui titlul de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a Cedo, care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950.

În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun- în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare. În temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocația de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 și dacă îndeplinesc condițiile legale.

În acest sens, este și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României, paragraful nr.37 din cauza M. împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (paragraful nr.36 din cauza M. împotriva României).

De asemenea, în paragraful nr.135 din hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Se învederează că apelanții-reclamanți nu dețin nicio hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.

În acest sens, instanța de apel va înlătura susținerile acestora, în sensul că, prin sentința pronunțată de către Tribunalul București i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, construcție și teren situat în București, ., sector 1.

Astfel, din analiza dispozitivului și considerentelor sentinței supuse controlului judiciar, se constată că instanța a reținut ca titlul numai contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4706/24.02.1942, transcris sub nr. 1470/1942. Această susținere este supusă prezentului control judiciar și este înlăturată de către instanța de apel, pentru considerentele expuse mai-sus.

De asemenea, împrejurarea că s-ar fi menționat în cuprinsul considerentele hotărârii primei instanțe că preluarea realizată de către stat este abuzivă nu îi conferă acestuia nici un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios, deoarece o astfel de constatare nu este menționată în dispozitivul sentinței primei instanțe.

Oricum, chiar dacă s-ar fi constatat preluarea abuzivă în dispozitivul sentinței apelate, aceasta nu ar fi determinat nașterea în patrimoniul apelanților a unui „bun”, în sensul de drept la restituirea în natură a imobilul, construcție și teren din București, ., sector 1.

Din această perspectivă,Curtea învederează că, în prezent apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M. nu au un bun actual și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.

II. Titlul de proprietate al pârâtei-reclamante . este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G.C.G.M.B. nr.20/1995, în conformitate cu Legea nr.15/1990.

Având în vedere îndrumările instanței de control judiciar, de a analiza valabilitatea titlului de proprietate, instanța de apel învederează că pârâtă reclamantă . invocă ca titlu de proprietate certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului . nr.006/21.06.1995.

Societatea apelantă a fost înființată prin divizarea societății Getax București S.A. prin decizia nr.638/01.08.1991 a PMB. Prin protocolul din data de 31.08.1991încheiat între Getax București S.A. și Autobaza C., a fost transmis în patrimoniul societății nou înființate, prin divizare dreptul de proprietate asupra terenului din București, ., sector 1

Prin H.G.C.G.M.B. nr.20/1995 s-a aprobat eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 7012 din București, care se afla în administrarea societății S.C. taxi Cobălescu S.A.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.530.090/16.02.2000 acțiunile deținute de către S.C. Taxi Cobălescu S.A au fost vândute către S.C. Castrum Corporation S.R.L.

În ceea ce privește valabilitatea și legalitatea titlului de proprietate exhibat de către pârâtă reclamantă ., Curtea constată că acesta estre reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului . nr.006/21.06.1995, care se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, având în vedere că nu a fost anulat sau desființat prin nicio hotărâre judecătorească sau decizie administrativă.

În ceea ce privește îndrumările instanței de control judiciar, în sensul ca analiza titlului pârâtei să se realizeze în raport de dispozițiile art.19 și 20 din Legea nr.15/1990, având în vedere și jurisprudența Curții Constituționale, se constată următoarele:

Potrivit art. 19 din Legea nr.15/1990 „ Inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse transformării în societăți comerciale, precum și evaluarea și stabilirea capitalului societăților comerciale înființate pe această cale se fac în condițiile stabilite prin hotărâre a guvernului”, iar conform art.20 alin.2 „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”.

Prin decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial NR. 9 din 17 ianuarie 1996, s-a statuat că dispozițiile legii sunt constituționale și că în ceea ce „privește cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăților comerciale respective, a unor bunuri, care anterior n-au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societății comerciale este de competenta instanței judecătorești. Examinând aceasta problema, instanța va trebui sa stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății n-a avut loc niciodată”.

În acest sens este și Decizia nr.250 din 18 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.746 din 22 noiembrie 2001, în care Curtea a statuat că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate se integrează, în realitate, în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piață, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esențial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit și care se baza pe proprietatea de stat.

Prin aceeași decizie Curtea a reținut că dispozițiile art.19 din Legea nr.15/1990 au doar un caracter tehnic, prevăzând inventarierea patrimoniului și evaluarea capitalului social în condițiile stabilite prin hotărârea Guvernului și, în consecință, nu aduc atingere garanțiilor constituționale ale dreptului de proprietate.

De asemenea, prin decizia nr. 151/2005 pronunțată de către Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr.444 din 25.05.2005 a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.19 și art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome si societăți comerciale.

Având în vedere dispozițiile legale menționate, deciziile Curții Constituționale și îndrumările instanței de control judiciar, instanța de apel constată că titlul de proprietate exhibat de către . este valabil și necontestat, fiind apt de a-și produce efecte juridice.

Curtea învederează că actul juridic menționat reprezintă un „bun” actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Acest titlu nu a fost anulat, desființat sau revocat, fiind emis cu respectarea dispozițiilor Legii nr.15/1990 ( bunul se afla în administrarea societății comerciale, la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar, în anul 2000, . a încetat să mai fie societate de stat, fiind vândute acțiunile în proporție de 100% către o societate privată, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.530.090/16.02.2000) astfel încât instanța de apel reține că acesta se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate.

Pe cale de consecință, instanța de apel învederează că pârâtă reclamantă . deține un bun actual cu privire la imobilul, construcție și teren din București, ., sector 1, având în vedere legalitatea și valabilitatea actului juridic translativ de proprietate.

III. Principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate al unui terț, societate privată, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Având în vedere că s-a reținut că apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M. nu au nici un bun actual și nicio speranță legitimă, acțiunea în revendicare trebuie respinsă având în vedere valabilitatea, temeinicia și preferabilitatea titlului invocat de către pârâtă reclamantă ., precum și aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice.

Instanța de apel reține că preferabilitatea titlului de proprietate al ., este determinată de următoarele aspecte:

1.respectarea dispozițiilor art.19 și 20 din Legea nr.15/1995, la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

2.valabilitatea și legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca efect al împrejurării că nu a fost desființat sau anulat.

3. consolidarea dreptului de proprietate, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.530.090/16.02.2000 cu societatea S.C. Castrum Corporation S.R.L.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea reține că titlul lui . este preferabil, motiv pentru care se paralizează acțiunea în revendicare formulată de apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M..

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se învederează că legiuitorul, a adoptat Legea nr.10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.

Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea apreciază că vătămarea produsă apelanților-reclamanți este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce lui ., dacă aceasta ar pierde protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

Această concluzie derivă din împrejurarea că apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M. au posibilitatea efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr.10/2001.

În raport de aceste aspecte, Curtea va avea în vedere principiul securității raporturilor juridice și împrejurarea că acest caracter trebuie să ofere o protecție juridică sporită.

De asemenea, Curtea va avea în vedere că numai . are un„bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru toate considerentele expuse, în conformitate cu art.295-297 din codul de procedură civilă va respinge, ca nefundat, apelul declarat de către apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M., împotriva sentinței civile nr. 665/29.04.2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de către apelanții reclamanți pârâți M. A. A. și M. D. Ș. M., ambii cu domiciliul ales la SCAv. „D. și Asociații” din București, .. 56, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 665/29.04.2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă ., cu sediul în București, . nr. 45, sector 1.

Cu apel în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 13.05.2014.

Președinte, Judecător,

Z. D. V. A.

Grefier,

S. V.

Red. DZ/28.05.2014

Tehnored. DZ/PS - 4 ex

Jud. fond L. C. Garcia

← Validare poprire. Decizia nr. 882/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Contestaţie la legea electorală. Decizia nr. 198/2014. Curtea... →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 206/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 206/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI