Obligaţie de a face. Decizia nr. 1009/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1009/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-06-2014 în dosarul nr. 1009/2014
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1009 R
Ședința publică din data de 05.06.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: G. D. M.
JUDECĂTOR: B. A. C.
JUDECĂTOR: F. P.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții reclamanți F. C., F. D., J. G. L., MĂUȚĂ A., MĂUȚĂ M., MĂUȚĂ P., Ș. F., . SA și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.2219/19.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001 –obligație de a face; alte cereri ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că ambele părți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus și văzând că atât recurenții reclamanți, cât și recurenții pârâți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu disp. art.242 alin.2 C.pr.civ., Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
După reținerea cauzei în pronunțare, se depun la dosar, prin serviciul registratură, concluzii scrise formulate de recurenții reclamanți, împuternicire avocațială pentru d-nul avocat Toia P. și chitanță privind onorariul avocațial.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.2219 din 19.12.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului București Secția a III a Civilă s-a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată, modificată, completată și restrânsă privind pe reclamanții Măuță M., J. G.-L., Măuță P., Măuță A., Ș. F., F. C., F. D. și . SA și pe pârâtul M. București prin Primarul General; a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților Măuță M., J. G.-L., Măuță P., Măuță A., Ș. F., F. C. și F. D., în calitate de persoane îndreptățite, și în favoarea reclamantei . SA, în calitate de cesionar, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 274 mp (din măsurători), și construcție (în prezent demolată) în suprafață de 144,26 mp, din care suprafață utilă de 121,90 mp, imposibil de restituit în natură; s-a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat pârâtul către reclamante la plata sumei de 1800 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert specialitatea topografie).
Pentru a dispune în acest sens analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 2874/19.10.2001 către Primăria Municipiului București, notificare ce face obiectul dosarului nr._, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 300 mp și casă, situat în București, ., sector 1, preluat în mod abuziv.
Terenul în suprafață de 300 mp a fost dobândit de către autorul reclamantei, C. M., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/09.07.1941 la Tribunalul I., Secția notariat.
Pe terenul respectiv a fost edificată în anul 1965 (conform fișei tehnice a imobilului atașate prezentei) o construcție în suprafață construită de 144,26 mp, din care suprafața utilă reprezenta 121,90 mp, fiind aplicabile dispozițiile art. 492 din Codul civil referitoare la accesiune.
In anul 1968, autorul reclamantei, C. M., a decedat și a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. 297/20.09.1968, în baza căruia unică moștenitoare a rămas reclamanta, în calitate de fiică pentru întreaga masă succesorală.
Ulterior, în anul 1976 a decedat și autoarea reclamantei, C. G., și a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. 525/25.05.1977 la Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, în urma căruia a rămas moștenitoare legală reclamanta Măuța M. pentru întreaga masă succesorală.
Reclamanta Măuță M. a stăpânit acest teren până în anul 1984, când, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 440/1984 a fost expropriat și trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în anexa decretului figurând numai suprafața de 280 mp, restul de 20 mp fiind preluați de stat în mod abuziv fără titlu și fără a se încasa despăgubiri, ipoteză reglementată de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare. Nu sunt aplicabile în speța de față dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea 10/2001, în sensul că întinderea dreptului de proprietate nu este cea recunoscută în actul de preluare, prezumția fiind înlăturată de existența unor probe contrare, și anume Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/09.07.1941 la Tribunalul I., Secția Notariat.
În urma exproprierii s-au încasat despăgubiri în valoare de 28.347 lei, din care pentru suprafața de teren de 280 mp a fost încasată suma de 700 lei, iar pentru construcția de 121,90 mp a fost încasată suma de 27 647 lei, așa cum rezultă din adresa nr. 520/06.04.2011 a S.C. Herăstrău Nord S.R.L.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a procedat la identificarea terenului notificat, în baza planului de situație vechi, scara1:500, suprafața determinată analitic, din coordonate, rezultând ca fiind de 274 mp.
De asemenea expertul a analizat planul de situația actual, scara 1:500 al Municipiului București, adus în sistem de coordonate, peste care a fost suprapus conturul terenului din planul vechi, adus în coordonate, și din care s-a observat că imobilul teren solicitat prin notificare are suprafața de 274 mp, că este ocupat în totalitate de elemente de sistematizare și rețele edilitare, neexistând o suprafață liberă ce poate fi restituită în natură.
Tribunalul a constatat că în concluziile pe fondul cererii, reclamanți au solicitat a fi avută în vedere la acordarea măsurilor reparatorii suprafața de 300 mp menționată în actul de proprietate și nu cea indicată în raportul de expertiză, mai mică decât cea indicată în acte.
Însă, tribunalul are în vedere faptul că, scopul administrării probei cu expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie este tocmai acela de a fi identificat cu exactitate terenul notificat și a vecinătăților acestuia, în funcție de actele de proprietate depuse la dosar și de lucrarea desfășurată la fața locului și de stabilire a identității între terenul notificat și cel evidențiat în actele de proprietate, iar în condițiile în care expertul a avut în vedere atât planul vechi întocmit anterior preluării imobilului, cât și planul nou și a rezultat suprafața de 274 mp, tribunalul a considerat că nu se poate aprecia că eroarea în măsurători ar fi existat la momentul efectuării expertizei.
Tribunalul a constatat că la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2404/9.07.1941 nu s-a făcut vreo mențiune în privința măsurării terenului vândut, dar în contract se arată că se vinde o suprafață de „circa 300 mp” situație în care se poate aprecia că la întocmirea acestuia a existat o eroare în măsurători, atâta timp cât suprafața indicată nu se mai regăsește în nici unul din documentele ulterioare doveditoare ale dreptului de proprietate.
Astfel, tribunalul a observat că în actul de preluare suprafața terenului este indicată ca fiind de 280 mp, în fișa imobilului construcție suprafața terenului este indicată tot de 280 mp, în nota de reconstituire nr. 3261/10.04.2012 întocmite de Primăria Municipiului București este indicată tot suprafața de 280 mp, astfel că, aceste înscrisuri conțin mențiuni care se coroborează cu concluziile raportului de expertiză și nu cu cele stipulate în contractul de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește suprafața construită, față de disp. art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul urmează a avea în vedere întinderea acesteia rezultată din actul de preluare, care se coroborează cu fișa imobilului întocmită în anul 1983, în care se indică suprafața construită de 144,26 mp construcție desfășurată, iar suprafața utilă de 121,90 mp.
În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantei S.C. R. G. Invest S.A., se solicită să se constate că aceasta este dovedită prin Contractul de cesiune nr. 679/14.03.2012, prin care Măuță M. a cesionat cotă-parte din drepturile sale la măsuri reparatorii prin echivalent ce i se vor acorda pentru imobilul din București, ., sectorul 1, obiect al Notificării nr. 2874/19.10.2001.
În calitate de cesionari, reclamanta S.C. R. G. Invest S.A. are interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatorilor privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat, hotărârea fiind pronunțată și în contradictoriu cu ei.
Tribunalul a reținut totodată că pe parcursul soluționării cauzei (și a notificării) a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a stabilit o anumită procedură pentru acordarea de măsuri compensatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă, procedură distinctă și subsecventă procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare (ori de către instanța civilă, în condițiile deciziei nr.20/2007 a ICCJ).
Astfel, la art. 4 se prevede că dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, iar la art. 50 lit. a prevede că la data intrării în vigoare a prezentei legi sintagma "despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România".
Așa fiind, față de considerentele expuse și având în vedere disp. art. 26 alin. 3 coroborat cu art. 2 alin.1 lit. c și art. 25 din Legea 10/2001, precum și dispozițiile Deciziei nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, dar și disp. art. 4 și 50 lit. a din Legea nr. 165/2013, tribunalul va admite în parte cererea, astfel cum a fost precizată, modificată, completată și restrânsă, va obliga pârâtul M. București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților Măuță M., J. G.-L., Măuță P., Măuță A.,Ș. F., F. C. și F. D., în calitate de persoane îndreptățite, și în favoarea reclamantei . SA, în calitate de cesionar, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 274 mp (din măsurători), și construcție (în prezent demolată) în suprafață de 144,26 mp, din care suprafață utilă de 121,90 mp, imposibil de restituit în natură.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului M. București să transmită direct dosarul de notificare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se reține, astfel cum s-a arătat anterior, că Legea nr.165/2013 a reglementat o procedură nouă ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr.10/2001.
Potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.165/2013 în vederea finalizării procesului de restituire în natură, sau după caz prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Național pentru Compensarea Imobilelor, cu atribuții specifice, astfel că odată ce legea specială stabilește o anumită procedură și anumite etape pentru finalizarea procesului de restituire, cererea reclamanților, chiar analizată prin raportare la entitatea nou înființată, apare ca a fi neîntemeiată.
Tribunalul are în vedere și disp. art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora, dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art.11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004,cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.
Referitor la cererea subsidiară de înaintare a dosarului către Prefectura Municipiului București în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, tribunalul constată că potrivit art.16 alin.21 din capitolul V al titlului VII din Lege anr.247/2005, forma în vigoare la data sesizării instanței, „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor,urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”, însă acest text de lege a fost abrogat prin Legea nr.165/_, situație în care nici cererea subsidiară formulată de reclamanți nu poate fi primită.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții Măuță M., Măuță P., Măuță A., J. G. L., Ș. F., F. C., F. D. și pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă, reclamanții, în sinteză, au susținut că în mod nelegal instanța a aplicat dispozițiile Legii nr.165/2013 și a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București să transmită dosarul aferent notificării nr.2874/2001 direct la Comisia Națională pentru compensarea imobilelor, interpretând și aplicând greșit dispozițiile art.21.
În dezvoltarea motivului se arată că în speță controlul de legalitate cu privire la calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului dar și asupra faptului că nu poate fi restituit în natură s-a realizat de către instanța judecătorească competentă astfel că nu se mai impune un alt control din partea Prefectului Municipiului București.
De asemenea s-a arătat că nu se impune o verificare a modului în care M. București se va conforma dispozitivului hotărârii, având în vedere că în acest mod se prelungește termenul de finalizare a plății despăgubirilor, și astfel încălcarea termenului rezonabil de soluționare a notificării.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă,pârâtul M. București a susținut,în sinteză, următoarele:
Printr-un prim motiv s-a susținut că potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile titlului VII din Legea nr.247/2007 și că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
În dezvoltarea motivului se arată că M. București urmează a fi obligat să emită dispoziție în sensul art.1 alin.2 din Legea nr.165/2013, respectiv compensarea prin puncte.
Printr-un al doilea motiv, referitor la dispozițiile art.33 alin.4 din Legea nr.165/2013 s-a susținut că nu pot fi obligați să soluționeze dosarul reclamanților pentru că legiuitorul a stabilit să se soluționeze cererile în ordinea depunerii lor.
Printr-un al treilea motiv – referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată – s-a susținut că în mod greșit s-a admis acest capăt de cerere cât timp nu se poate reține culpa pârâtei și cât timp reclamanții aveau obligația de a depune toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că și în jurisprudența CEDO s-a prevăzut că rambursarea cheltuielilor se poate face numai în măsura în care se constată realitatea și necesitatea lor dar și caracterul lor rezonabil, iar dacă sunt nepotrivit de mari, în temeiul art.274 alin.3 Cod procedură civilă instanța are dreptul de a le micșora.
Ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele argumente:
În ce privește recursul reclamanților, critica astfel cum a fost formulată și dezvoltată este nefondată pentru că art.4 din Legea nr.165/2013 în vigoare la data pronunțării sentinței de fond arată că dispozițiile acestei legi se aplică și proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată. Pe de altă parte art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013 arată că dispozițiile emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată cu modificările și completările ulterioare se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Legea nr.10/2001 nu a fost abrogate prin Legea nr.165/2013, situație în care emiterea dispozițiilor continuă să se facă conform procedurilor prevăzute de Legea nr.10/2001, dovada în acest sens este HG nr.401 din 19.06.2013 în care nu s-au înființat comisii de inventarieri a terenurilor astfel că în continuare soluționarea notificărilor se face de către comisiile constituite în temeiul Legii nr.10/2001.
În concluzie instanța în mod legal instanța a respins acest capăt de cerere și deci nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă pentru care recursul va fi în temeiul art.312 Cod procedură civilă .
Referitor la recursul declarat de M. București.
Primul motiv de recurs astfel cum a fost formulat și dezvoltat este nefondat deoarece instanța de fond nu a făcut referire la dispozițiile din titlul VII al Legii nr.247/2007.
În ce privește emiterea dispoziției în temeiul art.1 alin.2 din Legea nr.165/2013, recurenta este în eroare deoarece aceste dispoziții reglementează doar modalitățile de restituire prin echivalent și în temeiul de drept care conferă competența de a emite decizia.
Și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, deoarece în speța nu sunt aplicabile dispozițiile art.33(4) din Legea nr.165/2013, dispoziție care privește numai soluționarea notificărilor de entitatea investită și nu soluționarea notificărilor de către instanța de judecător. În ce privește soluționarea notificării de către instanța de judecată entitatea este ținută de obligația stabilită prin hotărârea judecătorească.
Și cel de-al treilea motiv de recurs este nefondat, deoarece pe de-o parte, pârâtul a căzut în pretenții; pe de altă parte suma de 1800 lei care a fost obligată de plata este compusă din 1200 lei onorariu expert și 600 lei onorariu avocat.
Față de acest onorariu de avocat, instanța apreciază că nu poate fi considerat mare și deci nu sunt întrunite dispozițiile art.274(3) Cod procedură civilă și implicit art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste argumente nefiind incidente art.304 pct.9 Cod procedură civilă în temeiul art.312 Cod procedură civilă va fi respins acest recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții reclamanți F. C., F. D., J. G. L., Măuță A., Măuță M., Măuță P., Ș. F., . SA și de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr.2219/19.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 5 iunie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. M. B. A. C. F. P.
GREFIER
M. D.
RED.FP
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
19.06.2014
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 945/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 801/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
