Validare poprire. Decizia nr. 882/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 882/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 882/2014
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 882 R
Ședința publică de la 13.05.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – D. Z.
JUDECĂTOR – M. S. C.
JUDECĂTOR – D. L. M.
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul debitor M. Justiției și Libertăților Cetățenești și de recurentul terț poprit D.G.F.P.M.B. – A. de Trezorerie și contabilitate a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 1224A/03.12.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare Vasilățeanu F., având ca obiect „validare poprire”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că recurentul debitor M. Justiției și Libertăților Cetățenești a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 22.11.2012, sub nr._, executorul judecătoresc C. M. B. a solicitat validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. 457/2012, în temeiul sentinței nr. 908/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosar nr._, privind pe creditoarea Vasilățeanu F. și pe debitorul M. Justiției, terț poprit fiind Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, A. de Trezorerie și contabilitate Publică, Serviciul Verificarea Evidențelor și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice.
În motivarea cererii, se arată că atât Judecătoria sectorului 4 București cât și Judecătoria sectorului 5 București au încuviințat executarea silită pentru recuperarea sumelor reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, începând cu luna septembrie 2004 și până în luna octombrie 2009, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului precum și pentru recuperarea cheltuielilor de executare, iar la data de 07.03.2012 s-a solicitat expertului evaluator I. B. stabilirea sumei datorate de debitor.
După efectuarea expertizei, în data de 18.09.2012, debitorului i-a fost comunicată o somație de plată și, întrucât nu s-a conformat, în data de 18.10.2012 s-a comunicat terțului poprit adresa de înființare a popririi asupra conturilor debitorului până la concurența sumei de 192.507,80 lei, obligație pe care terțul poprit nu a înțeles să și-o îndeplinească, prin adresa nr._ din 29.01.2012 acesta comunicând executorului judecătoresc că sunt incidente dispozițiile OUG nr.71/2009 și solicitând a se reveni cu adresă de înființare a popririi numai pentru suma devenită scadentă în anul 2012.
Se arată că motivele invocate de terțul poprit nu sunt întemeiate, întrucât nu contestă faptul că deține conturile debitorului ci, prin refuzul de executare astfel motivat, contestă, implicit, legalitatea înființării popririi, or, singurul mijloc procedural prin care se poate invoca nelegalitatea unui act de executare este contestația la executare, în conformitate cu dispozițiile art.399 din Codul de procedură civilă, iar terțul poprit nu poate refuza înființarea popririi decât în situația în care nu are raporturi juridice cu debitorul.
Referitor la aplicabilitatea O.U.G nr. 71/2009, se arată că actul normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.230/2011, încalcă art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și sunt amintite hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ș. și T. contra României, cauzele Hornsby și Stran și Stratis Andreatis contra Greciei.
În drept, au fost invocate art. 460 din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă la data de 21.02.2013 debitorul M. Justiției a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Invocând dispozițiile art.1 alin.1 din OG nr.22/2002 a arătat că, în condițiile adoptării OUG nr.71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2013 sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 10% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr.500/2002 privind finanțele publice.
Susține că executorul judecătoresc ignoră efectele dispozițiilor OUG nr.71/2009, ce stabilește plata voluntară eșalonată și suspendarea de drept a oricăror proceduri de executare silită și, făcând referire la deciziile nr.190/02.03.2010 și nr. 1533/28.11.2011 ale Curții Constituționale și la Decizia nr._/08/04.09.2012, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor a Omului, arată că există o deplină concordanță între dispozițiile actului normativ și cele ale Convenției E.D.O.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1141, art. 115 și urm. din Codul de procedură civilă.
Terțul poprit nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 3317/29.03.2013, Judecătoria Sector 4 București a respins, ca neîntemeiată, cererea de validare a popririi înființate de B. C. M. B. în dosarul de executare nr. 457/2012, judecătorul fondului a reținut că suspendarea de drept reglementată de OUG nr.71/2009 și Legea nr.230/2011 presupune, pentru executor, imposibilitatea de a mai emite acte de executare și, pentru instanța care soluționează o cerere de validare, obligația de a nu a da curs acestei solicitări.
Aceasta întrucât, în cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, normă cu privire la care a apreciat că, la acest moment, sunt pe deplin compatibile cu dispozițiile art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, interpretare ce este în acord cu decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. și alții c.României, situația creditoarei fiind asemănătoare cu aceea analizată de instanța europeană în condițiile în care din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară rezultă că, în punerea în aplicare a titlului executoriu, aceasta a primit sume de bani în anii 2008, 2010, 2011 și 2012.
A reținut instanța de fond și că nu există indicii că debitorii instituții publice nu vor respecta termenele de eșalonare a plății și că, în măsura în care nu i s-ar fi plătit sume de bani ce erau scadente la un moment dat, conform tranșelor de eșalonare, o asemenea omisiune nu i-ar da dreptul de a executa silit toată creanța, cu încălcarea prevederilor actului normativ mai sus menționat, ci numai acele tranșe ce au devenit scadente și nu i-au fost plătite.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs creditoarea Vasilățeanu F., solicitând admiterea recursului și încuviințarea validării popririi.
Calea de atac a fost greșit denumită însă nu s-a impus recalificarea sa câtă vreme instanța de fond a indicat-o corect, dată fiind suma pentru care s-a înființat poprirea – 192.507,80 lei, respectiv apelul.
În motivare se arată că din examinarea considerentelor Deciziei pronunțate de Curtea EDO în cauza D. ș.a. împotriva României se observă că instanța europeană a avut în vedere faptul că în anul 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară, astfel că măsura de eșalonare a plății drepturilor salariale constatate prin hotărâri judecătorești definitive era corespunzătoare unui scop de utilitate publică și, totodată, era proporțională cu scopul urmărit de guvern, acela al menținerii unui echilibru bugetar și evitarea înrăutățirii situației sociale, condiții ce nu se mai regăsesc la nivelul anului 2013, de vreme ce guvernul a luat măsuri de redresare a economiei naționale și au existat resurse pentru restituirea către salariații bugetari a ultimei cote, de 7%, din cele 25 de procente cu care salariile au fost diminuate în anul 2010.
Prin urmare, este nerezonabil ca în anul 2013 să se pretindă creditorilor ale căror creanțe au rămas neachitate să aștepte plata eșalonată a acestor drepturi, până în anul 2016, iar reaua credință a guvernului ca debitor este subliniată de faptul că sumele de bani ce ar urma să fie plătite benevol nu au fost reactualizate în funcție de rata inflației la momentul efectuării plăților parțiale, dovadă în acest sens fiind faptul că fiecare dintre tranșele încasate în anul 2012 a avut aceeași valoare în condițiile în care indicele de inflație a crescut de la o lună la alta, astfel că și valoarea tranșelor ar fi trebuit să crească progresiv.
Precizează că pentru actualizarea sumelor rămas de achitat creditorii au procedat la efectuarea unor expertize extrajudiciare, pe cheltuiala lor, deși obligația actualizării revenea debitorului și arată că plata integrală a sumelor de bani se impune cu atât mai mult cu cât nu mai este de actualitate elementul „surpriză” ce l-a constituit în anul 2010 avalanșa de hotărâri definitive ce se cerea a fi puse în executare și pentru care nu alocaseră fonduri și, în plus, în ultimii doi ani s-a plătit o mare parte din sumele datorate de guvern cu acest titlu, astfel că presiunea exercitată în anul 2010 asupra bugetului de stat nu mai este la fel de puternică și nu mai poate fi invocată drept motiv întemeiat sau rezonabil pentru eșalonarea plăților astfel că nu mai există nici un motiv serios de respingere a cererilor de validare a popririi prin care creditorii tind la încasarea creanțelor lor, cu atât mai mult cu cât există banii necesari efectuării plății.
În probațiune apelanta a depus la dosar expertiza contabilă efectuată la data de 02.12.2013, potrivit cu care suma rămasă de încasat cu titlu de spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este de 76.921 lei.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă nr.1224/03.12.2013 pronunțată de către Tribunalul București a fost admis apelul formulat de apelanta-creditoare Vasilățeanu F., împotriva sentinței civile nr. 3317/29.03.2013, a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că a fost admisă cererea și a fost validată poprirea înființată de B. C. B. M., prin adresa emisă la data de 18.10.2012, în dosarul de executare nr. 457/2012.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art.456 din Codul de procedură civilă, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada debitorului.
Potrivit art.460 din Codul de procedură civilă, dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, pot sesiza instanța de executare,în vederea validării popririi (alin.1)
Instanța va cita creditorul urmăritor,debitorul și terțul poprit și,dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului,va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului,în limita creanței,suma datorată debitorului iar în caz contrar,va hotărî desființarea popririi(alin 2).
Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadență, cât și pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-și efectele numai de la data când sumele devin scadente (alin 3).
Prin urmare, procedura validării popririi constă în verificarea și confirmarea popririi printr-o hotărâre judecătorească - ce constituie titlu executoriu pentru creditorul popritor, față de terțul poprit, acesta din urmă devenind astfel debitorul direct al creditorului popritor - și este cantonată în limitele formale descrise de art.460 din Codul de procedură civilă, astfel că incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și efectele acestui act normativ în raport de situația concretă a creditorului puteau fi verificate numai în cadrul procedurii contestației la executare iar nu al validării popririi, care are un caracter mult abstractizat, desprins de circumstanțele personale ale părților.
În consecință, reținând că există raportul juridic între creditor și debitor, intimatul M. Justiției datorând apelantei sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, al cărei cuantum actualizat este, la data de 2 decembrie 2013, de 76.921 lei, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 908/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosar nr._, suma datorată de debitor creditoarei fiind certă, lichidă și exigibilă câtă vreme prin hotărârea judecătorească susmenționată nu a fost stabilit vreun termen în care să se facă plata; că există raportul juridic între debitor și terțul poprit, în sensul că terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, A. de Trezorerie și Contabilitate Publică, Serviciul Verificarea Evidențelor și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice este debitor al persoanei urmărite de creditoare, respectiv M. Justiției, că a fost înființată poprirea asupra veniturilor debitorului iar terțul poprit, invocând apărări pe care legea nu le-a pus la îndemână decât debitorului, nu și-a îndeplinit obligația de consemnare a sumei de bani la dispoziția creditoarei, Tribunalul, în baza art.296 din Codul de procedură civilă, va admite apelul și va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va admite cererea și va valida poprirea înființată de B. C. B. M. prin adresa emisă la data de 18.10.2012, în dosarul de executare nr. 457/2012 pentru creditoarea Vasilățeanu F.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs debitorul M. Justiției și de terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – A. de Trezorerie și Contabilitate Publică.
I.În motivarea recursului declarat debitorul M. Justițieia susținut următoarele:
Hotărârea pronunțată este criticabilă, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, fiind pronunțată cu aplicarea greșită legii, respectiv a dispozițiilor OUG nr. 71/2009 modificată și completată, OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 precum și ale art. 460 din Codul de procedură civilă.
1. Recurentul-debitor solicită să se constate că la soluționarea în fond a cauzei s-a realizat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor care reglementează procedura validării poprii, respectiv art. 460 din Vechiul Cod de procedură civilă, coroborat cu prevederile OUG nr. 71/2009.
Într-adevăr, validarea popririi este o măsură de executare prin care instanța aduce la îndeplinire titlul executoriu în baza căruia s-a înființat poprirea, astfel că pe această cale nu se poate examina legalitatea ori temeinicia titlului executoriu, ci dacă acesta îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi socotit titlul executoriu.
Se învederează că, în condițiile în care prin OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, toate formele de executare silită sunt suspendate de drept, este evident că nu ne aflăm în situația în care terțul poprit – Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – A. de Trezorerie și Contabilitate Publică, cu sediul în București, sectorul 4 – are obligația de a efectua poprirea sumelor datorate Ministerului Justiției, ci dimpotrivă, obligația legală de a nu efectua acte de executare silită în perioada termenelor instituite prin OUG nr. 71/2009, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 din codul de procedură civilă menționat mai sus.
Recurentul-debitor solicită să se constate că cele prezentate mai sus sunt în acord cu doctrina și practica judiciară în materie. Dacă terțul poprit înștiințează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, precum și în cazul în care invocă alte neregularități privind înființarea popririi, instanța judecătorească va pronunța menținerea sau desființarea popririi.
Se învederează că M. Justiției și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlului executoriu, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.
II. În susținerea motivelor sale, recurentul-debitor învederează că instanța europeană a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României.
Prin decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.
Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de "utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în februarie – aprilie 2008.
În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.
Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plății.
Curtea a reținut că, până în prezent, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.
Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.
În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei consideră că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.
Cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd: „3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă;
Consideră astfel, că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009.
În fine, la justa soluționare a cauzei, recurentul-debitor solicită a se avea în vedere Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.
În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În drept, a invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9, art. 3041 și art. 312 Cod procedură civilă.
II. Terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a formulat recurs, prin care critică decizia atacată, pentru următoarele motive:
În motivarea recursului, s-a arătat că validarea de poprire, in general este admisa si aplicata ca o accelerare a executării silite, si in ultima instanța ca o sancțiune aplicata terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credința obligațiile sale prevăzute de actele normative in vigoare in materia executării silite prin poprire.
În opinia recurentei, punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele considerente:
Prin validarea popririi, atât instanța de fond, cat si instanța de apel au nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspenda de drept."
Prin urmare, având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile in cauza, astfel încât, deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.
Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 si OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2011, astfel încât validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . nu are temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.
Recurentul terț poprit a mai arătat că instanța nu poate constata existenta unei neconcordante între dispozițiile art. 1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
La data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.
Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile ari. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile ari. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).
Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudența a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentatele de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, se solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.
F. de cele arătate mai sus, rezulta fără putința de tăgada ca acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG 71/2009 a fost pe deplin justificata.
Totodată, prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanțele de fond si apel.
Recurentul a mai învederat că dispozițiile imperative ale O.G nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
F. de cele învederate este fără putință de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.
În final, recurenta terț poprit a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 1224/03.12.2013 pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila, in sensul respingerii cererii de validare a popririi.
Recurenta terț poprit a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civil, O.G. nr.22/2002. O.U.G nr. 71/2009 art.460 si urm. Cod Procedura Civila, Constituția României.
Intimata nu a formulat întâmpinare, pentru a combate susținerile recurenților din cuprinsul motivelor de recurs.
În calea de atac a recursului, nu a fost administrat nici un mijloc de probă.
Analizând recursurile declarate din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, se constată că sunt nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica cu privire la suspendarea executării silite, în temeiul O.U.G. nr.71/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.45/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, este invocată atât de către debitorul M. Justiției, cât și terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – A. de Trezorerie și Contabilitate Publică, motiv pentru care vor fi analizate împreună.
Această critică va fi înlăturată de către instanța de recurs, care va confirma susținerile instanței de apel referitoare la faptul că nu fac obiectul analizei cererii de validare legalitatea actelor de executare, astfel de neregularități putând fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare.
Se învederează că, atâta timp cât împotriva actelor de executare nu a fost formulată contestație la executare, terțul poprit sau debitorul nu pot invoca în faza de validare poprire suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de lege în materia contestației la executare în art. 401 c.pr.civ., golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.
Mai mult, Curtea constată că cererea de încuviințare a executării silite a fost formulată, după . O.U.G. nr.71/2009, iar instanța de executare a apreciat cu privire la inaplicabilitatea normelor juridice invocate.
Față de conținutul dispozițiilor art. 452-457 C.pr.civ., în mod corect, a arătat instanța de apel că, în cadrul, soluționării cererii de validare poprire se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.
Considerentele deciziei recurate ilustrează o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză de către instanța de apel, care în mod corect a reținut că la data înființării popririi creditorul avea o creanță exigibilă, iar în limita acestei sume, terțul poprit, nu putea refuza înființarea popririi
În cauza de față, Curtea constată că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile legale, comunicând executorul judecătoresc refuzul de a proceda la executarea silită prin poprire.
Cu privire la deciziile Curții Constituționale, invocate în susținerea motivelor de recurs, instanța de recurs învederează că Curtea Constituțională nu constituie o instanță de judecată în sensul art. 6 din CEDO și nici nu are competența să se pronunțe cu privire la convenționalitatea legii interne față de dispozițiile CEDO, ci numai cu privire la neconstituționalitatea legii interne față de dispozițiile Constituției României, iar deciziile acesteia prin care s-a pronunțat asupra conformității actului normativ în discuție cu Convenția Europeană, nu leagă instanța judecătorească de drept comun.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul în interesul legii nr. 29/2011, cu referire la efectele deciziilor Curții Constituționale asupra controlului de convenționalitate realizat ulterior de instanțe, a stabilit că "deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatări ale conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spete, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului." Această soluție a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. l din 16 ianuarie 2012 într-un recurs în interesul legii referitor tocmai la interpretările divergente ale OUG nr. 71/2009; Se confirmă astfel că instanțele de drept comun sunt competente să analizeze compatibilitatea în concreto cu CEDO a OUG nr. 71/2009, chiar dacă anterior Curtea Constituțională a constatat conformitatea actului normativ cu dispozițiile Constituției.
Faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
Pentru aceste motive, va considera ca fiind neîntemeiate susținerile cu privire la incidența și constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.45/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de către ambii recurenți, instanța de recurs va realiza o analiză a acesteia prin raportare și la decizia recentă invocată în susținerea motivelor de recurs, respectiv cauza D. și alții împotriva României.
În primul rând, Curtea Europeană a statuat că este obligatorie executarea hotărârilor judecătorești, prin care s-au stabilit obligații de plată, autoritățile naționale fiind obligate să se conformeze într-un interval rezonabil hotărârii judecătorești, fără a aștepta ca reclamanții să obțină plata sumelor datorate, folosind procedura executării silite. Demararea procedurii executării pentru satisfacerea creanței, în opinia Curții, nu este oportună, deoarece creează în persoana celor care au obținut o creanță contra statului, în urma unei proceduri judiciare, o sarcină disproporționată.
Rezultă din cele arătate anterior, că art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impune statului și instituțiilor publice obligația pozitivă de a respecta hotărârile judecătorești definitive și obligatorii, prin care au fost obligate la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță contra statului în urma unei proceduri judiciare să inițieze și procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Statul și, implicit, instituțiile publice nu pot refuza, omite sau întârzia într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, iar lipsa fondurilor nu este considerată un motiv justificat pentru întârziere.
De asemenea, în cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat jurisprudența sa subliniind împrejurarea că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III).
În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În cauza de față, se constată că intimata beneficiază de un drept de creanță împotriva Statului Român recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Acest drept patrimonial se bucură de protecția instituită de art.1 Protocolul 1 la Cedo și impune statului obligația generală de a executa într-un termen rezonabil creanța stabilită în favoarea intimatei.
În acest sens, instanța de recurs va constata că intimata beneficiază de titluri executorii din anii 2008-2009 și că nu s-a făcut dovada de către recurent că s-ar fi plătit vreo parte substanțială din creanță.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat în cauza D. și alții împotriva României jurisprudența sa referitoare la obligativitatea statelor de executa creanțele într-un termen rezonabil.
În aprecierea caracterului rezonabil al termenului pentru executarea creanțelor s-a avut în vedere comportamentul autorităților, dar și al persoanelor reclamante. De asemenea, s-a statuat posibilitatea statelor membre de a adopta politici economice și sociale, care permit adoptarea unor măsuri (eșalonarea plăților pe o perioadă de timp ) prin care să se urmărească un scop de utilitate publică.
În cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că Statul Român a recunoscut existența creanțelor prin măsurile legislative adoptate și că măsura eșalonării urmărea realizarea unui scop de utilitate publică – restabilirea echilibrului bugetar. În acest, s-a invocat jurisprudența sa anterioară, prin care s-a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].
Totuși, pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 6 din Cedo și art. 1 din Protocolul 1 la Cedo, era necesar ca aceste măsuri de utilitate publică să fie proporționale cu scopul urmărit-restabilirea echilibrului bugetar.
Pentru a aprecia asupra respectării cerinței proporționalității, Curtea Europeană a avut în vedere situația de fapt a părților implicate.
În acest sens, s-a reținut că reclamanții din cauza D. și alții împotriva României, deși aveau titluri judecătorești din anul 2008, li se achitase acestora în perioada 2009-2010 o treime din suma totală acordată de către instanțe, suma care fusese indexată. În raport de plățile care fuseseră realizate, Curtea a apreciat că nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită.
Instanța de recurs, înainte de proceda la analiza efectelor deciziei pronunțate de către instanța europeană, subliniază faptul că Curtea Europeană a apreciat, în primul rând că eșalonarea plății constituie o măsură de utilitate publică, necesară pentru realizarea echilibrului bugetar, în al doilea rând că este necesar ca această măsură să fie proporțională cu scopul urmărit, proporționalitatea stabilindu-se în raport de circumstanțele personale ale fiecărei cauze, și nu în ultimul rând că, eșalonarea trebuie să fie realizată într-un termen rezonabil.
De asemenea, prin decizia în interesul legii nr.1/2012, Înalta Curte de Justiție a învederat că Curtea Constituțională însăși, prin deciziile prin care a analizat constituționalitatea O.U.G. nr.71/2009, a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză"; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21.
Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.
În raport de aceste constatări, instanța de recurs învederează că Cauza D. și alții împotriva României nu poate fi invocată mutandis mutandis în prezenta cauză, deoarece situația intimatei este diferită de cea a reclamanților din cauza menționată.
Astfel, instanța de recurs constată că intimatei nu i s-a achitat nicio sumă substanțială de bani din titlurile executorii invocate, nefiind administrate probe de către recurent.
Instanța de recurs apreciază că era necesar să se probeze, în prezenta cauză, efectuarea plăților eșalonate și pentru anii 2011-2014, deoarece au fost situații în care aceste plăți eșalonate, în temeiul O.U.G. nr.71/2009 modificată și aprobată prin Legea nr.230/2011, nu au mai fost efectuate dacă se începuse executarea silită de către beneficiari.
Având în vedere considerentele din cuprinsul deciziei în interesul legii nr.1/2012, care statuează „că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg”, precum și considerentele Curții europene din cauza D. și alții, în sensul că, compatibilitatea eșalonării cu Convenția se apreciază în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze, instanța de recurs a procedat la analizarea, in concreto la respectarea caracterului rezonabil și al proporționalității, în cauza dedusă judecății.
Astfel, intimata are titluri executorii din 2008 și 2009 și nu i s-a achitat decât o parte foarte mică din creanță.
Nefiind achitată o parte semnificativă din creanță instanța de recurs învederează că nu se poate reține aplicabilitatea cauzei D. și alții împotriva României, deoarece dreptul intimatei este afectat în substanța sa, în lipsa executării într-un termen rezonabil a unei părți considerabile din creanță, respectiv cel puțin o treime, așa cum a reținut instanța europeană.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 din Codul de Procedură Civilă, nefiind fondate criticile formulate și nefiind incident motivul de recurs formulat, va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul debitor M. Justiției și Libertăților Cetățenești și de recurentul terț poprit D.G.F.P.M.B. – A. de Trezorerie și Contabilitate a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 1224A/03.12.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare Vasilățeanu F..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul debitor M. Justiției și Libertăților Cetățenești și de recurentul terț poprit D.G.F.P.M.B. – A. de Trezorerie și Contabilitate a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 1224A/03.12.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare Vasilățeanu F..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.05.2014
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Z. M. S. C. M. D. L.
GREFIER
S. V.
Red. DZ
Tehnored. DZ/PS 2 ex.
10.05.2014
Jud. apel: A. M. G.
S. P.
| ← Cereri. Decizia nr. 879/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 206/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
