Legea 10/2001. Decizia nr. 987/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 987/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-05-2013 în dosarul nr. 987/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 987
Ședința publică de la 30.05.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea recursului promovat de recurenții – reclamanți B. D. G. și . SA, împotriva sentinței civile nr. 1875 din data de 19.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR.
P. are ca obiect - Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant recurenții – reclamanți B. D. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București (pe care o depune) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu au probe de administrat în această fază procesuală.
Curtea ia act de susținerea reprezentanților părților în sensul că nu solicită administrarea unor probe noi în recurs.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat,ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții – reclamanți B. D. – G. și . SA , prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Având în vedere primul motiv, arată că în dispozitivul hotărâri atacate nu s-a reținut și dreptul la măsurile reparatorii prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru reclamanta . SA, deși acțiunea a fost admisă pentru cei doi reclamanți.
Cu privire la cel de-al doilea motiv, consideră că acesta a rămas fără obiect prin raportare la Legea nr. 165/2013.
Solicită cheltuieli de judecată, în cuantum de 300 lei, potrivit chitanței nr. 724 din data de 29.05.2013, pe care o depune, precum și contractul de prestări servicii nr. 1262 din 25.01.2012.
Intimatul– pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței de fond, fiind incidente în cauză dispozițiile Legii nr.165/2013.
Totodată, mai susține și faptul că față de M. București, hotărârea instanței de fond a intrat în puterea lucrului judecat prin nerecurare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 februarie 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._, contestatorii B. D. G. și . SA au solicitat, în contradictoriu cu intimații M. București prin P. G.; P. G. și S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună soluționarea notificării sub nr. 5578 din 01 noiembrie 2001, privind imobilul teren în suprafață de 200 mp. situat în București, ., sectorul 5, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natura sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării notificării stabilită prin expertiză, pe baza standardelor internaționale de evaluare; obligarea intimatului M. București să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării nr. 5578 din 01 noiembrie 2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea intimatului S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București; obligarea intimatului M. București în solidar cu P., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: prejudiciu efectiv reprezentat de lipsa de folosință a imobilului ce poate fi restituit în natură și/sau de diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 5578 din 01 noiembrie 2001, respectiv la data de 26 ianuarie 2011 și valoarea de piață de la data soluționării pe fond a notificării de către instanță, pentru imobilul imposibil de restituit în natură; câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat în esență, că prin notificarea nr. 5578 din 01 noiembrie 2001 transmisă prin executor judecătoresc și înregistrată la Primăria Municipiului București, ce face obiectul dosarului nr._, reclamantul B. D. G. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul-teren în suprafață de 200 mp din București ., sectorul 5, teren preluat în mod abuziv de stat.
Autoarea reclamantului, T. E. V. a dobândit terenul situat în București, . în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 17 aprilie 1947 la Tribunalul I. – Secția notariat, act în care aceasta a fost reprezentată de mama ei T. M.. Adresa poștală a imobilului a suferit modificări, adresa poștală la momentul preluării abuzive fiind .> Așa cum rezultă din adresele de rol fiscal nr. A/_/53 din 28 ianuarie 2010 și nr. R/_/53 din 28 ianuarie 2010 ale Direcției Impozite și Taxe Locale Sector 5, imobilul dobândit în proprietate a fost înregistrat cu rol fiscal în baza declarației nr. 6849/1952, figurând teren în suprafață de 200 mp. și construcție, proprietatea autoarei și apoi a reclamantului.
În anul 1952 T. E. V. s-a căsătorit cu B. M. I., însă în anul 1961 conform deciziei civile nr. 1416/1961 această căsătorie s-a desfăcut, autoarea reclamantului revenind la numele dinainte de căsătorie: T. E. V..
În data de 24 aprilie 1985 a decedat mama reclamantului T. E. V., unicul moștenitor fiind reclamantul B. D. G. conform certificatului de moștenitor nr. 1170 din 07 noiembrie 1958 întocmit la Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București.
. SA, potrivit contractului de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 207 din 25 ianuarie 2012 la Biroul Notarilor Publici „F. M. și Asociații” s-a substituit în drepturile asupra cotei de 25% din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafață de 200 mp. ce a fost situat în București, ., sectorul 5, pentru care s-a formulat în baza Legii nr.10/2001 notificarea transmisă prin Executor Judecătoresc sub nr. 5578 din 01 noiembrie 2001 care face obiectul dosarului înregistrat la Primăria Municipiului București cu nr._.
Reclamantul B. Da G. a stăpânit imobilul până la data preluării abuzive, când imobilul a trecut în proprietatea statului conform Decretului Consiliului de Stat nr. 153 din 04 iunie 1987 imobil compus din teren în suprafață de 190 mp. și construcție în suprafață de 70,25 mp. din care suprafață utilă de 57,28 mp.
În drept, imobilul a trecut în proprietatea statului astfel: suprafața de 190 mp. și construcție în suprafață de 70,25 mp. din care suprafață utilă de 57,28 mp. în baza Decretului nr. 153/1987; restul de 10 mp. teren din totalul de 200 mp. fiind preluați fără titlu de către stat.
Având în vedere art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001 precum și planurile topografice 1:500 anexate din care rezultă că terenul în suprafață de 195,75 mp. se află în proprietatea statului, se prezuma preluarea abuzivă și pentru diferența de suprafață care nu figurează în Decretul nr. 153 din 04 iunie 1987.
În urma exproprierii s-au primit despăgubiri în valoare de 35.061 lei/rol, din care suma de 475 lei pentru terenul în suprafața de 190 mp., conform declarației pe proprie răspundere autentificată sub nr. 360 din 08 martie 2010 de Societatea Civilă de Notari Publici „V. și Asociații”.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din HG nr. 250/2007 și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare și a declarației că nu mai sunt alte acte de depus, respectiv 26 noiembrie 2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să îi fi informat pe petenți cu privire la situația în care fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe. Lipsa unei asemenea solicitări reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar pârâtul era obligat să emită decizia/dispoziția motivată în termenul de 60 de zile.
Legiuitorul a prescris regula stabilirii valorii terenului potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, fără însă să distingă între diversele situații de fapt posibile din realitatea socială, tocmai pentru a asigura garanția unei soluții, în egală măsură legale și echitabile, pricinilor având ca fundament un drept fundamental cum este dreptul de proprietate, indiferent că această soluție este propusă de unitatea deținătoare ori este stabilită de o instanță de judecată, în activitatea de control judiciar exercitată în condițiile legii, cum este cazul situației pendinte.
În cauză sunt aplicabile prevederile alin. 1 al art. 16 din Legea nr. 247/2005 (titlul VII) în sensul că în situația dată și instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparații, reprezentând valoarea de circulație a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegarea de dreptate și cu încălcarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Or, în speță, pe umerii reclamantului apasă o sarcină disproporționată în măsura în care, nici până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale și mai ales, în condițiile în care la peste un an de la adoptarea legii noi, aceștia sunt trimiși, după parcurgerea unei proceduri judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară, ceea ce presupune imposibilitatea valorificării dreptului subiectiv invocat în viitorul apropiat.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol adițional Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 paragraful 1, art. 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Decizia XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 16, Cap. V din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 Cod civil, art. 21 din Constituția României și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În dovedirea cererii, s-au depus la dosar înscrisuri.
Intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamanților din cuprinsul capătului al treilea de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere unu, doi și patru; excepția prematurității capătului al treilea de cerere și excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.
Prin sentința civilă nr. 1875 din 19 octombrie 2012, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în temeiul art. 246 Cod de procedură civilă, a luat act de renunțarea reclamanților la capetele trei și patru din cererea de chemare în judecată; a admis în parte cererea reclamantului B. D. G. și . SA în contradictoriu cu pârâții M. București prin P. G.; a obligat pârâtul M. București prin P. G. să acorde reclamantului B. D. G. prin decizie sau dispoziție motivată măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp. situat în București, ., sectorul 5, la valoare de piață conform standardelor internaționale de evaluare, de la momentul acordării măsurilor; a obligat pârâtul M. București prin P. G. să transmită dosarul nr._ către Prefectura Municipiului București în vederea continuării procedurilor administrative; a obligat pârâtul la plata către reclamantul B. a sumei de 600 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță, examinând legalitatea și temeinicia deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competențele instanței de contencios administrativ, anume a Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 – art. 19 și art. 20).
Solicitarea reclamanților de obligare directă a entității investite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie sa fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acțiunii), astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.
Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne și a dreptului la un recurs efectiv – art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Prin Titlul VII, intitulat „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire, fiind stabilită și instanța competentă a soluționa contestațiile împotriva deciziilor adoptate de către această comisie.
Potrivit art. 20 alin. 1 Cap. VI Titlul VII din actul normativ amintit „competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul”.
Având în vedere cele menționate mai sus, s-a apreciat că cererile având ca obiect obligarea Comisiei Centrale la stabilirea cuantumului sunt de competenta Curții de Apel, urmând a fi soluționate potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, act normativ la care face referire art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la lipsa calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere unu, doi și patru formulate de reclamanți, intimata a precizat că în speța dedusă judecății, reclamanții au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 5578/2001, prin care au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sectorul 5.
Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, nu a soluționat printr-o dispoziție motivată notificarea reclamanților în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001, republicată.
Potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat prin notificare, sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu. Odată cu emiterea deciziei/dispoziției de către unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se încheie.
Prin urmare, competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, s-a precizat că numai în cadrul procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 se stabilește calitatea persoanelor îndreptățite precum și dreptul la măsuri reparatorii numai de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de către unitatea deținătoare a imobilului notificat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiindu-i stabilite atribuții în acest sens.
Cu privire la măsurile reparatorii ce se stabilesc, potrivit Legii nr. 10/2001,
s-a învederat că potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, republicată, prin Titlurile I și VII ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
În privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării.
În cazul de față procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată.
Astfel, pentru a fi urmată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să fie finalizată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea unei dispoziții de către entitatea notificată, în speță, Primăria Municipiului București.
Referitor la excepția prematurității cu privire la capătul al treilea de cerere formulat de reclamanți, s-a arătat că în cuprinsul art. 13 alin.1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente se arată că „Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă (...), se constituie (...) Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții: dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; ia alte măsuri necesare aplicării prezentei legi”.
În acest context, s-a precizat că Legea nr. 247/2005, în cuprinsul Titlului I, modifică și completează Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar în cuprinsul Titlului VII, reglementează Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin urmare, acesta este cadrul normativ în virtutea căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor își exercită atribuțiile mai-sus amintite.
Această din urmă procedură administrativă (cea prevăzută la Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005) vizează analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de . Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.
Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație, întrucât adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent compensare cu alte bunuri sau servicii.
În acest context, s-a învederat că procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Nu intră în atributul instanței să stabilească valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit reglementării cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificata Legea nr. 10/2001, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care stabilește cuantumul formei de despăgubire, la propunerea unității deținătoare imobilului care emite o dispoziție în acest sens, pe care o înaintează Secretariatului Comisiei.
Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 – Titlul VII a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ, motiv pentru care apreciază că nicio altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.
Nu în ultimul rând, s-a precizat că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsurile legislative existente, devenind astfel … legiuitor pozitiv” (cauza Broniowschi contra Poloniei).
Referitor la excepția inadmisibilității solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor s-a arătat că având în vedere că reclamanții solicită stabilirea, în baza unei expertize de specialitate, întinderea despăgubirilor pentru acele părți din imobil ce nu pot fi restituite în natură, iar potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Așadar, după . acestui act normativ (Legea nr. 247/2005), contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pretențiile de restituire în echivalent, respectiv stabilirea contravalorii acestora se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (deci existența și întinderea drepturilor la restituire este cea recunoscută în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001).
Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ (Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Prin urmare, nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.
Reclamanții Blandu D. G. și . SA au depus în conformitate cu dispozițiile art. 132 Cod de procedură civilă, cerere precizatoare, completatoare și modificatoare a cererii de chemare în judecată, în sensul că la punctul al doilea al petitului, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 21 din Legea nr. 247/2005, solicită obligarea M. București să transmită dosarul nr._ către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Reclamanții au învederat că înțeleg să restrângă cadrul procesual, în sensul că nu mai stăruie în soluționarea capătului al treilea al cererii privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului nr._, acest pârât fiind scos din cauză.
De asemenea, s-a precizat că înțeleg să solicite judecarea cererii doar în contradictoriu cu M. București reprezentantă de P. G., nu și cu P. G..
Față de precizările formulate de către reclamanți, tribunalul a constatat că în cauză Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) nu mai are calitate procesuală pasivă astfel încât excepțiile invocate de către această pârâtă prin întâmpinare au rămas fără obiect.
Tribunalul a luat act, în temeiul dispozițiilor art. 246 Cod de procedură civilă și al principiului care reglementează dreptul de disponibilitate al părților în procesul civil, de renunțarea reclamanților la capetele trei și patru din cerere.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Imobilul teren în suprafață de 200 mp. pe care se afla o construcție veche compusă din două camere, o sală, o bucătărie și două magazioare de scândură situat în București .. 13 (fostă . fost dobândit de E. V. T. prin act autentic de vânzare-cumpărare înregistrat la Tribunalul București Secția Notariat prin procesul verbal nr._ din 17 aprilie 1947.
Reclamantul B. D. G. este fiul lui E. V. T., căsătorită B. și B. M..
Imobilul sus menționat, fiind bun propriu al mamei reclamantului, în urma decesului acesteia, conform certificatului de moștenitor nr. 1170 din 07 noiembrie 1985 eliberat de Notariatul de Stat Local, Sector 5 București a trecut în proprietatea lui B. D. G., în calitate de fiu.
Imobilul a fost preluat de către Stat în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 153/1987 în vederea construirii unor ansambluri de locuințe unde la anexa nr. 1, poziția 242/274 figurează în calitate de proprietar, B. D. G..
În acest context se constată că imobilul a fost preluat în mod abuziv conform art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Componența imobilului rezultă atât din actul de preluare, din adresa Consiliului G. al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar nr._ din 23 octombrie 2009 cât și din fișa imobilului însoțită de schița acestuia (filele 30 – 31 dosar fond).
Din anul 1952, imobilul a avut ca adresă poștală . sector 5, figurând pe numele mamei reclamantului, iar după decesul acesteia din anul 1985 pe numele reclamantului, conform relațiilor depuse de Primăria Sectorului 5 – DEITL sub nr. R/_/53 din 28 ianuarie 2010.
Așa cum a rezultat din procesul-verbal de preluare al imobilului nr. 475 din 06 septembrie 1988 al CPMB – Comisia de Evaluare s-au stabilit despăgubiri pentru imobil în valoare de 35.061 lei/rol.
Conform declarației autentificate sub nr. 360 din 08 martie 2010 de către .” dată de către reclamantul B. D. G. a rezultat că acesta a primit despăgubiri pentru terenul în suprafață de 190 mp. și construcția de 57,28 mp. situație care rezultă de altfel și din procesul-verbal de evaluare, iar pentru 10 mp. teren nu a primit nici o despăgubire.
După apariția Legii nr. 10/2001, B. D. G. a formulat notificare, solicitând măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp situat în București . sector 5 sub nr. 5578 din 01 noiembrie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului București.
Reclamantul a revenit începând cu anul 2009 la instituția notificată, solicitând emiterea dispoziției prevăzute de art. 23 și 25 din Legea nr. 10/2001, dar în lipsa unui răspuns, a înțeles să se adreseze instanței judecătorești pentru a analiza pe fond dreptul său, având în vedere și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007.
Tribunalul a constatat că B. D. G. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp. situat în București, . sector 5, respectiv la valoarea de piață a acestui imobil, conform standardelor internaționale de evaluare IVS1, calculată la momentul acordării măsurilor.
Chiar dacă reclamantul a solicitat ca instanța, prin hotărâre judecătorească, să îi acorde despăgubiri, consideră că nu se poate deroga de la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează modalitatea de stabilire și de plată a acestor despăgubiri astfel încât tribunalul a admis cererea reclamantului B. D. G. și a obligat M. București prin P. G. ca prin decizie sau dispoziție motivată să acorde măsurile reparatorii sus menționate.
Deși Legea nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001 prevede ca principiu restituirea în natură a imobilelor, față de nota de reconstituire efectuată de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu – Serviciul cadastru sub nr._ din 12 iulie 2011 din care a rezultat că în prezent terenul este afectat de „. blocului, alee, trotuar pietonal, carosabil, rețele edilitare subterane„ în cauză devin incidente dispozițiilor art. 11 pct. 4 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent pentru întregul imobil.
Tribunalul a admis și capătul al doilea de cerere al cererii completatoare și modificatoare depusă la termenul din 21 septembrie 2012 în sensul obligării Municipiului București prin P. G. de a transmite, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1, 2, art. 21 din cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Prefecturii Municipiului București, decizia motivată, însoțită de întregul dosar nr._ în vederea continuării procedurilor administrative, respectiv centralizării și a exercitării controlului de legalitate.
Deși în cauză, cererea a fost formulată alături de reclamant de către . SA conform contractului de cesiune depus la dosar, tribunalul a considerat că față de această societate, nu s-a putut analiza condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și anume aceea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către Stat, drepturile cesionarului putând fi obținute de către acesta după soluționarea pe fond a cauzei, drepturile făcând obiectul unui contract încheiat între cele două părți respectiv . SA și B. D. G..
Ca urmare a admiterii acțiunii reclamantului B. D. G., în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat în valoare de 600 lei.
La data de 21decembrie 2012, au declarat recurs B. D. G. și . SA, împotriva sentinței civile, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod de procedură civilă, admiterea recursului și schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul de a obliga pârâtul M. București prin P. G. să acorde reclamanților B. D. G. și . SA prin dispoziție motivată măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp. din București, ., sector 5, la valoarea de piață conform standardelor internaționale de evaluare, de la momentul soluționării notificării, totodată a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, iar în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă solicită judecarea cauzei și în lipsă.
În motivare se arată că instanța de fond nu a aplicat în mod corect dispozițiile legale în materie de Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile referitoare la cesiunea de drepturi.
1. Astfel, așa cum a arătat, s-a formulat cererea de chemare în judecată de B. D. G. și . SA.
Deși instanța admite cererea formulată de cei doi reclamanți, obligă pârâtul numai cu privire la B. D. G., apreciind că față de reclamanta persoană juridică nu se pot analiza condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și anume aceea de persoană îndreptățită, drepturile cesionarului putând fi obținute după soluționarea pe fond a cauzei, în baza contractului de cesiune încheiat de aceștia.
Recurenții apreciază greșită interpretarea dispozițiilor legale, precum și a cauzei deduse judecății, având în vedere următoarele:
Chiar din cererea de chemare în judecată au arătat că . SA, potrivit contractului de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 207 din 25 ianuarie 2012 la Biroul Notarilor Publici „F. M. și Asociații” s-a substituit în drepturile asupra cotei de 25% din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil.
Astfel, nu au susținut și nici nu susțin faptul că reclamanta persoană juridică . SA ar avea calitate de persoană îndreptățită și, prin urmare nici nu au solicitat să se constate acest fapt.
Prin contractul de cesiune de drepturi autentificat nr. 207 din 25 ianuarie 2012, la Biroul Notarului Public F. M. și Asociații, reclamantul B. D. G. a cedat societății o cota-parte din drepturile la măsuri reparatorii, respectiv din dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, sau după caz, dreptul la restituirea în natură a imobilului, compus din teren în suprafață de 200 mp., care face obiectul notificării mai sus menționate.
Prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, indică în mod concret persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, în speța de față persoana îndreptățită fiind B. D. G., reclamantul.
Calitatea de persoană îndreptățită, se analizează în persoana celui care a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar dreptul recunoscut de lege în favoarea acestor persoane și valorificat prin transmiterea notificării, poate fi însă transmis fie prin acte inter vivos, fie prin acte mortis cauza, ca orice alt drept.
După depunerea notificării și a actelor doveditoare, de către persoanele îndreptățite, acestea devin creditoarele obligației de emitere a dispoziției de acordare de măsuri reparatorii, creditorul având libertatea de a strămuta creanța sa, a dreptului sau acțiunii sale, prin remiterea titlului, către o terță persoană, numită cesionar, în conformitate cu dispozițiile art. 1574 cod civil și ale art. 44 din Constituția României, de garantare a dreptului de proprietate.
În atare condiții, cesionarul poate încasa beneficiile acordate de lege cedentului său, în temeiul voinței exprese a cedentului și cesionarului.
În aceste condiții, de coparticipare procesuală activă cu reclamatul, recurenta ar fi trebuit să culeagă cota parte din beneficiile acordate de legea specială de reparație, persoanei îndreptățite.
Contractul de cesiune de drepturi, a fost notificat pârâților, din prezenta cauză, ca persoane cu atribuții în procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Față de cele de mai sus,recurenții apreciază că instanța de fond, în mod greșit au dispus numai cu privire la reclamantul B. D. G., deși au apreciat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei persoane juridice.
2. O altă critică se referă la faptul că instanța a stabilit ca măsurile reparatorii prin echivalent să fie evaluate la momentul acordării măsurilor.
Recurenții apreciază că în mod greșit instanța a stabilit valoarea măsurilor reparatorii de la momentul acordării acestora, aceasta raportat la dispozițiile art. 10 alin. 9 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată.
Față de aceste dispoziții, recurenții solicită să se observe că „valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piața de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”, astfel încât instanța nu avea posibilitatea de a interpreta momentul la care se va evalua imobilul, ci numai de a aplica dispozițiilor legale.
Având în vedere cele de mai sus, recurenții solicită să se admită recursul astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul de a obliga pârâtul M. București prin P. G. să acorde reclamanților B. D. G. și . SA prin dispoziție motivată măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp. din București, ., sector 5, la valoarea de piață conform standardelor internaționale de evaluare, de la momentul soluționării notificării.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
1.Primul motiv de apel este fondat. Într-adevăr, potrivit art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001: „Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent (...) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”. De asemenea, art. 4 alin. 2 prevede că: „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.
Cu titlu prealabil, Curtea are în vedere că vânzarea (cesiunea) unei moșteniri (art. 1399-1401 Cod civ.) este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane. Vânzarea are ca obiect moștenirea dobândită de vânzător: fie dreptul asupra unei universalități (patrimoniul persoanei decedate), dacă este singurul moștenitor, fie cota-parte indiviză asupra universalității, dacă sunt mai mulți moștenitori (fracțiune din patrimoniu). Dacă moștenitorul (moștenitorii în caz de pluralitate) înstrăinează bunuri (drepturi) determinate din moștenirea deschisă, se aplică regulile generale ale vânzării, nefiind vorba de o moștenire, de drepturi asupra unei universalități.
Raportat la aceste considerații, se constată că natura contractului încheiat la data de 25.01.2012 între recurenți, nu este aceea a unei vânzări de drepturi succesorale, ci a unei cesiuni de creanță, având ca obiect dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cesiunea de creanță între vii este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanță, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Contractul are ca efect transmisiunea creanței pe care o are cedentul sau creditorul originar față de debitorul cedat. Codul civil român reglementează cesiunea de creanță în materia contractului de vânzare cumpărare, art. 1391-1398 și art. 1402-1404.
Cât privește obiectul contractului de concesiune, se reține că, de regulă, toate creanțele sunt susceptibile de cesiune, fără a deosebi între creanțele pecuniare și cele de altă natură. Astfel, pot fi cesionate creanțele născute din acte juridice sau din fapte juridice, creanțele contractuale și cele extracontractuale, creanțele pure și simple, creanțele afectate de modalități, creanțele actuale, precum și cele viitoare sau chiar eventuale. Tot astfel, sunt susceptibile de cesiune și creanțele litigioase, în sensul că există o contestație cu privire la fondul dreptului, existența și validitatea sa; existența unui litigiu cu privire la existența și validitatea creanței nu este, așadar, un obstacol în calea cesiunii acelei creanțe.
De la principiul cesibilității creanțelor există totuși și excepții prevăzute de lege în considerarea faptului că unele creanțe prezintă un caracter necesar pentru titularul lor, fiind intim legate de creditorul originar. Spre exemplu, practica judiciară a decis în mod constant că obligația de întreținere este incesibilă, atât cât privește latura sa activă, adică dreptul de creanță, cât și latura sa pasivă, înțelegând datoria de întreținere. În schimb, creanțele de întreținere care s-au născut dintr-o liberalitate, donație sau legat, pot fi cesionate, dar cu condiția ca prin actul de constituire să nu fie declarate insesizabile și incesibile.
Pentru a putea decela dacă o anumită creanță este sau nu cesibilă, este necesar ca în fiecare caz în parte să se analizeze natura și ființa proprie a dreptului, scopul său, condițiile de exercitare și de stingere, făcându-se comparație cu alte creanțe a căror cesiune este sau nu permisă de lege.
În ceea ce privește cesiunea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, se reține că nu există motive pertinente și suficiente pentru a o include în categoria excepțiilor de la principiul libertății contractuale, aplicabil și în această materie.
Pe de altă parte, este logic că Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul unor persoane de a obține măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu are decât menirea să le indice pe acelea în patrimoniul cărora se naște inițial dreptul respectiv, nereglementând în niciun mod, cel puțin nu expres, valabilitatea sau, din contră, nevalabilitate, cesiunii acelei creanțe.
Sub un aspect distinct, Curtea reține că în contractul de vânzare cumpărare intervenit la data de 25.01.2012 s-a făcut referire în mod explicit la cesiunea drepturilor care derivă din formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001.
Față de aceste considerente, Curtea constată că în mod eronat, tribunalul nu a dat eficiență contractului de cesiune menționat, nerecunoscând în patrimoniul recurentei persoană juridică dreptul la măsuri reparatorii, impunându-se reformarea sentinței sub acest aspect.
2. În privința motivului de recurs relativ greșitei neraportări la momentul soluționării notificării, Curtea îl apreciază ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art.11 al.6 din Legea 10/2001, similar de altfel, și art. 10 al. 9 din același act normativ, ”Valoarea construcțiilor expropriate, care nu se pot restitui în natură și a terenurilor aferente acestora se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”.
Așadar, în mod eronat tribunalul s-a raportat sub aspectul momentului, la cel al acordării măsurilor, impunându-se modificarea sentinței și sub acest aspect invocat de recurenți.
Sub același aspect, Curtea mai observă că modalitatea de stabilire a valorii despăgubirilor, respectiv potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 10/2001, nu a fost contestată în prezența cale de atac, instanța de judecată putând proceda la reformarea sentinței doar prin prisma motivelor invocate de părți, chiar dacă acestea nu ar fi exclusiv de legalitate, date fiind prevederile permisive ale art. 3041 Cod Procedură Civilă.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite ca fondat, recursul promovat, va admite recursul, va modifica sentința în parte în sensul că va obliga pârâtul să acorde reclamantului B. D. G. (în cotă de 75%) și reclamantei . INVEST SA (în cotă de 25%), prin decizie sau dispoziție motivată, măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp. situat în București, ., sector 5, la valoarea de piață conform standardelor internaționale de evaluare de la momentul soluționării notificării. Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În virtutea prevederilor art. 274 Cod de procedură civilă, Curtea îl va obliga pe intimatul M. București să acorde recurentului B. D. G. cheltuieli de judecată în sumă de 300 lei.
Aceasta întrucât potrivit textului evocat, „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Cheltuielile de judecată sunt cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea lor, sumele cheltuite pentru administrarea probelor – exempli gratia, onorarii experți, de asemenea, din onorariile avocaților sau cheltuielile făcute pentru deplasarea acestora.
Sub aspectul supus analizei, cerința instituită de textul de lege evocat este aceea a dovedirii efectuării acestor cheltuieli, de către partea ce a câștigat. Cu alte cuvinte, partea ce câștigă trebuie să dovedească faptul plății lor.
Plata onorariului de avocat al părții, reprezintă din punct de vedere al raporturilor juridice dintre avocat și parte, o obligație contractuală de achitare a unei sume de bani.
Plata unei obligații inclusiv contractuale, poate fi realizată potrivit dreptului comun în materie de executare în natură a obligațiilor, de către orice persoană: însuși debitorul (reclamantul în cazul nostru) sau de către un terț (interesat sau neinteresat) în nume propriu sau pentru debitor, efectul fiind stingerea obligației respective. Singura cerință este ca obligația să nu fie una de a face intuituu personae (plata unei sume de bani neavând acest atribut juridic) și nici una asupra căreia părțile contractuale să fi convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva decât debitorul (nefiind cazul în speță, părțile procesului neînvederând incidența vreunei astfel de situații de excepție).
În cauză, plata onorariului de avocat a fost realizată potrivit mențiunilor din cadrul chitanței de plată, de către . SA, pentru reclamant, potrivit chitanțelor de plată a onorariului (chitanță – fila 13 dosar recurs). Această obligație de plată în numele reclamantului, a fost asumată de către această societate prin actul adițional nr. 1262/2012 la contractul de prestări servicii de consultanță, asistență și intermediere inițial, prevedere care reglementează obligațiile consultantului prestator în privința angajării unui avocat pentru reclamant și plății onorariului acestuia, ca și cheltuială aferentă.
Această obligație determină însă, potrivit clauzelor contractuale inițiale, obligația părții beneficiare (reclamantul din prezenta cauză) de a returna cheltuielile de judecată recuperate de dumnealui, plătite anterior de societatea comercială, în temeiul convenției.
Fiind așadar, o plată realizată pentru parte, în numele acestei părți, rezultă că din punct de vedere procesual, plata realizată efectiv de către societate, reprezintă o plată efectuată de către parte – reclamantul din cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite recursul.
Modifică sentința în parte în sensul că obligă pârâtul să acorde reclamantului B. D. G. (în cotă de 75%) și reclamantei . INVEST SA (în cotă de 25%), prin decizie sau dispoziție motivată, măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp. situat în București, ., sector 5, la valoarea de piață conform standardelor internaționale de evaluare de la momentul soluționării notificării.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă intimatul M. București să acorde recurentului B. D. G. cheltuieli de judecată în sumă de 300 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 30.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Teh.red. - MH
Red. – M.H. – 2 ex. - 29.12.2013
T.B.Secția a IV-a Civilă – C.Segărcianu
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 2087/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1305/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
