Partaj judiciar. Decizia nr. 2087/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 2087/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-11-2012 în dosarul nr. 2087/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 2087

Ședința publică de la 22.11.2012

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - L. D.

JUDECĂTOR - G. C.

GREFIER - S. R.

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului promovat de recurenții – reclamanți I. L. și I. D., împotriva deciziei civile nr. 190 A din data de 23.02.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 08.11.2012, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 15.11.2012 și apoi la 22.11.2012, hotărând următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 11 septembrie 2009, sub nr._ , reclamanții I. L.și I. D.au chemat în judecată S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate calitatea lor de coproprietari în cotă parte de ¾ asupra imobilului situat în București, .. C. nr. 53) nr. 1A, sector 3, în suprafață de 375 mp.; partajarea imobilului situat în București, ., sector 3, având ca număr cadastral_, înscris în cartea funciară nr._, conform extrasului de informare nr._ din 10 aprilie 2008 eliberat de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară București; atribuirea în natură a imobilului către reclamanți cu plata către pârât a contravalorii corespunzătoare cotelor deținute de acesta în cuantumul stabilit de către instanța de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de ¾ din imobilul ce face obiectul cauzei de la Zorzini P. prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 465 din 27 martie 2008. Această persoană a dobândit proprietatea prin succesiune de pe urma mamei sale N. S., iar aceasta la rândul său a moștenit imobilul de la mama sa Diacenco M. care îl moștenise de la mama sa D. T.. Restul proprietății se afla în proprietatea Statului R. care l-a dobândit prin succesiune vacantă de la defunctul S. Diacenco, acesta moștenind această cotă de la defuncta sa soție Diacenco M.. Pe teren sunt ridicate în regim provizoriu două construcții, un restaurant și o magazie care au fost edificate de ..

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 728 Cod civil.

La data de 19 mai 2010 instanța a invocat excepția autorității de lucru judecat privind capetele de cerere având ca obiect partajarea imobilului și atribuirea acestuia în natură și asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect acțiunea în constatare.

Excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în constatare a fost admisă, prin prisma dispozițiilor art. 111 Cod de procedură civilă care vizează caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare și care în speță ar putea avea ca obiect revendicarea terenului care nu se află în posesia reclamantului.

Privitor la excepția autorității lucrului judecat, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 6396 din 20 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul_, a fost soluționată cererea numitei Zorzini P. care a solicitat în contradictoriu cu același pârât ca și în cauza de față ieșirea din indiviziune și atribuirea aceluiași imobil ce formează obiectul cauzei.

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă deoarece instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pe care l-ar fi avut D. T. asupra imobilului, nedepunând la dosar titlul de proprietate al acesteia.

A mai reținut instanța că actul de partaj voluntar face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului numai în măsura în care este unit cu actul de proprietate al numitei D. T. asupra terenului în litigiu. În cauză reclamantul este succesorul în drepturi al numitei Zorzini P., căruia aceasta i-a vândut terenul.

În dovedirea cererii reclamantul a depus aceleași acte ca și autoarea sa în celălalt dosar și în continuare, fără a depune titlul de proprietate al defunctei D. T. asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care acest act juridic i-a fost cerut și în dosarul nr._, iar pentru nedepunerea lui cererea a fost respinsă. Prin introducerea unei noi acțiuni reclamantul repune în discuție chestiuni soluționate irevocabil prin sentința nr. 6396 din 20 iunie 2008, fără a prezenta elemente noi care să fie avute în vedere de instanță.

Nu s-a reținut susținerea reclamantului în sensul că ar fi depus un înscris nou, respectiv procesul – verbal de autentificare a actului de partaj voluntar, situația rămânând aceeași din punct de vedere juridic.

S-a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile art. 1201 cod civil privind existența autorității lucrului judecat, fiind identitate de obiect, părți și cauză cu obiectul, părțile și cauza dosarului nr._ .

Împotriva sentinței civile nr. 7174 din 19 mai 2010 au declarat apel reclamanții I. L. și I. D..

În motivarea cererii de apel reclamanții au solicitat în principal ca instanța de judecată să dispună desființarea hotărârii apelante și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței care a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

În subsidiar, să se schimbe în întregime hotărârea apelantă, și rejudecând cererea în fond să se constate calitatea de coproprietari a apelanților reclamanți în cotă parte de ¾, asupra terenului situat în București, . (fostă .), sector 3, în suprafață de 375 mp; să se dispună partajarea terenului situat în București, ., sector 3, având nr. cadastral_, înscris în Cartea funciară nr._, conform extrasului de informare nr._ din 10 aprilie 2008, eliberat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 3 București; să se dispună atribuirea în natură a terenului către reclamanți, cu plata către pârât a contravalorii corespunzătoare cotelor deținute de acesta, în cuantumul stabilit de către instanța de judecată.

În motivarea cererii de apel, reclamanții au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de ¾ din imobilul ce face obiectul cauzei, de la Zorzini P., prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 465 din 27 martie 2008 de către Biroul Notarilor Publici Asociația „G. Camilia Mîndra și T. B. C. C.”.

Până la data vânzării, cota de ¾ din imobil s-a aflat în proprietatea numitei Zorzini P., în calitate de moștenitoare a mamei sale N. S., decedată la data de 22 martie 1975, așa cum a rezultat din certificatul suplimentar de moștenitor nr. 132 din 18 octombrie 2006 emis de Biroul Notarilor Publici Asociația „M. G. O. și A. Jean” prin care a fost completată masa succesorală rămasă de pe urma defunctei N. S., stabilită prin certificatul de moștenitor nr. 163/1976 emis de notariatul Local al sectorului 4 București.

La rândul său, N. S. a dobândit cota parte de ¾ asupra imobilului prin moștenire de pe urma mamei sale Dicenco M. (fostă M. P.) după cum a rezultat din certificatul de moștenitor nr. 378/1964 emis de către Notariatul de Stat al Raionului T. V. București precum și certificatul suplimentar de moștenitor nr. 132 din 18 octombrie 2006 emis de Biroul Notarilor Publici Asociația „M. G. O. și A. Jean”.

Restul imobilului, cota de ¼, se află în proprietatea Statului R., fiind dobândit prin succesiune vacantă de la defunctul S. Dicenco așa cum a rezultat din certificatul de succesiune vacantă nr. 374 din 01 august 1972 emis de Notariatul de Stat al sectorului 4 București în dosarul succesoral nr. 374/1972.

Valoarea totală a terenului a fost estimată la acea dată la 304.879 lei/ron, iar valoarea corespunzătoare cotei de ¾ deținute de I. L. și I. D. a fost estimată la 228.656 lei/ron, iar valoarea corespunzătoare cotei de ¼ deținute de S. R. a fost estimată la 76.220 lei/ron.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât și respectiv . și . . urmă în calitate de intervenienți accesorii în interesul pârâtului, pe de altă parte a avut loc litigiul înregistrat sub nr._, soluționat irevocabil de către Judecătoria sectorului 3 București prin sentința civilă nr. 6396 din 20 iunie 2008, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de ieșire din indiviziune cu privire la terenul din București ., sector 3.

Ca urmare a demersurilor efectuate ulterior pronunțării sentinței civile nr. 6396 din 20 iunie 2008 Arhivele Naționale au remis apelanților reclamanți din cauza ce formează obiectul dosarului, actul de partaj voluntar din 10 iulie 1935 însoțit de procesul – verbal de autentificare al Tribunalului I. prin care a fost validată cronologia transferurilor de proprietate efectuate cu începere din anul 1935 cu privire la imobilul la care se referă.

Admisibilitatea capătului de cerere privind constatarea calității de coproprietari a reclamanților în cotă de ¾ asupra terenului. În ceea ce privește obiectul celor două acțiuni există deosebiri esențiale. Astfel în cadrul prezentei acțiuni apelații reclamanți au solicitat să se constate calitatea lor de coproprietari cu cotă de ¾, din terenul situat în București, ., sector 3. Calitatea de coproprietari a apelanților reclamanți nu a fost nicicând contestată, dreptul real al acestora asupra cotei de ¾ din teren fiind dobândită legal și înscrisă în Cartea funciară nr._ a Municipiului București Sector 3, astfel cum a rezultat din încheierea nr._ a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 3, pronunțată la 16 ianuarie 2008 în dosarul_ din 21 iunie 2007. Înscrierea fiind un mijloc de publicitate în favoarea terților, odată îndeplinită, ea face opozabil dreptul real tabular legal dobândit sau modificat. S. R. nu a contestat de altfel niciodată calitatea de coproprietari a reclamanților.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune.

Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună credință, cât timp nu se dovedește contrariul”. Cum până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 465 din 27 aprilie 2008 și ulterior, până în momentul introducerii prezentei cereri de partaj judiciar, prezumția instituită de textul de lege citat nu a fost răsturnată, neexistând nici o persoană care să conteste dreptul de proprietate al apelanților reclamanți asupra cotei de ¾ din teren și buna credință care a stat la baza dobândirii lui.

Dobânditorul este considerat de bună credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată o acțiune prin care s-a contestat cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între acestea și situația juridică reală.

Textul de lege enunțat mai sus, descrie principiul publicității materiale, ca regulă de drept material, substanțial, iar nu procedural, chemat să asigure securitatea dinamică a circuitului civil prin protecția terților achizitori de bună credință și cu titlul oneros.

Cu toate acestea însă, prin înscrisurile anexate cererii de partaj judiciar, apelanții reclamanți fac dovada și în privința transmisiunilor anterioare, începând cu anul 1935, privind cota de ¾ din imobil. La acea dată, T. D., autoarea inițială și implicit comună a coproprietarilor actuali (apelanții reclamanți și S. R.) a întocmit actul de partaj voluntar din 10 iulie 1935, transcris sub nr. 1104 din 19 iulie 1935 a cărui autentificare, în lipsa unui exemplar mai lizibil oferit de Arhivele Naționale, este probată.

De asemenea, pentru clarificarea oricăror aspecte legate de autentificarea actului de partaj voluntar din 10 iulie 1935, au solicitat apelanții reclamanți să se observe că efectuarea acesteia a rezultat fără nici un dubiu în considerarea mențiunilor regăsite pe pagina nr. 3 a acestui înscris, reprezentând procesul – verbal nr._ din 19 iulie 1935, prin care tribunalul I. Secția Notariat, a aplicat secțiunea finală a paginii ștampila de autentificare conținând „noi, luând act de declarațiunea părților, autentificăm prezentul act ca fiind scris”, în continuare consemnându-se anularea taxei de timbru aferente autentificării, semnării președintelui și a grefierului Tribunalului I..

Ca efect al autentificării actului de partaj voluntar din 10 iulie 1935, condiția prealabilă a verificării existenței în patrimoniul înstrăinătoarei T. D. a dreptului de proprietate partajat este prezumată, astfel că la data întocmirii actului de partaj voluntar, prin controlul de legalitate exercitat în procedura autentificării sale, s-a apreciat implicit asupra valabilității titlului în baza căruia s-a efectuat partajarea.

La data de 03 noiembrie 2011 apelanții au depus completare la motivele de apel, invocând nulitatea hotărârii apelate pentru neîntocmirea încheierii de ședință la termenul de judecată din 19 mai 2010 când s-a dezbătut pricina, nelegalitatea și netemeinicia soluției și considerentelor instanței de fond cu privire la capătul unu al cererii de chemare în judecată, întrucât instanța de fond s-a pronunțat nelegal și discreționar pe excepția inadmisibilității acțiunii în constatare fără a invoca și fără a pune în discuția părților această excepție. S-au încălcat principiile oralității și contradictorialității dezbaterilor dreptul la apărare și la un proces echitabil. Soluția și considerentele sunt lipsite de temei.

Prin decizia civilă nr. 190/A din 23 februarie 2012, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a respins apelul formulat de reclamanții apelanți I. L. și I. D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a analizat actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză reținând ca reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de ¾ din imobilul situat în București, ., sector 3.

În condițiile existenței unui contract de vânzare-cumpărare ce constituie titlu de proprietate, în speță nu se justifică și reclamanții-apelanți nu au interesul promovării unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate. Acțiunea în constatare se justifică atunci când părțile interesate nu au un titlu de proprietate și încearcă să-l dobândească pe calea unei acțiuni în constatare, în lipsa titlului de proprietate fiind imposibilă și realizarea dreptului.

Acțiunile în constatare sunt promovate de cele mai multe ori pentru legitimarea unei stări de fapt cum ar fi dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Cum în speță există un act constatator al dobândirii dreptului de proprietate, acțiunea în constatare este lipsită de interes.

Cât privește ieșirea din indiviziune, instanța de fond a apreciat că în pofida existenței actului de vânzare-cumpărare translativ de proprietate, în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului inițial al imobilului înstrăinat și în acest context transferul dreptului de proprietate este îndoielnic cât timp nimeni nu poate transmite altuia un drept pe care nu-l are. Cu alte cuvinte nu s-a probat dreptul de proprietate al defunctei D. T.. Certificatele de moștenitor depuse la dosar potrivit art. 88 din Legea nr. 36/1995 a Notarilor Publici, până la anularea prin hotărâre judecătorească fac dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.

Cu alte cuvinte, certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor din masa succesorală.

În lipsa unui act de proprietate al transmițătorului dreptului nu se poate face dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat.

Cum în cauză părțile nu au prezentat actul de proprietate al autoarei D. T., chestiunile privind acest aspect soluționate în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 6396 din 20 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 9204 din 03 ianuarie 2007, reprezintă autoritate de lucru judecat conform art. 1201 Cod civil astfel că o a II-a judecată cu aceeași cauză, cu același obiect între aceleași părți nu poate fi soluționată în lipsa actului de proprietate al autoarei părților D. T..

În ceea ce privește motivele de apel depuse la 03 noiembrie 2011, prin art. 287 alin. 1 Cod de procedură civilă se prevede că cererea de apel va cuprinde printre altele și motivele de apel de fapt și de drept. Conform alin. 2 al aceluiași articol această cerință este prevăzută sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai motiva apelul. La alin. 4 al art. 287 se statuează că termenul pentru depunerea motivelor de apel se socotește de la comunicarea hotărârii chiar dacă apelul s-a făcut mai înainte de comunicare și potrivit art. 284 Cod de procedură civilă, termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. În raport de aceste dispoziții apelanta este decăzută din dreptul de a mai formula noi motive de apel la 03 noiembrie 2011. Dincolo de acest incident procedural, tribunalul a reținut că la momentul soluționării apelului, la 19 mai 2010 s-a întocmit încheierea de ședință ce constituie practicaua hotărârii instanței de fond unde s-au consemnat susținerile părților. În practicaua aceleiași hotărâri s-a consemnat și faptul că instanța de fond a acordat părților cuvântul asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect acțiunea în constatare.

În raport de aceste considerente tribunalul a respins apelul ca nefondat.

La data de 11 iulie 2012 a declarat recurs reclamanții I. L. și I. D., împotriva deciziei civile nr. 190/A din 23 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă.

În motivare au arătat că:

1. recurenta reclamanta lortoman D. nu a fost parte în dosarul nr. 9204/2007 și nu a solicitat niciodată ieșirea din indiviziune;

2. coindivizarii au același autor comun, dreptul de coproprietate actual în patrimoniul acestora rezidă din același autor;

3. pronunțarea instanței de apel pe aspectul evidențiat la punctul unu lipsește cu desăvârșire, instanța de apel nu a observat faptul că lortoman D. nu a fost parte în dosarul nr._, atunci când a soluționat apelul formulat din perspectiva excepției puterii de lucru judecat;

4. soluționând astfel apelul formulat, instanța de apel nu a răspuns motivelor de critică invocate prin apel, și, mai mult decât atât, deși a reținut în mod corect ca lortoman D. nu a fost parte în primul proces (încheierea din 02 februarie 2012, paragraful 7), nu s-a pronunțat pe acest aspect esențial în soluționarea excepției puterii de lucru judecat;

5. nu avut loc nici o împărțeală între părțile din acest dosar, prima instanță respingând cererea de ieșire din indiviziune fără să pronunțe o încheiere de admitere în principiu cu privire la calitatea de coproprietari;

6. dacă se admite că partea din hotărâre cuprinsă sub protecția lucrului judecat este dispozitivul și nu motivarea, solicită să se observe, pe o parte, că între părțile implicate nu s-a tranșat nici o problemă litigioasă, iar pe de altă parte că instanța de apel a avut în vedere la soluționarea apelului considerentele hotărârii judecătorești indicate și nu dispozitivul;

7. de asemenea, solicită să se observe că raportat la definiția procedurii de partaj, respectiv formarea și atribuirea loturilor, nu există o soluție în acest sens care să pună în discuție, stricto sensu, o excepție de lucru judecat;

8. pe cale de consecință, instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea art. 163 și următoarele Cod de procedură civilă, nefiind întrunite cumulativ elementele autorității de lucru judecat;

9. referitor la motivarea contradictorie a deciziei atacate, recurenții învederează instanței de recurs că, pe de o parte, instanța de apel a reținut în soluționarea excepției inadmisibilității primului capăt de cerere ca: „… reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de ¾ din imobilul situat în București, . A, sector 3, …” și, pe cale de consecință, reclamanții nu au interes în promovarea unei acțiuni în constatare întrucât au dobândit dreptul de proprietate prin act translativ de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte, instanța de apel respinge, implicit, cererea de ieșire din indiviziune deși a conchis că părțile au calitatea de coproprietari;

10. raportat la normele de procedură civilă speciale aplicabile, sunt esențiale în soluționarea partajului elementele referitoare la persoanele între care urmează să aibă loc împărțeala, titlul pe baza căruia se cere împărțeala și bunurile supuse împărțelii;

11. lipsa acestora se sancționează cu nulitatea cererii de partaj, în cauză nu s-a pronunțat nulitatea primei cereri de partaj;

12. soluționarea apelului a fost făcută și cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 721 și următoarele Cod civil potrivit cărora ieșirea din indiviziune se poate cere dacă nu a fost act de împărțeală între sau dacă nu se opune prescripția.

Recurenții fac precizări cu privire la considerentele dreptului de coproprietate al reclamanților.

A. Înscrierea efectuată în Cartea funciară de către Zorzini P. a dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit prin succesiune – opozabilitate.

În materie de publicitate imobiliară, principiul opozabilității față de terți reprezintă regula de drept potrivit căreia, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege, dobândirea, modificarea au stingerea valabilă a unui drept real imobiliar nu poate fi opusă terților decât prin înscrierea, potrivit legii, în Cartea funciară.

Dreptul de coproprietate al autoarei reclamanților (Zorzini P.) asupra imobilului a fost dobândit prin succesiune, astfel cum rezultă din certificatul suplimentar de moștenitor, nr. 1132 din data de 18 octombrie 2006 emis de Biroul Notarilor Publici Asociația „M. G. O. și A. A. Jeen”, prin care a fost completată masa succesorală rămasă de pe urma defunctei N. S., stabilită prin certificatul de moștenitor nr. 163/1976 emis de Notariatul Local al sectorului 4 București.

Potrivit prevederilor art. 26 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare denumită în cele ce urmează Legea nr. 7/1996 – „Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune (...). Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele”.

Astfel, anterior înstrăinării prin vânzare a imobilului către reclamanți, autoarea recurenților a procedat la înscrierea acestuia în Cartea funciară nr._, a Municipiului București sectorul 3, astfel cum rezultă din încheierea nr._ a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sector 3, pronunțată în data de 16 ianuarie 2008, în dosarul înregistrat cu nr._ din 21 iunie 2007 (anexa 1). Pentru efectuarea înscrierii au fost depuse toate documentele atestând cronologia transferurilor operate de-a lungul timpului în privința dreptului de proprietate asupra cotelor părți din imobilul ce face obiectul cauzei recurenților, astfel cum sunt ele precizate în preambulul încheierii nr._ a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sector 3.

Înscrierea, fiind un mijloc de publicitate în favoarea terților (în speță a recurenților reclamanți – la acea vreme potențiali achizitori), o dată îndeplinită, ea face opozabil acestora dreptul real tabular legal dobândit sau modificat. „Prin înscriere dreptul real imobiliar este sau devine opozabil erga omnes, adică el poate fi valorificat cu succes de către achizitorul său contra oricărei persoane interesate”.

Deși înscrierea în cartea funciară nu are rol constitutiv, având în vedere că în sistemul de publicitate imobiliară actual numai în mod excepțional aceasta poate fi în dezacord cu situația juridică reală, este just: a considera înscrierea efectuată de Zorzini P. ca fiind exactă și a concluziona că o dată înscris dreptul real de proprietate ce grevează asupra imobilului, în favoarea autoarei recurenților, Zorzini P., această mențiune reprezintă până la proba contrarie, și din punct de vedere al securității circuitului civil, realitatea juridică la care terții se vor raporta atunci când vor cerceta aspectele referitoare la proprietate.

B. Forța probantă a înscrierii în Cartea funciară efectuată de reclamanții lortoman și efectele acesteia.

Recurenții reclamanți au dobândit cu bună credință de la Zorzini P. dreptul de proprietate asupra cotei indivize de ¾ din imobilului situat în București, . A (fostă .), sector 3, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 465 din data de 27 martie 2008 de către Biroul Notarilor Publici Asociația „G. Camilia Mîndra și T. B. C. C.”.

Ulterior, în temeiul art. 20 alin. 1 din Legea nr. 7/_ și pe baza actului prin care a fost transmis în mod valabil dreptul de proprietate, au procedat la înscrierea definitivă a acestuia în cartea funciară nr._ a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București sector 3.

Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună credință, cât timp nu se dovedește contrariul”. Cum până la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare nr. 465 din data de 27 martie 2008 și ulterior, până în momentul introducerii cereri de partaj judiciar, prezumția instituită de textul de lege citat anterior nu a fost răsturnată, neexistând de altfel nicio persoană care să conteste dreptul de proprietate al reclamanților asupra cotei de ¾ din imobil și buna credință care a stat la baza dobândirii lui, recurenții învederează că reclamanții se bucură deplin de calitatea acestora de coproprietari asupra bunului în cauză, fără a fi necesar să probeze asupra legalității transmisiunilor succesive operate în privința bunului, anterior dobândirii sale de către reclamanți.

Mai mult, potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996 – „(1) Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună credință un drept real înscris în Cartea funciară.

Dobânditorul este considerat de bună credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală”.

Reclamanții se bucură așadar pe deplin și în temeiul legii de beneficiul bunei credințe în privința dobândirii dreptului real de coproprietate asupra imobilului, prezumția instituită de legiuitor în favoarea lor fiind prin ea însăși o condiție a securității circuitului civil, cumpărătorul unui bun nefiind obligat să probeze asupra valabilității titlului vânzătorului său, ori a autorilor cestuia din urmă pentru ca dreptul său să se constituie în mod valabil.

Cu toate acestea însă, prin înscrisurile anexate cererii de partaj judiciar, reclamanții fac dovada și în privința transmisiunilor anterioare, începând cu anul 1935, privind cota de ¾ din imobil.

La această dată, doamna T. D., autoarea inițială și implicit comună a proprietarilor actuali (reclamanții și S. R.) a întocmit actul de partaj voluntar din 10 iulie 1935, transcris sub nr. 1104 din 19 iulie 1935, a cărui autentificare, în lipsa unui exemplar mai lizibil oferit de Arhivele Naționale (colțul dreapta sus al primei pagini este descifrabil), este probată atât prin aplicarea de către tribunal a „vizei spre neschimbare” și a timbrului judiciar, cât și prin mențiunea înscrisă chiar de către autoare în cuprinsul actului privind realizarea scopului mediat al acestuia sub condiția și de la data autentificării sale – „participanții din act vor intra în posesiunea de drept și de fapt, asupra terenului de împărțit prin prezentul act, chiar de acum de la data autentificării lui”.

Prin urmare, autentificarea actului corespundea întrutotul intenției părții, care n-ar fi achitat de altfel nici taxa percepută de administratorul financiar și consemnată prin ștampila aplicată înscris, în condițiile în care actul său, condiționat de autentificarea prealabilă nu ar fi fost susceptibil să își producă efectele.

De asemenea, pentru clarificarea oricăror aspecte legate de autentificarea actului de partaj voluntar din 10 iulie 1935, recurenții solicită să se observe că efectuarea acesteia rezultă fără nici un dubiu în considerarea mențiunilor regăsite pe pagina nr. 3 a acestui scris, reprezentând procesul verbal nr._ din 19 iulie 1935 (anexa 2), prin care Tribunalul I. – Secția Notariat a aplicat în secțiunea finală a paginii ștampila de autentificare conținând textul „noi, luând act de declarațiunea pârâților, autentificând prezentul act ca fiind scris ...” – în continuare consemnându-se anularea taxei de timbru aferente autentificării, semnătura președintelui și a grefierului Tribunalului I..

Astfel, înscrisul de autentificare al actului de partaj voluntar din 10 iulie 1935 este prezentat de procesul verbal nr._ din 19 iulie 1935, prin care Tribunalul I. – Secția Notariat, semnat de președintele instanței și grefier conform normelor în vigoare la vremea respectivă. De altfel, cu privire la acest aspect, Arhivele Naționale au emis în data de 15 aprilie 2005 adresa nr._ (anexa 3) prin care au confirmat că autentificarea actului de partaj voluntar din 10 iulie 1935 s-a realizat prin procesul verbal nr. 4092 din 19 iulie 1935.

Ca efect al autentificării actului de partaj voluntar din 10 iulie 1935, condiția prealabilă verificării existentei în patrimoniul înstrăinătoarei T. D. a dreptului de proprietate partajat, este prezumată. Astfel, la data întocmirii actului de partaj voluntar, prin controlul de legalitate exercitat în procedura autentificării sale, s-a apreciat implicit și asupra valabilității titlului în baza căruia s-a efectuat partajarea.

Referitor la cererea de partaj judiciar ce a format obiectul dosarului nr._

În acțiunea înregistrată în data de 19 iulie 2007 cu nr._ pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, Zorzini P. a solicitat instanței partajarea imobilului situat în București . A, sector 3.

În dovedirea dreptului de coproprietate, Zorzini P. a depus documentele ce atestă cronologia transferurilor operate de-a lungul timpului în privința dreptului de proprietate asupra cotelor părți din imobilul, aflate și în dosarul cauzei.

La data primei acțiuni însă, cu referire la actul de partaj voluntar din 10 iulie 1935 întocmit de T. D., recurenții precizează că Arhivele Naționale nu au eliberat procesul verbal de autentificare nr._ din 19 iulie 1935 al Tribunalului I. – Secția Notariat, și în consecință acesta nu a fost depus la dosarul cauzei. În acest sens instanța a reținut prin sentința pronunțată, la pagina 4 ultimul alineat că „... lipsește încheierea de autentificare. Ceea ce este indicat de părți ca fiind încheierea de autentificare este în realitate ștampila de înregistrare a contractului la Administrația Financiară” (aplicată în partea de sus pe prima pagină actului de partaj voluntar).

Astfel, autentificarea actului de partaj voluntar din 10 iulie 1935 a fost considerată de către instanță drept o condiție absolut necesară în vederea dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului, sens în care autentificarea Notariatului de Stat confirmă atât exercitarea de către organele statului a controlului prealabil de legalitate asupra dreptului de proprietate al numitei T. D. în privința imobilului ce urmează a fi partajat – prin analizarea titlului de proprietate al acesteia; cât și respectarea formei autentice pe care instanța a apreciat că un astfel de act trebuie să o îndeplinească, pentru valabilitatea încheierii lui.

Ca urmare a demersurilor efectuate ulterior pronunțării sentinței civile nr. 6396 din 20 iunie 08, Arhivele Naționale au remis reclamanților lortoman din cauza ce formează obiectul prezentului dosar actul de partaj voluntar din 10 iulie 1935, însoțit și de procesul verbal de autentificare al Tribunalului I. – Secția Notariat, înregistrat cu nr._ din 19 iulie 35, prin care este validată cronologia transferurilor de proprietate efectuate cu începere din anul 1935 cu privire la imobilul la care se referă.

De asemenea, prin adresa nr. 7049 din 13 noiembrie 2009 (anexa 4), Arhivele Naționale au precizat că nu pot identifica contractul de vânzare-cumpărare prin care imobilul a intrat în proprietatea numitei T. D., având în vedere că „evidentele pe care le deținem de la Tribunalului I. – Secția Notariat sunt întocmite pe numele vânzătorului, iar T. D. are calitatea de cumpărătoare”.

În drept, și-au întemeiat motivarea recursului pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, și 9 Cod de procedură civilă.

Intimatul nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă, depunându-se doar practică judiciară.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat de reclamantă, ca fiind fondat, în vreme ce cel al reclamantului este nefondat, pentru următoarele considerente:

1.În privința recurentei, Curtea observă că aceasta nu a fost parte în litigiul reprezentând primul termen al puterii de lucru judecat, cauza anterioară fiind introdusă de către numita Zorzini P., a cărei calitate procesuală activă s-a menționat în mod expres că a fost preluată (în acea pricină) exclusiv de către reclamantul I. L., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 465/2008 (fila 60 verso dosar fond), hotărârea fiind pronunțată exclusiv în contradictoriu cu acesta.

Așadar, nefiind parte în cadrul primului proces, excepția autorității de lucru judecat în privința reclamantei recurente, este neîntemeiată, sens în care în referire la aceasta, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Având în vedere că cererea acesteia privind constatarea calității de coproprietar, reprezintă de fapt, un aspect prejudicial al acțiunii de partaj, date fiind dispozițiile art. 673² și art. 673⁵Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că nu se poate considera ca inadmisibil acest capăt de cerere, astfel încât și excepția inadmisibilității este eronată, ea urmând a fi respinsă ca nefondată.

2. În privința recurentului, Curtea constată:

i. În primul rând, că în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, efect de putere de lucru judecat și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el (în același sens, D., I.; D., V.– „Hotărârea judecătorească”, Editura Servo-.. 79-80) sau „altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat, acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta” (Decizia civilă nr. 7222/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

Concluzia expusă este impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale. Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „.> obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

Astfel, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunțate în cauza A. împotriva României, nr. 4351/02, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art.6 din Convenție, că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr._/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr._/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).
Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că „instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe, asupra situației” imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că „instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente”, concluzionând în sensul că „permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art.6 alin.1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, instanțele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție” (paragrafului 37).
În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convențional, prezenta instanță de recurs apreciază că răspunsul la întrebarea vizând obligativitatea pentru instanța de judecată care soluționează litigiul prezent, a rezultatului problemei de drept, configurat irevocabil anterior - nu poate fi decât cel pozitiv, fiind îndeplinite cerințele expuse.
ii. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, la speța concretă, dedusă judecății, Curtea observă că într-adevăr, în cadrul sentinței civile irevocabile nr.6396 din 20 iunie 2008, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._, prin care s-a finalizat litigiul purtat între aceleași părți cu cele din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept generală privind necesitatea dovedirii distincte a dreptului de proprietate al autorilor, asupra imobilului al cărui partaj se solicită, precum și cea concretă, a nereprezentării unui titlu de proprietate în sensul evocat, a actului de partaj voluntar întocmit de D. T. .
Astfel, Judecătoria Sectorului 3 a reținut în sentința sa, faptul că: „Reclamantul care solicită ieșirea din indiviziune are obligația să facă dovada existenței dreptului de proprietate. Această obligație îi revine potrivit art. 1169 Cod Civil și art. 129 Cod Procedură Civilă. Dovada dreptului de proprietate asupra imobilului indiviz este o problemă distinctă de proba calității de coindivizar, adică de izvorul indiviziunii. În procesul de partaj, aceste probe trebuie făcute distinct (…) În ceea ce privește dovada bunurilor din masa succesorală, certificatul de moștenitor nu face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra acestora. În acest caz, certificatul de moștenitor trebuie unit cu dovada titlului de proprietate al defunctului asupra bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu transmis către moștenitori” (filele 3 verso - 4 din sentință). În continuare, a arătat că: „Astfel, s-a susținut că dovada dreptului de proprietate este făcută de actul de partaj voluntar întocmit de D. T. prin care aceasta a atribuit lui P. M. (Dicenco) imobilul în litigiu. Acest act nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu decât în măsura în care este unit cu actul de proprietate al lui D. T. asupra acestuia. Această soluție se impune în cauza de fațșă cu atât mai mult cu cât actul întocmit de D. T. este un act juridic prin care aceasta împarte un bun cu privire la care se susține că îi aparținea, indicând un contract de vânzare-cumpărare drept cauză a dobândirii. Acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost depus la dosarul cauzei, deși instanța a solicitat reclamantei, singura care putea cunoaște numărul și data încheierii acestui act juridic, să depună acest act la dosarul cauzei” (fila 4 față din sentință). Mai mult, Curtea constată că în final, s-a reținut și faptul că „înscrierea în cartea funciară a imobilului (…) nu are efect constitutiv de drepturi, ci numai de publicitate imobiliară” (fila 4 verso din sentință).
Întrucât toate aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de respingere ca neîntemeiată, a cererii de partaj, în lipsa lor neputând fi respinsă respectiva cerere, Curtea constată în virtutea argumentelor expuse la punctul i, că ele beneficiază de puterea de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care atât reclamantul, cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost părți și în această cauză anterioară.
Așadar, în litigiul anterior, s-a statuat irevocabil și expres atât asupra împrejurării că în cadrul partajului, trebuie realizată dovada dreptului de proprietate al defunctului, asupra imobilului a cărui partajare se solicită, asupra faptului că actul de partaj realizat de D. T. nu poate constitui singur titlu de proprietate, cât și asupra faptului că înscrierea în cartea funciară a imobilului nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar efect de opozabilitate față de terți.
Din această perspectivă, Curtea observă că întrucât bilanțul juridic presupus de toate aceste critici ale recurentului (referitoare la realizarea dovezii dreptului de proprietate al autorilor, prin actul de partaj voluntar încheiat de D. T., cât și prin înscrierile succesive efectuate în cartea funciară exoneratoare de obligația dovezii legalității transmisiunilor succesive operate în privința bunului) a fost deja realizat cu putere de lucru judecat, în cadrul sentinței civile irevocabile nr.6396 din 20 iunie 2008, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, rezultatul său fiind totuși, negativ, acest bilanț nu mai poate fi reevaluat în cadrul unui alt litigiu subsecvent (precum cel prezent), fără a se încălca puterea de lucru judecat a sentinței menționate, protejate de art.6 din Convenția europeană, astfel cum s-a evocat.
Din aceeași perspectivă, Curtea constată că depunerea încheierii de autentificare a actului de partaj, încheiere pe care se grefează elementul învederat de către acest recurent, de distincție între cele două litigii, nu schimbă cu nimic datele problemei, instanța anterioară reținând că actul juridic de partaj ca negotium juris (deci independent de forma încheierii sale) nu constituie titlu de proprietate.
Este adevărat că în paragrafele ulterioare, instanța anterioară face o dezbatere din punctul de vedere al formei încheierii actului de partaj, însă această dezbatere este doar una ipotetică, grefată pe ipoteza dovezii dreptului de proprietate a lui D. T. asupra imobilului, adică pe prezentarea titlului de proprietate al acesteia distinct de actul de partaj.
Or, în prezenta cauză, astfel cum în mod corect s-a reținut de către instanțele devolutive, nu s-a depus titlul de proprietate al numitei D. T., nefiind întrunită premisa ilustrată, pentru a deveni eficientă încheierea de autentificare a actului de partaj voluntar.
Curtea constată totodată, împrejurarea că nici o dispoziție legală nu împiedică constatarea incidenței autorității de lucru judecat în privința unei acțiuni de partaj, dispozițiile art. 729 din vechiul Cod Civil neabrogând prevederile art. 1201 din același cod sau ale art. 163 Cod Procedură Civilă, aceste ultime texte de lege fiind radiale în privința cvasiimajorității cererilor de chemare în judecată, excepțiile fiind prevăzute în mod expres și restrictiv.
Reținând așadar, identitatea de părți, obiect și cauză, între litigiul prezent (în referire la recurent) și cel soluționat irevocabil anterior, Curtea constată că întradevăr, soluția autorității de lucru judecat în referire la capetele doi și trei de acțiune (ultimul reprezentând mai degrabă, un efect concret al partajului, motiv pentru care instanța de fond le-a tratat unitar), este corectă.
iii. Sub un ultim aspect, Curtea observă că în privința primului capăt de cerere, deși el a fost respins ca inadmisibil, de către prima instanță de judecată, totuși instanța de apel a convertit soluția în cadrul considerentelor, ca fiind lipsită de interes, aspect concret care nu a fost criticat de recurent, în prezenta cale de atac.
Din perspectiva acestui capăt de cerere, Curtea observă că raportat la soluția de respingere pentru autoritate de lucru a celorlalte două capete de cerere, întradevăr, soluția de respingere a sa ca lipsit de interes, este corectă, întrucât ea reprezenta în realitate un capăt prejudicial al restului acțiunii, potrivit considerentelor de la punctul 1.
Fiind respins acest rest al acțiunii, atunci constatarea calității sale de proprietar (fără indicarea vreunui alt interes concret în afara celui de ieșire din indiviziune) devine lipsită de interes.
3. În referire la motivul de recurs vizând contradictorialitatea considerentelor instanței de apel, Curtea îl apreciază ca nefondat, având în vedere pe de o parte, distincția pe care tribunalul a realizat-o între dovada dreptului de proprietate al autorilor asupra imobilului și dovada calității de coindivizar asupra bunului (conform sentinței care beneficiază de autoritate de lucru judecat), iar pe de altă parte, substituirea soluției lipsei de interes cu prezentele considerente, independente de aspectul evocat de recurenți (care ține de fondul acestui capăt de cerere).
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de recurentul – reclamantul I. L., reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate și va admite recursul formulat de recurenta – reclamanta I. D., împotriva aceleiași decizii, și în consecință, va modifica în parte decizia recurată (în privința dispozițiilor privitoare la apelanta I. D.), în sensul că va admite apelul formulat de reclamanta I. D., împotriva sentinței civile nr. 7174 din 19 mai 2010, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, va desființa parțial doar în privința dispozițiilor referitoare la reclamanta I. D., sentința apelată și va trimite cauza spre continuarea judecății aceleiași instanțe – Judecătoria Sectorului 3 București. Va respinge excepțiile inadmisibilității și autorității de lucru judecat, în privința reclamantei, ca nefondate. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei respectiv cele privindu-l pe reclamantul apelant I. L..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – reclamantul I. L., împotriva deciziei civile nr. 190/A din 23 februarie 2012, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Admite recursul formulat de recurenta – reclamanta I. D., împotriva aceleiași decizii, și în consecință, modifică în parte decizia recurată (în privința dispozițiilor privitoare la apelanta I. D.), în sensul că:
Admite apelul formulat de reclamanta I. D., împotriva sentinței civile nr. 7174 din 19 mai 2010, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București.
Desființează parțial doar în privința dispozițiilor referitoare la reclamanta I. D., sentința apelată și trimite cauza spre continuarea judecății aceleiași instanțe – Judecătoria Sectorului 3 București.
Respinge excepțiile inadmisibilității și autorității de lucru judecat, în privința reclamantei, ca nefondate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei respectiv cele privindu-l pe reclamantul apelant I. L..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 noiembrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. H. L. D. C. G.
Grefier,
S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
2ex./24.01.2013
T.B.-S.5.-S.O.;M.S.
Jud.S.3.-I.A.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 205/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 987/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Partaj judiciar. Decizia nr. 2087/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Partaj judiciar. Decizia nr. 2087/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI