Legea 10/2001. Decizia nr. 1607/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1607/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-10-2014 în dosarul nr. 1607/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1607
Ședința publică de la 30.10.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G. JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă P. M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 267 din 11.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante B. I. M., P. C.-V. și C. C. S..
P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentei pârâte P. M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar și avocatul M. M., în calitate de reprezentant al intimatelor reclamante B. I. M., P. C.-V. și C. C. S., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 24.10.2014, a unei întâmpinări formulate de către intimate reclamante.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentei pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii privind obligarea Primăriei M. București de a emite dispoziție motivată.
Urmează a se avea în vedere faptul că procedura administrativă nu a fost epuizată, prin motivele de recurs fiind invocate dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Consideră că instanța de fond nu trebuia să rețină un refuz nejustificat de soluționare a notificării.
Avocatul intimatelor reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Arată că, din punct său de vedere, recursul părții adverse are o singură critică și care vizează susținerea în sensul că prin depășirea termenului de 60 de zile instituția primăriei ar fi fost obligată doar să emită o dispoziție cu privire la plata de despăgubiri. Consideră că această interpretare a recurentei nu este coroborată cu dispozițiile legale în materie.
În mod corect instanța de fond a constatat că intimatele reclamante sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin puncte în compensare, raportat la dispozițiile legale incidente la momentul pronunțării.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 20.11.2012, reclamantele B. I. M., P. C.-V. și C. C.-S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta P. M. București prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sectorul 5, cu suprafața de 1193 mp, solicitat prin notificarea 1775/01.11.2001, ce a făcut obiectul dosarului nr._/2001, iar, în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, parțial sau total, solicită compensarea cu bunuri sau despăgubiri bănești.
În motivarea cererii, s-a arătat că a formulat notificarea mai sus menționată încă din anul 2001, solicitând restituirea în natură a imobilului existent, cu suprafața de 1193 mp integral sau parțial, iar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă conform dispozițiilor Legii 10/2001, restituirea prin echivalent.
La insistențele ulterioare ale reclamantelor, materializate în adrese către Primărie, deși au depus documentele care probează calitatea de persoane îndreptățite, precum și dreptul de proprietate asupra imobilului notificat al autorilor reclamantelor, nu li s-a comunicat niciun răspuns.
Verbal li s-a comunicat că dosarul este în procedură de soluționare, însă această situație durează de mai bine de 9 luni de la discuția cu reprezentantul Primăriei și, de mai bine de 11 ani de la formularea notificării, adică cu mult peste termenul de 60 zile prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Față de aceste aspecte, consideră că cererea este întemeiată.
Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamante ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamantele sus-menționate au chemat în judecată Municipiul București pentru a fi obligat să dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, . A, sectorul 5, în caz contrar solicitarea de a emite dispoziție cu acordarea în compensare cu alte bunuri.
Legea nu stabilește o ierarhie intre tipurile de masuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează si nu acorda preferabilitate in vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul sau in modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea investita cu soluționarea notificării.
Din modalitatea de reglementare a masurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege ca legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității investite cu soluționarea notificării a oportunității sale de a-si oferi bunurile ori serviciile de care dispune in schimbul bunurilor solicitate in procedura Legii nr.10/2001, republicata, atunci când restituirea in natura nu este dorita de solicitant sau este imposibil de asigurat, potrivit legii.
Prin notificarea formulata reclamantele sus-menționate nu au solicitat acordarea de bunuri sau servicii in compensare.
Se observa de asemenea ca legiuitorul nu a obligat in niciun fel unitatea deținătoare de a despăgubi in acest mod persoana deposedata, nici măcar atunci când aceasta deține in patrimoniul sau astfel de bunuri ori poate asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite in schimb si ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea in natura nu poate fi asigurata, după cum nu a fost obligat nici notificatorul sa accepte, peste voința sa, o astfel de modalitate reparatorie.
In speța nu a existat o oferta ferma din partea paratului de acordare de bunuri si servicii, oferta care sa aibă un obiect clar determinat ori determinabil si disponibil.
Sintagma „bun disponibil” in accepțiunea legii nu este echivalenta cu spațiu comercial liber, ci reprezintă o noțiune complexa si anume faptul ca bunul in cauza nu este necesar instituției respective.
Tribunalul a încuviințat reclamanților administrarea probei cu înscrisuri și expertiză în specialitatea topografie.
Prin sentința civilă nr. 267 din 11.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantele B. I. M., P. C.-V. și C. C.-S., în contradictoriu cu pârâta P. M. București prin Primarul General, și a fost obligată pârâta să emită dispoziție cu propunere de acordare masuri reparatorii prin echivalent sub forma punctelor compensare acordate in condițiile legii nr. 165/2013, pentru imobilul compus din teren în suprafață pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1193 mp. ce a fost situat in București, . A, sector 5.
Tribunalul a reținut că,în fapt, la 1.11.2001 P. F. și P. M. S. au formulat notificare în temeiul legii nr. 10 /2001, înregistrată sub nr. 1775/2001 la P. M. București, solicitând restituirea în natură a suprafeței de 80 mp teren liber și despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1113 mp, suprafețe ce compuneau imobilul situat în București, . A (fila 41).
S-a constatat că, deși autoarele reclamanților și, ulterior, reclamanții, au depus la dosarul întocmit pe baza notificării formulate în temeiul legii nr. 10/2001 toate actele necesare pentru soluționarea notificării, nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată. În aceste condiții, tribunalul a apreciat, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din Legea nr. 10 /2001 prin Decizia XX/2007 a Î.C.C.J., că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite tribunalului soluționarea pe fond a notificării, tribunalul urmând să analizeze notificarea formulată sub toate aspectele.
Imobilul (teren) ce formează obiectul notificării a fost dobândit de D. M. prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr._/1938 (fila 44).
D. M. (T. M.) a decedat la 3.07.1956, de pe urma sa rămânând ca unic moștenitor legal, P. F., fiică, în acest sens fiind certificatul de moștenitor nr. 9/2003. (fila 55).
D. M. și T. M. sunt una și aceeași persoană. În acest sens, tribunalul a reținut mențiunile din certificatul de naștere pentru D. F. (căsătorită cu P. A.) care la rubrica numele și prenumele tatălui este menționat D. M., precum și certificatul de deces pentru T. M., în care se menționează prenumele tatălui ca fiind D., precum și data nașterii ca fiind 1880, iar data decesului 3.07.1956. Nu de puține ori, este de notorietate că la acea vreme, în actele de stare civilă ale băieților li se trecea la rubrica „nume”, nu numele tatălui ci prenumele acestuia. Aceasta este situația și în cazul de față, unde T. M. a fost menționat și ca D. M., „D.” fiind de fapt prenumele tatălui său.
P. F. (născută D.) a decedat la 4.06.2005, de pe urma sa rămânând ca unică moștenitoare P. M.-S., în calitate de fiică, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 13/2006 și 16/2006. (filele 105,106).
Cu privire la aceste certificate de moștenitor, tribunalul a constatat că acestea au făcut obiectul unor cereri de anulare, la solicitarea lui P. I. G., cereri care însă au fost respinse ca neîntemeiate, constatându-se că acesta nu a fost fiul defunctei P. F.. În acest sens sunt sentința civilă nr. 7568/10.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București și sentința civilă nr. 9525/28.11.2005 a Judecătoriei Sector 2 București. În cazul acesteia din urmă, în mod irevocabil, a fost respinsă cererea formulată de P. M. S., în contradictoriu cu P. I. G., având ca obiect dezbaterea succesiunii defunctei P. F., pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului P. I. G., reținându-se, în esență, că acesta nu este fiul defunctei.
În cauză însă, se observă că P. I. G. a dobândit drepturile din masa succesorală a defunctei P. F. prin retransmitere, căci astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor 30/2010, P. I. G. este unicul moștenitor al P. M.-S..
În acest mod, în condițiile în care titularii notificării au fost P. F. și P. M. S., prin retransmitere P. I. G. a dobândit drepturile derivate din notificarea formulată în temeiul legii nr. 10/2001.
Pentru cele vor fi analizate mai jos, s-a reținut că, în condițiile în care fostul proprietar al terenului a fost D. M., iar drepturile de pe urma acestuia au fost dobândite de P. F., terenul dobândit pe cale succesorală a fost bun propriu al acesteia din urmă, aceasta fiind singura persoană îndreptățită la restituire. P. M. S. a dobândit drepturile derivate din notificare, nu în nume propriu, ci în calitate de moștenitoare a mamei sale, P. F..
Cu alte cuvinte, este lipsit de relevanță faptul că în actul de preluare - decretul de expropriere nr. 143/1974 - s-a menționat că terenul a fost preluat de la P. F. și P. A., căci, pentru cele arătate anterior, singurul proprietar al terenului, la momentul exproprierii, era P. F.. Rezultă, așadar, făcând trimitere al dispozițiile art. 24 din legea nr.10/2001, că în cauză s-a făcut proba contrară a celor menționate în actul de preluare, în sensul anterior menționat.
La 10.06.2011 a decedat și P. I. G., moștenitorii acestuia fiind reclamanții din cauza de față, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 127/21.09.2011depus la dosar (fila 7).
Imobilul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr. 143/1974, în anexa căruia, la poziția 9/67/16, sunt menționați P. A. și P. F. cu imobilul din . A (fost 6) (fila 74,81).
Din cele expuse, tribunalul constată că reclamanții au făcut atât dovada formulării în termen a notificării cât si dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fiind moștenitorii legali ai fostului proprietar, P. F., iar imobilul a fost preluat abuziv potrivit dispozițiilor art. 2 din legea nr.10/2001.
Pentru identificarea imobilului ce face obiectul notificării în cauză au fost solicitate relații privind istoricul poștal al adresei imobilului, istoric fiscal precum și expertiză tehnică în specialitatea topografie.
Art. 11 alin. 4 din legea nr. 10/2001 prevede că „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.
Totodată, art. 11 alin.3 prevede că dispozițiile art. 10 alin.3-6 se aplică în mod corespunzător.
Or, art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001 precizează că prin sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale” se înțeleg acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.
Din concluziile raportului de expertiză a rezultat că terenul a cărui restituire se solicită este afectat în integralitate de elemente de sistematizare, nefiind posibilă restituirea în natură.
Aceeași concluzie s-a desprins și din nota de reconstituire întocmită de direcția juridic legislație a Primăriei M. București, întreg terenul expropriat fiind în prezent afectat de elemente de sistematizare, respectiv . aferent . de concluziile raportului de expertiză, la solicitarea reclamanților, s-a dispus completarea acestuia, concluziile expertului fiind în același sens. În concret, s-a reținut că deși există suprafețe de 253,62 mp- S1, 70,95 mp- S2 și 622,73 mp –S3, ce nu sunt ocupate de construcții (blocuri sau cabinete medicale), acestea sunt afectate de elemente de sistematizare ca alei pietonale, spații verzi, parcări, iar S1 este traversată de rețeaua de termoficare.
Concluzia expertului în sensul că cele trei suprafețe anterior descrise sunt componente ale sistematizării zonei este justă, fiind însușită de tribunal, anexele la raportul de expertiză fiind elocvente în acest sens.
În consecință, aplicând dispozițiile legale enunțate la situația de fapt prezentată, tribunalul a constatat că întreg terenul ce face obiectul notificării este afectat de elemente de sistematizare, restituirea în natură nefiind posibilă.
Cât privește forma măsurilor reparatorii la care reclamanții sunt îndreptățiți, tribunalul a constatat că acestea vor fi reprezentate de măsuri reparatorii sub formă de puncte în compensare, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 165/2013.
Tribunalul a reținut că, deși forma măsurilor reparatorii prin acordarea de bunuri sau servicii este prevăzută în continuare de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, în cauză astfel de măsuri reparatorii nu pot fi acordate pentru argumentele ce succed.
Potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată: „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin.1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.
În ceea ce privește posibilitatea oferirii de bunuri în compensare (aceasta fiind prima opțiune a legiuitorului), tribunalul a constatat că pârâta a afirmat inexistența în patrimoniul municipalității a unor bunuri care să poată fi oferite în compensare.
Fiind vorba despre un fapt negativ concret, imposibil de dovedit, sarcina probei se răstoarnă și revenea reclamanților obligația de a proba împrejurarea că asemenea bunuri sunt disponibile, eventual cu indicarea lor în concret, pentru a fi verificată existența posibilității de compensare cu alte bunuri sau servicii. Or, asemenea dovezi nu au fost administrate în cauză, motiv pentru care pârâta nu poate fi obligată în acest sens.
Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată în parte, urmând ca pârâta să fie obligată sa emită decizie prin care sa propună masuri reparatorii prin echivalent sub forma punctelor compensare acordate in condițiile legii nr. 165/2013.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta P. M. București, prin Primarul General, recurs înregistrat pe rolul acestei curți la data de 7.07.2014.
Prin motivele de recurspârâta apreciază că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamantelor sus menționați și a obligat pârâta să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent conform Legii nr. 165/2013.
Se arată în acest sens că din actele dosarului rezultă că imobilul a fost expropriat și nu mai poate fi restituit în natură .
Recurenta apreciază însă că, potrivit art. 23 al.1 și 2 "În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate".
Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza.
În alta ordine de idei, conform art.22 din Legea 10/2001, rezulta că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte" respectiv înscrisuri prin care pârâtul înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca și numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare .
Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 se prevede că "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ..... pot fi depuse până la data soluționării notificării.”
Având în vedere cele de mai sus, recurentul pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Intimații au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Se susține pe această cale că, față de Decizia nr. XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, tribunalul avea competența legală să soluționeze notificare pe care au formulat-o în anul 2001, susținerile recurentei neavând temei legal.
Se mai arată că referitor la probatoriul administrat, recurenta se rezumă a enumera conținutul unor prevederi legale, fără a indica în concret care sunt aspectele de nelegalitate puse în discuție.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și actele dosarului prin prisma criticilor de recurs formulate în cauză, precum și prin raportare la prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 din codul de procedură civilă din 1865 (actualul art. 3307 alin.4), s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite in cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
S-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și prin art.21 alin. 2 din Constituția României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere că în cauză P. M. București a fost învestită cu notificarea nr. 1775/01.11.2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantelor în exercitarea drepturilor acestora fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății, cum corect a reținut și tribunalul, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamantele, în raport de conduita unității deținătoare, nu pot fi lipsite de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
De altfel, trebuie remarcat că aceste critici vizând aplicarea art. 23 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de 60 de zile prevăzut pentru emiterea dispoziției au fost singurele aspecte de nelegalitate puse în discuție prin prezentul recurs, care ar fundamenta, în opinia recurentei, modificarea soluției pronunțate prin sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de pârâta P. M. București, reprezentată prin Primarul General, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă P. M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.267 din 11.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante B. I. M., P. C.-V. și C. C. S., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehnored :M.A.N.G.
2 ex./17.11.2014
TB-S.IV– A. P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1629/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 931/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
