Pretenţii. Decizia nr. 1603/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1603/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-10-2014 în dosarul nr. 1603/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1603
Ședința publică de la 30.10.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G. JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1921 din 04.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamat N. N..
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul C. Darlaiane, în calitate de reprezentat al intimatului reclamant N. N., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 23.10.2014, a unei întâmpinări formulate de către intimatul reclamant, act procedural comunicat și părții adverse, potrivit dovezii de citare anexate la dosarul cauzei.
Avocatul intimatului reclamant arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul intimatului reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
În ceea ce privește primul motiv de recurs ce vizează excepția lipsei de interes în raport de dispozițiile art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990 și decizia Curți Constituționale nr. 1358/2010, solicită a se avea în vedere următoarele considerente:
În mod evident Legea nr. 221/2009 a fost o încercare de reparare a prejudiciului cauzat persoanelor persecutate pe motive politice de statul totalitar comunist prin măsuri complementare. Astfel, așa cum rezultă din titlul actului normativ aplicabil în cauză și aici se referă la Legea nr. 221/2009, are ca obiect stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic sau a unor măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin urmare, Legea nr. 221/2009, completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate nedreptăților făcute de către regimul comunist.
A da eficiență criticilor invocate de către recurentul pârât în sensul că prezenta acțiune este lipsită de interes înseamnă a înlătura de efecte și, practic, a înlătura scopul pentru care a fost adoptată această lege cu măsuri cu caracter reparator.
Astfel, potrivit art. 1 alin.2 din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de către autorul intimatului reclamant reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic. Urmează a se avea în vedere faptul că autorul intimatului reclamat a executat 12 ani de închisoare la Penitenciarul Aiud, iar potrivit procesului verbal încheiat la data de 24.03.1954 rezultă că acestuia i-a fost confiscată întreaga avere. Totodată, se poate observa faptul că urmare a tratamentului din penitenciar, rezultă că autorul intimatului a suferit de diverse afecțiuni.
Prin urmare, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională în întregul său, fiind un act normativ în vigoare, aceasta trebuie interpretată și aplicată în sensul în care produce efectele juridice avute în vedere de legiuitor la adoptarea sa.
De asemenea, solicită a fi înlăturată și critica recurentului pârât referitoare la încălcarea dreptului la apărare și care vizează necomunicarea raportului de expertiză întocmit în cauză.
În acest sens, solicită a se avea în vedere faptul că recurentul pârât a fost legal convocat pentru efectuarea expertizei în cursul lunii februarie 2013; raportul de expertiză am fost depus la dosarul cauzei la data de 12 martie 2013, iar instanța a rămas în pronunțare la data de 28.10.2013. Arată că nici un text legal nu impune instanței de judecată să comunice părților raportul de expertiză, ci doar actele de procedură civilă.
Cât privește cel de al treilea motiv de recurs, referitor la pretinsa neîndeplinire a condițiilor legale pentru acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile imobile confiscate autorului intimatului reclamant, solicită a se avea în vedere următoarele aspecte:
Arată că din interpretarea art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, rezultă că bunurile în cauză trebuie să fi făcut obiectul măsurii confiscării, iar aceste bunuri să nu fi fost restituite sau să nu se fi primit despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
În cauză, intimatul reclamant și nici autorul acestuia nu au primit despăgubiri pentru bunurile confiscate potrivit măsurii dispuse prin sentința penală nr. 256/22.05.1952, bunuri care de altfel au fost individualizate prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în sensul de a se constata ca fiind lipsită de interes cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului intimatului reclamant. În acest sens, urmează a se avea în vedere faptul că autorul intimatului reclamant a suferit condamnări dintre cele prevăzute expres la art. 1 din Legea nr. 221/2009 ca având de drept caracter politic.
În ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale, de asemenea, îl apreciază ca fiind nefondat având în vedere că nu sunt îndeplinite cerințele pentru acordarea acestui gen de reparație.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.04.2011, pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, sub nr._ , reclamantul N. N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de autorul său C. G., despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate de la acesta.
În fapt, reclamantul a arătat că este fiul defunctului C. G. decedat la data de 05.03.1992 în Mun. București (certificat de deces eliberat de Primăria Sectorului 2 la data de 31.03.1998). Calitatea sa de moștenitor al defunctului C. G. este atestată de certificatul de moștenitor nr. 79 emis în data de 17.05.2006 de BNP M. V. în dosarul nr. 79/2006.
Tatăl său a fost condamnat prin sentința nr. 256 pronunțată la data de 22.05.1952 de Tribunalul M. C. în dosarul nr. 314/1952, la 15 ani muncă ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru "crima de uneltire contra securității interne a R.P.R., prevăzută și pedepsită de art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949 corob. cu art. 1 lit. c) și art. 4 din Decretul-lege nr. 199/1950".
Având în vedere sentința nr. 256/22.05.1952, P. M. C. a emis mandatul de arestare nr. 352 din 27.05.1952 în baza căruia autorul său a fost arestat și închis în Penitenciarul C. pentru executarea pedepsei aplicate; s-a reținut că executarea a început la data de 20.02.1952, întrucât prin sentința pronunțată a fost computată detenția preventivă.
Defunctul C. G. (menționat în unele acte și cu numele de Cuțumișa sau Cuțumiță) a fost grațiat conform Decretului nr. 310/1964 al Consiliului de Stat al R.P.R., fiind pus în liberate la data de 25.06.1964, astfel cum rezultă din adresa nr. 4523/25.06.1964.
Apreciază că autorul său a fost închis în perioada 20.02._64, condamnarea acestuia având caracter politic în înțelesul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.Astfel, din cuprinsul sentinței nr. 256 din data de 22.05.1952, rezultă fără putință de tăgadă că defunctul C. G. a fost condamnat pentru fapta de uneltire contra securității interne a R.P.R. prevăzută și sancționată de Legea nr. 16/1949 și Decretul-lege nr. 199/1950.
În raport de această situație de fapt și de drept, apreciază că în calitate de descendent de gradul I al defunctului C. G., este îndreptățit a beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 în sensul acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și pentru bunurile confiscate acestuia.
În acest sens, invocă prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
Solicită să se aibă în vedere că lit. a) a art. 5 alin. 1 din Lege, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 în sensul instituirii de către legiuitor a unor plafoane ale despăgubirilor pentru prejudiciul moral, a fost suspendată în baza Deciziei nr. 1354/15.11.2010 a Curții Constituționale, însă decizia de neconstituționalitate nr. 1354/2010 își produce efectele asupra Legii nr. 221/2009 numai cu privire la plafonarea cuantumului despăgubirilor și nicidecum nu înlătură dreptul persoanei îndreptățite de a beneficia de despăgubirile morale recunoscute prin acest act normativ.
În privința cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, consideră reclamantul că, suma de 100.000 EUR este justă în raport de gravitatea pedepsei aplicate autorului său și de durata îndelungată a acesteia, de faptul că aceasta a fost executată aproape în întregime până la data grațierii și eliberării, precum și de consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social asupra autorului său ce a fost supus, abuziv, unui proces și unei condamnări, executând o pedeapsă privativă de liberate și muncă silnică aproximativ 13 ani, fiind rupt din sânul familiei și al comunității - elemente pe care solicită să fie avute în vedere la soluționarea cauzei în aprecierea cuantumului acestora.
Totodată, arată că prin sentința de condamnare nr. 256/1952, împotriva autorului său a fost dispusă și măsura confiscării totale a averii, încălcându-se astfel dreptul de proprietate al acestuia și fiind cauzat totodată, un prejudiciu material și chiar moral, nu numai acestuia, dar și familiei sale.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În dovedire, a invocat probele cu înscrisuri, expertiză tehnică evaluare bunuri și orice altă probă necesară pentru justa soluționare a cauzei.
A anexat la cerere, în copii conforme cu originalul, următoarele înscrisuri: certificat de deces Cutumișu G.; certificat de moștenitor nr. 79 din data de 17.05.2006; sentința nr. 256/22.05.1952; mandat de arestare nr. 352/27.05.1952; adresa nr. 4523/25.06.1964; carte de identitate a reclamantului.
Reclamantul a depus ulterior înscrisuri eliberate de Primăria Nalbant, jud. Tulcea și de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar la data de 05.09.2012 note scrise.
La data de 29.10.2012 a repus cauza pe rol pentru ca reclamantul să precizeze acțiunea cu privire la eventualele demersuri efectuate pentru restituirea terenului arabil de 3,3 ha în baza Legii nr. 18/1991.
Prin cererea depusă la dosar la 14.01.2013, reclamantul a arătat că nu a făcut nici un demers în temeiul Legii nr.18/1991 pentru recuperarea suprafeței de 3,3 ha teren confiscat de la autorul său C. G..
A fost administrată proba cu expertiza evaluatorie imobiliară, fiind întocmit raport de expertiză de către expert P. M..
A fost desemnat expert pentru evaluarea bunurilor mobile.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 25.10.2013 reclamantul a arătat că își restrânge pretențiile formulate pe capătul 2 al cererii de chemare în judecată în sensul că solicită despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor imobile confiscate de la autorul său, nu și pentru bunurile mobile, față de decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dos. nr. 3/2013. În acest sens a precizat că renunță și la proba cu expertiza evaluatorie a bunurilor mobile, solicitând restituirea onorariului achitat pentru aceasta.
Prin sentința civilă nr.1921/4.11.2013Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată modificată formulată de către reclamant, a constatat caracterul politic al condamnării defunctului C. G., tatăl reclamantului, prin sentința penală nr. 256/22.05.1952 pronunțată de Tribunalul M. C. în dos. nr. 314/1952 și al detenției efectuate în perioada 20.02._64; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 93.269 lei, reprezentând echivalentul bunurilor imobile confiscate în anul 1953 - 3,3 ha teren arabil, 2000 m.p. teren intravilan și o casă cu trei camere și anexe gospodărești, care erau situate în . Istraia Babadag, Regiunea C.; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr.256/22.05.1952 pronunțată de Tribunalul M. C. în dos. nr. 314/1952, C. G. a fost condamnat, alături de alți 15 acuzați, la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică și confiscarea totală a averii, în temeiul art.1 lit. c din Legea nr. 16/1949 corob. cu art. 1 lit. c și art. 4 din Decretul-lege nr. 199/1950. S-a reținut că acesta ar fi activat în mișcarea legionară din 1940 până la dizolvare, participând la diverse întâlniri care aveau ca scop organizarea pentru o viitoare acțiune de răsturnare a guvernului Republicii Populare Române.
Conform adresei nr. 4523/25.06.1964 al form. 0622 Aiud, autorul reclamantului – C. G. a fost încarcerat în perioada 20.02._64 în Penitenciarul Aiud, fiind grațiat conf. Decr. 310/1964 al Consiliului de Stat al RPR.
În baza acestei sentințe penale a fost întocmit procesul-verbal din 24.03.1953 de către Sfatul Popular al . Istria Babadag, Regiunea C. de confiscare totală a averii numitului C. G.. În acesta sunt enumerate bunurile confiscate. Acestea se coroborează cu bunurile menționate în registrul agricol. Pe lângă o . bunuri mobile, sunt menționate și următoarele bunuri imobile: 3,3 ha teren arabil, 2000 m.p. teren intravilan și o casă cu trei camere și anexe gospodărești, care erau situate în . Istraia Babadag, Regiunea C..
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul evaluator P. M., valoarea acestor bunuri a fost stabilită la suma de 93.269 lei.
Conform certificatului de moștenitor nr. 79/17.05.2006 coroborat cu certificatul de deces eliberat la 31.03.1998, numitul C. G. a decedat la data de 05.03.2002, moștenitorii săi fiind fii săi N. N., reclamantul și C. C..
Prin cererea de chemare în judecată modificată reclamantul N. N. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 100.000 euro cu titlul de daune morale și despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor imobile care au fost confiscate autoului său C. G., în temeiul Legii nr. 221/2009.
Raportat la situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009 întrucât C. G., autorul reclamantului N. N., a fost condamnat în temeiul unor articole din Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale și din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949, acestea fiind considerate de drept condamnări cu caracter politic prin art. 1 alin. 2 lit. g și i din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, s-a constatat că reclamantul N. N. are calitate procesuală activă pentru formularea cererii de chemare în judecată, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, în calitate de descendent de gradul I al condamnatului politic C. G., decedat la data de 05.03.2002.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța a reținut că în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost publicate următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.
Deciziile de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit au de la data publicării, potrivit art. 147 al. 4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Potrivit art. 11 alin. 3 din legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii stabilește că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Prin urmare, litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Astfel, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale este neîntemeiată.
În ceea ce privește primul capăt de cerere al reclamantei privind plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor imobile confiscate autorului său, instanța a constatat că temeiul acestei cererii îl constituie dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Dauna materiala este atingerea adusa dreptului patrimonial și dauna morala este atingerea adusa dreptului nepatrimonial. Prejudiciile materiale sunt cele care rezulta din atingerea unui interes patrimonial, ele se pot prețui în bani.
Prejudiciul material cuprinde în structura lui conform art.1084 cod civil doua elemente: pierderea suferita și beneficiul nerealizat. Textul se aplică în materie contractuală, dar prin generalitatea redactării el acoperă întreaga arie a răspunderii civile, inclusiv cea delictuala.
Pierderea patrimoniala suferita consta dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constă din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit daca nu s-ar fi savirsit fapta ilicita.
În ceea ce privește repararea prejudiciului constând în daunele materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, tribunalul a reținut că potrivit disp. art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 sunt admisibile în baza acestui act normativ doar daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Mai mult, potrivit Deciziei nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dos. nr. 3/2013 în soluționarea unui recurs în interesul legii prevede că “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”.
S-a apreciat că reclamantul a făcut dovada că autorul său a deținut în proprietate bunuri imobile care i-au fost confiscate în temeiul hotărârii penale prin care a suferit condamnarea cu caracter politic la 15 ani muncă silnică. Aceste bunuri apar în registrul agricol și sunt menționate expres în procesul-verbal de inventariere a bunurilor confiscate și constau în 3,3 ha teren arabil, 2000 m.p. teren intravilan și o casă cu trei camere și anexe gospodărești, care erau situate în . Istraia Babadag, Regiunea C..
Întrucât sunt incidente în cauză prev. art. 1, 2 și 5 din Legea nr.221/2009, tribunalul a apreciat că cerere reclamantului este întemeiată în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata despăgubirii reprezentând echivalentul acestor bunuri imobile, evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul P. M. la 93.269 lei.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea în întregime a hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
Invocând dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurentul pârât susține că hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a fost dată în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de autorul reclamantului privind condamnarea acestuia, motiv pentru care recurentul pârât invocă excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere.
Susține că Decretul lege nr.118/1990, precum și O.U.G. nr.214/1999 au fost adoptate de către legiuitor tocmai pentru a reglementa acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării, respectiv al măsurii administrative dispusă printr-o sentință, respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.
Mai mult, însăși Curtea Constituțională a reținut prin decizia nr.1358/21.10.2010 că există reglementări paralele în legislația României și anume, pe de o parte, Decretul – lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 și OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat în România iar pe de alta parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, se arată prin aceeași decizie că până în prezent persoanele care au suferit masuri administrative cu caracter politic precum și vreo măsura privativa de libertate au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al masurilor privative de libertate respectiv al masurilor administrative luate în perioada 06.03,_89 de către regimul totalitar.
Curtea Constituționala a constatat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplina concordanta cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate fata de autorul reclamantului din prezenta cauza, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care au ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii masurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora, așa cum rezulta din decizia nr._/17.10.1990 emisa în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativă de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.
Actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute în actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ și, prin urmare, nu pot constitui temei legal care sa oblige instanța sa constate caracterul politic al măsurii.
Față de argumentele prezentate, recurentul pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte sentinței civile atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de autorul reclamantului ca lipsit de interes.
Totodată, recurentul pârât critică soluția instanței de fond sub aspectul obligării sale la plata către reclamanți a sumei de 93:269 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate.
Apreciază că, instanța de fond la pronunțarea hotărârii a încălcat principiul dreptului la apărare prin privarea pârâtului de posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauza.
Astfel, raportul de expertiza se comunica părților, iar în situația în care părțile nu sunt prezente pentru a lua act de conținutul raportului de expertiza el se comunica, tocmai pentru a se respecta dreptul la apărare. Necomunicarea atrage fără îndoială încălcarea acestui drept.
Aceste drepturi legale ale participanților la judecata sunt asigurate prin
respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialității. Pentru asigurarea contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul. Nerespectarea acestui principiu, care asigura implicit și respectarea dreptului la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii. Noțiunea de proces echitabil presupune respectarea și aplicarea principiului contradictorialității, cât și a dreptului la apărare, iar potrivit art.129 alin, 1 c.pr.civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși principiul contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.86 alin.1 Cod procedura civila, comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedura se face din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței, fără să fie necesară stăruința părții interesate în întocmirea actului de procedura respectiv.
Mai mult, recurentul apreciază comunicarea actelor ca fiind o instituție fundamentală a procesului civil deoarece asigura aducerea la cunoștința pârtilor din proces a cuprinsului tuturor probatoriilor ce se efectuează în cursul judecații.
Or, instanța de fond a încălcat principiul dreptului la apărare al pârâtului, necomunicând rapoartele de expertiza pentru formularea unor eventuale obiecțiuni.
Apreciază totodată, că pentru a putea fi acordate despăgubiri pentru daune materiale conform art. 5 alin.1 lit b din Legea nr. 221/2009, trebuie să fie îndeplinite două condiții: ca bunurile să fi fost confiscate printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, iar o a doua condiție este ca bunurile respective să nu fie restituite sau obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau Legii nr.247/2005.
În cauza de față, nu este îndeplinită prima condiție, în sensul că reclamantul nu a făcut dovada confiscării imobilului în cauză ca urmare nemijlocită a condamnării tatălui său, dispusă prin hotărârea penală nr.256/22.05.1952.
Pe de altă parte, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că reclamantul nu a făcut demersuri în baza Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005, pierzând termenele stabilite în acest sens – în vederea obținerii de despăgubiri bănești de la bugetul de stat pentru un teren liber din punct de vedere juridic.
Intimatul reclamant N. N. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, acesta a arătat că potrivit art.1 alin.2 din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de autorul său reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic, fiind inclusă în acest text de lege la lit. g) șii). O astfel de condamnare dă naștere, în virtutea dispozițiilor Legii nr.221/2009, Ia repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării, precum și la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate.
Dincolo de încetarea efectelor juridice ale unor articole ale Legii nr.221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor nr.1354/20.10.2010 și respectiv nr.1358/20.10.2010 date de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele ce au suferit condamnări politice și masuri asimilate acestora în perioada de referință a legii.
Una din regulile de interpretare logică a legii civile este aceea potrivit căreia legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării. În mod evident, scopul Legii nr.221/2009 a fost o încercare de reparare a prejudiciului cauzat persoanelor persecutate pe motive politice, de stalul totalitar comunist, prin măsuri complementare. Prin urmare, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională în întregul său, fiind un act normativ în vigoare, aceasta trebuie interpretată și aplicată în sensul în care produce efectele juridice avute în vedere de legiuitor la adoptarea sa.
Solicită înlăturarea criticii recurentului-pârât referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, apreciind –o ca fiind neîntemeiată și formulată cu vădită rea-credință. Arată că Art. 209 Cod proc.civ. impune expertului să depună lucrarea la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată; niciun text de lege nu impune însă instanței de judecată să procedeze la comunicarea din oficiu către părți a raportului de expertiză întocmit în cauză și cu atât mai puțin nu este impus un termen pentru o astfel de obligație.
De asemenea, art. 86 alin. l Cod proc.civ. invocat de recurentul-pârât are în vedere comunicarea cererilor și a actelor de procedură și nu comunicarea raportului de expertiză, cu atât mai mult cu cât în cazul de față pârâtul avea termenul în cunoștință, nefiind aplicabile aceste prevederi legale.
Pe de altă parte, pârâtul a fost legal convocat la efectuarea expertizei, conform anexei 5 la raportul de expertiză, dar a ales unilateral să nu participe. Raportul de expertiză a fost depus pentru termenul de judecată din 11.03.2013, iar până la termenul de judecată din 28.10.2013, când instanța a rămas în pronunțare, în cauză au mai fost acordate o termene de judecată, respectiv: 08.04.2013, 03.06.2013, 02.09,2013, însă pârâtul nu a înțeles să formuleze obiecțiuni.
În atare situație, invocarea în recurs a încălcării dreptului său la apărare prin lipsirea de posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză în condițiile în care pârâtul nu a efectuat minime diligențe pentru a-și exercita corespunzător drepturile procesuale și procedurale este un abuz care nu poate fi îngăduit sub protecția conferită de dreptul la apărare invocat.
Referitor la critica vizând pretinsa neîndeplinire a condițiilor legale pentru acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile imobile confiscate autorului său, arată că trimiterile legiuitorului Ia Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate care au fost deja restituite saupentru care s-au primit despăgubiri, pentru a se evita așadar, o dublă despăgubire.
Din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 prin raportare și Ia caracterul vădit reparator al acestui act normativ rezultă indubitabil că textul de lege citat stabilește două condiții necesar a fi îndeplinite pentru acordarea contravalorii bunurilor confiscate, respectiv: bunurile în cauză să fi făcut obiectul măsurii confiscării și bunurile să nu fi fost restituite sau să nu se fi primit deja despăgubiri pentru acestea.
Ceea ce interesează în cauză este așadar ca persoanele îndreptățite în lumina Legii nr. 221/2009 să fie despăgubite pentru bunurile confiscate în urma unor condamnări cu caracter politic.
Ca atare, condiția impusă de lege este aceea ca bunurile confiscate să nu fifost restituite sau să nu se fi acordat deja despăgubiri.
Arată că nici autorul reclamantului și nici acesta nu au primit despăgubiri pentru bunurile imobile confiscate potrivit măsurii dispuse prin sentința penală nr. 256 din 22.05.1952 și pusă în aplicare prin procesul verbal încheiat de Sfatul Popular . Istria Babadag Regiunea C. în dala de 24.03.1953.
Intimatul apreciază că este lipsită de relevantă împrejurarea cănici autorul reclamantului și nici acesta nu au solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005, întrucât singura condiție pe care Legea nr.221/2009 o impune este aceea ca pentru bunurile confiscate să nu fi fost acordate despăgubiri, interesând în fapt evitarea acordării unei duble despăgubiri pentru același prejudiciu iar unde legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.
A interpreta legea în sensul că persoanele îndreptățite nu pot uza de acest act normativ dacă nu s-au folosit anterior de prevederile Legii nr. 10/2001 sau de Legea nr. 247/2005 înseamnă a o lipsi de efecte, ceea ce nu poale fi acceptat, având în vedere scopul vădit exprimat al acesteia.
De asemenea, trebuie să se țină seama și de împrejurarea că legiuitorul a adoptat Legea nr. 221/2009 deși erau în vigoare atât Legea nr.10/2001, cât și Legea nr.247/2005, înțelegând astfel necesitatea și importanța asigurării unei juste reparații a prejudiciilor suferite prin pierderea dreptului de proprietate asupra unor bunuri ca urmare a acțiunilor abuzive ale statului prin organele sale, indiferent de actul normativ uzat pentru obținerea despăgubirilor cuvenite.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea sentinței civile recurate prin prisma criticilor cu a căror analiza a fot legal investită, Curtea retine următoarele:
Curtea, analizând legalitatea si temeinicia criticilor cu care a fost legal sesizată, prin raportare la actele dosarului și la prevederile legale incidente cauzei, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și morale în temeiul Legii nr. 221/2009, ca urmare a constatării caracterului politic al condamnării la 15 ani muncă, cu degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crima de uneltire contra securității interne a R.P.R., prevăzută și pedepsită de art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949 corob. cu art. 1 lit. c) și art. 4 din Decretul-lege nr. 199/1950, dispusă prin sentința nr. 256 pronunțată la data de 22.05.1952 de Tribunalul M. C. în dosarul nr. 314/1952, împotriva autorului său - C. G..
Contrar susținerilor din recurs, Curtea constată că reclamantul nu a formulat o acțiune în constatarea caracterului politic al măsurii condamnării dispuse împotriva autorului său, așadar un capăt de cerere distinct cu acest obiect, ci a solicitat instanței să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri materiale, urmare a naturii politice a condamnării autorului său.
Pe de altă parte, Curtea reține că așa cum s-a arătat unanim în doctrină, prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant și care ar încărca fără folos rolul instanțelor de judecată.
Condiția interesului este necesară atât la momentul formulării cererii de chemare în judecată, impunându-se a fi îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.
Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:
- să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale.
Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.
Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat (art.723 al.2 Cod procedură civilă).
- să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune. Reclamantul trebuie să justifice în persoana sa, nu și a pârâtului, interesul de a promova acțiunea civilă.
Cu alte cuvinte, această cerință exprimă ideea că, în principiu, nu este îngăduit unei anumite persoane să apere interesul altei persoane și deci, nici interesul colectiv.
Cerința ca interesul să fie personal celui care acționează, reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu ale acțiunii;
- să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea. Un interes eventual ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.
Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, Curtea constată că simpla împrejurare că prin art. 1 alin. 2 lit. g și i din Legea nr. 221/2009, s-a statuat că măsura condamnării care a fundamentat cererea reclamantului, constituie de drept o măsură cu caracter politic, nu exclude existența unui interes legitim în persoana titularului acțiunii, în formularea unei acțiuni în despăgubiri, reclamantul urmărind realizarea unui interes ocrotit de acest act normativ.
Astfel, faptul că în cauza de față, reclamantul își fundamentează cererea pe o măsură de condamnare cu caracter politic, dintre cele la care face referire art. 1 din Legea nr. 221/2009, nu exclude constatarea acestui caracter, pe cale judiciară, câtă vreme nu există nicio prevedere legală care să interzică constatarea acestui caracter, în situațiile în care este recunoscut de lege.
Astfel, nu se poate face abstracție de faptul că pricina de față are ca obiect o acțiune în pretenții ceea ce nu numai că face admisibilă ci impune analiza caracterului politic al măsurii dispuse de autoritățile regimului comunist împotriva autorului reclamantului, respectiv dacă aceasta a fost sau nu dispusă pentru considerente legate de activitatea politică desfășurată de acesta, ceea ce a și făcut instanța de fond, o asemenea analiză impunându-se a fi făcută chiar din oficiu, ca o chestiune prejudicială, în cazul în care nu a fost cerut ca atare, sub forma unui capăt de cerere distinct, dat fiind tocmai specificul acțiunii în pretenții fundamentate pe act normativ reparator cu caracter special.
Mai mult, spre deosebire de o normă legală, cum este cea înscrisă în art. 1 din Legea nr. 221/2009 care este impersonală, adresându-se unui număr nedefinit de subiecte de drept, hotărârea judecătorească este un act jurisdicțional care vizează drepturi individuale, ea având rolul de interpretare și aplicare a legii la o situație concretă și vizând persoane determinate.
În plus, o atare intervenție a instanței este impusă de prevederile art. 7 din Legea nr. 221/2009, astfel că nici din această perspectivă nu s-ar putea susține lipsa interesului personal și direct al reclamantului în a solicita, pe calea acțiunii de față să se procedeze la verificarea în concret a stării de fapt a cauzei și de a se stabili dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a opera o anumită normă de drept.
În referire la critica vizând încălcarea dreptului la apărare al recurentului ca efect al necomunicării expertizei realizate în cauză, în primă instanță.
Critica este nefondată.
Astfel, așa cum rezultă din actele dosarului de fond, la momentul realizării expertizei, recurentul a fost convocat, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, încă din data de 13.02.2013, prezentarea expertului la fața locului, realizându-se la data de 28.02.2013.
Pe de altă parte, Curtea reține că, ulterior repunerii cauzei de rol și încuviințării probei cu expertiză tehnică evaluatorie a bunurilor imobile confiscate, recurentul a fost legal citat pentru termenul din 14.01.2013, citația fiindu-i comunicată serviciului registratură, sub semnătură.
Tot astfel, recurentul a fost legat citat pentru termenul din 02.09.2013. Cu toate acestea, Curtea reține că la niciunul dintre termenele acordate în cauză, recurentul nu a fost reprezentat.
Deși recurentul susține că instanța de fond avea obligația comunicării raportului de expertiză către acesta, Curtea reține că acesta nu indică un text de lege în raport de care s-ar putea reține o atare obligație a instanței. Contrar celor susținute în recurs, raportul de expertiză nu se comunică părților din proces, indiferent dacă acestea sunt sau nu instituții publice, pentru că nici o dispoziție a legii nu prevede o atare măsură, după cum nici acordarea unui termen din oficiu de către instanța nu are acoperire legală atunci când raportul de expertiză a fost depus cu nerespectarea termenului prevăzut de art.209 Cod procedură civilă, pentru că, într-un asemenea caz, numai părțile, prin cererea lor, pot provoca amânarea, ele fiind beneficiarele măsurii de protecție instituite prin textul legal menționat.
Tot astfel, în discuție este un mijloc de probă, iar nu un act de procedură, astfel că referirea din recurs la prevederile art. 86 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este lipsită de relevanță.
În acest condiții, obligația instanței în legătură cu mijlocul de probă în discuție, trebuie analizată în contextul îndatoririlor procesuale ale părții înseși, presupuse de art. 129 alin. 1 din Codul de procedură civilă, ceea ce implică, în mod necesar, cerința ca această parte să justifice absența sa la termenul de judecată la care s-a depus raportul de expertiză ca și la cele ulterioare.
În cauză însă, recurentul nu susține și mai ales nu probează în recurs o justificare în ceea ce privește conduita sa procesuală în prima instanță - de a nu se prezenta în instanță și de a nu formula apărările la care se considera îndreptățit în raport de expertiza administrată- iar din actele dosarului nu rezultă nici că acesta ar fi solicitat instanței de fond comunicarea raportului de expertiză.
Legala citare a pârâtului în fața primei instanțe constituie, din punct de vedere procedural, garanția că această parte a avut posibilitatea să ia cunoștință de expertiză, iar faptul că la primul termen după depunerea lucrării nu s-a plâns de nerespectarea termenului prevăzut de art.209 Cod procedură civilă, constituie, prin mecanismul art.108 alin.3 Cod procedură civilă, garanția asigurării dreptului său la apărare legat de expertiza efectuată la fond. Câtă vreme este neîndoielnic că acesta a putut cunoaște atât termenele acordate, cât și încuviințarea expertizei și administrarea acestei probe, fiind citat pentru termenele stabilite în fond și convocat în vederea efectuării expertizei, în raport de prevederile art. 108 alin. 4 din Codul de procedură civilă, acesta nu poate invoca propria sa atitudine culpabilă în raport de actul pretins vătămător.
În aceste condiții, Curtea nu poate reține nici încălcarea dreptului la apărare al recurentului și nici încălcarea principiului contradictorialității, fiind evident că recurentul a beneficiat de toate garanțiile procesuale, omisiunea acestuia de a formula apărări în cauză, neputând fi imputată decât acestuia.
În ceea ce privește critica referitoare la modul de soluționare al acțiunii în despăgubiri, de către prima instanță.
Critica este nefondată.
Astfel, Curtea reține conținutul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, care stipulează: „Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...)b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare".
Interpretând gramatical și logic dispoziția legală citată, rezultă că obiectul obligației statului corespunde ansamblului bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al unor măsuri administrative, fără nicio distincție în funcție de împrejurarea că au făcut sau nu obiectul unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001. Nu există niciun argument de ordin logic pentru ca excluderea acestei categorii de bunuri din câmpul de aplicare al obligației de acordare a unor despăgubiri (care se justifică prin principiul evitării unei duble reparații) să conducă la restrângerea domeniului de aplicare al art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 prin identificarea acestuia cu bunurile pentru care s-a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare - rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Prin această modalitate de reglementare legiuitorul a urmărit să delimiteze natura bunurilor ce pot fi restituite prin echivalent în procedura Legii nr. 221/2009, cu înlăturarea posibilității derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Astfel, legiuitorul a înțeles să acorde persoanelor care au fost condamnate politic sau care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, respectiv unor categorii de moștenitori, un beneficiu în sensul dispozițiilor prevăzute la art. 5 alin. 1 lit. b, tocmai în considerarea calității acestora si drept remediu pentru acoperirea prejudiciului suferit. În aceeași măsură, dată fiind întreaga legislație adoptată în materia retrocedărilor imobiliare și acordarea de măsuri reparatorii pentru preluarea abuzivă a unor bunuri, Legea nr. 221/2009 își păstrează caracterul de complinire.
Ca atare, pe calea Legii nr. 221/2009 s-a urmărit o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001 în sensul acordării posibilității persoanelor îndreptățite de a le fi acordate despăgubiri pentru aceste bunuri, direct de instanța de judecată, fără a se intenționa o extindere a obiectului legilor anterioare de reparație. Această normă nu impune nicidecum ca și condiție de admisibilitate cerința ca partea interesată să fi urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 respectiv Legea nr. 247/2005.
De asemenea, nu există nicio incompatibilitate între concluzia dedusă pe cale de interpretare din art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, pe de o parte, și art. 5 alin. 5 din același act normativ, câtă vreme nici din conținutul acestui ultim text de lege și nici al unui alt text de lege nu rezultă obligativitatea aplicării sale în toate situațiile în care este incident art. 5 alin. 1 lit. b din același act normativ.
În plus, Curtea apreciază că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice în favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei.
Or, față de constatările anterioare în privința caracterului politic al măsurii la care a fost supus autorul reclamantului, este cert ca acesta din urmă este beneficiarul acestor dispoziții speciale, în condițiile în care face și dovada confiscării bunurilor în împrejurările speciale arătate de textul de lege sus-citat - aspect necontestat în recurs.
Pe de altă parte, contrar susținerilor din recurs, mențiunile din dispozitivul sentinței penale de condamnare a autoului reclamantului, referitoare la confiscarea totală a averii acestuia se coroborează cu procesul verbal întocmit la data de 24.03.1953 de Sfatul Popular al comunei N. B., Raionul Istria Babadag, act care confirmă punerea în executare a hotărârii penale nr. 256/1952, prin preluarea bunurilor autorului reclamantului.
Astfel, prin acest proces verbal s-au preluat atât terenul arabil în suprafața de 3,3 ha cât și casa cu trei camere și anexele gospodărești, reprezentate de grajd de vite, samalâc de oi învelit cu olană, bucătărie cu două camere, clădiri care se aflau construite pe terenul aferent de 2.000 mp, autoritățile din perioada respectivă confirmând astfel,neechivoc, punerea în executare a măsurii confiscării averii autorului reclamantului, în temeiul hotărârii penale menționate în chiar cuprinsul acestui înscris.
Cum în cauză nu se contestă starea de fapt reținută de prima instanța în cauză, ca efect al evaluării probatoriului, stare de fapt din care rezultă că reclamantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii nici în temeiul Legii nr. 18/1991 și nici în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilele confiscate autorului său, prin sentința penală nr. 256/1952, Curtea retine caracterul nefondat al acestei critici.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din codul de procedură civilă cu referire la art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1921/4.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant N. N..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/21.11.2014
---------------------------------------
T.B.Secția a III-a – A.G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1534/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1069/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
