Rezoluţiune contract. Decizia nr. 931/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 931/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2014 în dosarul nr. 931/2014
a
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.931
Ședința publică de la 03.06.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - S. G.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – reclamant P. D., împotriva deciziei civile r.136 din 07.10.2013, pronunțate de către Tribunalul G., în contradictoriu cu intimatul– pârât Ș. G..
Obiectul pricinii – rezoluțiune contract,
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat E. C., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant P. D. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București și intimatul– pârât Ș. G., personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 22.05.2014 întâmpinare, ce a fost comunicată, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare (fila 29).
Curtea procedează la legitimarea intimatului – pârâtul, acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Curtea pune în discuție excepția insuficientei timbrării, cu referire la lipsa timbrului judiciar, astfel cum s-a pus în vedere prin rezoluția administrativă, sub rezerva depunerii până la închiderea dezbaterilor și acordă cuvântul, în probațiune.
Recurentul – reclamant, prin apărător, având cuvântul, susține că nu solicită admiterea de noi probe în această fază procesuală.
Intimatul – pârât, personal, având cuvântul, solicită proba testimonială cu martorul S. A. – V., în dovedirea faptului că nu se face vinovat de acuzele ce i se aduc.
Recurentul – reclamant, prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea probei testimoniale, ca inadmisibilă.
Curtea, în urma deliberării, față de prevederile art. 305 din codul de procedură civilă respinge intimatului – pârât, ca inadmisibilă proba testimonială în raport de prezenta cale de atac a recursului.
Reprezentantul recurentului – reclamant și intimatul – pârât, personal, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – reclamant, P. D., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și întemeiat în drept, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului, cu menținerea dispoziției Tribunalul București în ceea ce privește soluția de respingerea a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Susține că, Tribunalul București a acordat mai mult decât s-a cerut, a încălcat dispozițiile art. 295 raportat la art.292 din Codul de procedură civilă, în sensul că deși apelul declarat de intimat era formulat numai cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a respins excepția ca neîntemeiată, a procedat și la soluționarea cauzei pe fond. Or, acest lucru nu putea fi făcut, întrucât nu ne aflăm în condițiile în care apelul nu ar fi fost motivat, ci este u apel motivat cu o singură critică.
Față de cel de – al doilea motiv, încălcarea puterii lucrului judecat și nerespectarea efectelor a două hotărâri judecătorești anterioare, pronunțate între aceleași părți la nivelul anilor 2010 – 2011. Prin aceste hotărâri irevocabile s-a stabilit actul juridic încheiat între părți, denumit de către acestea – act de cesiune – însă calificat de tribunal ca antecontract de vânzare – cumpărare, astfel că, Tribunalul București nu mai putea să dea o nouă interpretare aceluiași contract.
Solicită cheltuieli de judecată ocazionate de faza apelului și a recursului, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocat
Intimatul – pârât Ș. G., personal, având cuvântul, solicită respingerea recursului.
Arată că actul de cesiune de drepturi se referă la cesionarea unui teren în suprafață de 25.000 mp. pe raza orașului Mihăilești.
Solicită instanței a reține afirmația recurentului privind refuzul pârâtului de a intra în posesia acestui teren, or, nu mai avea dreptul de a lua vreo decizie cu privire la teren.
Față de cele două hotărârii irevocabile, învederează că recurentul cât și intimatul au formulat acțiuni în instanță pentru a intra în posesia terenului în suprafață de 25.000 mp. tarlaua nr.63, . contractul de cesiune de drepturi nu se specifică locația terenului.
În opinia sa, instanța de apel în mod corect și legal s-a pronunțat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.583 din 05.04.2012 Judecătoria B. V. a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul P. D., în contradictoriu cu pârâtul Ș. G., a dispus rezoluțiunea contractului de cesiune de drepturi autentificât sub nr.352/ 24.08.2007 de BNP I. O. J., a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 490.500 lei, reprezentând triplul sumei achitate cu titlu de preț al contractului, conform clauzei penale contractuale, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 9.014 lei, cu titlu de cheltuieli de judecâtă, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 24.08.2007, între părți s-a încheiat un contract de cesiune de drepturi autentificât sub nr. 352/24.08.2007 de BNP I. O. J. (filele 10 - 11 din dosar).
Prin această convenție pârâtul s-a obligat să transmită în mod irevocabil și exclusiv către reclamant, în schimbul sumei de 163.500 lei, toate drepturile, beneficiile, obligațiile și calitățile deținute și/sau izvorâte din orice procedură judiciară sau extrajudiciară și/sau administrativă ce ar avea ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtului pentru suprafața de teren extravilan arabil de 25.000 mp, situat pe raza orașului Mihăilești, astfel cum s-a dispus prin sentința civilă nr.767/24.04.2007 pronunțată de Judecătoria B. V., sentință rămasă definitivă și irevocabilă precum și orice acțiune prezentă, actuală, trecută și/sau viitoare, izvorâtă sau neizvorâtă, existentă și/sau viitoare, în legătură cu terenul în suprafață de 25.000 mp, din totalul de 28.900 mp teren, situat pe raza orașului Mihăilești.
Contractul de cesiune sau vânzare a unui drept litigios poate avea ca obiect orice drept, real ori de creanță, fie un drept de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale, dacă privesc masa de împărțit sau când există neînțelegeri între moștenitori. Spre deosebire de o vânzare-cumpărare obișnuită, vânzarea dreptului litigios este un contract aleatoriu, în care părțile nu cunosc existența dreptului lor din momentul realizării acordului de voință, căci vânzătorul nu poate garanta cumpărătorului că va câștiga procesul.
Potrivit art.4 din Titlul X din Legea nr.247/2005 se interzice înstrăinarea terenurilor pentru care există litigii privind reconstituirea dreptului de proprietate.
Astfel, pârâtul a cesionat reclamantului dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 25.000 mp, prin contractul de cesiune autentificât sub nr.352/24.08.2007 de BNP I. O. J., dreptul de proprietate al pârâtului fiind consfințit prin sentința civilă nr.767/24.04.2007 a Judecătoriei B. V..
Titlul de proprietate s-a emis pe numele celui îndreptățit, respectiv pe numele pârâtului, în conformitate cu capitolul II din Legea nr.18/1991 și dispozițiile sentinței civile nr.767/24.04.2007 pronunțată de Judecătoria B. V., nu pe numele celui care a dobândit dreptul de proprietate prin contractul de cesiune de drepturi litigioase.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art.1403 Cod civil, lucrul se socotește litigios, când există proces sau contestație asupra fondului dreptului.
Instanța a constatat că voința reală a părților, scopul imediat, motivul pentru care acestea au încheiat contractul nu a fost acela de a se transmite un drept litigios, ale cărui șanse de câștig sau pierdere a procesului nu erau cunoscute la momentul încheierii actului juridic, în schimbul unui preț, întrucât nu exista un astfel de drept litigios, procesul finalizându-se printr-o sentință civilă rămasă irevocabilă. Voința părților a fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 25.000 mp, pentru care nu fusese încă emis titlul de proprietate.
Prin urmare, între părți s-a încheiat în realitate un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care pârâtul s-a obligat să transmită dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 25.000 mp situat în Mihăilești, jud. G.. La data încheierii antecontractului, reclamantul a achitat pârâtului suma de 163.500 lei, reprezentând prețul integral al imobilului.
De asemenea, instanța a constatat că în antecontract s-a inserat clauza potrivit căreia, în cazul în care cedentul întreprinde vreun act sau fapt prin care aduce atingere în vreun fel drepturilor cesionarului dobândite prin prezentul act, nu acordă tot concursul cesionarului pentru materializarea drepturilor astfel dobândite, nu respectă pe deplin prevederile prezentului act, atunci va achitat cu titlu de penalitate triplul sumei încasate la data autentificării respectivului act, de plin drept.
În aprecierea stării de fapt, instanța a avut în vedere probele administrate de părți.
Referitor la rezoluțiunea antecontractului și la obligarea pârâtului la plata triplului sumei primite cu titlu de preț, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art.1270 Cod civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. De asemenea, condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice. În cazul în care una dintre părți nu-și îndeplinește obligațiile, creditorul obligației neexecutate are dreptul de a alege între a cere executarea obligației și desființarea contractului cu daune interese.
Potrivit prevederilor art.1538 alin.2 C.civ., creditorul obligației neexecutate are facultatea de a cere de la debitorul care nu a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau executarea silită în natură a obligației principale, clauza penală fiind o compensație a daunelor interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligației principale.
Potrivit prevederilor art.1538 Cod civil, clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.
În speță, promitentul-cumpărător a optat pentru rezoluțiunea antecontractului și valorificarea clauzei penale inserate în antecontract, prin care, așa cum s-a arătat, promitentul-vânzător s-a obligat ca, în cazul în care nu-și va executa obligațiile asumate, fără a putea invoca o cauză străină exoneratoare de răspundere, să restituie triplul sumei primite cu titlu de preț.
Referitor la cererea având ca obiect rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, instanța a constatat că pentru a se dispune rezoluțiunea se impune ca reclamantul să facă dovada că pârâtul nu a executat în mod culpabil obligațiile ce-i reveneau iar el și le-a executat sau este gata să și le execute pe ale sale.
În speță, reclamantul a achitat integral prețul iar pârâtul nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile ce-i reveneau în sensul că, astfel cum a rezultat din adresa nr.324/04.02.2010 emisă de Primăria Mihăilești, pârâtul a fost invitat de mai multe ori la sediul primăriei în vederea punerii în posesie cu suprafața de teren de 2,89 ha, dar acesta a refuzat semnarea proceselor-verbale de punere în posesie, motivând că nu este mulțumit cu amplasamentele oferite de comisie și nici nu dorește să fie trecut la despăgubiri.
De asemenea, din adresa nr.551/12.02.2010 eliberată de Instituția Prefectului - Județul G. a reieșit că la data de 18.12.2008 a fost întocmit procesul-verbal de punere în posesie pentru suprafața de 2,50 ha, în tarlaua 63, iar pârâtul a refuzat să semneze procesul-verbal iar la data de 04.08.2009 i s-au oferit alte amplasamente iar pârâtul a refuzat amplasamentul precum și semnarea procesului-verbal de punere în posesie.
Totodată, în considerentele sentinței civile nr.1952/05.07.2010 pronunțată de Judecătoria B. V. a fost reținut de către instanță că au existat mai multe încercări din partea Comisiei Locale de a-l pune în posesie pe pârât în tarlaua 63, pe care acesta a refuzat-o inițial, în prezent acest amplasament nemaifiind liber.
Având în vedere situația de fapt constatată de instanță și prevederile legale mai sus citate, constatându-se culpa pârâtului care a refuzat semnarea proceselor-verbale de punere în posesie, astfel că nu s-a putut emite titlul de proprietate pentru suprafața de teren înstrăinată, instanța a admis acțiunea formulată de reclamant și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare denumit „contract de cesiune de drepturi” autentificât sub nr.352/24.08.2007 de BNP I. O. J., pârâtul a fost obligat să achite reclamantului suma de 490.500 lei, reprezentând triplul sumei primite cu titlu de preț.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecâtă, având în vedere dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a pârâtului, instanța a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 9.014 lei, cu titlu de cheltuieli de judecâtă, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar.
Împotriva sentinței civile nr.583 din 05.04.2012 pronunțată de Judecătoria B. V. a formulat apel apelantul-pârât Ș. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și pe cale de consecință admiterea apelului și a modificării sentinței atacâte în sensul respingerii acțiunii.
În subsidiar, apelantul-pârât solicită încuviințarea administrării de probe suplimentare.
În motivarea cererii de apel, se arată că la data de 24.08.2007 apelantul-pârât a încheiat contractul de cesiune de drepturi autentificât sub nr.352 între Ș. G. în calitate de cedent și P. D. prin mandatar S. A. V. în calitate de cesionar, încheiat exclusiv pentru suprafața de 25.000 mp. extravilan arabil din totalul de 28.900 mp. (din care 1.800 mp. intravilan) situat pe raza orașului Mihăilești.
S-a arătat că instanța de fond a încadrat acest contract de cesiune de drepturi ca fiind antecontract de vânzare - cumpărare și a constatat că: "pentru a se dispune rezoluțiunea acestuia se impune ca reclamantul să facă dovada că pârâtul nu a executat în mod culpabil obligațiile ce îi reveneau iar el și le-a executat sau este gata să și le execute pe ale sale". Reclamantul, însă, nu a făcut dovada cu înscrisuri legale că pârâtul nu și-a executat obligațiile contractuale.
A arătat apelantul-pârât că nu i-au fost prezentate niciodată spre semnare procese verbale de punere în posesie și nici nu a primit comunicări scrise privind locațiile cu care urma să fie pus în posesie.
S-a mai arătat că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că acest contract de cesiune (antecontract vânzare - cumpărare) s-a încheiat la data de 24.08.2007, iar acțiunea în rezoluțiunea contractului și obligarea la daune civile a fost introdusă în data de 09.12.2011, deci după 4 ani si 4 luni de la încheierea contractului.
Având în vedere că acest contract de cesiune de drepturi (antecontract de vânzare-cumpărare, cum a decis instanța de fond) a fost încheiat în data de 24.08.2007, apelantul-pârât a considerat că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul nașterii raportului juridic obligațional care coincide cu momentul încheierii contractului, or, pentru a fi admisă, acțiunea trebuia introdusă cel târziu până la data de 24.08.2010.
Având în vedere că reclamantul prin acțiunea sa nu urmărește ocrotirea unui drept de proprietate, ci solicită rezoluțiunea unui contract și obligarea la despăgubiri, fiind vorba de un drept patrimonial, dreptul de acțiune al reclamantului este supus prescripției generale de 3 ani, conform dispozițiilor Decretului - Lege nr.167/1958.
În drept, au fost invocâte dispozițiile art.282 și urm. C.proc.civ. și dispozițiile Decretului Lege 167/1958.
La data de 03.10.2012 intimatul-reclamant P. D. a depus întâmpinare solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică, arătând că singura critica adusă de apelantul-pârât sentinței fondului s-a circumscris excepției prescripției dreptului material la acțiune. Apelantul Ș. G. nu a adus nicio critică pe fondul soluției pronunțate de către Judecătoria B. V..
Cu privire la susținerea apelantului, dreptul la acțiunea în rezoluțiunea contractului ar fi prescris întrucât de la momentul încheierii contractului și până la momentul introducerii acțiunii au trecut mai mult de 3 ani (termenul general de prescripție prevăzut de Decretul-lege nr.167/1958), intimatul-reclamant a considerat că nu poate fi primită întrucât se află în situația prevăzută de dispozițiile art.16 lit. a din Decretul - Lege nr.167/1958, privind întreruperea cursului prescripției.
A arătat intimatul-reclamant că ulterior încheierii contractului de cesiune în forma autentică, pârâtul a recunoscut în permanență nu numai existența contractului ce a fost încheiat în forma autentică, dar și toate drepturile și obligațiile ce se nășteau din acest contract, implicit drepturile corelative fiind obligațiile sale față de acesta.
S-a arătat că o primă recunoaștere a fost făcută de către apelant în cuprinsul procurii autentificâte sub nr.817/18.05.2009 la BNP Asociați I. S. și I. O. J., procura depusă la dosarul cauzei în fața instanței de fond chiar de către acesta, împreună cu întâmpinarea.
S-a mai arătat că noul curs al prescripției a fost la rândul lui întrerupt printr-o nouă recunoaștere făcută de către Ș. G. în calitatea sa de pârât la primul termen de judecâtă - 22.03.2010 - în acțiunea introdusă pe rolul Judecătoriei B. V. sub nr._ . Or, din cele de mai sus a rezultat că la 22.03.2010, cu recunoașterea în fața instanței, apelantul-pârât a întrerupt din nou cursul prescripției, pentru ca apoi să aibă loc o nouă întrerupere la momentul depunerii notelor scrise.
A mai arătat intimatul-reclamant că au mai urmat o . recunoașteri care, prin ele însele, au întrerupt noile termene de prescripție și enumeră cererea nr.8930/21.03.2011 adresată Primarului Orașului Mihăilești, prin care recunoaște nu numai obligațiile pe care și le-a asumat față de acesta, dar preciza "atâta timp cât conform acestui contract am încasat o sumă de bani pe terenul de 25.000 mp. care a fost identificât în ., nu puteți stabili alt amplasament cu mine, ci cu domnul P. D., care este proprietarul suprafeței de teren" și cererea de chemare în judecâtă formulată de Ș. G. în cadrul dosarului nr._ al Tribunalului G. în temeiul art.57 și 58 din Codul de procedură civilă, la data de 16.06.2011.
În drept, au fost invocâte dispozițiile art.16 lit. a și art.17 alin.1 și 2 din Decretul - Lege nr.167/1958.
Prin adresa nr.7962/22.02.2013 Primăria Orașului Mihăilești, la solicitarea instanței, a comunicât procesul verbal de punere în posesie din 18.12.2008 și proces verbal din 04.08.2009 pentru suprafața de 2,89 ha, adresele nr.1037 din 11.02.2009, nr.1856 din 12.03.2009 și cererea domnului Ș. G. înregistrată sub nr.6364 din 05.08.2009.
A mai arătat că numitul E. N. a fost pus în posesie în anul 2005, dar nu poate preciza cu exactitate de la ce dată nu mai există teren disponibil în tarlaua 63.
De asemenea, s-a mai arătat că domnului Ș. G. nu i s-a oferit teren doar în tarlaua 63, amplasamentele oferite nu au fost pe vechiul amplasament, ci acolo unde comisia locală mai avea teren disponibil, în conformitate cu prevederile H.G. nr.890/2005, iar instanța, în dosarul nr._ a stabilit prin hotărâre definitivă următorul amplasament: T65/3, P2 - 2, 50 ha, T54 - 2100 mp. și T69 - 1800 mp.
Prin adresa nr.3151/24.09.2013 O.C.P.I. G. - Serviciul Cadastru, la solicitarea instanței, a comunicât procesul verbal de punere în posesie ce a stat la baza emiterii T.P. nr._/2007, proprietar E. N. și documentația cadastrală în baza căreia s-a făcut intabularea, cu mențiunea că nu au intervenit modificări la ..T. Mihăilești.
Prin decizia civilă nr. 136 din 07.10.2014 Tribunalul G., a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocâtă de apelantul-pârât Ș. G., a admis admite apelul declarat de apelantul - pârât Ș. G. împotriva sentinței civile nr.583/05.04.2012 pronunțată de Judecătoria B. V., în contradictoriu cu intimatul - reclamant P. D., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat apelul declarat de apelantul-pârât Ș. G., motiv pentru care a fost admis, pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos.
A reținute tribunalul că prin acțiunea promovată pe rolul Judecătoriei B. V., reclamantul P. D. a solicitat rezoluțiunea contractului de cesiune de drepturi încheiat la data de 24.08.2007 între acesta în calitate de cesionar și pârâtul Ș. G. în calitate de cedent, contract autentificât sub nr.352 de BNP I. O. J. și obligarea pârâtului la plata sumei de 490.500 lei reprezentând daune civile conform clauzei penale contractuale, respectiv triplul prețului de 163.500 lei achitat de reclamant la momentul încheierii contractului de cesiune.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocâtă de apelantul-pârât, tribunalul a respins-o, față de împrejurarea că, deși contractul ce constituie temeiul acțiunii ce face obiectul dosarului, este din 24.08.2007 iar acțiunea a fost introdusă la data de 08.12.2011 (fila 20 din dosarul de fond), față de relațiile desfășurate între părți în toată această perioadă, corespondența purtată precum și semnarea unor acte notariale, fie ele și procuri, conduc spre concluzia unei recunoașteri a contractului de către pârât, acesta nici un moment neadoptând o atitudine de negare a existenței contractului sau a obligațiilor ce derivă din acesta pentru ambele părți.
Înainte de a supune analizei fondul litigiului dintre părți, tribunalul a făcut precizarea că, deși prin cererea de apel s-a invocât excepția prescripției dreptului material la acțiune, aceasta nu constituie singura critică adusă de apelant sentinței instanței de fond, în condițiile în care la începutul cererii de apel s-a făcut referire la fondul litigiului, apreciind că se susține în mod eronat că nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale; astfel, tribunalul a supus analizei sentința apelată și sub aspectelor de fond criticâte, deci pe fondul litigiului existent.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a apreciat că, în raport de probele administrate atât în fața primei instanței cât și în apel, judecătorul fondului a schimbat în mod nejustificât natura actului juridic pe care trebuia să îl analizeze, în sensul de a stabili îndeplinirea sau nu a obligațiilor părților angrenate în raportul juridic astfel materializat.
Deși contractul autentificât de notarul public este denumit contract de cesiune, părțile sunt numite cedent și respectiv cesionar, obligațiile părților sunt astfel instituite încât conduc la concluzia că este vorba despre un contract de cesiune, nici măcar părțile implicâte neavând o altă interpretare a actului pe care l-au încheiat, totuși instanța de fond a apreciat că este vorba despre o promisiune de vânzare-cumpărare.
Dincolo de calificarea eronată a contractului încheiat între părți, prima instanță a apreciat eronat și probele administrate, ajungând la concluzia că se impune rezoluțiunea contractului încheiat și obligarea cedentului la plata către cesionar a triplului prețului cesiunii achitată de acesta din urmă, respectiv suma de 490.500 lei.
Rezoluțiunea este sancțiunea de drept civil ce conduce la desființarea retroactivă a contractului sinalagmatic în cazul în care una dintre părți nu își execută în mod culpabil obligațiile asumate.
În speță, față de actele dosarului, tribunalul a considerat că nu se poate reține o culpă a apelantului-pârât în sensul unei neexecutări a obligațiilor asumate, concluzia contrară la care prima instanță a ajuns nefiind ancorată în probele din dosar.
De altfel, s-a observată că judecătorul fondului s-a rezumat doar în câteva fraze în a descrie atitudinea culpabilă a pârâtului, restul considerentelor fiind dedicâte stabilirii (în mod eronat) a naturii actului juridic încheiat de părți.
În primul rând, tribunalul a constatat că obiectul contractului de cesiune de drepturi îl reprezintă transmiterea de către cedentul Ș. G. către cesionarul P. D. prin mandatar S. A. V., a tuturor drepturilor, beneficiilor, obligațiilor și calităților deținute și/sau izvorâte din orice procedură judiciară sau extrajudiciară și/sau administrativă ce are ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate al cedentului pentru suprafața de teren extravilan arabil de 25.000 mp. din totalul de 28.900 mp. situat pe raza orașului Mihăilești, jud. G., așa cum s-a dispus prin sentința civilă nr.767/24.04.2007 pronunțată de Judecătoria B. V..
La pct.4 din art. 1 din contract, s-a prevăzut că diferența de teren între 28.900 mp. și 25.000 mp., respectiv 3.900 mp. din care 1.800 mp. intravilan, rămâne în proprietatea exclusivă a cedentului și nu face obiectul prezentului act.
În aceste condiții, instanța a apreciat că, în virtutea drepturilor astfel transmise chiar din momentul autentificării contractului, conform Articolul IV – „Răspunderea contractuală”, cesionarul avea dreptul, posibilitatea de a face toate demersurile legale pentru a dobândi titlul de proprietate asupra terenului în discuție, cu privire la care cedentul nu mai avea practic nici un drept, nici acela de a accepta sau de a refuza un amplasament ce i-ar fi oferit de Comisia Locală de Fond Funciar Mihăilești.
Tribunalul a apreciat din acest punct de vedere, că prin cedarea drepturilor asupra terenului de 25.000 mp., cedentul a pierdut orice posibilitate legală și reală de a condiționa atribuirea efectivă a terenului către reclamantul P. D. într-o anumită . de acceptarea de către cedent a amplasamentului terenului ce a rămas în proprietatea sa exclusivă, respectiv 3.900 mp.
În al doilea rând, s-a constatat că temeiul pe care reclamantul își întemeiază acțiunea în pretenții este reprezentat de pct.2 al art. IV din contractul de cesiune de drepturi, conform căruia „În cazul în care cedentul întreprinde vreun act și/sau fapt prin care aduce atingere în vreun fel drepturilor cesionarului dobândite prin prezentul act, nu acordă tot concursul cesionarului pentru materializarea drepturilor astfel dobândite, nu respectă pe deplin prevederile prezentului act, atunci va achita cu titlu de penalitate triplul sumei încasată…”
Ceea ce s-a reproșat practic de către reclamant pârâtului, este faptul că acesta ar fi refuzat amplasamentul oferit în . Comisia Locală de Fond Funciar Mihăilești.
A trebuit subliniat faptul că dorința reclamantului de a obține ca și amplasament al terenului, tarlaua 16, nu are corespondent în actele ce consacră drepturile pârâtului și pe care acesta le-a cedat reclamantului, în condițiile în care în sentința civilă nr.767/24.04.2007 pronunțată de Judecătoria B. V. în dosarul nr._, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtului pentru suprafața de 2,89 ha situat pe raza Orașului Mihăilești, jud. G., nu se face nicio referire cu privire la amplasamentul terenului reconstituit.
În acest context, și în lipsa oricăror mențiuni cuprinse în contract din care să rezulte că s-a avut în vedere un anumit teren, localizat într-o anumită . pârâtului că nejustificât ar fi refuzat amplasamentul oferit de autoritatea competentă, apare ca străin de înțelegerea părților.
De asemenea, în adeverința nr.8184/24.08.2007 emisă de Primăria Mihăilești s-a menționat că Ș. G. va fi pus în posesie cu suprafața de 2,89 ha, așa cum a dispus instanța de judecâtă.
A afirmat reclamantul că pârâtul a refuzat de cel puțin două ori punerea în posesie în ., lucru total neadevărat, întrucât din adresele nr.947/30.01.2008 și nr.3271/18.03.2008 a rezultat că terenul ce se susține că ar fi fost oferit pârâtului prin procese verbale de punere în posesie, refuzate a fi semnate, era deja atribuit numitului E. N..
În acest context, dacă s-ar putea reține o culpă cu privire la această situație (deși, așa cum s-a arătat, nu exista o obligație de reconstituire a terenului pe un anumit amplasament, în lipsa dispoziției instanței în acest sens și față de prevederile Legii fondului funciar, fiind vorba despre o reconstituire a unui teren în zona de câmpie, punerea în posesie făcându-se pe sole stabilite de comisie și aflate la dispoziția sa., adică libere), aceasta ar aparține autorității administrative competente și nicidecum pârâtului.
De altfel, se pare că aceasta era și opinia reclamantului la nivelul anului 2010, când în cererea de chemare în judecâtă formulată în dosarul nr._ al Judecătoriei B. V. (fila 48 din dosarul de fond), susține „la dosarul cauzei am anexat și adresa nr.9415/18.08.2009 a Prefecturii Județului G. către Ș. G. prin care se afirmă faptul că la data de 18.12._ și la 04.08.2009 s-au întocmit procese verbale de punere în posesie pentru . ce au fost refuzate de către pârâtul Ș. G.. Aceste susțineri sunt eronate (susține chiar reclamantul P. D.) întrucât din adresele Primăriei Mihăilești nr.947/30.01.2008 și nr.3271/18.03.2008 rezultă clar că terenul ce se susține că ne-a fost atribuit prin cele două procese verbale erau deja atribuite cetățeanului E. N.. Este evident că Primăria Mihăilești este culpabilă pentru aceea că subsemnatul (adică P. D.) nu-mi poate realiza dreptul de proprietate asupra terenului prin refuzul, interesat, de a-mi elibera titlul de proprietate pentru cei 25.000 mp, teren legal transmis de Ș. G.”.
O schimbare a poziției reclamantului nu poate fi justificâtă decât printr-o dorință a acestuia de a obține repararea unui prejudiciu ce nu a fost dovedit, fiind evident că, datorită schimbărilor intervenite pe piața imobiliară și, probabil, dezinteresul acestuia de a-și finaliza un proiect avut în vedere la momentul încheierii contractului de cesiune de drepturi, apare ca fiind avantajos recuperarea banilor plătiți ca preț al cesiunii și, în plus, pretinsele despăgubiri.
Pentru toate considerentele expuse, apreciind că nu s-a putut reține neexecutarea de către pârât a obligațiilor asumate prin contract, din moment ce drepturile asupra terenului au fost cedate chiar din momentul autentificării contractului de cesiune de drepturi și față de împrejurarea că nu s-a putut reține culpa apelantului-pârât în ceea ce privește neobținerea de către cesionarul drepturilor a unui anumit amplasament dorit de acesta și care nu are corespondent nici în sentința de reconstituire a dreptului de proprietate și nici în contractul încheiat între părți, în baza art.296 C.proc.civ. tribunalul a admis apelul declarat de apelantul - pârât Ș. G. împotriva sentinței civile nr.583/05.04.2012 pronunțată de Judecătoria B. V., pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii, la data de 28.02.2014 a declarat recurs reclamantul P. D., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 12.03.2014.
Prin motivele de recurs recurentul - reclamant arată că decizia recurată este nelegală întrucât instanța a acordat mai mult/altceva decât s-a cerut prin motivele de apel, a interpretat greșit actul juridic dedus judecații (schimbând natura și înțelesul lămurit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară și intrată în puterea lucrului judecât), hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.6, 8 si 9 C.pr.civ.), deoarece:
Tribunalul București a încălcat prevederile exprese ale art.295 Cod procedură și a interpretat greșit art.292 ațin. 2 C.pr.civ., acordând astfel mai mult/altceva decât s-a solicitat de către apelantul-pârât prin motivele de apel.
Așa cum a arătat și prin întâmpinarea formulată în față instanței de apel și apoi prin concluziile susținute atât la termenul din data de 04.02.2013 cât și la termenul din 30.09.2013, singura critică adusă de apelantul-pârât sentinței fondului a constat în invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului. Apelantul-pârât S. G. nu a adus nicio critică pe fondul soluției pronunțate de către Judecătoria B. V..
Că este așa a rezultat fără echivoc din modalitatea de redactare a motivelor de apel, în cuprinsul cărora a solicitat (atât în preambulul motivelor cât și în finalul acestora) "admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și pe cale de consecință admiterea apelului și modificării sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii".
Cu toate că Tribunalul G. a respins, prin decizia recurata, excepția prescrierii dreptului material la acțiune al recurentului - reclamant, prin aceeași decizie "admite apelul" și schimbă în tot sentința fondului, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant, procedând la o nouă interpretare a actului juridic dedus judecații, administrând probe suplimentare și reanalizând probele administrate în față instanței de fond.
Arată recurentul - reclamant că din cele de mai-sus rezultă că Tribunalul, în mod greșit, a analizat întreaga cauză pe fond, deși singurul motiv de apel invocat s-a referit la intervenirea prescripției extincte, iar Decretul nr.167/1958 era singurul temei de drept invocat în susținerea acestuia.
Procedând astfel, Tribunalul G. a încălcat prevederile art.295 alin.l C.pr.civ. potrivit cărora: "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."
Recurentul - reclamant solicită a se constata că instanța de apel nu putea să se pronunțe pe fondul cauzei, în condițiile în care a respins singura critică adusă de apelantul-pârât sentinței Judecătoriei B. V. (și anume excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantului), căci nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art.292 alin.2 C.pr.civ.
Potrivit textului sus-citat, instanța se va pronunța, în fond, pe baza celor invocate la prima instanță în doua situații:
- când apelul nu se motivează (în cazul de față, apelul este motivat în ceea ce privește invocarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune);
- când motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi (în cazul de față, apelul cuprinde motivul/mijloc de apărare privind excepția la care s-a referit deja).
Față de cele de mai-sus, solicită să se constate că Tribunalul G., prin soluția pronunțată cu încălcarea legii, a acordat mai mult/altceva decât s-a solicitat prin motivele de apel.
Hotărârea recurata este dată cu încălcarea puterii lucrului judecat conferită de sentința civilă nr. 1952 din data de 05.07.2010 pronunțată de Judecătoria B. V. în soluționarea dosarului nr._ și de decizia civilă nr.672 pronunțată la data de 20.11.2011de Secția Civila a Tribunalului G. în soluționarea dosarului nr._, încălcându-se astfel prezumția legală instituită prin art.1200 pct.4 și art. 1202 alin.2 din Codul civil si respectiv art.166 Cod procedura civila.
Recurentul - reclamant în continuare solicită a se observa că trecând la judecarea cauzei pe fond, deși era investita cu un singur motiv de apel (vizând excepția prescrierii dreptului său material la acțiune), instanța de apel a procedat după cum urmează:
- a recalificat actul juridic dedus judecații, considerându-l contract de cesiune de drepturi și nu antecontract de vânzare-cumpărare;
- a concluzionat că reclamantul avea dreptul și posibilitatea să facă toate demersurile necesare pentru eliberarea titlului de proprietate în favoarea sa și punerea sa în posesie, drept și posibilitate pe care apelantul-pârât le pierduse, atribuirea terenului nefiind condiționată de acceptarea acestuia din urma;
- a stabilit că susținerea reclamantului, în sensul că apelantul-pârât a refuzat de cel puțin două ori punerea în posesie în Tarlaua 63, ., și că de altfel nu există nicio dovadă în sensul neexecutării culpabile a pârâtului.
Astfel a reținut Tribunalul G. că instanța de fond a calificat greșit actul juridic dedus judecații, acordând prea mare importanta naturii raporturilor juridice dintre părți și apreciind toate probele administrate.
În continuare menționează recurentul - reclamant că ce nu a observat însă Tribunalul G. este că toate aceste aspecte au fost clarificate prin două hotărâri judecătorești anterioare (invocate în mod detaliat de el în cererea introductivă de instanță și depuse ca anexe la aceasta), intrând astfel în puterea lucrului judecat.
Chiar pornind de la reglementarea data de Codul civil din 1864 puterii de lucru judecat, care prin art.1200 pct.4 și 1202 alin.2 o instituie ca prezumție legală iuris . care, în baza art.230 din Legea nr.71/2011, au rămas în vigoare până la . Noului Cod de procedură civilă care aduce reglementari noi sub acest aspect) și de la clasificarea ei ca excepție de fond, peremptorie și absolută conform art.166 Cod procedură civilă, este unanim acceptat că scopul acesteia este evitarea contradicțiilor între considerentele hotărârilor și a contradicțiilor între dispozitivele acestora.
Atât în practică cât și în doctrina s-a statuat că, în esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecata în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur) - a se vedea M. Tabarca, D. procesual civil, Universul Juridic, București, 2005, voi. l, pag. 703 -.
După cum se știe, efectul de „lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu, semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea); lato sensu, semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o alta hotărâre (obligativitatea).
S-a statuat astfel că o hotărâre judecătorească poate fi invocată cu putere de lucru judecat atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauza - a se vedea M. Ta barca, D. procesual civil. Universul Juridic, București, 2005, voi. l, pag. 707 -
Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabila este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară.
Tot în doctrină și în practică s-a statuat că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii, astfel încât problemele deduse judecații într-un litigiu dintre aceleași părți trebuie avute în vedere de către instanța sesizată ulterior, chiar dacă obiectul cauzei diferă (însă se află în legătură cu acesta).
"Prezumția operează atunci când în al doilea proces se pune o problemă identică celei soluționate printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase.
De aceea, prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în față instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare (și care nu pot fi ignorate).
Se poate spune că prezumția îndeplinește o funcțiune pozitivă, normativă (cu titlu de norme particulare, ce apar între părți), ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior fiind folosit cu ocazia unei noi judecăți, care nu va trebui să contrazică aceste constatări anterioare ale instanței," - a se vedea în acest sens Teza de doctorat "Hotărârea Judecătoreasca. Relativitatea si opozabilitatea efectelor acesteia" - A. N. - 2008 -
Or, prin decizia recurată, Tribunalul G. a ajuns la concluzii exact contrare celor deja statuate prin hotărârile anterioare irevocabile, hotărâri pronunțate între aceleași părți (alături de care au stat și Comisia locală de fond funciar Mihăilești și Comisia Județeană de fond funciar G.) și în legătură cu aceleași raporturi juridice, născute prin același contract.
Astfel, prin sentința civila nr. 1952 pronunțată la data de 05.07.2010 (depusă la dosar de recurent ca anexa nr.5 la cererea introductivă de instanță), rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de către recurentul - reclamant. Judecătoria B. V. a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului ce avea ca obiect obligarea la emiterea titlului de proprietate pentru terenul în discuție direct pe numele acestuia.
Arată recurentul reclamant că, considerentele acestei sentințe, intrate în puterea lucrului judecat, sunt următoarele:
- că din actele de la dosar a rezultat că au existat tentative din partea Comisiei Locale Mihăilești de a-l pune în posesie pe Ș. G. cu suprafața din extravilan, "oferindu-i-se Tarlaua 63, . acesta a refuzat-o inițial, iar în prezent acest amplasament nu mai este liber" (penultimul paragraf al paginii 3);
- că deși este intitulat contract de cesiune de drepturi, din conținutul actului încheiat între reclamant și pârât a rezultat că este vorba de un contract de vânzare-cumpărare, însă fiind vorba de un teren pentru care legea impune condiții speciale "contractul intitulat de cesiune de drepturi echivalează cu un antecontract de vânzare-cumpărare" (paragraful 5 al pag. 4);
- că acest contract nu îndeplinește cerințele unui contract de cesiune de drepturi litigioase conform art.1403 Cod civil, întrucât dreptul nu mai este litigios (...) "cesionarul nu se poate subroga în drepturile cedentului" (paragraful 6 al pag. 4);
- că, dată fiind calificarea juridică a contractului, cele două comisii nu au nicio obligație de a întocmi titlul de proprietate direct pe numele reclamantului cesionar (paragraful 7 al pag. 4).
Arată în continuare recurentul - reclamant că, prin decizia civilă nr.672 pronunțată la data de 20.09.2011, Tribunalul G. a admis recursul formulat de reclamantul Ș. G. (pârât în cauza pendinte) și a obligat Comisia Locală de fond funciar Mihăilești să-l pună în posesie pe acesta cu 2,50 ha teren extravilan în T 65/3 P2.
Menționează că la pagina 4 paragraful 4 din aceasta sentință s-a reținut că: "inițial reclamantul-recurent a refuzat punerea sa în posesie pentru suprafața de 2,5 ha extravilan, în tarlaua 63, . 2008, iar în prezent acest amplasament a fost oferit altor persoane îndreptățite (...)".
Față de considerentele acestor două hotărâri judecătorești anterioare, apare de neînțeles pentru reclamant cum a putut Tribunalul G. să ajungă, prin decizia recurată, la concluzii cu desăvârșire contrare cu privire la toate aspectele esențiale ale raporturilor deja analizate.
Prin urmare, recurentul - reclamant solicită să se constate că:
- părțile se găsesc în prezența unui antecontract de vânzare-cumpărare, căci aceasta este calificarea dată de instanța în anul 2010, calificare intrată în puterea lucrului judecat;
- încercarea sa - pe cale judecătorească - de a obține titlul de proprietate pe numele său a fost sortită eșecului, stabilindu-se prin sentință irevocabilă că nu era îndreptățit să solicite acest lucru;
- culpa intimatului-pârât, materializată în refuzul repetat de a primi în posesie amplasamentul convenit prin contract - prin precizarea adeverinței nr.8184/24.08.2007, depusă în copie la dosar - în tarlaua 63 . aceasta statuată anterior, inclusiv prin cea de a două hotărâre judecătorească.
- acest refuz al intimatului-pârât a însemnat încălcarea, de către acesta, a obligațiilor asumate, întrucât nu trebuia să întreprindă nici un act și/sau fapt prin care să aducă atingere în vreun fel drepturilor dobândite de reclamant prin acest contract - teza III din pct. III Declarații și garanții și pct. .IV Răspundere contractuală.
Arată că toate acestea conduc la singura soluție posibilă și anume admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Ș. G., cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței fondului.
In drept invocă toate textele legale la care a făcut referire mai-sus.
In dovedirea motivelor de recurs solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.
Intimatul Ș. G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Reclamantul recurent și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 6, 8 și 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.
Cu privire la motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 6 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la faptul că, prin intermediul acestui motiv de reformare, se pot remedia erorile legate de limitele investirii instanței, fiind vizate situațiile de extra petita și plus petita, în sensul că organul judiciar, soluționând pretențiile cu care a fost sesizat, acordă mai mult decât s-a cerut sau altceva decât s-a cerut. Acest motiv de recurs este expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, în limitele pretențiilor formulate, scopul pentru care legiuitorul l-a inserat între motivele de recurs fiind acela de a pune la dispoziția părților un mijloc procesual adecvat pentru corectarea nelegalității rezultate din soluționarea cauzei cu nerespectarea limitelor sesizării organului judiciar.
Cu privire la prima ipoteză a acestui motiv de motiv de modificare, Curtea constată că săvârșirea unei astfel de nelegalități se reflectă în dispozitivul hotărârii, cu precizarea că nu poate fi încadrat în această categorie judecarea greșită a unei cereri formulate de parte cu nerespectarea dispozițiilor relative la termenul de exercitare, schimbarea cauzei sau punerea în discuție a unor temeiuri juridice noi, încălcarea unei excepții din oficiu( dacă norma juridică încălcată este de ordine privată), primirea unei cereri noi în apel. Toate aceste aspecte pot constitui greșeli de judecată dar nu pot fi calificate ca extra petita și, implicit, nu pot fundamenta motivul de recurs analizat.
Cu privire la cea de-a doua ipoteză, Curtea reține că situația premisă este aceea în care instanța se pronunță pe cererea formulată de parte dar acordă mai mult, cu precizarea că pe cale jurisprudențială s-a arătat că plus petita se referă la obiectul cererii, adică la pretențiile deduse judecății, iar nu la motivele de critică formulate într-o cale de atac exercitată împotriva unei hotărâri, pentru care există cale de atac extraordinară pentru remedierea unei astfel de neregularități.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față, Curtea constată că nu se poate reține incidența acestui motiv de recurs în prezenta cauză, în condițiile în care nu se invocă depășirea limitelor investirii, prin raportare la capetele cererii de chemare în judecată, ci în raport de criticile formulate prin cererea de apel. Chiar trecând peste aceste considerații, Curtea consideră că instanța de apel s-a pronunțat asupra căii de atac cu respectarea limitelor investirii tribunalului, precum și a dispozițiilor art 295 cod procedură civilă, în condițiile în care prin cererea de apel pârâtul a formulat, pe lângă excepția prescripției dreptului material la acțiune și critici ce vizează fondul raportului juridic litigios, făcând referire la faptul că nu se poate reține refuzul său de a semna procesele verbale de punere în posesie, deoarece acestea nu i-au fost prezentate niciodată, precum și la o . înscrisuri, prin care reclamantul recunoștea că vina pentru imposibilitatea intrării în posesia terenului înstrăinat aparține Primăriei Mihăilești. Deși nesistematizate, aceste aspecte se constituie în critici de fond ale soluției apelate, în mod corect calificate și cercetate ca atare de tribunal.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art 304 pct 8 cod procedură civilă, acesta se referă la încălcarea principiului înscris în prevederile art 969 alin 1 cod civil, potrivit căruia convențiile legale au putere de lege între părțile contractante. Pornind de la semnificația acestor dispoziții de drept de material, care consacră principiul forței obligatorii a contractului și având în vedere și prevederile procedurale invocate de recurentă drept temei pentru critica formulată, Curtea constată că trebuie distins între următoarele ipoteze: situația în care instanța este sesizată cu un diferend legat de un act juridic, indiferent că este un act juridic unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul, soluționând fondul, având obligația să-l aplice în litera și spiritul său, nefiind îndrituită să-i dea un alt înțeles, precum și situația în care clauzele actului juridic dedus judecății sunt neclare, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorului revenindu-i datoria de a-l interpreta, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art 304 pct 8 cod procedură civilă se referă la situația în care actul juridic care a generat litigiul este clar sub aspectul conținutului, dar instanța, pronunțându-se asupra pretențiilor cu care fost învestită, îi schimbă natura sau înțelesul, cu precizarea că în ipoteza în care din materialul probator administrat rezultă un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic, interpretarea dată de instanțele de fond constituie o chestiune de fapt, care nu mai poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.
Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că acest motiv de modificare a hotărârii nu este incident în cauză, în condițiile în care recurentul a invocat greșita calificare a contractului din perspectiva nerespectării puterii de lucru judecat hotărârilor judecătorești prin care a fost tranșată irevocabil această chestiune. Pe cale de consecință, motivul de critică formulat constă de fapt în încălcarea prevederilor art 1200 pct 4 și art 1202 alin 2 cod civil, coroborat cu dispozițiile art 166 cod procedură civilă, chestiune ce ține de fapt de maniera în care instanța de apel a dat eficiență acestor prevederi legale( sub aspectul interpretării și aplicării acestora) și, pe cale de consecință, este cenzurabilă din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă.
În ceea ce privește acest motiv de recurs întemeiat pe prevederile procedurile procedurale anterior menționate, Curtea pornește în analiza sa de la aceste norme de procedură, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față, Curtea constată că prin sentința civilă nr 1952/2011 pronunțată de Judecătoria B. V., în acțiunea formulată P. D. în contradictoriu cu Primăria orașului Mihăilești – prin primar, Comisia Locală de fond funciar Mihăilești județ G., Comisia Județeană de fond funciar G. județ G. și Ș. G.( având ca obiect obligarea comisiei de a-i elibera Titlu de proprietate pentru suprafața de 25.000 m.p. teren tarlaua 63, . nr. 8184/24.08.2007 emisă de Primăria Mihăilești și conform planului parcelar, teren cu nr. cadastral 3528), instanțele investite cu judecarea acestui proces au tranșat irevocabil asupra naturii juridice a contractului a cărei rezoluțiune se cere a fi dispusă în prezenta cauză, în sensul că are valoarea unui antecontract de vânzare cumpărare. Pentru a-și fundamenta această concluzie, instanțele au avut în vedere faptul că, deși este intitulat ca fiind o cesiune, din conținutul său rezultă că este vorba o vânzare cumpărare. Având în vedere că terenul nu este încă individualizat, iar titlul de proprietate nu este încă emis, nu sunt îndeplinite condițiile pentru realizarea operațiunii de vânzare cumpărare. Concluzionând, instanțele arată că fiind un teren pentru care legea impune condiții speciale, contractul intitulat „de cesiune de drepturi” echivalează cu un antecontract de vânzare-cumpărare, instanța subliniind expres că nu este vorba de un contract de cesiune de drepturi litigioase clasic conform art. 1403 cod civil, deoarece dreptul nu mai este litigios, procesul finalizându-se printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.
Or, instanța de apel, calificând contractul ca fiind de cesiune, cu nerespectarea puterii de lucru judecat, a examinat condițiile răspunderii civile contractuale( rezoluțiunea fiind de fapt o formă de răspundere contractuală) în acest coordonate. Având în vedere că examinarea acestor chestiuni, care țin de fondul litigiului deferit justiției în prezentul dosar, presupune analiza unor elemente ale situației de fapt, situație incompatibilă cu structura recursului, care este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Curtea apreciază că sunt aplicabile prevederile art 312 alin 5 cod procedură civilă, ceea ce atrage admiterea căii de atac cu consecința casării deciziei atacate cu trimitere spre rejudecarea apelului la același tribunal, soluție, care se impune și din perspectiva necesității respectării principiului dublului grad de jurisdicție. Instanța de trimitere urmează să examineze criticile din apel prin raportare la specificul unui antecontract de vânzare cumpărare, a cărui natură juridică a fost stabilită irevocabil prin hotărârea judecătorească anterior analizată.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile procesuale anterior menționate, Curtea va admite recursul și va casa decizia atacată cu trimitere spre rejudecarea apelului la același tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurentul - reclamant P. D., împotriva deciziei civile nr. 136 din 07.06.2013, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu nu intimatul - pârât Ș. G..
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.SI
Tehnored. SI/GIA
Ex.2
Judecătoria B. V. - R.C. L.
Tribunalul G. - G. U., M. Z. Udr
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1607/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 988/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
