Acţiune în constatare. Decizia nr. 680/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 680/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-04-2014 în dosarul nr. 680/2014
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 680R
Ședința publică de la data de 02.04.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - B. A. C.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat doamna procuror C. C..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă B. I. D. împotriva sentinței civile nr.82/20.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „despăgubiri Legea nr.221/2009- daune morale și materiale, acțiune în constatare, pretenții, alte cereri”.
Dosarul se află la primul termen și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-reclamantă B. I. D. reprezentată de avocat Lihanceanu I. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, lipsind intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Reprezentantul recurentei-reclamante depune la dosar împuternicirea avocațială și arată că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Reprezentanta Ministerului Public P. de pe lângă Curtea de Apel București arată că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta-reclamantă B. I. D. prin avocat solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate și în consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Cu privire la situația de apreciere a caracterului politic, arată că este un act emis de autoritățile Statului R. în care se constată faptul că recurenta-reclamantă de la naștere a fost privată de libertate întrucât s-a născut în penitenciar. A fost ținută în penitenciar pentru uneltire, în timp ce mama ei a fost condamnată pentru omisiunea denunțării.
Sunt temeiuri diferite de fapt în baza cărora mama și fiica au fost private de libertate iar situația recurentei nu trebuie apreciată doar prin faptul că mama acesteia a primit o condamnare politică, ci ea însăși născută în penitenciar a fost privată de libertate, în condițiile în care este de notorietate că, copii născuți în penitenciar au fost folosiți pentru situații de tortură pentru părinții lor.
Din punct de vedere uman și juridic, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât a apreciat greșit probatoriul administrat în cauză și s-a raportat greșit la toate coordonatele istorice, sociale, morale și dar și juridice care caracterizează această speță.
Cu privire la daunele materiale solicitate, arată că acestea nu au fost solicitate în baza art. 5 din legea specială, care la acel moment era sub incidența deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională.
Pornind de la temeiul invocat al răspunderii civile delictuale raportat la situația la care pârâtul S. R. a recunoscut ca fiind o faptă criminală, abominală și care ulterior și-a regăsit ecoul în Legea nr.221/2009.
Instanța nu se poate prevala de hotărârea pronunțată cu privire la situația mamei pentru că ar nega în acest fel dreptul la libertate și chiar la viață al reclamantei.
Reclamanta a fost privată de libertate pentru uneltire, pentru altă faptă decât cea pentru care a fost privată de libertate mama sa.
Instanța de fond a invocat în considerentele hotărârii recurate cele două hotărâri pronunțate de CEDO, Ernewein și alții vs. Germania și Slavov și alții contra Bulgariei, menționate în motivele de recurs. Aceste hotărâri sunt invocate și menționate greșit în această cauză pentru că au coordonate diferite față de prezenta speță. A promovat acțiunea în baza unui temei în vigoare, aceasta fiind admisibilă.
Cu privire la despăgubirile solicitate, cuantumul acestora urmează să fie apreciat de instanță, deoarece le consideră echitabile și rezonabile.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
În combaterea motivelor de recurs arată că, criticile invocate de recurenta-reclamantă sunt neîntemeiate. Împrejurarea pentru care se solicită constatarea caracterului politic nu se încadrează în mod obiectiv în Legea nr. 221/2009.
Actul normativ aplicabil în materie, anume Legea nr.221/2009, se aplică numai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06.03._89, condiție care nu este îndeplinită în prezenta cauză.
De asemenea, arată că Legea nr.221/2009 se aplică numai persoanelor care au săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului comunist, condiție care, de asemenea, nu se regăsește în prezenta cauză.
Cu privire la despăgubirile solicitate, în baza art. 998 și 999 Cod civil, solicită să se constate că instanța de fond nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, însă consideră că nu era necesar să se pronunțe acestui capăt de cerere având în vedere că instanța a apreciat că împrejurarea pentru care se solicită constatarea caracterului politic nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, reclamanta neputând beneficia de despăgubiri.
Curtea constatând închise dezbaterile reține recursul în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13.06.2012pe rolul Tribunalului București Secția a III-a civilă sub nr._, reclamanta B. I.-D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor luate de autoritățile comuniste față de persoana sa și obligarea la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune materiale și morale.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că s-a născut la Spitalul Penitenciar Văcărești, la data de 10.02.1954, mama sa fiind condamnată politic și că mai târziu a fost urmărită de condamnările părinților, motiv pentru care a fost împiedicată să urmeze studiile dorite.
Măsura suferită cade sub incidența Legii nr. 221/2009 constituind o măsură administrativă. Scopul acestui act normativ, respectiv intenția legiuitorului și rațiunea reglementărilor cuprinse, rezultă cu prisosință din expunerea de motive a actului ce a însoțit proiectul în procesul de legiferare, diferențele de reglementare între actul publicat fiind nesemnificative în raport cu proiectul actului.
Cererea de despăgubiri este formulată având în vedere și faptul că regimul comunist a fost asimilat unui regim criminal, condamnat oficiat de S. R..
În aceste condiții invocă drepturile fundamentale încălcate care cer o reparație efectivă având în vedere că efectele deciziei Curții Constituționale sunt defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Acest lucru este incompatibil cu art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu prevederile unor documente europene.
Condamnarea politică echivalează cu o condamnare fără drept, ceea ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 1000 C.civil, art. 998-999 C.civil, art. 5034-507 C.pr.penală întrucât transpunerea în fapt a acestei condamnări a avut ca rezultat privarea nelegitimă și nelegală de libertate, vătămarea vinovăției și integrității fizice, încălcarea dreptului la viață.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 coroborat cu art. 1, art. 3, art. 5 alin. 1 lit. b) și art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, art. 1000, art. 998-999 C.civil, art. 504-507 C.pr.civ., prevederile CEDO și ale Constituției României.
Prin sentința civilă nr. 82/20.01.2014 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul a stabilit un nou cadru juridic pentru recunoașterea unor drepturi persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 06.03._89.
Domeniul de aplicare a acestui act normativ, sub aspectul limitelor temporale cărora le sunt circumscrise diferitele forme ale represiunii comuniste, este indicat riguros juridic în însuși titlul legii, precum și în dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 4 alin. 1, în care este indicată perioada istorică vizată de legiuitor: 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Analizând situația precizată de către reclamantă și anume, nașterea sa la Spitalul Penitenciarului Văcărești, tribunalul a constatat că această măsură nu se circumscrie cazurilor cărora legiuitorul le-a atribuit caracter administrativ sau penal.
De altfel, constatarea caracterului politic a fost stabilită față de mama reclamantei, aspect recunoscut de către aceasta și, ca urmare, drepturile instituite de legiuitor prin Legea nr. 221/2009 au fost valorificate la situația de fapt ce a fost reținută față de autoarea sa.
Pentru daunele morale și materiale tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept indicat de reclamantă, reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial din 15.11.2010.
Conform art.147 alin. 1 din Constituție dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu Constituția. Cum termenul s-a împlinit la data de 30.12.2010, rezultă că textul menționat trebuie considerat că nu mai există.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg dispozițiile nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele de predecesorii lor (cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei).
De asemenea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Curtea Constituțională a constatat în decizie și faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
În acest context acțiunea devine neîntemeiată, nemaiexistând un temei legal pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamantă.
Tribunalul a analizat și dacă adoptarea legii și aplicarea ei înainte de declararea neconstituționalității a determinat nașterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantei în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Ca urmare a încetării efectelor textului de lege, tribunalul a apreciat că reclamanta nu mai are o speranță de a dobândi compensații, așa cum a constatat și Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/2010.
De asemenea, invocarea temeiurilor referitoare la drepturile fundamentale recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de Constituția României și pactele internaționale, nu pot sta la baza admiterii acțiunii, întrucât situația de fapt prezentată de reclamantă nu relevă în speță încălcarea dreptului la viață prin nașterea sa la Spitalul Penitenciar Văcărești.
Pentru dispozițiile art. 504 și urm. C.pr.civ., tribunalul a arătat că temeiul menționat nu este aplicat în speță, întrucât el privește, chiar și după adoptarea Deciziei nr. 45/1998 de către Curtea Constituțională, situația unor erori judiciare săvârșite în procesele penale. În situația reclamantei, nu a existat un proces penal și nici nu s-a dispus privarea sau restrângerea de libertate prin una din măsurile prevăzute de art. 504 alin. 3 C.pr.civ. astfel că nu se poate reține aplicabilitatea dispozițiilor menționate.
Împotriva sentinței civile nr. 82/2014 a formulat recurs recurenta B. I. D., în motivarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie:
Recurenta arată că a depus la dosarul cauzei documente din care rezulta că a suferit masuri represive de natura celor reglementate prin legea 221/2009.
Astfel, conform Hotărârii nr. 3886 din 26 august 1991 emisa de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr. 118/1990, reclamanta s-a aflat în detenție pentru o perioada de 1 an 2 luni si 15 zile pentru fapta de uneltire.
O instituție a statului roman a verificat documentele depuse de reclamantă la dosarul nr. 3886/1991 și a stabilit ca aceasta a stat în detenție 1 an 2 luni si 15 zile, începând cu data nașterii sale si că privarea de libertate s-a datorat faptei de uneltire.
Trebuie observat ca din materialul probator administrat în fata instanței de fond rezulta fără dubiu si fapta pentru care a fost reținuta si condamnata mama sa: omisiunea denunțării.
Cu privire la temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea cererii, recurenta solicită să se observe ca instanța de fond nu s-a pronunțat asupra temeiului de drept invocat prin acțiune în susținerea pretențiilor, instanța de fond se pronunța cu privire la art. 5 alin. Iit. a teza 1, articol pe care nu a înțeles sa îl invoce în cauză.
Instanța nu se pronunță în niciun fel însa cu privire la art. 1000 alin. 3 Cod civil, art. 998 - 999 Cod civil, in condițiile în care a arătat ca S. R. - parte în proces - prin actul de condamnare al comunismului a recunoscut ca a săvârșit o fapta civila delictuala.
Sub acest aspect, recurenta consideră ca în cauza sunt incidente dispozițiile legale ce califica hotărârea ca nelegala câtă vreme se întemeiază pe considerente străine de natura pricinii.
Instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată sub aspectul aplicării art.504 C.p.p. Sub acest aspect, recurenta arată ca acest temei de drept a fost invocat în subsidiar, apreciind ca reglementează situația celor privați fără drept de libertate si că justifica o cerere în reparație, făcându-se o corecta aplicare a dispozițiilor art. 3 si ale art.5 din Convenția europeana a drepturilor omului, a dispozițiilor art. 22 si ale art. 23 din Constituția României, si in condițiile in care Legea nr. 221/2009 stabilește implicit că toate hotărârile pronunțate în procesele penale care au avut in vedere fapte calificate ca fiind contra regimului comunist, si asimilate astăzi ca fiind acte de condamnare politica, sunt nule absolut.
Recurenta apreciază, așadar, că și această judecată este greșită și că hotărârea pronunțată sub aspectul dezlegării acestei probleme este nelegală.
Cu privire la modul în care instanța de fond s-a raportat la jurisprudența CEDO, recurenta arată că instanța de fond a hotărât reținând în considerentele sentinței hotărârile CEDO: Ernewein si alți c. Germania si Slavov si alții c. Bulgariei.
Cu privire la hotărârea pronunțată în cazul Slavov și alții c. Bulgaria, recurenta arată că instanța de fond s-a raportat in mod greșit, deoarece nu este aplicabila, întrucât se observă ca în cererea deduse judecații la CEDO petenții se aflau . de cea in care se afla reclamanta de astăzi. În cazul de fata, instanța a fost investita cu o cerere care nu se întemeia pe un text de lege declarat neconstituțional, aceasta situație a fost însa folosita pentru a ilustra de ce este incident principiul specialia generalibus derogant si de ce trebuie sa se tina seama de art. 14 din CEDO, imprescriptibilitatea acțiunilor îndreptate împotriva celor vinovați (de persecuții si de violări ale drepturilor economice si politice ale cetățenilor, pe scurt, vinovați de crime împotriva umanității).
Cu privire la actele internaționale care fac parte din dreptul intern, recurenta a arătat că, Decretul nr. 547/1969 pentru ratificarea Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război si a crimelor contra umanității, adoptata de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite la 26.11.1968, act normativ publicat în Buletinul Oficial nr. 83 din 30.07.1969 definește ca persecuțiile, actele de cruzime fata de populația pașnica sunt asimilate crimelor împotriva umanității, iar aceste fapte sunt imprescriptibile.
Recurenta reamintește rezoluțiile Consiliului Economic si Social al Organizației Națiunilor Unite 1074 D (XXXIX) și 1_ ) din 28 iulie 1965 și 5 august 1966 privind pedepsirea criminalilor de război si a persoanelor vinovate de crime contra umanității, au stabilit ca: Art. 1 lit. b: "Oricare ar fi data la care au fost comise, crimele următoare sunt imprescriptibile: crimele contra umanității, indiferent daca sunt comise în timp de război sau în timp de pace, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului M. International de la Nurenberg din 8 august 1945 si confirmate prin rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 3 (1) și 95 (I) din 13 februarie 1946 și 11 decembrie 1946"
Art. IV: "Statele parți la prezenta convenție se angajează sa adopte, în conformitate cu procedurile lor constituționale, orice masuri legislative sau de alt ordin care ar fi necesare pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor menționate în articolele 1 si II ale prezentei convenții, atât în ceea ce privește urmărirea, cit si în ceea ce privește pedeapsa; acolo unde în acest domeniu ar exista o prescripție în virtutea legii sau altfel, ea va fi abolita”.
In concluzie, recurenta arată că legea (actele normative sus menționate) definește ca fiind crime împotriva umanității persecuțiile, actele inumane, violarea drepturilor economice si politice săvârșite atât pe timp de pace cat si pe timp de război. Statele (deci si statul roman) au obligația de a adopta masuri legislative pentru a asigura ca aceste crime sunt imprescriptibile si de a acționa atât pentru pedepsirea celor vinovați cat si pentru reabilitarea celor condamnați si acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește acte adoptate de statul roman si care se refera la cei condamnați din motive politice, precum și la despăgubiri pentru daunele morale suferite, recurenta a arătat că legiuitorul român a încercat sa reglementeze cazurile pentru care este necesar sa se acorde reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște si de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate si adoptate reglementari privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv si, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite si de alte drepturi.
În acest sens au fost adoptate o . acte normative, reglementările fiind adoptate pentru a da viața rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1.096 (1996) intitulata "Masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" si nr. 1.481 (2006) intitulata "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr.64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, sa le fie restituite proprietățile confiscate (sau sa primească compensații daca acest lucru nu mai este posibil) si, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viața, sa poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Recurenta a mai arătat că, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenție, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6).
Condamnarea politica echivalează cu o condamnare fără drept. Transpunerea în fapt a acestei condamnări a avut ca rezultat privarea nelegitima si nelegala de libertate, vătămarea sănătății si integrității fizice a persoanelor condamnate politic, tortura, si chiar încălcarea dreptului la viața. Într-un cuvânt încălcarea acelor drepturi fundamentale ale omului ocrotite si garantate de Declarația Universala a Drepturilor omului si de CEDO.
Recunoașterea caracterului politic al condamnărilor echivalează în contextul axiologic si juridic intern si internațional cu recunoașterea unui abuz si presupune in consecința asumarea unei obligații de a plăti despăgubiri.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3041 și. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii luate de autoritățile comuniste împotriva reclamantei - constând în aceea că s-a născut în Spitalul Penitenciar Văcărești la data de 10.02.1954, perioadă în care mama sa se afla condamnată pe motive politice - Curtea constată că soluția pronunțată de tribunal este legală și temeinică, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 3041 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Nefiind menționată în mod expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept, calificarea măsurii pretinse de reclamantă ca fiind o măsură administrativă și stabilirea caracterului politic al acestei măsuri se face de către instanță, în baza criteriilor oferite tot de lege, respectiv de art. 4 alin. 2 din lege.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Potrivit art. 1 alin. 3 din lege „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 (subl.inst.) privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Prin urmare, textul de lege invocat de recurenta-reclamantă în susținerea acestui capăt de cerere face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege, care fac trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), prevederi legale care definesc caracterul politic al unei măsuri administrative abuzive prin prisma scopului avut în vedere la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei alte fapte ce a atras luarea unei măsuri de organele fostei miliții sau securități împotriva făptuitorului.
Din aceste dispoziții legale reiese că trebuie stabilit de către instanță, pentru a se putea constata caracterul politic potrivit Legii nr. 221/2009, faptul că reclamantul a urmărit, la săvârșirea unei fapte ce a atras luarea împotriva sa a unei măsuri abuzive, unul din scopurile menționate de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, respectiv împotrivirea prin orice fel de acte sau acțiuni față de regimul comunist instaurat în România începând cu martie 1945.
Or, ca natură juridică, măsura pretinsă de reclamantă prin cererea de chemare în judecată - constând în aceea că s-a născut în Spitalul Penitenciar Văcărești la data de 10.02.1954, perioadă în care mama sa se afla condamnată pe motive politice – nu este o măsură administrativă abuzivă în sensul dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, deoarece reclamanta nu a săvârșit nicio faptă prin care să fi urmărit împotrivirea prin orice fel de acte sau acțiuni față de regimul comunist instaurat în România începând cu martie 1945, faptă care să fi atras luarea împotriva sa a unei măsuri administrative abuzive.
În consecință, făcând interpretarea sistematică și gramaticală a întregului act normativ, Curtea constată că în mod corect a constatat tribunalul faptul că măsura pretinsă de reclamantă nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.
Curtea nu poate reține critica potrivit căreia din înscrisurile administrate în cauză (în concret Hotărârea nr. 3886/26.08.1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990) reiese faptul că reclamanta a suferit măsuri represive de natura celor reglementate de Legea nr. 221/2009, reclamanta aflându-se în detenție pentru fapta de uneltire.
Astfel, se constată că, prin Hotărârea nr. 3886/26.08.1991, Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 a admis cererea formulată de reclamantă, a stabilit că perioada 10.02._55 (1 an, 2 luni și 15 zile începând de la naștere) constituie vechime în muncă neîntreruptă și a acordat, începând cu data de 1.09.1990, o indemnizație lunară pentru fiecare an de detenție, precum și toate celelalte drepturi prevăzute de acest act normativ. În hotărâre se precizează că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, deoarece „a fost arestată și condamnată la data de 10.02.1954 pentru fapta de uneltire” întrucât s-a născut în penitenciar – fila 47 din dosarul de fond.
Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat „constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice”.
În baza acestei Hotărâri emise de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990, recurenta-reclamantă solicită să se constate pe cale judiciară faptul că măsura la care a fost supusă ca urmare a nașterii sale în penitenciar constituie o măsură administrativă cu caracter politic în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanta susținând că a fost privată de libertate pe o perioadă de 1 an, 2 luni și 15 zile de la data nașterii, pentru fapta de uneltire.
Curtea constată că în mod corect instanța de fond nu a considerat acest înscris ca un act doveditor al afirmației potrivit căreia reclamanta a fost privată de libertate pentru fapta de uneltire, deoarece potrivit actului normativ indicat mai sus, dovada privării de libertate în condițiile art. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 18/1990 se poate face numai cu hotărârea judecătorească penală rămasă definitivă prin care să fi fost condamnată cu executare pentru infracțiunea de uneltire; sau cu mandatul de arestare preventivă pentru fapta de uneltire. Or, reclamanta nu a contestat faptul că nu există o condamnare penală împotriva sa pentru fapta de uneltire, ci solicită să se asimileze situația sa (respectiv nașterea în penitenciar, ca urmare a faptului că mama sa se afla în executarea sentinței penale nr. 1369/30.11.1953 a Tribunalului M. București, pentru „crima de omisiune de denunț a fratelui ei, spion legionar” - adresa nr. 15.690/30.11.1990 a Ministerului de Interne Direcția Secretariat, fila 49 din dosarul de fond) cu cea a unei persoane private de libertate pentru săvârșirea unei fapte cu caracter politic; situație cu privire la care instanța a constatat că nu intră sub incidența art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de fond s-a pronunțat în baza temeiului de drept al art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 21/2009, iar nu în baza art. 998-999 C.civ. și art. 1000 alin. 3 C.civ., precum și că erau incidente în cauză, în subsidiar, și dispozițiile art. 504 C.pr.penală.
Curtea arată, în primul rând, faptul că petitele privind acordarea de daune materiale și morale pentru suferințele îndurate de măsura de condamnare politică pretinsă de reclamantă sunt subsidiare și accesorii primului capăt de cerere, privind solicitarea de a se constata caracterul politic al măsurii, în sensul că depind de soluția dată primului capăt de cerere. Prin urmare, Curtea constată că au fost respinse în mod corect de tribunal capetele de cerere accesorii, având în vedere că s-a reținut faptul că măsura administrativă invocată d.
În al doilea rând, pentru a răspunde criticilor formulate de recurenta-reclamantă prin recursul de față, Curtea arată că în mod corect a reținut tribunalul faptul că, după declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai există temei legal pentru soluționarea capătului de cerere privind acordarea de daune morale.
Astfel, se constată că cererea de chemare în judecată dedusă judecății în dosarul de față a fost formulată la data de 13.06.2012, moment la care dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 (care prevedeau dreptul persoanei care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de a solicita instanței: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit), fuseseră declarate neconstituționale prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, decizii care au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 716 din 15 noiembrie 2010, deci anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește cererile înregistrate pe rolul instanțelor ulterior publicării acestor decizii, având ca obiect constatarea caracterului politic și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, practica judecătorească este unanimă în a considera că declararea neconstituționalității dispozițiilor art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din lege lipsește de temei legal aceste acțiuni.
Problema stabilirii efectelor juridice ale deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională s-a pus numai în situația acelor procese care se aflau în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial.
Or, în speța de față, așa cum în mod corect a reținut tribunalul, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art.147 alin. (4) din Constituția României: potrivit cărora „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Prin urmare, prin constatarea neconstituționalității, norma juridică nu mai întrunește condițiile prezumției de constituționalitate, efect care se produce erga omnes de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei privind constatarea neconstituționalității.
Recurenta-reclamantă susține că, urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, deveneau aplicabile dispozițiile de drept comun ale art. 998-999 și art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil. Curtea nu va reține această critică, constatând că în mod corect tribunalul a reținut lipsa unui temei juridic cu privire la capetele de cerere accesorii, întrucât prezentul raport juridic, creat prin formularea acțiunii de către reclamantă la data de 13.06.2012, a luat naștere după ce a fost înlăturată prezumția de constituționalitate a acelor dispoziții legale care dădeau dreptul la acțiune pentru a pretinde acordarea daunelor morale pentru o măsură administrativă cu caracter politic. Or, în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi, forma nouă dobândită de Legea nr. 221/2009 este aplicabilă, de îndată, tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după data la care decizia de constatare a neconstituționalității produce efecte juridice.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, iar efectele sale încetează de drept, pentru viitor, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României (decizia C.C. nr.186/1999, publicată în M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000)
De asemenea, nu poate fi reținută susținerea recurentei conform căreia capetele de cerere accesorii (privind acordarea de daune materiale și morale pentru măsura administrativă cu caracter politic pretins suferită de reclamantă) trebuiau să fie analizate de tribunal din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 și art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil, deoarece nu este posibilă o combinare a unor dispoziții legale cuprinse în acte normative diferite atunci când suntem în situația unor capete de cerere accesorii, așa cum s-a arătat în cele ce preced. Astfel, nu este posibilă analiza capătului principal de cerere (privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative pretinse reclamantă) din perspectiva legii speciale nr. 221/2009, combinată cu analiza capetelor de cerere accesorii din perspectiva dreptului comun și cu ignorarea legii speciale pe care s-a întemeiat capătul principal de cerere.
În ceea ce privește criticile din motivele de recurs, potrivit cărora tribunalul s-a raportat în mod greșit la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în cauzele Ernewein și alții c. Germaniei și Slavov c. Bulgariei, Curtea arată că aceste considerente ale instanței de fond urmăreau să sublinieze faptul că prin declararea neconstituționalității legii nu s-a încălcat speranța legitimă a reclamantei de a dobândi un bun în sensul Convenției.
Curtea va menține aceste considerente, având în vedere că sunt în sensul practicii constante a instanțelor judecătorești având în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanță de la data publicării în Monitorul Oficial (nr. 789 din 7.11.2011).
Prin această decizie în interesul legii instanța supremă a analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile și a statuat că „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.
În ceea ce privește critica prin care recurenta-reclamantă susține că instanța trebuia să țină seama de principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din CEDO, Curtea o va respinge, având în vedere că prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a statuat că nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării, deoarece „drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate”.
În ceea ce privește invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că nu sunt incidente ratione temporis.
Astfel, în jurisprudența sa (cauzele Malhous c. Republicii cehe (decizia), cererea nr._/96, 13.12.2000, și Prințul Hans-A. II de Liechtenstein c. Germaniei, cererea nr._/98, hotărârea din 27.06.2001, par. 85), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu va analiza circumstanțele unei presupuse încălcări a unuia din drepturile garantate de Convenție, dacă aceasta s-a produs înainte de ratificarea Convenției de către statul respectiv. Or, recurenta invocă faptul că a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic contrare textelor convenționale, produsă în data de 10.02.1954, perioadă care se situează anterior datei de 20.06.1994 - data intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru România, prin adoptarea Legii nr. 30/1994.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a mai invocat și prevederile dreptului comunitar, Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, cu privire la care Curtea constată că nu sunt acte comunitare cu caracter obligatoriu.
Astfel, examinând Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Curtea reține că, potrivit dispozițiilor articolului 288 TFUE (ex-articolul 249 TCE), plasat în Secțiunea I (Actele juridice ale Uniunii) din Capitolul 2 (“Actele Juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare și alte dispoziții):
“Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia.
Recomandările și avizele nu sunt obligatorii”.
Potrivit articolului 289 TFUE:
“(1) Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294.
(2) În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
(3) Actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative.
(4) În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții”.
De asemenea, potrivit articolului263 TFUE(ex-articolul 230 TCE): „Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți”.
Prin urmare, Curtea reține că, pe lângă izvoarele primare (tratatele originare și cele care le-au modificat), izvoarele secundare de drept comunitar reprezintă acele norme elaborate de instituțiile Uniunii în exercitarea prerogativelor conferite acestora prin Tratate. Potrivit articolului 288 TFUE (ex-articolul 249 TCE), legislația comunitară este alcătuită din regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Spre deosebire de primele 3 categorii, recomandările nu au forță juridică obligatorie, neputând fi invocate direct în fața instanțelor naționale.
Recomandările formulate de către Consiliu sau de către Comisie sunt simple invitații Statelor Membre de a-și modifica legislația națională și de a o adapta unui cadru general propus, însă nu impun nicio obligație Statelor Membre.
În cauza Grimaldi (Grimaldi c. Fonds des Maladies Professionnelles, C-322/88) o instanță belgiană a adresat CEJ o întrebare legată de forța juridică a recomandărilor. Curtea de Justiție a arătat că instanțele naționale sunt „obligate să țină cont de recomandările pertinente atunci când soluționează litigiile supuse judecății lor, mai ales atunci când contribuie la interpretarea măsurilor naționale adoptate pentru implementarea lor sau când sunt destinate să completeze prevederi comunitare obligatorii”.
Or, din examinarea Expunerii de Motive a Legii nr. 221/2009, (www.cdep./proiecte/...) – se reține că, la secțiunea a 5-a a Expunerii de Motive („Efectele proiectului de act normativ asupra legislației în vigoare”) emitentul acestui act stabilește, la pct. 2 („Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislația comunitară în materie”) că „Nu este cazul”, la pct. 3 („Decizii ale Curții Europene de Justiție și alte documente”) că „Nu este cazul”, la pct. 4 („Evaluarea conformității”) că „Nu este cazul”, iar la pct. din Secțiunea a 5-a („Alte acte normative și/sau documente internaționale din care decurg angajamente”) că „Nu este cazul”.
De aici, Curtea constată Legea nr. 221/2009 nu a fost adoptată în scopul implementării în legislația națională a vreunui act comunitar cu caracter obligatoriu emis în această materie de instituțiile Comunității Europene și nici nu este destinată să completeze vreo prevedere comunitară cu caracter obligatoriu.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă B. I. D. împotriva sentinței civile nr.82/20.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 02.04.2014.
Președinte, Judecător,Judecător,
C. M. S. F. P. B. A. C.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored.MȘ/2 ex./11.04.2014
Jud. fond – I. I.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 108/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 500/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
