Legea 10/2001. Decizia nr. 1612/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1612/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 1612/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1612
Ședința publică de la 17.10.2013
Curtea constituită din:
P. - M.-A. N.-G.
JUDECATOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI, PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr.272 din 07.02.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante R. E. și G. Ș. I..
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. BUCUREȘTI, PRIN P. G. și al intimatului-pârât P. G. AL CAPITALEI – S. O., în baza delegației aflată la fila 13 dosar, avocatul Toia P., în calitate de reprezentant al intimatelor-reclamante R. E., G.-Ș. I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București, aflată la fila 12 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 16.10.2013, respectiv 17.10.2013, a mai multor cereri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Curtea constată că deși s-au depus la dosar cereri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care figurează în citativ, în recurs alături de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin sentința ce face obiectul prezentului recurs aceste părți nu au fost reținute ca având această calitate în dosarul de fond, așa cum rezultă chiar din practicaua hotărârii din data de 7.02.2013, în care se arată pe larg motivele pentru care s-a apreciat că nici Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și nici Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu mai au calitatea de pârâți în raport de obiectul cu care prima instanță a fost învestită.
Având în vedere și criticile formulate, Curtea constată că au calitatea de părți doar M. BUCUREȘTI PRIN P. GENERA, respectiv P. G. ca parte separată și intimații-reclamanți R. E. și G. Ș. I. iar nu și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că dispune rectificarea citativului.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantelor, având în vedere critica punctuală în ceea ce privește faptul că acel act încheiat sub semnătură privată din anul 1957 nu reprezintă dovada dreptului de proprietate conform legii, fiind opinia sa, contrar a ceea ce reține instanța de fond.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatelor-reclamante, având cuvântul,solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
În ceea ce privește motivul de recurs privind dovada dreptului de proprietate asupra terenului care face obiectul notificării, apreciază că este neîntemeiat, întrucât deși conform dreptului comun trebuia să existe un titlu autentic, în condițiile Legii nr.10/2001, care este o lege specială, se derogă de la dreptul comun.
Arată că dispozițiile art.23 din Legea nr. 10/2001 stabilesc care sunt înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, a calității de persoană îndreptățită, coroborat și cu normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, astfel că prin înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate trebuie să se rețină nu numai actul autentic, dar și alte înscrisuri constând în dovada că persoanele pe numele cărora s-a preluat imobilul erau titularele unui rol fiscal, lucru dovedit în cauză.
Mai mult, apreciază că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.24 al.1 din Legea nr.10/2001 în sensul că există o prezumție relativă, că persoanele nominalizate în în actul de preluare abuzivă, sunt titularii dreptului întrucât la acea dată chiar S. a apreciat că acestea sunt proprietarii, nefiind nici alte persoane care să fi formulat o notificare.
Arată că părțile au dat declarație în sensul că au primit despăgubiri numai pentru casă, terenul fiind considerat practic fără valoare, fiind luat doar pentru construcție, neexistând o declarație certă că au primit despăgubiri, apreciind că pentru teren au dreptul la măsuri compensatorii, conform legii în vigoare, în integralitatea lor.
Depune note scrise și solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.739/10.06.2013 și convenției nr.312/11.05.2011, pe care le depune la dosar.
Curtea reține pricina în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 15.06.2011, sub nr. de dosar_ și precizată ulterior la data de 8.03.2012 și 25.10.2012 reclamantele R. E. și G. Ș. I. l-au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin P. G. pentru ca, în contradictoriu cu acesta și pe baza probelor administrate la dosar, să se pronunțe o hotărâre, prin care: să se constate că reclamantele sunt persoane îndreptățite, la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri Ia valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 238 mp și construcție în suprafață de 73,10 mp, ce a fost situat în București, ., sector 6, obligarea pârâților Ia plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces. În subsidiar, dacă se va constata că trebuie parcursă procedura instituită de disp. Legii nr.247/2005; să se dispună obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct Ia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că în fapt, prin notificarea nr.948/_ transmisă prin executorul judecătoresc S. D., autorii reclamantelor R. G. și R. I. au solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilul (teren și construcție) situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv de către stat.
Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București cu
nr._/13.08.2001 și a fost transmisă spre competentă soluționare Primăriei Municipiului București unde s-a constituit dosarul nr._.
Terenul, în suprafață de 238 mp, situat în București, ., sector 6 a fost dobândit de către autorii lor, prin chitanță sub semnătură privată, în baza căreia s-a făcut impunerea la rolul fiscal începând cu anul 1957. Ultima declarație de impunere la rolul fiscal figurează în anul 1966, dat fiind faptul că, în temeiul Decretului nr. 845/1967, terenul în suprafață de 238 mp și construcția în suprafață de 73,10 mp au trecut în patrimoniul statului.
În anexa nr.l a Decretului nr.845/07.09.1967 la poziția 10 sunt trecuți foștii proprietari R. G. și R. I., care prin notificarea formulată recunosc și că au primit pentru casa demolată suma de_ lei pe care o solicită majorată și actualizată astfel că invocă dispozițiile art. 24 din Legea nr.10/2001.
Prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._/02.10.2006, au adus la cunoștință decesul părinților lor, precum și faptul că, în baza certificatului de moștenitor nr. 17/2006 sunt moștenitoarele lor legale. Astfel că reclamantele sunt singurele persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 238 mp și construcție în suprafață de 73,10 mp, ce a fost situat în București, ., sector 6.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, depun la dosar toate documentele prin care face dovada: calității autorilor reclamantelor de proprietari ai imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, dovada rolului fiscal a imobilului existent până în momentul preluării, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor astfel:
În conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, prin adresa înregistrată la pârâta nr. 1, sub nr._/19.04.2007 prin mandatar au solicitat să se emită Dispoziția, anexând, în original sau în copie legalizată, documentele de care au înțeles să le folosească pentru probarea drepturilor conferite de lege, iar ulterior prin mandatar au formulat somații pentru emiterea dispoziției de acordare de despăgubiri, înregistrate sub nr._/04.09.2007 și respectiv nr._/12.05.2009.
Pârâta PMB, nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea nr.10 /2001 și a pct. 25 din H.G. nr.250/2007, potrivit cu care PMB, avea obligația ca înlăuntrul acestui termen să fi informat reclamantele cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe de către acestea.
Cum unitatea investită cu soluționarea notificării, nu respectă obligația instituită prin art.25 și 26 din Legea nr.10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri.
În drept, dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 998, 999, 1073 - 1075 Cod civil, Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 6 din Legea nr.213/1998, art. 25, art.6 din CEDO, Hotărârea pilot a CEDO, în cauza A. Contra României, prin care s-a pus în vedere Statului R. să ia măsuri rapide de aplicare a legilor proprietății, privind acordarea despăgubirilor.
Prin sentința civilă nr.272/07.02.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea precizată formulată de reclamantele R. E. și G. Ș. I., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar G., a obligat pârâtul M. București să emită dispoziție cu propuneri de acordare măsuri reparatorii în echivalent, conform legii, pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 238 mp și construcție în suprafață de 73,10 mp, imposibil de restituit în natură, obligându-l și la plata cheltuielilor de judecată de 1.400 lei (reprezentând 1.000 lei expertiză + 400 lei onorariu de avocat).
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că obiectul cererii de față, potrivit solicitării reclamanților, a cererii precizatoare și renunțării la judecată, este soluționarea pe fond a notificării, avându-se în vedere refuzul nejustificat al pârâtei în emiterea dispoziției.
Tribunalul a mai reținut că prin notificarea nr. 948/10.08.2001 transmisă prin executorul judecătoresc S. D., autorii reclamantelor R. G. și R. I. au solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilul (teren și construcție) situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv de către stat.
Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București cu nr._/13.08.2001 și a fost transmisă spre competentă soluționare Primăriei Municipiului București unde s-a constituit dosarul nr._.
Referitor la titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că autorii reclamantelor au stăpânit terenul în suprafață de 238 mp, situat în București, ., sector 6 în baza unei chitanțe sub semnătură privată, în temeiul căreia s-a făcut impunerea la rolul fiscal începând cu anul 1957. Potrivit adresei Primăriei Sector 6 - fila 15- imobilul figura în evidențele fiscale și în 1966.
În ceea ce privește situația juridică a imobilului, Tribunalul a reținut că în anexa nr.l a Decretului nr.845/07.09.1967 la poziția 10 sunt trecuți foștii proprietari R. G. și R. I., cu suprafața de teren de 238 mp și construcție 73,1 mp. Prin notificarea formulată autorii reclamantelor arată că au primit pentru casa demolată suma de 20.000 lei despăgubiri.
În cauză s-a efectuat și expertiza topo, aceasta identificând imobilul, fiind în prezent ocupat de domeniul public, prin urmare nefiind posibilă restituirea în natură.
De asemenea, în ceea ce privește calitatea de persoana îndreptățită la restituire a reclamantelor, Tribunalul a reținut că potrivit art. 3 alin. 1 lit a) din Legea nr.10/2001, sunt îndreptățite în sensul acestei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De asemenea, potrivit art. 4 alin 2 din același act normativ, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Alineatul al patrulea al aceluiași articol dispune în sensul că de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de lege, profita ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. La dosar s-a depus certificatul de moștenitor nr. 17/13.03.2006 care face dovada că reclamantele sunt moștenitoarele foștilor proprietari.
Tribunalul a apreciat că cauză s-a făcut dovada dreptului de proprietate și astfel, a îndreptățirii reclamantelor la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, deși chitanța sub semnătură privată încheiată de autorii reclamantelor în anul 1957 pentru suprafața de 238 mp, nu valorează în sine, titlu translativ de proprietate, acest înscris trebuie coroborat cu mențiunile existente în anexa Decretului de expropriere nr. 845/07.09.1967.
Regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa - numita prezumție de proprietate care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în „actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării". Potrivit art.24 din Legea nr.10/2001, „(...) existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
Coroborând această prezumție de proprietate cu înscrisul sub semnătură privată din anul 1957, Tribunalul a constatat că s-a făcut dovada îndreptățirii la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 238 mp și construcție în suprafață de 73,10 mp
Reținând în consecință calitatea de proprietari a autorilor reclamantelor asupra imobilului și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, tribunalul a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la restituire în temeiul dispozițiilor reparatorii speciale ale Legii nr.10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, iar pârâtului îi revine obligația de a propune acordarea masurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat, imposibil de restituit în natură.
În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, tribunalul a obligat pârâtul M. București prin P. G. la plata cheltuielilor de judecată de 1.400 lei (reprezentând 1.000 lei expertiză + 400 lei onorariu de avocat).
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat recurs pârâtul M. București prin P. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, având în vedere următoarele motive:
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței de judecată să se pronunțe pe fondul notificării formulate în condițiile Legii nr.10/2001 și să oblige pârâtul să emită o dispoziție de restituire în natură sau cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
În motivele de fapt ale acțiunii s-a invocat dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului situat la adresa menționată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și refuzul pârâtului de a soluționa notificarea, iar în drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001.
Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr.10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamantă.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât, vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamantelor urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct.23.1 din H.G. nr.498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
Față de dispozițiile legale menționate anterior se constată că, deși instanța de judecată reține ca dovedită calitatea de persoană îndreptățită a reclamantelor cu privire la imobilul în litigiu, în opinia recurentului, chitanța sub semnătură privată încheiata în anul 1957 nu valorează titlu translativ de proprietate.
Astfel, se constată că autorii reclamantelor au dobândit terenul printr-un act sub semnătură privată încheiat ulterior intrării în vigoare a Decretului nr.221/1950, conform căruia împărțirile sau înstrăinările între vii, de orice fel, ale terenurilor cu sau fără construcții nu se pot face decât prin acte autentice.
Așadar, analizând înscrisul la care s-a făcut anterior referire rezultă fără putință de tăgadă că, principala condiție cerută de Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate nu este îndeplinită în sensul respectării condiției obligatorii privind forma autentică a actului de proprietate.
În această situație este vorba de nerespectarea unor condiții expres și limitativ prevăzute de lege și de dreptul comun.
Or, prin raportare la dispoziții legale recurentul constată că actul sub semnătură privată nu are aptitudinea de a produce efectul translativ al dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, iar în lumina principiului conversiunii actelor juridice, deși nul absolut ca act autentic de vânzare-cumpărare, înscrisul sub semnătură privată are valoarea juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare în privința imobilului menționat.
Astfel, înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac această dovadă și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamanților referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
A îmbrățișa opinia instanței de judecată însemna a nesocoti dispoziție legale în materie și a soluționa cauza în afara legii fără a avea temeiul legal necesar.
În cazul unei astfel de contestații instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, la fel de obligatorii, ale Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste motive, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept, dispozițiile art. 304 pct.9 Cod de procedură civilă.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea sentinței civile recurate, prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, în limitele stabilite prin art. 304 1 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalul București – 15.06.2011- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865 ( Codul de procedură civilă) conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește primul motiv de recurs și care vizează greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și competența instanței de fond de a proceda la soluționarea notificării.
Analizând din această perspectivă legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, Curtea reține că în cauză, obiectul acțiunii cu care a fost investită prima instanță este soluționarea pe fond a notificării adresate recurentului, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și decizia nr. 20/2007 pronunțată în interesul legii de către instanța supremă, notificare prin care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafața de 238 mp și construcția în suprafața de 73,10 mp., situat în București, ., sector 6.
Or, termenul prescris de lege pentru răspunsul unității deținătoare este de 6o de zile de la data înregistrării notificării, termen care deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigențelor unui termen rezonabil.
Curtea reține, totodată faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial- real sau de creanță- indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedura prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigențele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera și spiritul legii speciale obligă la celeritate (dat fiind și importanța actului juridic al reparațiunii).
Prima instanță a reținut corect că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârâtă.
Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, s-a stabilit că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Deși în recurs se invoca faptul că reclamantul nu ar fi completat dosarul administrativ, Curtea retine că până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării și a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitant, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petenților cu privire la măsurile reparatorii.
Chiar dacă s-ar reține o nedepunere culpabila a actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare, o atare împrejurare nu îndreptățea recurentul să amâne sine die momentul emiterii dispoziției, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 23. 1 și 23.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003, acesta avea obligația de a răspunde, chiar într-un sens defavorabil notificatorului, deoarece în acest mod solicitantului i se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea sa privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.
Faptul că în cauză, prima instanța a procedat la o analiza pe fond a pretențiilor deduse judecații, procedând la administrarea și a unor probe care nu au fost anexate la dosarul administrativ, inclusiv o expertiză de specialitate, nu poate fi decât o dovadă în sensul că soluționarea pe fond a cererii formulate de reclamant, este în deplină concordanță cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, neputând susține critica recurentului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge acest motiv de recurs ca nefondat.
În referire la ce-a de-a doua critică formulată, Curtea retine că potrivit art. 3 lit. a din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
În cauză, autorii reclamantelor au formulat, potrivit legii speciale de reparație - Legea nr.10/2001, notificarea nr. 948/2001, prin care au solicitat Prefecturii Municipiului București, măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren și construcție demolată, preluat de stat în temeiul Decretului nr. 875/1967.
Contrar susținerii recurentului, în cauză s-a făcut dovada dreptului de proprietate și astfel, a îndreptățirii reclamantelor la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.
Curtea are în vedere faptul că nefiind contestată statuarea instantei de fond în sensul că Legea nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă raporturilor juridice create între stat și proprietar prin preluarea imobilului ce face obiectul notificării, nu se poate ignora modificarea adusă acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005 în privința mijloacelor de probă a dreptului de proprietate de către persoana pretins îndreptățită la masuri reparatorii.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2012: „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.
În conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 modificată: „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Sintagma "acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepțiunea legii de reparație, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi. Ceea ce este important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite.
Legiuitorul recunoaște, totodată, valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării. Prezumția de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează însă doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, deși chitanța sub semnătură privată încheiată de autorii reclamantelor cu numita E. T., pentru suprafața de 238 mp, nu valorează în sine, titlu translativ de proprietate, acest înscris trebuie coroborat cu mențiunile efectuate de autoritățile statului în perioada regimului comunist în evidentele fiscale pentru acest imobil dar mai ales cu cele existente în anexa Decretului de expropriere nr. 845/07.09.1967 (conform căreia de la R. G. și R. I. a fost preluată suprafața de 238 mp teren și construcții în suprafața de 73,10 mp.).
În acest sens, Curtea are în vedere că regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se o prezumție de proprietate care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în „actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării".
Coroborând această prezumție de proprietate cu înscrisul sub semnătură privată aflat la fila 21 dosar fond și mențiunile din evidențele fiscale potrivit cu care autorii reclamantelor au figurat înscriși la rolul fiscal încă din data de 17.12.1957, cu acest imobil, compus din teren și construcție, instanța de fond a concluzionat corect că s-a făcut dovada îndreptățirii la măsuri reparatorii pentru suprafața pretinsă.
În plus, suprafața de teren, cu întinderea arătată de către reclamant, a fost identificată prin expertiză, prin reconstituirea amplasamentului fostului imobil.
De asemenea, așa cum rezultă din adresa nr._/23.07.2013 emisă de Primăria Mun. București, Direcția Juridic, pentru imobilul situat în București, ., nu figurează înregistrată o altă notificare, ceea ce nu reprezintă decât un argument în plus în sprijinul prezumției legale instituie în favoarea reclamantelor prin art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, criticile formulate în legătură cu nedovedirea calității de persoană îndreptățită în limitele stabilite de prima instanță au caracter nefondat.
Pentru toate aceste considerente, găsind nefondate criticile formulate de recurentul pârât, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 316 din Codul de procedură civilă raportat la art. 298 din Codul de procedură civilă și art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea, reținând culpă procesuală a recurentului, va dispune obligarea acestuia la plata către intimatele reclamante a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat achitat de intimate conform chitanței nr.739/10.06.2013.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că în prezenta cale de atac, au fost acordate două termene de judecată, că apărătorul angajat de intimate în cauză a formulat concluzii scrise și a reprezentat părțile în recurs, formulând concluzii asupra căii de atac iar totalul onorariului de avocat solicitat nu este în mod vădit disproporționat, sub aspectul volumului de muncă prestată în concret în cauză și impus de circumstanțele speței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin P. G., împotriva sentinței civile nr.272/07.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – reclamante R. E. și G. Ș. I. și cu intimatul – pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI S. O., ca nefondat.
Obligă recurentul, către intimatele – reclamante, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.I.
Tehdact.B.I./M.I.
2 ex./05.11.2013
TB-S.3 – T.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1607/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 291/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
